"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Rugăciune

Rugăciune

Doamne, nu mă lipsi pe mine de binele Tău cel ceresc.
Doamne, izbăveşte-mă de chinurile cele veşnice.
Doamne, de am greşit fie cu mintea, fie cu gândul sau cu cuvântul, sau cu lucrul, iartă-mă.
Doamne, izbaveşte-mă de toată neştiinţa şi uitarea, de neândrăznirea şi de nesimţirea cea împietrită.
Doamne, izbaveşte-mă de toată ispitirea.
Doamne, luminează-mi inima pe care a întunecat-o pofta cea rea.
Doamne, eu ca un om am greşit, iar tu, ca un Dumnezeu îndurător, miluieşte-mă văzând neputinţa sufletului meu.
Doamne, trimite mila Ta întru ajutorul meu, ca să preasăvesc numele Tău.
Doamne, Iisuse Hristoase, scriemă pe mine, robul Tău, în cartea vieţii şi-mi dăruieşte sfârşit bun.
Doamne Dumnezeul meu, deşi n-am făcut nici un bine înaintea Ta, dă-mi, după harul tău, să pun început bun.
Doamne, stropeşte inima mea cu roua harului Tău.
Doamne al cerului şi al pământului, pomeneşte-mă pe mine, păcătosul, ruşinatul şi necuratul robul Tău, întru împărăţia Ta. Amin.


Doamne, primeşte-mă întru pocăinţă.
Doamne, nu mă lăsa pe mine.
Doamne, nu mă duce pe mine în ispită.
Doamne, dă-mi cuget bun.
Doamne, da-mi lacrimi şi aducere aminte de moarte şi de umilinţă.
Doamne, dă-mi cuget să mărturisesc toate păcatele mele.
Doamne, dă-mi smerenie, curăţie şi ascultare.
Doamne, dă-mi răbdare şi voie nebiruită şi blândeţe.
Doamne, sădeşte în mine rădăcina bunătăţilor şi frica Ta în inima mea.
Doamne, învredniceşte-mă să Te iubesc cu tot sufletul şi gândul meu şi să fac in toate voia Ta.
Doamne, apără-mă de oameni gâlcevitori, de diavoli şi de patimile trupeşti şi de toate celelalte lucruri necuvioase
Doamne, ştiu că faci precum vrei Tu, deci să fie întru mine, păcătosul, voia Ta, că binecuvântat eşti ân veci. Amin.

Câteva gânduri despre tăcere

Sa ne aratam tacuti si fara stiinta in fata celorlalti caci abia atunci dovedim si dobandim cea mai multa cunostinta caci mintea nerisipindu-se in vorbe multe, distinge cu mai multa claritate tot ce observa si afla.
ˇ Tacerea fara rost este pricinuita ori din mandrie, ori din lenea mintii si aceasta-i semnul tampeniei, pe cand tacerea cu rost este semnul unei lucrari intense a mintii prin care surprinde tainele cele mai adanci ale existentei. In aceasta tacere mintea omeneasca se intalneste cu lucrarea intensa a Sfantului Duh Care ii comunica taine mai presus de cuvant. O astfel de tacere este semnul unei intense a persoanei , deci si a lui Dumnezeu care ii atrage mintea in tainele Sale. Numai persoana poate tacea in felul acesta intens de gandire.
ˇ Alunga departe de tine duhul mult vorbitor caci in el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna, indrazneala, gluma usuratica, rasul, calomnia, rautatea, vorba prosteasca si pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: ''Din multa vorbire nu va lipsi pacatul.'' (Pilde 10,19) Barbatul tacut este scaunul simtirii iar Domnul a spus ca vom da socoteala pentru orice cuvant desert. (Teodor al Edesei)
ˇ Limbutia este tronul slavei desarte prin care omul se arata pe sine si cauta sa se faca cunoscut. Limbutia este semnul dupa care-i recunosti pe ignoranti, usa clevetirii, calauza glumelor si a prostestii veselii, slujitoarea minciunii, destramarea umilintei, nascatoarea trandaviei, inainte-mergatoarea somnului, imprastierea mintii, nimicitoarea pazei sufletului, racirea fierbintelii inimii, intunecarea rugaciunii.
ˇ Tacerea intru cunostinta este maica rugaciunii, izbavire din robia cugetelor, pazitoarea ravnei dupa Dumnezeu, cercetatoarea gandurilor, straja impotriva dusmanilor, inchisoare unde intra sufletul si-si plange pacatele, lucratoare a pomenirii mortii, zugrav iscusit al chinurilor vesnice, iscoditoare a judecatii lui Dumnezeu, sprijin puternic al intristarii (pocaintei), vrajmasa indraznelii, tovarasa linistii, potrivnica iubirii de a invata pe altii, adaus de cunostinta, prilejuitoarea vederilor dumnezeiesti, progres nearatat al virtutii, suire tainuita catre Dumnezeu.
ˇ Cel ce nu-si cunoaste greselile isi infraneaza limba, iar vorbaretul nu s-a cunoscut inca pe sine cum trebuie. Tacerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, linistea omului duhovnicesc mistuie slava desarta.
ˇ Un singur cuvant rostit a Petru si din pricina aceasta a plans cu amar, caci a uitat a s-a spus: ''Zis-am: pazi-voi caile mele ca sa nu gresesc cu limba mea.'' (Psalmi 38,1) si de ceea ce-a spus altul: ''Mai bine sa cazi de la inaltime pe pamant, decat din pricina limbii.'' I
ˇ Tacerea creeaza o stare de liniste a mintii care poate in felul acesta sa se ocupe cu patrunderea intr-o lume necunoscuta inca si pe care cauta sa o inteleaga. Cand se scufunda in Dumnezeu si in cunoasterea smereniei sale in fata lui Dumnezeu, ea da nastere rugaciunii.
ˇ Tacerea intru cunostinta nu numai ca ne pazeste de vrajmasi, dar nici nu-i lasa sa se apropie.
ˇ Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, stie ca e indefinit si nu se poate descrie. Isi da seama ca de negraitul omenesc, pe langa aceasta, cunoscandu-se pe sine a ajuns la smerenie, adica la cunostinta micimii si nepriceperii sale si nu vrea sa mai spuna nimic caci orice cuvant vrea sa invete pe altul ceva. Daca numai in tacere se cunoaste pe sine ca negrait, numai in tacere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrait. Tacerea in care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de alta parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El il cunoaste pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, si-I raspunde prin smerenia sa. ''De-ti vei pazi limba ta, frate, ti se va da tie de la Dumnezeu harul strapungerii inimii ca sa privesti sufletul tau si prin aceasta vei intra in bucuria Duhului. Insa de vei fi biruit de limba, crede-ma ca niciodata nu vei iesi din intuneric.''
ˇ Limbutia se naste sau din prea mare libertate in vorbire si din obisnuinta cea rea - deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, asa precum s-a deprins si precum ii cere obiceiul, asa si graieste - sau mai ales din slava desarta la cei ce se nevoiesc si mai ales la ei si deseori din lacomia pantecelui. Pentru aceea nu rareori multi dintre cei care-si infraneaza stomacul cu oarecare sfortare opresc si multa graire a limbii.
ˇ Cel ce se sarguieste in cugetarea la moarte isi opreste limba, iar cel ce a agonisit plansul inimii se fereste de vorbarie ca de foc.
Nestatornicii si nepriceputii sa nu ispiteasca pe cei intelepti. Iar cel intelept este barbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeste putine si pe cele de trebuinta si placute lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)47
ˇ Cand afli pe unul galcevindu-se si luptandu-se impotriva adevarului si a lucrului vadit, pune capat galcevii, parasind pe unul ca acela, fiindca si-a impietrit cu totul mintea. Caci precum apa cea rea strica vinul, cu vrajba strica pe cei virtuosi cu viata si cu socotinta. (Antonie cel Mare)47
ˇ Nu spune multimii cuvinte despre evlavie si buna vietuire. Nu pentru pizma zic, dar socotesc ca vei fi luat in ras de cei smintiti. Caci cel asemenea se bucura de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte putini auzitori gasesc. Mai bine este dar a nu grai, decat ceea ce voieste Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor. (Antonie cel Mare)47
ˇ Cuvantul este sluga mintii. Caci ce voieste mintea, aceea talcuieste cuvantul. (Antonie cel Mare)47
ˇ Prin trup omul este muritor. Dar prin minte si cuvant nemuritor. Tacand intelegi si dupa ce ai inteles graiesti. Caci in tacere naste mintea cuvantul. Si rostind cuvant de multumita lui Dumnezeu, iti lucrezi mantuirea. (Antonie cel Mare)47
ˇ Cel ce vorbeste fara socoteala nu are minte, caci graieste fara sa inteleaga nimic. Cerceteaza dar ce-ti este de folos sa faci pentru mantuirea sufletului. (Antonie cel Mare)47
ˇ Nu vorbi cu doua limbi, intr-un fel aratandu-te cu cuvantul si intr-alt fel aflandu-te cu constiinta. Caci pe unul ca acesta Scriptura il pune sub osanda. (Marcu Ascetul)47
ˇ Precum usile bailor, deschizandu-se necontenit, imping caldura dinauntru afara, asa si sufletul cand vrea sa vorbeasca multe, chiar daca le-ar spune toate bune, imprastie si slabeste puterea tinerii de minte prin poarta graitoare. Prin aceasta mintea uita sa spuna lucrurile care se cuvin la vreme potrivita si impartaseste de-a-valma oricui se nimereste o amestecatura de ganduri, nemaiavand nici pe Duhul Sfant, care sa-i pazeasca cugetarea ferita de naluciri. Caci lucrul bun scapa totdeauna vorbariei, fiind strain de orice valmasag si imaginatie. Buna este deci tacerea la vreme, ea nefiind decat mama gandurilor prea intelese. (Diadoh al Foticeii)47
De ce iubeşte lumea zgomotul?…În trecut oamenii se adunau la şezători să cânte doine, cântece de leagăn, ghicitori etc. Azi? Se uită bogăţia folclorului, fiindcă oamenilor nu le mai place tăcerea creatoare… Zgomotele cad ca un potop. Cine va fi în stare să construiască o nouă arcă a lui Noe salvatoare din noul potop al decibelilor? Tăcerea, în faţa oamenilor şi a celor înconjurătoare, nu este o fugă din faţa vieţii, ci este condiţia indispensabilă ca sufletul să se reîntoarcă mai autentic în faţa oamenilor şi a tuturor celor înconjurătoare. Astăzi când dincolo de fiecare vietate care caută să-şi facă simţită prezenţa, băile de tăcere sunt necesare omului ca să tacă în el glasurile discordante ale orgoliului şi egoismului, dar mai ales pentru a asculta Cuvântul lăuntric, care ne purifică, ne fortifică şi ne unifică. „Făptura noastră este plină de lucruri care ne proiectează afară” a spus pascal. Surmenajul şi exteriorizarea neîntreruptă a vieţii noastre ne duce la o nemiloasă irosire a vitalităţii noastre lăuntrice. De aceea, Pascal spunea că nenorocirea omului se trage dintr-un singur lucru „că nu ştie să stea liniştit într-o cameră”.
Clipele de tăcere pe care ni le rezervăm, chiar dacă sunt dureroase, conferă gândirii noastre o agerime nouă, vorbirii noastre rezonanţe mai adânci, acţiunii noastre o rodnicie înzecită. Cât taci, atâta valorezi.
Dacă Dumnezeu ne-ar scrie pe frunţi gândurile care ne frământă, n-am mai îndrăzni să ne arătăm lumii, am înţelege mai bine nimicnicia noastră, dar mai ales importanţa pe care trebuie s-o acordăm tăcerii, ca mijloc indispensabil pentru a face ordine în propria casă.
Rugăciunea nu este aceea care zboară de pe buze când în suflet este furtună, deoarece cu Dumnezeu nu ne întâlnim undeva în cosmos, ci în intimitatea inimii…rugăciunea trebuie scăldată în tăcere, astfel este lipsită de mediul său vital. A fi tăcut nu înseamnă a fi mut sau ursuz. Trebuie să ne păzim de tăcerea rea ca de flecăreală, pentru că tăcerea nu este ceva absolut în sine, o raţiune de a fi. Avem, de exemplu, tăcerea mofluză, care este un lucru nedemn de un adult, sau tăcerea unei mândrii şifonate, avem tăcerea indiferenţei sau egoismului în cazul în care cuvântul nostru ar putea aduce lumină, pace şi îmbărbătare; există şi o tăcere evazivă, atunci când am avea datoria de a face act de prezenţă iubitoare şi activă faţă de cei din jurul nostru; există şi o tăcere a laşităţii atunci când ar trebui să avem curajul de a lua apărarea cinstei lui Dumnezeu, ori a reputaţiei aproapelui, sau când am avea obligaţia de a ne mărturisi vinovăţia. Tăcerea este o binefacere şi o bogăţie, dar în anumite cazuri ea poate fi ucigaşă.
Spiritul de a critica este un venin, un vierme, un cancer într-un organism sănătos. El absoarbe energiile vitale ale celui ce critică, ale celui ce ascultă critica şi ale celui criticat. Spiritul de a critica este spiritul satanei. Dacă cineva îi dă acces în sine, nu mai este loc nici pentru intimitate cu sine, nici cu aproapele şi nici cu Dumnezeu.Tăcerea este dimensiunea vitală a sufletului în care se învaţă cea mai frumoasă şi eroică melodie, menită să fie cântată cu îngerii… „un cântec nou” (Apoc. 5,9). Trebuie să ştim să profităm şi de zgomot…să-l ascultăm în tăcere şi să-l unim cu rugăciunea: zgomotul, de pildă, al unei nicovale dacă-l ascultăm ne oferă în tăcere munca muncitorilor; un clopot când sună ne îndeamnă la rugăciune; vântul ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei ce suferă de frig, etc.Să medităm mult Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu ajungem sclavii cuvintelor noastre, dar să fim liberi prin inspiraţia Duhului Sfânt.

Rabdarea necazurilor

Evagrie si Sfantul Maxim Marturisitorul spun ca Dumanezeu conduce pe om spre desavarsire, pe o cale pozitiva si pe una negativa. Cea dintai, numita providenta, atrage pe om in sus, in chip pozitiv, prin frumusetea binelui, prin ratiunile lucrurilor, prin indemnurile launtrice ale constiintei sale si, in general, prin tot ce a facut si face Dumnezeu pentru noi. A doua, numita judecata, cuprinde diferitele pedepse ce ni le aduce Dumnezeu de pe urma pacatelor, ca sa ne atraga de la rele, diferitele privatiuni de fericire, ca sa ne indemne sa-L cautam si mai mult. Precum pronia este o activitate permanenta a lui Dumnezeu, tot asa judecata Lui se exercita in fiecare zi. Printr-una ne cheama spre cele bune, aratandu-ne frumusetea lor, prin cealalta, ingrozindu-ne cu cele contrare, asa cum un tata isi indruma copilul pe calea cea dreapta atat prin indemnuri pozitive, cat si prin pedepse. "Acela care iubeste lucrurile bune si frumoase, spune o scolie la Sfantul Maxim, tinde de bunavoie spre harul indumnezeirii, fiind calauzit de providenta prin ratiunile intelepciunii. Iar acela care nu e indragostit de acestea e atras de la pacat impotriva voii lui si lucrul acesta il face judecata cea dreapta prin diferitele feluri de pedepse. Cel dintai, adica iubitorul de Dumnezeu, e indumnezeit prin providenta; cel de al doilea, adica iubitorul de trup si de lume, e oprit de judecata sa ajunga la osanda". Locul insusi citat din lucrarea Sfantului Maxim, lamurit de aceasta scolie, zice: "Aripile Soarelui dreptatii sunt Pronia si Judecata. Cuvantul, zburand prin acestea. Se salasluieste in chip nevazut in fapturi, tamaduind prin ratiunile intelepciunii pe cei ce voiesc sa se tamaduiasca, si vindecand prin modurile certarii pe cei greu de urnit spre virtute".
Din aceste citate se vede ca aceste doua cai mai au o caracteristica. Calea providentei e o cale urmata din initiativa proprie, prin osteneli asumate, iar calea judecatii e calea pe care e impins cu sila cel ce nu si-a asumat osteneli de bunavoie. De aceea spuneam mai inainte ca cea dintai e mai ales calea monahilor, iar a doua, cu deosebire, calea mirenilor. Judecata fiind o metoda de permanenta alternanta cu pronia, isi arata eficienta si la inceput, pentru a-l ndruma pe om pe caile unei vieti mai curate, facandu-l sa paraseasca o vietuire dominata de patimi si sa aleaga una mai infranata. Dar este de remarcat ca metoda judecatii nu inceteaza nici dupa un oarecare progres intr-o asemenea viata, ci se intensifica dupa o anumita inaintare in viata de infranare pentru a desavarsi opera aceleia. Si cum nici monahul nu ajunge la rezultate deplin satisfacatoare, dupa un anumit progres duhovnicesc vine si asupra lui cate o perioada de lenevie si ipsite, care sa-i puna la incercare si sa-i sporeasca virtutea rabdarii.
Aici nu vom vorbi despre necazurile initiale sau despre cele de totdeauna, care insotesc viata oamenilor, mai ales a mirenilor, ci in special despre cele care vin in urma unui anumit progres in viata infranata, fie ca e vorba de monahi, fie de mireni. Daca infranarea si supravegherea gandurilor, facuta de obicei in clipe de singuratate, vizeaza indeosebi patimile poftei (lacomia pantecelui, curvia, iubirea de avutie), rabdarea fata de nemultumirile ce ni le provoaca oamenii si suportarea diferitelor necazuri ce vin asupra noastra sunt menite mai ales sa slabeasca patimile maniei (intristarea si supararea), desi contribuie si ele la o si mai deplina vestejire a miscarilor poftei. De aceea virtutea aceasta isi are locul dupa virtutea infranarii. Dar mai este un motiv pentru care se insira dupa infranare.
De obicei succesele pe care le-a obtinut cineva prin diferite infranari si prin dobandirea mai multor virtuti il expun slavei desarte si mandriei. De aceea Dumnezeu a randuit ca sa vina peste el suparari de la oameni si diferite necazuri, ca sa-l tamaduiasca si de aceste patimi, aparute intr-o forma noua, dupa ce n-au mai putut sa se intemeieze pe avutii si pe alte straluciri desarte. Din aceasta pricina ele sunt simtite ca un fel de parasire a nevoitorului din partea lui Dumnezeu, dupa ce mai inainte Il simtise mereu aproape, ajutandu-l in eforturile sale. Dat fiind insa rostul pozitiv al acestei parasiri. Parintii o numesc parasire pedagogica sau povatuitoare, si o deosebesc de parasirea in sens de lepadare. Ea cuprinde nu numai necazurile din afara, ci si anumite descurajari launtrice. E ceea ce Ioan al Crucii numeste purificare pasiva, care, dupa ce au disparut copacii patimilor, are sa extirpe si radacinile lor, si in cursul careia omul traieste sentimentul de descurajare si de plictiseala al unui gol si al unei ariditati inspaimantatoare.
Diadoh spune despre aceste parasiri: "Parasirea in scop de povatuire nu lipseste nicidecum sufletul de lumina dumnezeieasca, ci harul isi ascunde numai, cum am zis de multe ori, prezenta din fata mintii, ca sa impinga oarecum sufletul inainte, folosind rautatea dracilor, spre a cauta cu toata frica si cu multa smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cunoscand cate putin rautatea vrajmasului sau. Este ceea ce face si mama, care departeaza putin pruncul de la sanul sau, daca se poarta cu neoranduiala fata de regulile alaptarii, ca, speriat de unii oameni cu fete urate ce stau imprejur, sau de unele fiare, sa se intoarca cu frica multa si cu lacrimi la sanul mamei. Dar parasirea in sens de lepadare preda sufletul ce nu vrea sa aiba pe Dumnezeu, legat dracilor... Parasirea povatuitoare aduce sufletului intristare multa, de asemenea o anumita smerire si o deznadejde masurata. Aceasta, pentru ca pornirea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Dar parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si de manie".
Din citatele de mai sus ale Sfantului Maxim Marturisitorul si din caracterul de purificare pasiva ce-l atribuie Ioan al Crucii parasirii pasive povatuitoare, se mai desprind urmatoarele deosebiri intre metoda proniei si metoda judecatii, pe langa cea amintita, conform careia metoda proniei atrage pe om spre bine prin faptul ca-l indeamna sa-si asume din proprie initiativa anumite osteneli, iar metoda judecatii il atrage prin anumite suferinte ce le aduce asupra lui. Metoda proniei ne face mai ales sa respingem ispitele placerii, deci patimile poftei, pe cand metoda judecatii ne face indeosebi sa suportam incercarile prin durere, prin care slabim patimile maniei si ale mandriei.
Cuvantul grec peirasmos si cuvantul slav corespunzator au intelesul general de mijloc prin care se pune cineva la incercare, la proba, ca sa-si dezvaluie firea ascunsa (de aceea verbul slav ispitivati, a ispiti, inseamna si a cerceta un lucru mai in adanc, pentru a afla ce se afla in el: a ispiti Scripturile). Proba aceasta, ca sa provoace cu adevarat o reactie autorevelatoare din partea celui supus ei, trebuie sa fie sau atractiva, sau repulsiva, adica sau sa trezeasca pofta dupa ea, sau retragerea din fata ei si refuzul de a o primi, cu alte cuvinte, trebuie sa se adreseze sau poftei, sau maniei. Proba care trezeste atractia poftei este placerea in sens general, cea care starneste respingerea maniei este durerea in general. Limba romaneasca, mai nuantata in chestiunea aceasta ca cea greaca, sau slava, a rezervat pentru cele doua feluri de probe cate un cuvant aparte: prin cuvantul ispita indica aproape exclusiv proba prin placere, rezervand pentru proba prin durere cuvantul incercare. Astfel, cand auzim de ispita ne gandim la ceva atractiv, iar cand auzim de incercare, ne gandim la ceva anevoie de suportat.
Dar in crestinism proba nu are numai rostul stiintific de a face pe om sa se reveleze. Ea nu este un simplu experiment obiectiv, ci are mai ales un scop pedagogic. Prin ea omul trebuie nu numai sa se cunoasca, ci mai ales sa se indrepte, sau, cunoscandu-se, sa se indrepte. Proba nu urmareste atat scopul de a da pe fata intensitatea poftelor sau maniei unui om, ci mai ales pe acela de a-l face pe om sa le biruiasca. Desigur, cum nu poti spune ca ai biruit pe cineva daca l-ai legat cand dormea, tot asa nu se poate vorbi de o biruinta asupra poftei decat daca o infrangi in momentul in care are toate conditiile sa-si manifeste in mod actual puterea. Daca stapanesti o patima pana ce n-o starneste nimic din somnul ei, nu inseamna ca ai slabit-o, sau ca ai stins-o. Poti spune ca i-ai stins puterea numai daca, punand inainte proba care o starneste, ea nu se mai starneste, sau, starnindu-se, totusi o poti domoli. De aceea probele au pe de o parte rostul de a descoperi in ce faza ai ajuns in stradania de a-ti infrange patimile, sau in ce intensitate se mai gasesc patimile tale, iar pe de alta, rostul de a te face si mai tare in lupta impotriva lor.
Ispitele in sens restrans au prin urmare scopul de a ne face sa biruim patimile poftei sau atractia ce o exercita asupra ei perspectiva placerilor, precum incercarile au scopul de a ne face sa biruim patimile maniei, sau repulsia si reactia ce ne-o trezeste durerea. Ispitele ne ajuta sa crestem spiritual prin respingerea lor, adica prin infranare, precum incercarile isi implinesc scopul de a ne intari prin acceptare. Se vede ca infranarea este un lucru mai usor, caci ostenelile infranarii ni le putem asuma prin-initiativa proprie. Propriu-zis, nu trebuie sa se astepte totdeauna prezentarea ispitei exterioare, pentru a se face efortul unei infranari. Caci fiecare om poarta in el pofta ca pe un arc ce se intinde din cand in cand dupa placeri, in baza amintirilor, a obisnuintei, sau a unui apetit natural care cauta o satisfacere exagerata. Poate mai ales acesta este motivul principal pentru care omul poate proceda la o viata sistematica de infranari din proprie initiativa, prin osteneli de buna voie.Nu tot asa este cu intristarea, cu mania, cu revolta. Pe de o parte, infranarea de la ele este mai grea, pe de alta, ele sunt numai slujitoare ale patimilor placerii. De aceea lupta cu ele trebuie sa urmeze intr-un stadiu mai progresat al vietii duhovnicesti, dupa ce e usurata prin slabirea patimilor de baza ale poftei. Dar, pe langa aceea, ele sunt trezite aproape totdeauna de anumite prilejuri externe. Revolta nu-si are un ultim resort in noi, nu ne revoltam de dragul revoltei insesi. Ea este totdeauna o reactie, nu o initiativa primordiala, cum este miscarea poftei. De aceea trebuie asteptate prilejurile externe pentru a se da lupta cu patimile provocate de ele. Fe urma, daca ispita ne imbie cu o placere, iar incercarea e o durere, e mai usoara renuntarea la placere decat cautarea durerii.In definitiv, nici nu ni se cere sa cautam durerea din proprie initiativa, cum ni se cere sa luam din proprie initiativa masuri pentru respingerea si preintampinarea placerii. Pricina primordiala si directa a decaderii omului nu e fuga de durere, ci cautarea placerii. Fuga de durere vine ulterior, intrucat durerea a fost adusa de placere. Deci cu placerea trebuie data lupta mai intai si in mod principal si direct. Precum placerea e cautata adeseori printr-o initiativa prealabila a noastra, iar durerea aproape totdeauna e evitata, printr-o reactie ce se produce atunci cand se iveste, la fel, daca vrem sa scapam de initiativa prealabila ce cauta placerea, trebuie sa o facem tot printr-o initiativa prealabila contrara, pe cand, daca vrem sa scapam de reactia contrara durerii ce se produce in momentul aparitiei durerii, trebuie sa asteptam acel moment pentru a opri acea reactie. E adevarat ca ma pot pregati de mai inainte pentru primirea unei dureri care se va produce. Dar durerea nu o produc eu anticipat, sau nu grabesc aparitia ei, ci astept sa se produca. Placerea o produc adeseori prin proprie initiativa. Tot prin proprie initiativa trebuie sa ajung in starea de a nu mai avea o astfel de initiativa, de a nu mai cauta placerea. Fug de placere ca reactie fata de un fapt pe care il astept. Dar trebuie sa astept momentul durerii pentru ca sa opresc reactia repulsiva fata de ea.
Aceste doua feluri de probe a trebuit sa le treaca si Mantuitorul, in aceeasi ordine: intai ispitirea prin placere, in pustie, in al doilea rand, incercarile supreme prin durere in vremea Patimilor si a mortii pe cruce. Atat in primirea placerii, cat si in respingerea durerii se manifesta slabiciunea firii. Caci patimile care poftesc si primesc placerea si cele care resping durerea nu sunt decat manifestarile slabiciunii firii. Iisus a intarit firea Sa omeneasca, si prin ea firea omeneasca in general, atat prin respingerea placerii, cat si prin primirea durerii.De fapt in cautarea placerii si in fuga de durere se manifesta o slabiciune a firii, care pe plan psihic se experiaza, in primul caz, ca o pornire anevoie de oprit, si in al doilea, ca o frica greu de stapanit, iar frica aceasta (frica pentru viata in trup) alimenteaza grija. Uneori frica de durere se manifesta atat de naprasnic, incat o putem socoti ca suprema trasatura de pasivitate in fata tiraniei care contravine libertatii si stapanirii de sine a firii noastre.Iar aruncarea noastra asupra placerii nu mai e numai rezultatul unei atractii a aceleia, ci si o frica de durere. Pentru omul temator de durere si obisnuit sa-si caute refugiul in contrariul ei, in placere, nu numai durerea, ci chiar numai absenta placerii e o durere sau o stare de care fuge cu frica. Iar cel care este rob al fricii, cel cu firea astfel slabita, se afla la polul opus fata de cel cu firea tare. Omul cu firea fricoasa sau slabita e purtat fara voia lui, de stihiile lumii si de impulsurile provocate de tot ce cade sub simturi; el nu mai e o persoana, ci un obiect usor de dus la orice vant. Omul cu firea tare fiind omul stapan pe sine, e omul liber, in care natura din sine si din jur e dominata de spirit. Deci infranarea de la placere si rabdarea durerii, departe de a fi ceva negativ-pasiv si de a slabi firea, o intaresc, si intarirea aceasta inseamna spiritualizare, sau asezarea spiritului in rolul de conducator. La urma urmelor si placerea, si durerea afecteaza latura trupeasca a omului. Iar cel ce a facut sa covarseasca spiritul asupra trupului si-a adus trupul la o stare care nu mai vibreaza cu atata sensibilitate la placere si la durere.
Desigur, sunt si dureri sufletesti precum: lipsa de cinstire, de atentie, de recunostinta din partea altora. Dar si acestea sunt dureri care denota o slabiciune, care maresc sensibilitatea egoista, superficiala, cea orientata spre lume, a firii noastre, care, cand e covarsita de spirit, adica de orientarea noastra spre domeniul adanc spiritual, nu mai vibreaza atat de sensibil. Vibratia exagerata la placerea si durerea sensibila sau egoista e semnul unei potriviri a firii pe latura ei exterioara, trairea exclusiv prin aceasta latura, uitarea de latura ei spirituala, acoperirea aceleia impreuna cu orizontul ei. Vibratia la durere e dovada unei ingrosari materiale a firii, dovada caderii ei in sensibilitatea fiintelor biologice, purtate de reflexe. De aceea retinerea voluntara de la placere si suportarea voluntara a durerii inseamna o biruinta a vointei, ca factor spiritual, asupra sensiblitatii biologice si peste tot o coplesire a biologicului prin spiritual. Firea isi devine pentru sine si devine pentru altii fereastra stravezie spre lumina spiritului propriu si a lui Dumnezeu, si lumina aceea se revarsa pe fereastra firii spre lumea din afara. Respingandu-se placerea, nu mai e aburul de tina care acopera cu un strat tot mai gros fereastra firii spre spirit, iar primindu-se durerea, aceasta curata si absoarbe tina de pe geamurile firii.
Prin infranarea de la placeri am facut un prim pas spre forta spirituala a nepatimirii; prin rabdarea supararilor, a durerilor si a necazurilor l-am facut pe al doilea si cel mai decisiv. Caci, cum am spus, rabdarea si infranarea nu reprezinta ceva negativ si nu slabesc firea, ci o intaresc; ele scapa firea de pasivitatile cele mai accentuate ale tendintei aproape impulsive spre placere si ale retragerii cu totul impulsive din fata durerii. Nepatimirea spre care duc infranarea si rabdarea, sau starea nepatimasa, desi numita cu termen negativ, reprezinta, dimpotriva, o data cu curatia, o stare libera cu totul de pasivitate, asadar o deplina eliberare a spiritului si o deplina stapanire de sine. Nepatimirea nu e un minus, o neutralitate a firii, ci ea e o stare tesuta din toate virtutile a caror dobandire treptata nu e decat o apropiere de nepatimire. Iar virtutea inseamna barbatie, derivand de la "virtus". Nepatimirea nu e pasivitate, ci concentrare a spiritului in domeniul binelui si al lumii spirituale. Desigur, aceasta nu se face prin impulsiuni. De aceea, concentrarea aceasta este, in raport cu agitatia impulsiva, o odihna, o liniste. Dar despre nepatimire vom spune mai multe la locul sau.Cele mai frumoase sentinte despre rostul necazurilor ni le-au dat Sfintii Marcu Ascetul si Isaac Sirul; ele sunt o adevarata teologie a necazurilor. in primul rand, prin necazuri ne atrage Dumnezeu de la pacate. in al doilea rand, necazurile urmeaza de multe ori pacatelor, chiar daca le-am marturisit. Prin ele se restabileste firea povarnita si se intareste din nou. Exista o compensatie regulata intre pacatul primit cu voia si necazul venit fara voie. In al treilea rand, necazurile se trimit pentru probare, pentru intarirea firii si pentru ferirea de greseli viitoare. In al patrulea rand, ele pot veni chiar cand n-am pacatuit noi: ne vin pentru pacatele altora. Iar lucrul al cincilea, care trebuie remarcat, este ca rabdarea lor e semn de putere si de intelepciune, si ne inzestreaza cu putere si cu intelepciune, in general, necazurile intra in mod ncesar in iconomia mantuirii, cel ce le primeste fiind scutit de necazurile vesnice. Exista apoi o alternanta regulata intre bucurii si necazuri in lumea aceasta. Chiar lucrul care ti-a adus bucurii, sa stii ca iti va pricinui pe urma si necazuri si viceversa. O randuiala inteleapta carmuieste destinul fiecaruia dintre noi. Bucuria ne poate face mai putin atenti la datoriile noastre, deci trebuie stropita cu dusul rece al necazurilor, ca sa nu ne slabim eforturile. Dar necazurile nu trebuie sa dureze prea mult, ca sa nu se incuibeze in noi indoiala ca mai e cineva care ne poarta de grija. De pe dealurile bucuriilor - in vaile necazurilor, asa decurge viata omului duhovnicesc; dar ea inscrie un real progres chiar in aceste alternante. Bucuriile pentru rabdare sunt tot ma curate, mai spiritualizate, mai nepatate de multumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm rabdate. Fropriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranta necazurilor ce vor veni, iar necazurile, rabdate cu un amestec de seninatate, de ras interior, cum zice Ioan Scararul, pentru siguranta bucuriilor ce vor urma. Deci fie cat de schimbatoare imprejurarile externe in care se desfasoara viata omului duhovnicesc, launtric ea a ajuns la un fel de nivelare, care ii da o statornica liniste. E taria spiritului in fata valurilor lumii.Daca in goana dupa placeri si in fuga de dureri se manifesta nestatornicia si caracterul lunecos al firii, care sunt urmare a pacatului si semnul stricaciunii ei, in statornicia si neschimbarea manifestate in infranare si rabdare, se arata fermitatea si arvuna nestricaciunii, pe care a redobandit-o dupa pilda firii omenesti a lui Iisus flristos si prin ajutorul Lui. Exercitiile de rabdare sunt asadar necesare firii noastre si deci si necazurile care le prilejuiesc, fie ca sunt ... urmarea unor pacate, fie ca.nu. Iar lumea este astfel oranduita, ca sa ne fie nu numai revelatie a providentei dumnezeiesti, a Datatorului de bunatati, ci si a Judecatorului, a Celui ce vrea sa ne intareasca, printr-o pedagogie mai aspra din cand in cand. Firea noastra insasi cere aceasta asprime, ca sa nu se moleseasca; o cere pana la intarirea deplina din viata viitoare. Pi-o cere permanent, pentru ca nu e in stare sa o suporte, ci in alternare cu semnele de afectiune. Dumnezeu foloseste lumea si timpul ca gratie si judecata pentru noi. Si sub amandoua aspectele ne este de folos.
Parintele Dumitru Staniloae

Despre hulă

PENTRU GANDURILE CELE DE HULA CARE VIN IN INIMA OMULUI, HULITOARE SPRE DUMNEZEU, SPRE PREACURATA FECIOARA MAICA LUI HRISTOS DUMNEZEU, SPRE SFINTII LUI DUMNEZEU SI SPRE SFINTELE TAINE

INTREBARE ( + )
( + ) Din ale lui Anastasie Sinaitul, putin schimbata.

Oare, de unde se intampla de vin si intra in inima omului, fara de voia si invoirea lui, niste ganduri rele, necurate si hulitoare spre insusi Domnul Dumnezeu si spre Preacurata si Pururea Fecioara Maria, Maica lui Hristos Dumnezeu si spre sfintii lui Dumnezeu in vremea rugaciunii si in vremea cuminecarii cu Sfintele Taine ? Pentru care multi au cazut intru deznadajduire, socotindu-se pe sine fara Dumnezeu si mai rai decat paganii si decat dobitoacele cele necuvantatoare, atat de mult, incat de aceea nici crestini nu se mai socuteau a fi si multi de aceasta suparare s-au oprit de la Sfanta Impartasire. Unii au vrut ori sa sara in apa sa se inece, ori intr-alt chip sa se omoare, socotindu-se ca ei nu mai au iertare de pacatul acesta, nici nu mai este nadejde de mantuirea lor, pentru ca au hulit pe Insusi Domnul Dumnezeu, aducandu-si aminte si socotind cuvantul Domnului ce este scris in Sfanta Evanghelie, care zice : tot pacatul si hula se va ierta oamenilor, iar hula care este asupra Duhului Sfant, nu se va ierta, nici in acest veac, nici in veacul ce va sa fie. Deci, de unde vin in inima omului niste ganduri rele si spurcate si hulitoare de Dumnezeu, ca acelea care sunt fara voia omului ? Si in ce chip poate omul sa se izbaveasca si sa scape de pieirea acelor ganduri pierzatoare de suflet ?

RASPUNS

De acea ispita, de vei citi cu luare aminte, vei afla folos, ca ispita ca aceea se intampla la multi daca-l sloboade Dumnezeu pe diavol, ca sa-i ispiteasca pentru inaltarea si mandria lor, ca sa-i smereasca si sa-si vina intru cunostinta, sa-si cunoasca neputinta lor si sa se pocaiasca de mandria lor. Iar unora fiind smeriti si cucernici, li se intampla lor o ispita ca aceea, din zavistia si pizma vrajmasului diavol. Pentru aceea si multora din prea cuviosii parinti care traiau prin pustie cu multa infranare si pustniceasca viata, li se intampla lor de cadeau in acea boala si in ispita diavoliceasca a gandurilor rele si hulitoare asupra dumnezeirii. Precum zice sfantul Ioan Scararul si alti sfinti parinti, ca de multa suparare si scarba ce aveau pentru acele ganduri diavolicesti hulitoare de Dumnezeu, cadeau in deznadajduire, intru slabicinie si boala sufleteasca si trupeasca, incat li se vestejeau si li se schimbau fetele de multe osteneli, foame si sete, rabdare cu privegheri si rugaciuni, ca doar s-ar izbavi de acele ganduri hulitoare, dar nu se puteau izbavi. Si cand le veneau lor acele ganduri hulitoare asupra lui Dumnezeu, li se parea ca se va desface pamantul si-i va inghiti, sau va cadea foc din cer si-i va arde. Dar toate le patimeau si le rabdau pentru nesocotinta, nestiinta si nepriceperea lor, ca nu se socoteau, nici stiau, nici pricepeau aceasta, ca tot adevaratul dreptmaritor crestin care se teme de Dumnezeu si face poruncile Lui, nevinovat este de niste ganduri spurcate, rele si hulitoare de Dumnezeu ale vicleanului diavol care nu sunt cu voia si invoirea omului, ci sunt niste navaliri diavolesti asupra omului, fara de voia lui. Pentru care ganduri omul nu are nici o vina sau pacat, nici pedeapsa de la Dumnezeu, fiindca omul nu le primeste nici nu le urmeaza lor, ci ii cad lui napasta. ( caci cum ar putea cineva din crestini sa-L huleasca pe Dumnezeu, Caruia i se inchina si i se roaga ? Noi crestinii Aceluia ne inchinam si ne rugam si-L binecuvantam ziua si noaptea, in toata vremea si in tot ceasul. Aceluia ii multumim si pe Dansul il preamarim. Aceluia ii slujim, pe Acela il chemam pururea intru ajutorul nostru, inaintea Lui stam si il rugam si pe El Unul il stim Dumnezeu, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, intr-o Dumnezeire, slavit de toata faptura. Pentru Acela toate chinurile si mucenicia cu bucurie le primim, le rabdam si le patimim. De aceea suntem necajiti si suparati si luptati de vrajmasi, pentru Acela suntem goniti, pentru Acela ne lepadam de lume si de toate cele ce sunt intr-insa. De aceea ii lasam pe parintii, fratii si surorile noastre si ne lasam sotiile si fiii nostri inca si viata noastra si trupul nostru le dam la munci si la pedepse cu osardie. Cum s-ar putea ca sa hulim si sa graim de rau si sa-L ocaram pe Dumnezeul nostru, pentru care in toate zilele murim ? Insa acele ganduri rele si hulitoare sunt ispitele vicleanului duh ai satanei, care vrea sa ne sminteasca si sa ne desparta pe noi de Dumnezeul nostru. Nimeni nu poate sa faca aceasta precum mai sus am zis, sa se inchine lui Dumnezeu si sa-L huleasca, nici elinii cei pagani. Nici chiar diavolii, care ne aduc si ne arunca in inimi ganduri rele si hulitoare ca acelea, nu indraznesc sa-L huleasca pe Dumnezeu. Precum despre aceasta marturiseste sfantul Apostol Iacov, fratele Domnului, zicand : tu crezi ca este un Dumnezeu si bine faci, ca si dracii cred si se cutremura. Deci,lucru aratat este, ca ei nu indraznesc sa-L huleasca. Inca si de Domnul Hristos cu frica si cu cutremur se rugau sa nu-i trimita pe ei in chinuri si Il marturiseau si Il graiau de bine, zicand : ce este noua si Tie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Celui viu ? Ai venit mai inainte de vreme sa ne muncesti ? Stimu-Te pe Tine cine esti, Sfantul lui Dumnezeu. Precum de aici este aratat si cunoscut lucru ca diavolii, vrajmasi fiind neamului omenesc si avand pururea mare pizma si zavistie asupra noastra, arunca aceste ganduri spurcate si hulitoare de Dumnezeu in inima omului, socotind vrajmasul caci cu acele ganduri hulitoare asupra Dumnezeirii, ar putea omul sa se scarbeasca si sa se deznadajduiasca de mantuire, si cu aceasta sa-l desparta si Sa-l indeparteze de Dumnezeu. Dar noi crestinii si credinciosii lui Hristos, pentru acele ganduri straine ale vrajmasului diavol, nici o osanda, cercetare, sau pedeapsa nu avem de la Dumnezeu. Ca de ar fi ale noastre si din inima noastra acele ganduri hulitoare, pe care le-am grai noi si le-am zice cu gura noastra, am fi vinovati. Ci noi mai mult voim sa fim arsi in foc decat sa graim cu gura noastra cuvinte de hula asupra Dumnezeului nostru. De acestea noi instiintandu-ne si incredintandu-ne, nici intr-o seama sa nu bagam acele ganduri, ci cand iti va aduce diavolui si va arunca in inima ta niste ganduri hulitoare ca acelea, sa-i zici si sa-i raspunzi in gandul tau asa : sa se intoarca boala ta pe capul tau si pe crestetul tau si hula ta sa se pogoare asupra ta, viclene diavole si duhule necurate ! Iar eu, Domnului Dumnezeului meu totdeauna ma inchin, il laud si il slavesc si niciodata nu-L voi huli, caci cum as putea eu sa hulesc si proslavesc pe Domnul Dumnezeul meu ? Cum as putea sa-L ocarasc cand in toate zilele si in tot ceasul, cu tot sufletul si inima mea il preamaresc si il rog pe Dansul ? Iar hula ta, viclene diavole, sa se intoarca pe capul tau ! Si in acest chip poti sa te izbavesti de acea ispita diavoleasca, nesocotindu-le si nebagand in seama acele ganduri ale lui, ci ocarandu-l si batjocorind pe vrajmasul diavol, stiind si cunoscand noi ca de la el si ale lui sunt acele ganduri hulitoare iar nu de la noi, nici ale noastre. Ci de la noi si ale noastre sunt alte ganduri si patimi care se nasc, adica : curvia, preacurvia, imbuibarea pantecului, betia, zavistia, mania, pizma, iubirea de argint, clevetirea, invrajbirea, scumpetea, nemilostivirea, tirania, minciuna si altele asemenea acestora. Aceste patimi sunt din voia noastra, de le vom face ori de nu le vom face. Si de le vom gandi ori de nu le vom gandi, in cele ce facem noi cu voia noastra, vinovati si gresiti suntem inaintea lui Dumnezeu si numai de acele patimi si pacate si ganduri rele vom fi si noi cercati si intrebati, care sunt sub puterea si stapanirea si voia noastra. Iar de cele ce nu sunt in voia si stapanirea noastra, nu vom fi cercati, nici intrebati si gandurile cele hulitoare de Dumnezeu nu sunt in voia si stapanirea noastra, ci sunt niste lucruri straine ale diavolului, pentru care ganduri noi nevinovati suntem. Cade-se a sti ca aceste ganduri hulitoare de Dumnezeu, nu le duce diavolul sa le arunce in inimile necredinciosilor pagani si ereticilor, pcntru ca spre aceia nu are el zavistie, nici pizma, nici razboi fiindca ei, cu necredinta si eresul lor, nu-i sunt potrivnici, ci ii sunt supusi. Ci toata silinta si nevointa lui este impotriva dreptmaritorilor crestini, ca sa-i impiedice si sa-i sminteasca din credinta lor, sa-i scarbeasca, sa-i deznadajduiasca, sa-i departeze si sa-i instraineze de Dumnezeu. Ca ne spunea un parinte oarecare din Schit, ca multa scarba si suparare avea de spurcatele si hulitoarele de Dumnezeu ganduri diavolesti. Iar odata nestiind ce sa mai faca de mare scarba si suparare ce avea din acele ganduri dracesti, a mers la fericitul Petru, arhiepiscopui Alexandriei si mucenic si s-a jeluit lui si i-a spus toata scarba si supararea ce o are din pricina acelor ganduri hulitoare asupra Dumnezeirii si asupra credintei crestine. Iar fericitul arhiepiscop i-a raspuns, zicand : mergi, fiule si te ingrijeste pentru alte greseli ale tale, iar acel pacat pentru gandurile hulitoare asupra Dumnezeirii si asupra credintei crestinesti care zici ca te supara, lasa-l sa fie asupra mea. Ca tot crestinul dreptmaritor, care slujeste si se inchina lui Dumnezeu cu credinta, nu este vinovat de acele diavolesti ganduri hulitoare de Dumnezeu, ci diavoul le arunca in inima omului fara voia lui, pentru pizma si zavistia lui cea mare, ce o are asupra omului crestin.Ca si mie fiule, odata mi s-a intamplat de ma suparau gandurile hulitoare si mergand m-am jeluit si i-am spus sfantului Pafnutie marturisitorul si mucenicul. Iar el m-a intarit, zicand asa : cand m-au prins pe mine prigonitorii si m-au dus sa ma munceasca pentru marturisirea lui Hristos, tocmai atunci, la acea judecata si munca, cand ma chinuiau si imi ardeau trupul pentru Domnul Hristos si cu carlige de fier ma strujeau, vicleanul diavol imi aducea ganduri de hula catre Dumnezeu, iar eu ii raspundeam cu manie, zicand : o, duh viclean si necurat, eu sufletul si trupul si toata viata mea mi le dau chinurilor si mortii pentru Dumnezeul meu si tu imi aduci mie ganduri de hula catre Domnul Dumnezeu ? Ca de L-as huli pe Domnul Dumnezeul meu, dupa vicleanul si vrajmasescul tau sfat, nu mi-as da trupul si sangele chinurilor si focului pentru Dansul; ci hula sa se intoarca pe capul tau, viclene diavole ! Acestea spunandu-le fericitul Petru arhiepiscopul, acelui parinte, l-a mangaiat si l-a intarit. Deci, din atata putem noi sa cunoastem, ca acele ganduri diavolesti hulitoare asupra Dumnezeirii, nu se pot goni cu altceva nici intr-alt chip nu se poate izbavi omul cel suparat de dansele, fara numai sa nu le bage niciodata in seama. Ca nu pot nimic sa-ti strice tie acelea, fiindca acele ganduri nu sunt de la tine, ci de la diavol. Pentru aceea tu n-ai sa dai seama de acele ganduri. Si prea cuviosui parintele nostru Pamvo, ne spunea noua, zicand : eu, fiilor, traind in adancul pustiului si rugandu-ma lui Dumnezeu pentru iertarea si indreptarea vietii mele, odata mi-a adus si mi-a aruncat diavolul in inima ganduri hulitoare asupra lui Dumnezeu si a sfintilor Lui si foarte tare ma suparau. Iar eu nestiind ce sa fac de scarba si supararea ce aveam, am inceput cu osardie a ma ruga lui Dumnezeu sa goneasca si sa departeze de la mine aceste ganduri rele. Si cu asa de mare osardie rugandu-ma lui Dumnezeu, am auzit glas de sus graindu-mi asa : Pamvo, nu avea nici o grija de pacatele straine, ci de ale tale ingrijeste-te ca acele ganduri hulitoare sunt ale vicleanului diavol.3) Un frate l-a intrebat pe unul din parinti despre gandul hulei, zicand : se necajeste sufletul meu, avvo, de dracul hulii, ci fa mila si spune-mi, din ce mi se intampla si ce voi face ? Raspuns-a batranul : un gand ca acesta ni se intampla noua din clevetire, defaimare si osandire, dar mai vartos din mandrie si dintru a-si face cineva voile sale si a se lenevi in rugaciunea sa, si din manie si iutime care sunt semne ale mandriei, caci aceasta ne arunca pe noi in patimile ce s-au zis si de acolo se naste gandul hulii si de va zabovi in suflet il da dracul hulii la cel al curviei si de multe ori il aduce pana la iesirea din minti, iar de nu se va destepta omul, piere.



Din Pateric

Se spunea despre un frate ca a fost luptat spre hula si se rusina sa spuna. Si oriunde auzea de batrani mari, se ducea la dansii ca sa le vesteasca si cum ajungea, se rusina sa vesteasca. Deci de multe ori s-a dus si la avva Pimen si l-a vazut pe el batranul ca are ganduri si se mahnea ca faptele nu le vestea. Deci, intr-una din zile petrecandu-l, i-a zis lui : iata, de atata vreme vii aici, avand ganduri ca sa-mi vestesti si cand vii nu voiesti sa spui, ci totdeauna te duci necajit. Spune-mi, dar, fiule, ce ai ? Iar el i-a zis : cu hula spre Dumnezeu ma lupta diavolul si ma rusinam sa spun. Si povestindu-i lui lucrul, indata s-a usurat. Deci i-a zis lui batranul : nu te necaji, fiule, ci cand vine gandul acesta, zi : eu nu am vina, hula ta, asupra ta, satano ! Caci acest lucru nu-l voieste sufletul meu. Si tot lucrul ce nu-l voieste sufletul, pentru putina vreme este. Si tamaduindu-se fratele, s-a dus.

Ascultare sau certitudinea mantuirii

Cuvinte din Pateric despre ascultare

Aceluia căruia vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi
Se spunea despre avva Ioan, ucenicut lui avva Pavel, ca avea mare ascultare. Ca erau intr-un loc mormanturi si locuia acolo o leoaica; iar batranul a vazut in locul acela balegi de bou si zicea lui Ioan sa se duca sa le aduca. Iar el i-a zis : dar ce voi face, avvo, pentru leoaica ? Batranul glumind a zis : de va veni asupra ta, leag-o si o adu aici ! Deci, s-a dus fratele acolo seara si iata a venit leoaica asupra lui. Iar el dupa cuvantul batranului, s-a repezit sa o prinda si a fugit leoaica. Si alergand dupa ea, zicea : asteapta parintele meu sa te leg. Si prinzand-o a legat-o. Si se necajea batranul si sedea asteptandu-l. Si iata a venit, tinand leoaica legata. Vazand batranul, s-a minunat. Si vrand sa-l smereasca, l-a lovit zicand : nebunule ! Caine nebun mi-ai adus aici ? Si a dezlegat-o indata batranul si a slobozit-o sa se duca.

Se zicea despre avva Siluan ca avea un ucenic in Schit, Marcu cu numele, si acesta avea ascultare mare si era scriitor bun; si-l iubea batranul pentru ascultarea lui si avea inca alti unsprezece ucenici, care se suparau caci il iubea pe acela mai mult, decat pe dansii. Si auzind batranul, s-a mahnit. Au venit intr-una din zile batranii si tanjeau asupra lui. Iar el luandu-i a iseit si a batut la ficcare chilie, zicand : frate cutare, vino ca imi trebuiesti ! Si nici unul dintr-ansii nu i-a urmat lui indata. Dar veninnd la chilia lui Marcu, a batut in usa lui, zicand : Marcule ! Iar el auznd glasul batranului, indata a sarit afara. Si l-a trimis la o ascultare, si a zis batranilor : unde sunt ceilalti frati, parintilor ? Si intrand in chilia lui a pipait tetradia ( caietul ) lui si a gasit ca pusese mana sa faca slova O ( + ) si auzind pe batranul, nu a intors condeiul sa-l implineasca. Deci au zis batranii : cu adevarat, pe care tu-l iubesti, avvo si noi il iubim pentru ca si Dumnezeu pe acesta il iubeste.

Spuneau unii pentru avva Siluan, ca odata umbland in Schit cu batranii si vrand sa le arate lor ascultarea ucenicului sau Marcu si pentru ce il iubeste pe el, vazand un porculet, i-a zis lui : vezi pe acel bivolas, fiule ? Si i-a raspuns lui : da, il vad, avvo ! Si coarnele lui cum sunt de gingase ! Si a zis : asa, avvo ! Si s-a mnunat batranii de raspuns - si s-au folosit de ascultarea lui.

S-a pogorat odata mama lui avva Marcu ca sa-l vada, avand multa pompa. Batranul a iesit la dansa si i-a zis lui : avvo, zi-i fiului meu sa iasa, ca sa-l vad ! Si intrand batranul i-a zis lui : iesi ca sa te vada mama ta ! Si era imbracat cu chentonarion ( + ) si murdar de la bucatarie. Iesind de ascultare i-a inchis ochii si le-a zis : mantuiti-va, mantuiti-va, mantuiti-va ! El insa nu i-a vazut pe ei, nici mama lui nu l-a cunoscut. Deci, iar a trimis femeia la batran, zicandu-i : avvo, trimite-mi pe fiul meu ca sa-l vad ! Si a zis lui Marcu : nu ti-am zis, iesi sa te vada mama ta ! Marcu a zis catre dansul : am iesit dupa cuvantul tau, avvo, insa te rog, nu-mi mai zice o data sa ies, ca sa nu ma fac neascutator. Si iesind batranul i-a zis femeii : acesta este care v-a intampanat si v-a zis mantuiti-va. Si mangaind-o pe dansa, a slobozit-o.

Au venit odata patru pustnici la marele Pamvo, purtand piei. Si au vestit fiecare fapta cea buna a celuilalt nefiind acela de fata. Unul postea mult, cel de ai doilea era neagonisitor si cel de ai treilea a castigat multa dragoste. Se spunea inca si despre cel de al patrulea ca douazeci si doi de ani avea de cand era sub ascultarea unui batran. Le-a raspuns lor avva Pamvo : va zic voua, ca fapta cea buna a acestuia este mai mare, caci fiecare dintre voi, fapta buna care a castigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta taindu-si voia, voia altuia o face. Caci acest fel de barbati sunt marturisitori, daca pana la moarte se vor pazi asa.

Povestit-a avva Pistos zicand : ne-am dus sapte pustnici la avva Sisoe, care locuia in ostrovul Clisma, rugandu-ne sa ne spuna vreun cuvant si a zis : iertati-ma, sunt om prost; dar m-am dus la avva Or si la avva Atre. Si era in boala avva Or de optsprezece ani. Si le-am facut metanie sa-mi spuna vreun cuvant. Si a zis avva Or : ce pot sa-ti fac ? Du-te si orice vezi, fa ! Dumnezeu este al celui care prisoseste, adici se sileste pe sine la toate. Si nu erau dintr-o enorie avva Or si avva Atre, dar a fost mare pace intre dansii pana ce au iesit din trup, caci era mare ascultarea lui avva Atre si multa smerita cugetare a lui avva Or. Si am stat cateva zile la dansii, cercandu-i si am vazut o mare minune pe care a facut-o avva Atre. Le-au adus cineva un peste mic si a voit avva Atre sa-l gateasci batranului si avea cutitul sa taie pestele, dar l-a chemat pe el avva Or, zicand : Atre, Atre, si a lasat cutitul in mijiocul pestelui si nu a spintecat si cealalta parte. M-am minunat de ascultarea lui cea mare pentru ca nu a zis : mai asteapta pana voi spinteca pestele ! Si i-am zis lui avva Atre : unde ai aflat ascultarea aceasta ? Iar el mi-a zis : nu este a mea, ci a batranului. Atunci m-a luat, zicand; vino si vezi ascultarea lui. Caci a fiert pestele cel mic, l-a stricat si l-a pus inaintea batranului care a mancat, nimic graind. Apoi l-a intrebat : bun este, avvo ? Si a raspuns : foarte bun. Dupa aceea i-a adus lui putin insa foarte bun si i-a zis : l-am stricat, avvo ! Si a raspuns zicand : da, l-ai stricat ! Si mi-a zis avva Atre : vazut-ai, ca ascultarea este a batranului ? Am iesit, asadar de la dansii si orice am vazut am facut, ca sa pazesc dupa puterea mea. Acestea le-a zis fratilor avva Sisoe iar unui din noi i s-a rugat lui, zicand : rugamu-te, spune-ne si tu noua un cuvant ! Si a zis : cel ce tine sa fie nebagat in seama implineste toata Scriptura. Iar altul din noi a zis : ce este instrainarea, parinte ? Si a zis : taci si in tot locul unde te duci, zi : nu am treaba, si aceasta este instrainarea.
Zis-a avva Ruf, ca cel ce sade intru ascultare de parinte duhovnicesc, mai multa plata are decat cel ce petrece singur in pustie. Si spunea acesta, ca a povestit unul din parinti, zicand : am vazut patru cete in cer. In cea dintai era omul care este bolnav si multumeste lui Dumnezeu : in a doua ceata era cel ce umbla dupa iubirea de straini si in aceasta sta si slujeste, In a treia ceata era cel ce umbla dupa pustie si nu vede om, si in a patra ceata era cel ce sade in ascultare de parinte si i se supune lui pentru Domnul. Si purta cel pentru ascultare lant de aur si pavaza si mai multa slava avea decat ceilalti. Iar eu am zis celui ce ma povatuia : cum acest mai mic, are slava mai multa decat ceilalti ? Iar el raspunzand mi-a zis : fiindca cel ce umbla dupa iubirea de straini, cu voia sa face si cel ce este in pustie cu voia sa s-a dus, iar acesta care are ascultare, toate voile sale lasandu-si, atarna de Dumnezeu si de parintele sau. Pentru aceasta mai multi slava a luat decat ceilalti. Deci, fiilor, pentru aceasta este buna ascultarea, care pentru Domnul se face. Ati auzit, fiilor, in parte, o putina urma a ispravii acesteia ! O, ascultare, mantuirea tuturor credinciosilor ! O, ascultare, nascatoarea tuturor faptelor bune ! O, ascultare, aflatoarea Imparatiei ! O, ascultare, care deschizi cerurile si sui pe oameni de la pamant ! O, ascultare, hranitoarea tuturor sfintilor, din care au supt ei lapte si prin care s-au facut desavarsiti ! O, ascultare, care esti locuioare impreuna cu ingerii !A venit odata unul din tebei la avva Sisoe, vrand sa se faca calugar. si l-a intrebat batranul, daca are pe cineva in lume. Iar el a zis : am un fiu. Si i-a zis lui batranul : du-te, arunca-l in rau si atunci te faci calugar ! Deci, dupa ce s-a dus sa-l arunce, a trimis batranul pe un frate zicandu-i sa-l opreasca. De aceea, cand l-a ridicat sa-l arunce, i-a zis fratele : inceteazi, ce faci ? Iar el i-a zis : avva mi-a zis sa-l arunc. I-a zis fratele : a mai zis sa nu-l arunci. Si lasandu-l a venit la batranul si s-a facut preaiscusit calugar pentru ascultarea lui.
Se spunea despre avva Saio si despre avva Mue, ca au petrecut unul cu altul. Si avea multa ascultare avva Saio, dar era aspru foarte. Lui ii zicea batranul, ispitindu-l : du-te si fura ! Si se ducea si fura de la frati pentru ascultare si multumind Domnului pentru toate. Iar batranul lua lucrurile si le da pe ascuns.

Zis-a iarasi : odor scump este calugarului ascultarea. Cel ce a castigat-o va fi ascultat de Domnul si cu indrazneala va sta inaintea Celui rastignit. Ca Domnul Cel ce S-a rastignit, ascultatar S-a facut pana la moarte.

Un batran oarscare avea un ucenic si vrand a-l tine cu sine, l-a facut sa aiba ascultare desavarsita. Deci, i-a zis batranul : aprinzandu-se cuptorul foarte, mergi de ia cartea din care citim in biserica si o arunca in cuptor. Iar el mergand, a si facut fara de nici o cartire si fiind aruncata cartea, s-a stins focul. Deci, aceasta este puterea ascultarii celei cu intelegere, caci ascultarea este scara cea cereasca.
Doi frati trupesti s-au dus sa locuiasca intr-o manastire, dintre care unui pustnic, iar celalat cu ascultarea si orice si zicea lui parintele, fara iscodire facea. Astfel, si zicea de multe ori : mananca de dimineata, si manca. Si iarasi : nu manca pana seara si nu manca si altele asemenea. Orice si poruncea, cu bucurie implinea. Pentru ascultarea lui , era slavit de toti in manastire. Fratele lui insa, pustnicul, zavistuindu-l, a zis intru sine sa-l incerce pe el de are ascultare. Si mergand la parintele, i-a zis : trimite-l pe fratele impreuna cu mine, sa mergem pentru o trebuinta. Si l-a slobozit pe el avva. Deci, dupa ce au venit ei la rau, in care era multime multa de crocodili, a zis fratelui pustnicul : pogoara-te in rau si treci. Si s-a pogorat si venind crocodilii si lingeau trupul si nu l-au vatamat. Iar pustnicul vazand i-a zis : iesi din rau, si a iesit nevatamat. Asa, calatorind ei au gasit un trup, aruncat pe cale. Si a zis pustnicul : de am fi avut vreo haina veche am fi pus peste dansul. Raspuns-a fratele : mai vartos sa ne rugam, poate va invia. Si au stat la rugaciune si rugandu-se ei a inviat mortul. Si se mandrea pustnicui zicand : pentru pustnicia mea a inviat mortul. Iar Dumnezeu a descoperit parintelui manastirii toate. Si intorcandu-se ei, a zis parintele catre pustnic : fiindca l-ai ispitit asa pe fratele tau la rau, pentru ascultarea lui a inviat mortul.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...