"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Cum înţelegem icoana "Naşterea Domnului"?




În această icoană, întregul mesaj din Evanghelie despre întruparea Mântuitorului din Sfânta Fecioară Maria este surprins împreună cu alte detalii adăugate din Sfânta Tradiţie a Bisericii. În multe icoane cu reprezentări ale Naşterii Domnului sunt o multitudine de detalii, în altele sunt mai puţine. în diagrama arătată aici, luată dintr-un desen al icoanei, putem identifica cel puţin 8 elemente.
(1) Icoana se concentrează, desigur, pe naşterea Domnului nostru Iisus Hristos din Maica Sa, Preacurata Fecioară Maria; ea este reprezentată mai mare decât celelalte personaje, întinsă pe un covoraş şi uitându-se nu la nou-născutul său Fiu, ci mai degrabă cu iubire şi înduioşare către logodnicul ei, Bătrânul Iosif
(7), văzându-i uluirea faţă de această deosebit de minunată şi divină naştere. El este arătat în colţul din jos stânga, stând de vorbă cu un bătrân păstor care i-a văzut pe îngeri slavoslovind. Iosif priveşte calm şi meditativ gândindu-se la minunile lui Dumnezeu pe care le vede şi le aude acum. Domnul nostru este arătat în scutece şi culcat în iesle, „căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 7). În spatele ieslei se află o peşteră întunecoasă
(3), care ne aminteşte imediat de peştera în care Domnul a fost înmormântat 33 de ani mai târziu înfăşurat în giulgiu. În peşteră sunt un bou şi un asin, detalii nemenţionate în Evanghelie, dar trăsături invariabile în fiecare icoană a Naşterii; scena e inclusă pentru a arăta îndeplinirea cuvintelor profetului Isaia, „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe” (Isaia 1, 3).
(2) Deasupra compoziţiei centrale, in chiar centrul icoanei este steaua minunată venită din rai, care i-a condus pe magi
(6) către locul în care se află Mântuitorul nostru; ne aminteşte de semnul raiului pe care-l vedem în icoana Botezului sau Cincizecimii, oriunde e indicată intervenţia divină.
Sfinţii îngeri
(4) sunt reprezentaţi mărindu-L pe Dumnezeu şi aducând vestea cea bună a Naşterii Domnului păstorilor
(5). Faptul că păstorii evrei şi magii păgâni au fost printre primii să îl slăvească pe Domnul nostru ne arată universalitatea acestui mare eveniment, rânduit pentru mântuirea întregii omeniri.
Ultimul detaliu al acestei icoane, scena spălării Domnului
(8) este un element care a provocat multe controverse de-a lungul timpului. În unele biserici din mănăstirile Muntelui Athos, scena a fost intenţionat evitată în fresce şi înlocuită cu tufişuri sau păstori; a existat o părere dominantă că acea scenă era degradantă pentru Hristos, care nu avea nevoie să fie spălat, fiind născut într-un mod miraculos dintr-o fecioara curată. Dar reţinem această imagine în icoana noastră, ca un element din Sfânta Tradiţie transmisă nouă; într-adevăr nu îl degradează pe Domnul, ci îl măreşte pe El, aşa cum este evident în rugăciunea desemnată a fi citită în timpul Botezului pentru moaşa unui copil (Din Trebnicul de rit vechi, a doua rugăciune pentru moaşă: „O Stăpâne, Domnul Dumnezeul nostru … Care a fost culcat în iesle şi a binecuvântat pe moaşa Salomeea care a ajuns să creadă în adevărul de netăgăduit al fecioriei…”. Cine, mai eficient decât o moaşă, poate mărturisi despre o naştere divină şi feciorelnică? De aceea noi înţelegem bine importanţa acestei scene binecuvântate.
În sfârşit, dacă ne uităm la icoană ca la o compoziţie unită, putem doar să fim umpluţi de bucurie, nu doar datorită frumuseţii culorilor şi a atmosferei festive pe care o descrie, dar şi datorită veştii fericite a mântuirii noastre atât de clar proclamată de ea. În icoană, toată creaţia se bucură la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos: cerul (o stea şi îngerii), pământul (munţii, plantele şi animalele) şi în special omenirea reprezentată cel mai desăvârşit în persoana noii Eve, Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului nostru.
Hristos se naşte! Slăviţi-l!
(Traducere după un material în limba engleză: Andra Aldea-Partanen)

Cum se poate distruge propriul copil !?





  • De mic, să nu-i refuzaţi nimic.  Daţi-i tot ce doreşte, tot ce cere, mai cu seamă atunci când stăruie cu încăpăţânare şi plânge. Astfel va creşte şi va crede că ceilalţi îi sunt datori mereu şi întru toate, că are doar drepturi.
  • Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.
  • Să nu-i spuneţi niciodată: „Asta-i rău!” Aşa spun doar cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi înguşti la minte. Când, mai târziu, va întâmpina greutăţi în viaţa sa şi va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire că societatea îl nedreptăţeşte.
  • Strângeţi dumneavoastră în urma lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile. Pune-le la locul lor”. Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui şi că pentru toate sunt ceilalţi întotdeauna răspunzători.
  • Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales la televizor) şi să citească orice, fără să-l îndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest fel, instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată.
  • Nu-i daţi vreo îndrumare duhovnicească. Luaţi în zeflemea şi în batjocură înaintea lui credinţa, Biserica, preoţii şi pe cei ce îi urmează. Când copilul va creşte, „va alege singur”.
  • Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă, aşa cum aţi fost dumneavoastră”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului o dă banul, indiferent de cum a fost obţinut.
  • Nu-i spuneţi niciodată: „Fă asta!” sau „Nu face asta!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi traume sufleteşti! Când va creşte, va crede că viaţa înseamnă doar să porunceşti, niciodată să asculţi.
  • Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul cu celălalt, în faţa lui, fără pic de ruşine (nu vă neliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti!). Mai târziu, când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.
  • Când începe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră să închideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i ceva normal”.
  • Să-i ţineţi întotdeauna partea înaintea profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că „îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme. Ocărâţi-i pe aceia care, prieteneşte şi bine-intenţionaţi, vă aduc la cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi.
***
Când veţi merge la secţia de poliţie, unde l-au dus pentru că a furat sau a luat droguri, să strigaţi tare, de faţă cu toţi, că este un nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţi reuşit niciodată să-l cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.
                                                         
                                                                       ***
 
PREGĂTIŢI-VĂ PENTRU O VIAŢĂ PLINĂ DE SUFERINŢĂ ŞI DE REMUŞCĂRI. O VEŢI AVEA…
Episcopul Irineu al EkaterinburguluiMamă, ai grijă! (Editura Sfintei Mănăstiri Paraklitu, 2007)

Indemnuri pentru desavarsire

  • Cu dragoste fa ascultarea, fara cartire, fara manie, fara lauda, fara rautate.
  • Fii in toate calm, cu vorbire blanda. 
  • Nu judeca pe nimeni. Fa-te toate tuturor. 
  • De curvie fugi ca de sarpe, de manie fugi ca de leu, de lauda ca de diavol. 
  • Fugi, fugi de oameni, fii tacut in toate si strain tuturor, ca asa sa te poti bine ruga. 
  • Cugeta la moarte, ca de ea nu vei scapa. 
  • Rabda ispitele, ca ele te incoroneaza. 
  • Citeste, cugeta, scrie, roaga-te, toate fa-le cu dragoste, fara lene, fara plictiseala, ca sa-ti fie de folos. 
  • Iar in inima plangi neincetat. 
Parintele Ioanichie Balan

Este necesara rugaciunea lui Iisus - preotilor de mir si mirenilor?

Fragment extras din lucrarea "O noapte in pustie" de 
Arhimandritului Hieroteos Vlachos, 


- dialog purtat intre autor si un staret din Muntele Athos

Trebuie sa devii constient de necesitatea curatirii de patimi. Nu trebuie doar sa-ti doresti sa-i vindeci pe ceilalti, ci sa crezi în acelasi timp, cu putere, ca si tu, asemenea tuturor, esti plin de patimi. Fiecare patima este un iad.
Rugaciunea lui Iisus este o doctorie ce curateste sufletul si-l vindeca. Dar asta nu înseamna ca rugaciunea lui Iisus este esentialul, adica ceea ce curateste si lumineaza, ci mai degraba mijlocul prin care omul este unit cu Dumnezeu, singurul Care curateste si lumineaza sufletul. El este medicul sufletelor si trupurilor noastre, El este „Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9). Picaturile pentru ochi curatesc vederea, iar aceasta curatita este capabila sa vada deosebirea dintre obiecte. Cu alte cuvinte, orice persoana trebuie sa-si doreasca sa fie curatita, sa se schimbe si, prin rugaciune, sa ceara luminare de la Dumnezeu.

Crezi ca noi, cei care traim în lume putem face ceea ce fac calugarii
pentru aceasta dumnezeiasca lucrare a rugaciunii?

— Chiar daca nu faceti exact ceea ce fac ei si voi trebuie si puteti reusi multe. Sigur, trebuie lamurit ca alta este rugaciunea mintii si alta a rosti rugaciunea lui Iisus. Cu alte cuvinte rugaciunea mintii, asa cum o practica unii isihasti, presupune o viata fara griji si fara tulburari. Presupune liniste si multe altele. Daca nu puteti practica rugaciunea mintii în lume – si acest
lucru este foarte greu – trebuie sa va rugati cu rugaciunea lui Iisus în anumite momente, bine stabilite, sau sa o spuneti de câte ori puteti. Acesta va va face mult bine.

—Îmi poti arata câteva modalitati practice si folositoare?

— Separat de slujbele bisericesti, ar trebui sa-ti dedici anumite momente special pentru a practica rugaciunea lui Iisus, pentru a chema neîncetat numele lui  Iisus. Sa începi putin câte putin si sa continui potrivit cu setea ta duhovniceasca si harului ce-l simti. Poti începe prin a rosti rugaciunea o jumatate de ora înainte de rasaritul soarelui si o jumatate de ora seara, dupa rugaciunea de seara, înainte de culcare. Este necesar sa existe un program statornic, ce nu trebuie încalcat cu nici un chip, nici macar pentru lucruri bune. Este posibil, spre exemplu, ca tocmai în acel moment sa vina cineva sa se spovedeasca. Daca nu este bolnav, sau daca nu este neaparata nevoie, sa nu amâni momentul ce l-ai stabilit dinainte pentru rugaciunea lui Iisus. La fel si cu lucrurile bune. Este necesara si o încapere linistita si izolata, unde sa nu se auda zgomote, si acolo sa începi sau sa lucrezi rugaciunea lui Iisus, cum am spus mai înainte. Adica la început trebuie sa încalzesti inima sau sa citesti o scriere a Sfintilor Parinti, care sa dea nastere smereniei si apoi, fie cu buzele, fie cu mintea sau cu inima, potrivit cu nivelul duhovnicesc, spui rugaciunea lui Iisus. Cu timpul, momentul acordat rugaciunii lui Iisus va spori si va îndulci inima si vei tânji dupa el. Dar repet, la început avem nevoie sa ne silim pe noi însine sa spunem rugaciunea chiar si pentru scurt timp. Ne va face mult bine.

—Este deajuns aceasta scurta vreme?

— Nu este suficienta, dar când exista dorinta si smerenie, Dumnezeu împlineste ceea ce lipseste rugaciunii. Daca Dumnezeu arata atâta milostivire pentru caderile noastre, nu va fi El nespus de milostiv cu noi în stradania noastra de a ne transforma? El împlineste orice lipsa. Ia aminte si situatia fiecaruia dintre noi. S-ar putea ca o ora din rugaciunea ta sa se bucure de mai mare binecuvântare decât multe ore ale unui calugar, pentru ca tu esti ocupat si cu alte lucruri. Am admirat discretia acestui calugar aghiorit, a acestui înger întrupat. Distinge cu o îndemânare admirabila toate problemele si le desluseste pe fiecare în parte.
— Sa stii, însa, a continuat el, ca în timpul rugaciunii, cum am spus mai înainte, diavolul îti va aduce multe ispite. Vor aparea multe întâmplari care sa te determine sa te opresti din rugaciune. Dar mai trebuie sa stii si ca Dumnezeu te încearca prin aceste ispite ca sa vada daca ai într-adevar vointa de a lucra rugaciunea lui Iisus. Într-un asemenea caz, daca te silesti Dumnezeu va veni în ajutorul tau si va îndeparta toate greutatile.

—Dar, Gheron, daca în timpul rugaciunii, îmi vin în minte gânduri de a face altceva, de exemplu de a pregati o predica sau o omilie sau sa fac ceva pentru dragostea fratelui meu, trebuie sa le parasesc? Sa nu fac nimic, nimic?

— Da, trebuie sa le parasesti. Caci chiar si atunci când vin gânduri bune în timpul rugaciunii (ma refer la timpul fixat pentru rugaciune), pot fi folosite de catre cel rau ca sa ne tulbure rugaciunea. Daca diavolul îsi da seama ca suntem gata sa parasim rugaciunea lui Iisus pentru astfel de lucruri, ne va aduce multe asemenea gânduri în acel moment, pentru a ne face sa o amânam. Dar în acest caz, nici nu ne rugam, nici nu suntem curatiti, nici nu studiem si nici nu ne folosim cu adevarat fratii. Caci pregatirea unei predici, care a înlocuit rugaciunea, este fara roade. Nu le va folosi fratilor.

— Se întâmpla uneori ca ne întoarcem la chiliile noastre istoviti, dupa ce am cheltuit multa energie, si nu ne mai putem ruga dupa rânduiala obisnuita. Ce ar trebui sa facem în aceste cazuri?

— Nici atunci n-ar trebui sa renuntam la rugaciunea lui Iisus. Sfântul Simeon sfatuieste ca slujirea fratilor sa nu fie motiv de a ne lipsi de rugaciunea lui Iisus, deoarece atunci pierdem multe. Nu trebuie sa gasim niciodata scuze sa evitam rugaciunea. „În slujire osteneste-te pe masura puterii tale, iar în chilia ta nevoieste-te în rugaciune cu smerenie, priveghere si lacrimi neîncetate. Si sa nu ai în minte ca azi am trudit peste poate, deci sa scurtez rugaciunea pentru istovirea trupului. Fiindca îti spun ca nu conteaza cât te silesti pentru altii, peste puterile tale. Caci a te lipsi de ceva atât de însemnat ca rugaciunea, mare nesocotinta este”. O jumatate de ora de rugaciune a lui Iisus valoreaza cât trei ore de somn adânc. Îndelunga rostire a rugaciunii lui Iisus îl odihneste pe om si-l calmeaza. Chiar si din acest punct de vedere, este o doctorie întaritoare pentru organism.
Asadar dragul meu parinte, înveleste-ti toate lucrarile în mantia de aur a rugaciunii lui Iisus. Multi au necazuri si destui frati se mâhnesc si sufera în nevointa lor duhovniceasca din cauza faptului ca lucreaza mai mult cu ratiunea, iar nu cu inima. Se chinuie cautându-si gândurile, pe când daca traiesc în har, gândurile vin, pur si simplu revarsându-se ca un râu învolburat. De aceea se cearta între ei fratii si nu au pace, de aceea, atunci când sunt nedreptatiti, se mâhnesc iar nu se bucura potrivit poruncii lui Hristos. Deoarece nu au nici o legatura cu rugaciunea lui Iisus. Sfântul Nicodim Aghioritul, urmând o traditie lunga de câteva secole, spune ca episcopul ar trebui sa fie ales din rândul calugarilor. Având întelegere calugareasca, el nu se tulbura de nedreptatiri, defaimari, învinuiri sau ocarile oamenilor, fiind el însusi primul care recunoaste propria sa pacatosenie si se învinovateste singur. Astfel el dobândeste toate roadele pe care le-am mentionat mai înainte, mai ales dragoste, care se revarsa împreuna cu mult har, si libertate fata de caderea în pacat, dupa cum spun Parintii.

—Ce întelegi, parinte, prin întelegere calugareasca?

— Înteleg ascultare, smerenie, plângere de sine însusi si o sete nepotolita pentru rugaciunea lui Iisus. Si în mod deosebit ascultare de Batrânul duhovnic. Calugarul trebuie sa fie smerit fata de toti oamenii si smerenia lui trebuie legata de lupta pentru curatirea de patimi. Nu trebuiesc încercate multe lucruri caci, din nefericire, în aceasta chestiune suntem influentati de diferite erezii. Cea mai mare lucrare este sa dobândesti smerenie si sfintenie. Atunci suntem cu adevarat bogati.
Biserica nu este un birou de servicii sociale, ci este vistieria harului dumnezeiesc. Preotii nu sunt asistenti sociali, ci sunt cei ce calauzesc poporul lui Dumnezeu. Si acest lucru nu se poate face decât cu smerenie si sfintenie.
Fara sfintenie si smerenie chiar si cea mai mare lucrare sociala este curând distrusa, în timp ce, daca avem viata smerita si sfânta, chiar si cea mai mica lucrare sociala dobândeste dimensiuni extraordinare. Cu smerenia trebuie împletita si plângerea de sine, adica auto-învinovatire. Trebuie sa fim primii care sa ne învinovatim. Respectul pe care ceilalti ni-l arata, sa întelegem, se cuvine preotiei iar nu persoanei noastre, pe când învinuirile se cuvin starii noastre pacatoase iar nu preotiei. Asa vom avea pace si mult har de la Dumnezeu, si vom alunga orice motiv care ne face sa ne urâm fratii.
Deasemenea trebuie sa fie si o sete nepotolitapentru rugaciunea lui Iisus. Sa nu consideram rugaciunea lui Iisus ca pe ceva ocazional, ci drept însasi viata noastra. Trebuie sa ne miscam înlauntrul rugaciunii. Iar teologia si predica sa ni se nasca înlauntrul lucrarii sale sfinte. Ar trebui sa avem propriul nostru program, pe care sa-l respectam în fiecare zi. Când traim în acest fel, lumea are folos peste masura. Oricine ar fi, preot sau episcop, ar trebui sa aiba întotdeauna o singura preocupare: sa nu-si piarda calugaria. Scrie în „Pateric”: „Se spunea despre Avva Netras, ucenicul lui Avva Siluan, ca si când sedea în chilia sa la muntele Sinai, cu masura se ocârmuia pe sinesi dupa trebuinta trupului. Iar când s-a facut episcop la Faran, mult se strâmtora pe sinesi spre viata cea aspra. Si i-a zis lui ucenicul sau: Avvo, când eram în pustie, nu te nevoiai asa. Si i-a raspuns batrânul: acolo era pustie si liniste si saracie si voiam sa chivernisesc trupul, ca sa nu ma bolnavesc si sa caut cele ce nu aveam. Iar aici este în lume si pricepere si de ma voi bolnavi aici, este cine sa ma sprijineasca, ca sa nu pierd calugaria”. Acei ce au întelegerea unui calugar, simt nevoia sa primeasca binecuvântare, orice lucrare ar avea. Si pe toata durata acesteia, pâna la încheierea ei se încredinteaza unui episcop ori unui povatuitor duhovnicesc, pentru ca acestia sa vegheze asupra lor si sa-i îndrepte în ceea ce fac.
Nu doresc rasplata pentru aceasta, pentru ca cel ce este slavit sau rasplatit mai mult decât merita, mult pagubeste. Da, parinte. Si oriunde ai fi, pe strada, în masina, sau în orice alta parte, sa spui rugaciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul” si „Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, mântuieste-ma”. Ar trebui sa mergem des la Sfânta Liturghie, pregatiti asa cum se cuvine si sa ne împartasim cu Preacuratele Lui Hristos Taine. Toata zidirea Îi multumeste si Îl slaveste pe Dumnezeu. Un preot care nu liturghiseste este în dezacord cu aceasta minunata lauda. Bine ar fi ca, din când în când, sa se cânte canonul Domnului nostru Iisus Hristos ce se afla scris în Ceaslov, asa cum bine ar mai fi sa se citeasca si acatistul Domnului nostru Iisus Hristos aflat la sfârsitul cartii „Razboiul nevazut” a Sfântului Nicodim Aghioritul. El ne îndeamna staruitor sa chemam deseori, prea-dulcele, datatorul de bucurie si izvorâtorul tuturor bunatatilor, mântuitorul nume al Domnului Iisus Hristos, nu doar cu buzele, ci si cu inima si mintea.
Ai de asemenea, marea îndatorire de a te ruga si pentru ceilalti, deoarece tu esti cel caruia Dumnezeu i-a încredintat poporul Sau. De aceea este datoria ta sa te retragi si sa te rogi.

Cum se realizeaza curatia in cadrul casatoriei?

 
Judeca­tile lui Dumnezeu sunt intotdeauna cele mai bune, curate si sfinte. Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l su­puneti! (Facere 1, 28) - este dumneze­iasca porunca, lipsita de orice intinaciune. Insa omul, prin caderea lui in pacat, a pervertit totul. Desprins de Dumnezeu prin neascultarea sa, el s-a rupt si de cinstitele scopuri dumneze­iesti si a inceput sa intrebuinteze incli­narile lui trupesti catre rau.
Creatorul a randuit ca barbatul sa nu fie singur (Facerea 2,18), ci sa aiba fa­milie. Familia a fost planuita de Dum­nezeu ca un loc sfant pentru nevointa intru evlavie, curatie si viata sfanta. in Noul Testament, unde se restabileste curatia dintru inceput a firii omenesti, se vorbeste despre familie ca de o mica biserica din casa (1 Cor. 16, 19), in care traieste Hristos, care se sfinteste de Duhul Sfant si in care toate madulare­le se indreapta catre Dumnezeu-Tatal prin cuvintele: "Tatal nostru, Care esti in ceruri..."
Oamenii casatoriti trebuie sa convietuiasca in deplina credinciosie unul fata de celalalt, demonstrand prin aceasta si credinciosia lor catre Dumnezeu. Curatia si dragostea reci­proca - iata legatura dintre barbat si fe­meie. Sfintenia nuntii trebuie pazita cu grija. Doar o singura privire plina de pofta in afara casatoriei devine deja un mare pacat (Matei 5, 28).
Cel casatorit este legat prin porun­ca lui Dumnezeu de a nu se abate de la nunta, exprimata inca din rai prin cuvintele: "De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup" (Facere 2, 24). Domnul Iisus Hristos a intarit sfinte­nia si neincalcarea unirii prin Nunta, spunand: "Deci, ce a impreunat Dumne­zeu, omul sa nu desparta!" (Matei 19,6)
Greseala impotriva sfinteniei nuntii poate sa fie de doua feluri:
1) tradarea ori preadesfranarea, care in ambele cazuri sunt o deviere de la casatorie;
2) curvia chiar in hotarele nuntii, atunci cand oamenii casatoriti nu traiesc fires­te, asa cum legea dumnezeiasca a po­runcit si constiinta ne da marturie, ci se dedau la diferite perversiuni.
Toate aceste necuratii sunt uraciune in fata lui Dumnezeu. Ele au condus inca de demult omenirea desfranata (Facere 6, 3) la potopul universal (Facere 6, 5-7), iar mai tarziu la focul si pucioasa care au pedepsit Sodoma si Gomora (Face­re 19, 1-28). Nici omenirea din zilele noastre nu se deosebeste de cea veche prin imoralitatea ei strigatoare la cer. De aceea, pentru cei ce inmultesc paca­tele, Dumnezeu si pe noi ne va pedep­si, dupa proorocirea Sa, insa de aceas­ta data prin focul universal prin care se va intrerupe existenta acestei lumi pacatoase, ca sa se arate ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea (2 Petru 3,13).
Toate fapturile au prin fire predispo­zitia de inmultire, insa la animale in­stinctele sunt pastrate in felul lor pri­mitiv. Fapturile necuvantatoare se impreuneaza nu in vederea desfranarii, ci ca sa implineasca inmultirea speciei lor, asa cum au fost harazite. Numai cu omul nu se petrece astfel. Cazut din pricina pacatului sub influ­enta demonilor, firea lui s-a pervertit si de aceea cu el se intampla adesea ca­deri infioratoare si, ca urmari ale aces­tora, si catastrofe naturale.
Domnul Iisus Hristos a venit ca sa ne invete adevarata viata intru curatie si sa ne dezbare de pervertirea morala in care am fost atrasi. El a binecuvan­tat casatoria prin prezenta Sa la nun­ta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11) si a osandit necuratia nu doar in forma ei cea mai grosiera, a preadesfranarii, ci si cel mai " inofensiv" chip al necuratiei, privirea plina de pofta catre cela­lalt gen, spunand: Ati auzit ca s-a zis celor de demult: "Sa nu savarsesti adul­ter!". Eu insa va spun voua ca oricine se uita la femeie poftind-o, a si savarsit adul­ter cu ea in inima lui! (Mat. 5,27-28).
Si Sfintii Apostoli s-au luptat plini de ravna impotriva preadesfranarii si a diferitelor chipuri ale desfranarii (Fapte 15, 29; Iuda 1, 7-8; 2 Petru 2,14; Gal. 5, 19; 1 Cor. 6, 9; 6, 18). Sfantul Apostol Pavel a delimitat clar curata si binecuvantata nunta de oricare chip de manifestare a necuratiei, spunand: Cinstita sa fie nunta intru toate si patul nespurcat. Iar pe desfranati ii va judeca Dumnezeu (Evr. 13, 4). El sfatuieste: "Bine este pentru om sa nu se atinga de femeie. Dar, din cauza desfranarii, fiecare sa-si aiba femeia sa si fiecare femeie sa-si aiba barbatul sau, fiindca mai bine este sa se casatoreasca decat sa arda." (1 Cor. 7, 1, 2, 9). Dupa invatatura Sfintei Bise­rici, legiuita nunta, incheiata in numele Domnului (1 Cor. 7,39), este unica dez­legare a problemei privitoare la con­vietuirea intre un barbat si o femeie.
Casatoria are, in afara scopului ei de temelie - nasterea de fii (1 Tim. 2, 15), inca si un alt scop important - de a fi paza a curatiei. Sfantul Ioan Gura de Aur invata: "Omul trebuie sa se ca­satoreasca pentru a alunga pacatul si pentru a se izbavi de orice fapta a des­franarii. Anume pentru aceasta trebu­ie sa ne casatorim, pentru a ne ajuta reciproc sa ducem o viata curata."
Du­pa invatatura acestui mare barbat, ca­satoria nu este o piedica a curatiei, ci mai degraba ea o pazeste si o intareste. Din aceasta pricina, tradarea este un mare si greu pacat. "Omul casatorit, daca incalca casatoriile altora ori pri­veste cu pofta la vreo femeie straina, nu merita nicio iertare, nici din partea oamenilor, nici inaintea lui Dumne­zeu, oricat s-ar indreptati prin fire."
Aceasta judecata, foarte aspra la pri­ma vedere, este in realitate intru totul indreptatita, deoarece, daca monahii dintru inceput se lipsesc de un astfel de chip al dezmierdarii, omul casato­rit poate sa-si manifeste pornirile lui trupesti, in limitele legiuitei casatorii. Dar a privi plin de pofta in afara aces­tor cadre, acesta este un pacat vadit, fiind un semn al desfranarii, si nu al dorintei de inmultire a neamului ome­nesc prin legiuita si binecuvantata ca­satorie.
Astfel, omul, pentru a ajunge la adevarata curatie, trebuie sa se ne-voiasca, si aceasta pe cand e inca ta­nar, si sa nu astepte sa imbatraneasca, pentru a vietui in curatie. Curatia se obtine cu nevointa, rugaciune si lup­ta. Ca orice alta virtute generala, ea nu se obtine fara osteneala.
Sfantul Vasile cel Mare lamureste in chip minunat: "Virtutea curatiei nu o are acela in care dorintele necurate au slabit ca urmare a batranetii, ori a bolii, ori din vreo alta pricina. Intr-un astfel de om, chiar de ar mai si vietui pacatul, trupul lui neputincios il im­piedica de la fapte pacatoase. Curatia este silire continua, in afundul sufle­tului, si ucigatoare a urmelor miscari­lor rusinoase ramase acolo. Cel ce s-a lecuit astfel si a dobandit aceasta vir­tute, a inradacinat intru sine curatia cea potrivnica pacatului."

DESPRE ÎMPOTRIVIREA SUFLETELOR FAŢĂ DE RUGĂCIUNE

Sfantul Ignatie Briancianinov


Spiritele căzute se opun cu violenţă la toate poruncile Evangheliei, dar în mod deosebit rugăciunii, ca şi maică a virtuţilor. Proorocul Zaharia l-a văzut "pe Iosua, marele preot, stând înaintea îngerului Domnului, şi pe Satana, stând la dreapta lui ca să-l învinuiască" (Zaharia 3,l). La fel şi astăzi diavolul se ţine mereu aproape de fiecare slujitor al lui Dumnezeu cu intenţia de a-l împrăştia şi de a-i pângări ofranda duhovnicească, de a nu-i îngădui să aducă jertfă, de a o întrerupe sau a o suprima total."îngerii căzuţi sunt roşi de invidie faţă de noi, zice Sfântul Antonie cel Mare, şi nu încetează de a pune în lucrare toată răutatea lor pentru a ne împiedica să le ocupăm vechile lor tronuri din cer". în mod deosebit"dracul este foarte invidios, spune Sfântul Nil Sinaitul, faţă de omul ce se roagă, şi recurge la toate vicleniile imaginabile pentru a-l întrerupe".
Diavolul depune tot efortul pentru a ne împiedica de la rugăciune sau pentru a face rugăciunea nefolositoare şi seacă. Pentru acest spirit căzut din înălţimea cerului din pricina mândriei şi a răzvrătirii faţăde Dumnezeu, înveninat de o pizmă şi o ură implacabilă faţă de neamul omenesc, însetat de dorinţa de a-l face pe om să piară, preocupat zi şi noapte de a-l ruina, este de nesuportat ca să-l vadă pe om, fiinţă mizerabilă şi păcătoasă,intrând în dialog cu Dumnezeu însuşi şi reîntorcându-se marcat de pecetea milostivirii Sale, cu nădejdea de a moşteni cerul, cu speranţa de a-şi vedea însuşi trupul său stricăcios transfigurat în trup duhovnicesc. Această perspectivă nu o poate suferi spiritul condamnat pentru totdeauna să se târască şi să se tăvălească, ca într-o mlaştină rău mirositoare în gânduri şi simţăminte exclusiv trupeşti, materiale şi păcătoase, şi care, în sfârşit trebuie să fie aruncat în iad şi închis acolo pentru veşnicie. El turbă de mânie, acţionează cu viclenie şi făţărnicie, face crime şi nelegiuiri. Trebuie să fii prudent şi pus în gardă: numai în caz de extremănecesitate, când ascultarea o cere, poţi face altceva în timpul fixat pentru rugăciune. Frate preaiubit! Nu lăsa rugăciunea fară un motiv foarte serios. Cel ce neglijează rugăciunea, îşi neglijează mântuirea; cel ce părăseşte rugăciunea îşi pierde mântuirea.
Un călugăr trebuie să fie foarte atent cum îşi organizează viaţa, căci vrăjmaşul încearcă să-l încercuiască din toate părţile cu vicleniile sale, să-l înşele, să-l seducă, să-l tulbure, să-l întoarcă de la calea arătată de poruncile evanghelice, să-l ducă la pieirea vremelnică şi veşnică. Când duci o viaţă atentă şi trează vei înţelege această prigoanăînverşunată pe care vrăjmaşul o exercită împotriva noastră cu viclenie şi răutate. Vom remarca că tocmai în momentul când ar trebui să ne rugăm, vrăjmaşul ne aduce alte ocupaţii şi ne sugerează că acestea sunt foarte importante şi nu suferă amânare: în realitate singurul lucru important este ca monahul să se ancoreze în rugăciune. In acelaşi timp lucrăturile vrăjmaşului se întorc în avantajul nevoitorului vigilent: văzând mereu alături de sine pe un ucigaş înarmat cu un pumnal înfricoşător şi gata de a lovi, bietul călugăr neajutorat strigă fără încetare către Dumnezeu Atotputernicul cerându-I ajutor- şi îl primeşte.
Când duhul rău nu reuşeşte să deturneze în favoarea sa timpul hărăzit pentru rugăciune, se strădiueşte să-l fure şi să întineze rugăciunea. Pentru acest lucru se foloseşte de gânduri şi imaginaţii. Cea mai mare parte a timpului, travesteşte gândurile sub masca dreptăţii, pentru a le asigura puterea de pătrundere; imaginaţiilor le dă o formă foarte atrăgătoare. Rugăciunea este furată şi ruinată atunci când, în timp ce te rogi, mintea nu-i cu totul atentă la cuvintele rugăciunii, ci se lasă cuprinsă de gânduri şi imagini împrăştiate. Rugăciunea este întinată atunci când mintea se lasădistrasă de la rugăciune, fixându-şi atenţia asupra gândurilor şi imaginaţiilor păcătoase sugerate de către vrăjmaşul. Atunci când îţi vin gânduri şi imaginaţii păcătoase nu le acorda nici o atenţie. De îndată ce mintea ta le sesizează, închide-o în cuvintele rugăciunii şi, printr-o rugăciune fierbinteşi atentă, imploră-L pe Dumnezeu să-i împrăştie pe vrăjmaşii tăi.
Spiritul cel rău îşi organizează trupele cu o abilitate remarcabilă. In faţă se află gândurile îmbrăcate în haina adevăruluişi dreptăţii şi imaginile pe care un ascet fără experienţă le poate socoti, nu numai inofensive, de inspiraţie duhovnicească sau chiar arătări sfinte şi cereşti. După ce mintea le-a primit, şi şi-a pierdut libertatea, comandantul trupelor răufăcătoare aruncă în luptă imaginaţiile în mod voit păcătoase. "După gândurile nepătimaşe, zice Sf. Nil Sorski, vin gândurile pătimaşe: dacă le laşi pe primele să intre, le dai prilej şi celorlalte să forţeze intrarea".
După ce de bunăvoie mintea şi-a pierdut libertatea, de la prima întâlnire cu vrăjmaşii, rămâne dezarmată, slăbită, înlănţuită,nefiind în stare să depună cea mai mică rezistenţă în faţa vrăjmaşilor. Este repede învinsă şi n-are decât să se supună şi să rămână în robie.
Cînd te rogi, trebuie neapărat să-ţi închizi mintea în cuvintele rugăciunii şi să înlături orice gânduri, fie bune, fie rele. Orice gând, oricum s-ar travesti, din moment ce ne distrage de la rugăciune, aparţine armatelor străine şi este trimis"ca să înfrunte pe Israel" (l Regi l7,25).
In războiul nevăzut pe care îngerul căzut îl duce împotriva oamenilor, mai ales cu ajutorul gândurilor şi imaginaţiilor, se sprijină pe afinitatea reciprocă ce uneşte păcatele între ele. Acest război nu încetează nici ziua nici noaptea, dar se înteţeşte atunci când nu ne sculăm la rugăciune. Atunci, ca să ne exprimăm în graiul Sfinţilor Părinţi, diavolul adună de peste tot gândurile cele mai împrăştiate şi le porneşte asupra sufletului nostru. La început ni-i reaminteşte pe toţi cei care ne-au necăjit sau ne-au rănit; ne alcătuieşte un tablou cât mai viu al criticilor şi al înfruntărilor la care ne-au supus; ne sugerează faptul că ripostându-le, nu vom face altceva decât să ne satisfacem un elementar act de dreptate, de bun simţ,de autoapărare, de necesitate. Este limpede că vrăjmaşul încearcă să zdruncine însăşi temelia rugăciunii-bunătatea şi blândeţea-pentru ca edificiul să se prăbuşească de la sine. Iată cum se petrec lucrurile: omul plin de pizmă şi care nu iartă greşelile aproapelui său, este absolut incapabil să se concentreze la rugăciune şi să ajungă la înduioşarea inimii. Gândurile mâniei împrăştie rugăciunea; o împrăştie în toate părţile, precum o rafală de vânt împrăştie seminţele pe care agricultorul le seamănă în ogor. Atunci ogorul sufletului nostru rămâne neînsămânţat, şi toată strădania nevoitorului e fără rod. Este foarete bine cunoscut faptul că temelia unei rugăciuni rodnice constă în iertarea ofenselor şi suferinţelor pe care le-ai suferit, în înlocuirea criticii pe care o faci altora cu o înţelegere binevoitoare şi, în sfârşit, în a te judeca pe tine însuţi.
Adesea, când ne aşezăm la rugăciune, vrăjmaşul ne aduce gânduri şi imaginaţii de reuşită pământească: ne prezintă slava omeneascăpe care, în sfârşit, o să o primim ca răsplată a virtuţilor pe care oamenii ni le recunosc; alteori ne arată tabloul, tot aşa de seducător, al bogăţiilor pe care le vom avea, şi care ne vor ajuta să creştem în virtute. Amândouăevocările sunt mincinoase. Ele sunt în contradicţie directă cu învăţătura Mântuitorului, şi constituie un mare pericol pentru ochiul interior ce le contemplă şi chiar pentru suflet, care devine infidel faţă de Domnul său, lăsându-se sedus de către asemenea năluciri sugerate de diavolul.
în afara crucii lui Hristos nu există biruinţăpentru un creştin.
Domnul a zis : "Slavă de la oameni nu primesc... Cum puteţi voi săcredeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5,4l-44). Când faceţi fapte bune "nu fiţi ca făţarnicii" (Matei 6,l6), care fac binele pentru slavă deşartă, care aşteaptă laudă de la oameni pentru virtuţile lor şi îşi pierd răsplata veşnică (Matei 6,l-l8). "Să nu ştie stânga ta (adică slava deşartă) ce face dreapta ta (adicăvoinţa călăuzită de poruncile evanghelice) şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie" (Matei 6,3 şi l8)."Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona" (Matei 6,24). "Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu" (Luca l4,33).
Trebuie să remarcăm faptul că diavolul, atunci când L-a ispitit pe Dumnezeu-Omul, î-a sugerat gândul plin de mândrie de a deveni celebru făcând o minune în public şi a încercat să-i pună în faţa ochilor posibilitatea de a ocupa poziţia cea mai puternică şi înaltă. Domnul a refuzat amândouă alternativele (Matei 4 şi Luca 4). Ne-a arătat că la desăvârşire nu se poate ajunge decât pe calea cea strâmtă a renunţării şi a umilinţei, cale mântuitoare pe care El însuşi a trasat-o. Trebuie să urmăm exemplul şi învăţătura Domnului care a respins gândul de mărire şi de bogăţie pământească. Trebuie să refuzăm plăcerea pe care ni-o provoacă închipuirile de acest fel, căci ele distrug în noi, concentrarea minţiişi atenţia din timpul rugăciunii şi deschid porta părerii de sine şi a împrăştierii. Dacă primim gândurile şi imaginaţiile de mândrie, de zgârcenie şi de dragoste faţă de lume, dacă nu le respingem, ci le cultivăm şi ne desfătăm cu ele, intrăm în comuniune cu satana şi puterea lui Dumnezeu care ne ocrotea se retrage de la noi. Când vrăjmaşul vede că ne-a părăsit ajutorul lui Dumnezeu, el porneşte împotriva noastră două mari atacuri: cel al gândurilor şi imaginaţiilor desfrânate, precum şi cel al tristeţii. Dacă rezistăm la primul, nu vom rezista la al doilea. Este exact ceea ce spune o maximă a Părinţilor: Dumnezeu îi îngăduie lui satan să ne calce în picioare până când devenim smeriţi.
Este clar că gândurile de ură, de a-i judeca pe alţii, de slavă şi de reuşită pământească, au la origine mândria. Lepădând aceste gânduri, lepădăm în acelaşi timp mândria. Când smerenia se instalează în suflet, ea expulzează mândria. Smerenia este maniera de a gândi a lui Hristosşi din ea se naşte focul Sfântului Duh, prin care se nimicesc şi se alungă din suflet toate patimile.
Invaziei gândurilor desfrânate şi plictiselii îi urmează tristeţea, nesiguranţa, deznădejdea, împietrirea, orbirea, hula şi disperarea. Dacă prinzi gustul dorinţelor trupeşti, urmările vor fi foarte grave., Părinţii numesc aceste dorinţe profanatorii templului duhovnicesc al lui Dumnezeu. Dacă ne desfătăm cu ele, harul lui Dumnezeu ne părăseşte pentru mult timp şi gândurile şi imaginaţiile păcătoase capătă un ascendent foarte puternic în noi. Ne covârşesc şi ne ameţesc în aşa măsură încât nu vom putea atrage harul din nou, decât printr-o pocăinţă sinceră şi printr-un refuz de a ne lăsa cuprinşi de sugestiile vrăjmaşului. Un călugăr atent va cunoaşte toate aceste lucruri din experienţă.
Cunoscând strategia şi tactica vrăjmaşului în lupta sa contra noastră, ne putem organiza rezistenţa în consecinţă. Nu vom judeca şi nu vom condamna sub nici un pretext pe semenul nostru şi vom ierta altora greşelile. Din momentul în care va încolţi în noi un gând de răutate contra aproapelui nostru, ne vom întoarce către Dumnezeu rugându-ne pentru el, cerându-i lui Dumnezeu să fie milostiv cu el şi în veacul acesta şi în cel viitor. Vom renunţa la noi înşine, adică la slava ce ne vine de la oameni, la confortul pământesc şi la tot felul de avantaje, şi ne vom lăsa total în voia lui Dumnezeu, mulţumindu-I şi preamărindu-L pentru trecutul şi prezentul nostru şi punând în mâinile Sale viitorul nostru.
O asemenea atitudine şi o asemenea orientare ne va sluji, va fi temelie pentru rugăciune. înainte de a începe rugăciunea, să ne smerim în faţa fraţilor noştri, să na reproşăm nouă înşine faptul de a-i fi smintit, şi să continuăm să facem acest lucru pentru păcatele noastre. Săîncepem rugăciunea prin a ne ruga pentru vrăjmaşi. Să ne unim prin rugăciune cu umanitatea întreagă şi să-L rugăm pe Dumnezeu să aibă milă de noi şi de lumea întreagă, nu pentru că noi suntem vrednici să ne rugăm pentru lume, ci pentru a împlini porunca iubirii care ne este prescrisă :" rugaţi-vă unii pentru alţii" (Iacov 5,l6).
Cu toate că adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au de luptat cu multe sugestii păcătoase aduse de satan şi care răsar din firea noastră atinsă de cădere, mâna atotputernică a lui Dumnezeu este mereu prezentăpentru a-i sprijini şi a-i călăuzi. Lupta însăşi este foarte folositoare, căci ea îi dă posibilitatea călugărului să dobândească o experienţă monahală, o cunoştinţă clară şi profundă a ravagiilor provocate firii omeneşti, de către păcat şi de către îngerul căzut; aceste cunoştinţe îl fac pe ascet să aibă o inimă blândă şi smerită, să se plângă pe sine şi lumea întreagă.
Sfântul Pimen cel Mare ne povesteşte despre Sfântul Ioan Colov, nevoitor plin de Duhul Sfânt, că rugându-se îndelungat lui Dumnezeu, a contenit lupta provocată de neputinţa firii umane căzute. I-a relatat acest lucru unui bătrân dăruit cu un deosebit discernământ duhovnicesc, zicându-i: "mă odihnesc şi nu am nici un război. Şi i-a zis lui bătrânul: du-te, roagă-te lui Dumnezeu, ca să-ţi vinărăzboiul şi zdrobirea şi smerenia pe care le aveai mai înainte! Că prin războaie sporeşte sufletul. Deci, s-a rugat şi după ce a venit războiul, nu s-a mai rugat să-l ia de la dânsul, ci zicea: dă-mi Doamne răbdare în războaie!".
încredinţându-ne pe de-a-întregul voii lui Dumnezeu, ne arătăm dispuşi să-i împlinim voia. Prin rugăciune stăruitoare să-i cerem lui Dumnezeu capacitatea de a-i împlini voia, să-i cerem ca voia Sa, în ce ne priveşte, să se facă mereu.
Dumnezeu rămâne nedespărţit de cel ce se lasă în voia Sa. Orice atlet al lui Hristos simte acest lucru, şi poate mărturisi că-i adevărat, atunci când se luptă după rânduială, când se luptă lăsându-se călăuzit de Evanghelie.
Binecuvantarea Domnului peste voi, cu al Sau har si cu a Sa iubire de oameni totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor !

De ce poartă preoţii reverendă?



Reverenda este haina preoteasca cea mai cunoscuta, ea fiind cunoscuta si sub denumiri precum "anteriu" sau "sutana". Reverenda este acel vesmant lung, de culoare neagra, croit cat se poate de simplu, care se poarta de catre preot peste hainele personale. Desi reverenda este numita "vesmant neliturgic", preotul nu are voie sa slujeasca nici o slujba fara a fi imbracat in aceasta. Numai peste reverenda se pun toate celelalte vesminte preotesti liturgice.
Cunoscuta si drept "haina zilnica a preotului", reverenda este acea haina neagra purtata zilnic de catre preot, din ziua hirotoniei si pana in ziua adormirii lui in Domnul. Reverenda acopera intregul corp, in afara ei, descoperite, ramanand doar mainile si chipul, ca si in iconografie, pentru binecuvantare si propovaduire.
Vesmintele cu care se imbraca slujitorii Sfantului Altar, in afara sfintelor slujbe, se cuvine a fi lungi si de o culoare cat mai intunecata, pentru ca "lungimea" inchipuie buna cuviinta, iar "culoarea inchisa" (neagra) este icoana smereniei. Tot in aceeasi erminie, reverenda reprezinta mormantul celui care o poarta, prin ea preotul aratand tuturor cum omul trebuie sa moara acestei lumi.
Reverenda, haina zilnica a preotului
Odata hirotonit, preotul nu mai are voie sa isi dea jos reverenda, decat numai in cazuri exceptionale. Aceasta este marturia tuturor marilor duhovnici. Reverenda trebuie purtata neincetat de catre preot, precum neincetat trebuie pastrat cu grija si harul primit de acesta in Taina Hirotoniei. Chiar daca harul nu sta in reverenda, reverenda ajuta insa la pastrarea harului.
Cu frica, spre a nu judeca, indraznesc a spune: cand comoditatea, confortul si rusinea fata de lume (de cei necredinciosi) incepe sa primeze, purtarea reverendei poate deveni un adevarat chin, ea ajungand sa fie inlaturata prin vorba poporului, care zice: "Nu haina il face pe om!" Insa, in pofida intelepciunii acestei vorbe, ea nu poate fi aplicata si in acest caz.
Nu putem indeparta aspectele vazute ale credintei crestine, interiorizand credinta in lucruri nevazute. Este drept ca nu reverenda si barba sunt esentiale, insa acestea dau marturie despre Domnul caruia ii slujim prin viata noastra. Tot crestinul da marturie despre credinta lui, in foarte mare masura prin comportament, insa nu numai. In cazul preotului, chiar si cand acesta tace, reverenda predica de una singura.
Reverenda nu este "o uniforma de serviciu", ca in alte meserii, deoarece rolul practic al acesteia este secundar celui duhovnicesc. Este de mare folos ca toti crestinii de rand sa-si vada preotul imbracat in reverenda, la piata ori pe strada, spre aducerea lor aminte ca nu sunt din lumea aceasta, ci ca sunt datori a se lupta neincetat cu patimile, spre dobandirea Imparatiei lui Hristos. Daca preotul nu poarta reverenda, nimeni nu are de unde sa stie ca el este preot, iar multi ar avea mare nevoie sa stie asta.
Nimic in Biserica Ortodoxie nu este intamplator; toate lucrurile si actele de cult au un fundament duhovnicesc, profund, care ajunge sa ne scape, cu cat viata noastra devine mai secularizata. Pentru aceasta, atat timp cat un preot va urmari mai mult sa fie "in pas" cu vremea, decat cu Traditia Bisericii, el va renunta cu usurinta la a mai purta reverenda.
In aceasta privinta, un prieten spunea: "Sunt preoti si preoti. Pentru unii, reverenda este "grea" si preotia "usoara"; pentru acestia reverenda nu e nimic altceva decat uniforma de serviciu; dupa slujbe, fiind greu de purtat, ei renunta cu usurinta la ea. Pentru altii, reverenda e "usoara" si preotia este "grea"; ei nu renunta cu usurinta la reverenda, deoarece nu pierd din vedere caracterul revelator al acesteia: preotului ii reaminteste permanent lucrarea pentru care a fost chemat, iar celorlalti oameni le descopera prezenta in mijlocul lor a "omului lui Dumnezeu". De aceea, in majoritatea cazurilor, modul in care un preot isi asuma reverenda, spune multe si despre cum isi asuma acesta Preotia."
Parintele Paisie Aghioritul: Reverenda nu este optionala !
In jurul anului 1972, cativa preoti de mir din Grecia au venit la Parintele Paisie Aghioritul, pentru a lua binecuvantare spre a nu mai purta reverenda. Unul dintre ei spunea: "Nu reverenda il face pe preot. Mai de preferat ar fi ca unii preoti sa umble fara reverenda, pentru ca astfel se pot apropia mai usor de lume." Parintele Paisie i-a chemat a doua zi, spre a le raspunde.
A doua zi, cand au sosit acei preoti, parintele le-a aratat un maslin din curte, caruia in seara anterioara ii curatase intentionat coaja de pe tulpina; numai in varf ii lasase cateva crengute retezate. Aratandu-le maslinul decojit, parintele le-a spus: "Va place copacul asa cum este, decojit? Asa sunt si preotii fara reverenda." Deasupra acelui maslin, parintele a scris: "Copacii si-au aruncat imbracamintea lor, dar vom vedea ce pricopseala vor face. Preotul fara rasa (reverenda) nu este de rasa". Astfel, preotii au inteles voia lui Dumnezeu si au continuat sa isi poarte reverendele.
Alta data, fiind intrebat parintele Paisie, care este motivul pentru care preotii trebuie sa poarte reverenda, acesta a raspuns, zicand: "Exista multe motive, dar si numai faptul ca toti oamenii evlaviosi se bucura, atunci cand il vad pe preotul lor purtand reverenda, este un motiv suficient."
Parintele Dionisie Ignat: Reverenda este o mare binecuvantare !
"Sub nici un motiv vreun crestin sa nu gaseasca o neoranduiala in preot. Atunci preotul are mare spor, daca ceilalti vad ca parintele e in regula. Asa-i omenirea, fie cat de multa lume, daca preotul e in uniforma, numai pe preot il vede, fiindca lumea e imbracata in alt mod."
Haina sa fie haina, regula fara nici un fel de rabat, fara nici un fel de concesie. "Sigur. Mare, mare binecuvantare este. Te pazeste de multe uniforma asta. Esti imbracat in negru, adica in pocainta, regretam inaintea lui Dumnezeu ca am pierdut raiul... de aceea sunt imbracati asa toti calugarii si toti preotii, ca un fel de pocainta, pot sa spun, ca si cum am fi in doliu. Aducandu-ne aminte ce am pierdut, putem instaura in sufletul si in inima noastra smerita cugetare."
"Trebuie mare atentie, sa nu inceapa preotul sa spuna: "Nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare, nu-i nimic daca umblu ca un mirean, nu-i nimica..." Ca sa fie preotul ca si mireanul, asta inseamna ca harul pe care ti l-o dat Dumnezeu tu l-ai batjocorit, l-ai aruncat, fiindca spui ca harul nu sta in uniforma. Se poate atata lucrul acesta, atata intunecime?"
"Pe un ofiter de armata, daca n-are uniforma, il saluta oare vreun soldat? Sub nici un motiv. Dar daca are uniforma, toti tresar: "Cine-i?" "E generalul cutare." Bre, saluta-l." Asa e si cu cele duhovnicesti, si inca mai mult, pentru ca lumea e simpla. Daca-l vede pe preot in uniforma, ce-si spune omul: Mai, e preotul, ma duc sa-i sarut mana, ca el se roaga lui Dumnezeu pentru noi."
"Cand preotul n-are uniforma lui, e ca un "domn", din cei care pot intra in orice local din lume... Pe cand preotul nu poate intra orisiunde, fiindca imbracamintea sa arata ca e reprezentantul sfinteniei, reprezentantul tuturor crestinilor care cauta sa se mantuiasca. Nu se poate nicidecum sa treaca printr-un local care nu e crestinesc. Dar el, daca arunca toate de pe dansul, si, la fel ca si orice vagabond, face orice vrea, bea, fumeaza, asa, cum stiti mai bine ca mine lucrurile acestea, atunci mergem spre daramare."
Unii preoti nu mai poarta barba. "De ce asta? Sa ca poti intra in orice local, pe unde n-ar trebui preotul nici sa treaca. Daca esti ca un mirean, te duci. E rau! Dar uniforma apostolica asta este - sa poarte preotul barba si niciodata sa nu iasa din casa si sa se duca undeva fara sa fie cu reverenda."
In tara fiind si venind inaintea lui un preot fara reverenda, parintele Dionisie Ignat a spus: "Foarte urat. Nu-i mai bine sa fii imbracat in preot? Ca preot, tu este apostolul neamului, al natiunii, al Ortodoxiei. Care e pricina sa te batjocoresti? De ce? Care-i pricina? Adica facem voia dusmanilor Ortodoxiei. Te lauda cineva cand te vede imbracat in mirean, preot fiind? Te lauda cineva? Zice bravo? Nu. Vezi, omul se pleaca spre noutati. Si acum asa e in tara, se raspandeste."

Teodor Danalache
Material preluat de pe www.crestinortodox.ro

TAINA CUNUNIEI ÎN TEOLOGIA PATRISTICĂ ŞI CONTEMPORANĂ



Cea mai mare parte dintr noi, cei care ne împărtăşim în fiecare clipă din Taina Cununiei, constatăm că, de foarte puţine ori conştientizăm ceea ce trăim sau ar trebui să trăim în această „Mare Taină” după cum o numeşte Apostolul Pavel.
Teologia Patristică, după cum se ştie, este legată de Sf. Scriptură şi este parte integrantă din Sfânta Tradiţie. La rândul ei, Teologia Contemporană se împărtăşeşte din amândouă, exprimând aceeiaşi învăţătură pentru nevoile omului contemporan. Astfel că, nu putem vorbi despre o teologie contemporană fără a o lega de teologia patristică; sau, în cazul nostru, nu putem vorbi despre Taina Cununiei făcând o separare între Teologia Patristică şi cea Contemporană.
În rândurile de mai jos, mi-am propus să nuanţez câteva aspecte privitoare la Taina Cununiei, aspecte bazate pe Teologia Sfinţilor Părinţi şi dezvoltate apoi de Teologia Contemporană.




Taina Cununiei şi locul ei în rândul celor 7 Taine

„Taina aceasta mare este”
După cum ştim, în teologie, noţiunea de Taină are o semnificaţie sacramentală, adică lucrarea de comunicare sau împărtăşirea harului dumnezeiesc în viaţa omului. „Tainele transmit un har dumnezeiesc, care iniţiază, menţine şi desăvărşeşte viaţa omului în Hristos, Care însuşi Se oferă şi se împărtăşeşte în tainele Sale încluzându-ne în faptul Său răscumpărător. Prin Sfintele Taine, Biserica Ortodoxă are în vedere toate lucrările sfinţitoare ale Bisericii, prin care se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu celor ce îl doresc şi conlucrează cu el. Într-un sens mai larg, Sf. Ioan Gură de Aur spunea că „Taină este însăşi Biserica şi lucrările ei cele mai importante – Botezul şi Euharistia, dar şi toate rugăciunile ei prin care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc.” iar Sf. Iustin Popovici spune că „Tot ceea ce există în Biserică este Sfântă Taină.(…), fiecare dintre ele este la fel de profundă şi mântuitoare ca şi însăşi Taina Bisericii, pentru că şi cea mai „neînsemnată” lucrare sfinţitoare este în legătură vie cu întreagă Taină a Bisericii şi cu Însăşi Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul”.
În primul mileniu creştin Biserica nu a vorbit niciodată de un număr exact de „Sfinte Taine” şi nici nu le clasifica în vreun fel.
Primul Părinte al Bisericii, care a scris o lucrare sistematică despre Sfintele Taine este Sf. Dionisie Areopagitul, care în lucrarea “Despre ierarhia bisericească” face o descriere mistagogică a unor Taine, fără însă a spune nimic despre un număr anume, ţinând cont şi de faptul că, învăţătura timpului său era una locală, iar nu una generală:
1) Iluminarea (Botezul şi Mirungerea, ca un tot întreg);
2) Adunarea sau Comuniunea (Euharistia);
3) Sfinţirea Mirului;
4) Hirotonia;
5) Tunderea în monahism;
6) Rânduiala săvârşită celor adormiţi;
Sf. Teodor Studitul (sec. IX) este primul Părinte care a ridicat problema numărului Sfintelor Taine. În vremea lui apăruseră primele tendinţe de a scoate monahismul din rândul Tainelor, iar el considera acest lucru ca fiind foarte periculos, pentru că putea să ducă la excluderea din această „listă” şi a altor Taine. Reflectând la schema Sf. Dionisie, el enumeră tot şase Taine.
Numărul de şapte Taine îl întâlnim pentru prima dată în apus în secolul al XII-lea, cînd se discută pe tema lor în lucrarea „Sentinţele” (cartea a 4) ale arhiepiscopului catolic de Paris Petru Lombardul +1164.
1) Botezul
2) Confirmarea (la ortodocşi: Mirungerea)
3) Euharistia
4) Pocăinţa
5) Ultima ungere (la ortodocşi: Sfântul Maslu)
6) Preoţia
7) Nunta
Primul izvor de origine ortodoxă în care întâlnim schema de şapte Taine îl reprezintă o scrisoare a unui monah bizantin Iov Iazitul (+1270). Aceasta enumeră:
1) Botezul
2) Harisma (Mirungerea)
3) Primirea Trupului şi Sângelui lui Hristos (împărtăşirea)
4) Preoţia
5) Nunta cinstită
6) Schima monahală.
7) Ungerea cu ulei sau pocăinţa.
“În sec. XV, Sf. Simeon al Thesalonicului vorbeşte, la modul direct despre 7 Taine, numai că, la enumerare are totuşi opt, unind Tunderea în monahism cu Pocăinţa.
Tot în secolul al XV-lea, mitropolitului Ioasaf al Efesului scria: „După părerea mea, în Biserică nu sunt doar şapte Taine, ci mult mai multe…”; el propune ca, în rândul Tainelor să se adauge Înmormântarea şi Sfinţirea Bisericii, iar alţi Părinţi ai Bisericii includ şi Sfinţirea apei.
În teologia apuseană, schema de 7 Taine a lui Pentru Lombardul a fost stabilită la Sinodul unionist de la Lyon (1274), înnoită apoi la Ferrara-Florenţa (1438-1439), apoi definitiv la Conciliu Tridentin (1545-1563), unde se declara: „dacă cineva spune că Tainele Noului Legământ nu au fost instituite de către Domnul nostru Iisus Hristos sau că ele sunt mai multe sau mai puţin de 7, sau că una din ele nu poate să fie numită Taină, acesta să fie excomunicat din Biserică”. În contextul polemicii dintre ortodocşi şi protestanţi cu privire la Taine, teologii din Răsărit nu au făcut decât să preia schema şi argumentarea latină cu privire la Taină, fără să se discute compatibilitatea acestor învăţături cu Tradiţia noastră patristică.
Tradiţia ortodoxă, în primele 15 secole nu a cunoscut un număr fix al Tainelor. Abia în sec. XVII, schema de 7 Taine a fost unanim recunoscută în Biserica Ortodoxă, mai ales datorită „Mărturisirilor de Credinţă” ale patriarhului Dositei al Ierusalimului şi ale mitropolitului Petru Movilă.
Taina Cununiei nu a fost introdusă în lista sistematică a tainelor decât în secolul XII de Petru Lombardul; şi aceasta pentru că, în tradiţia veche ortodoxă toate lucrările săvârşite în biserică sunt lucrări ale harului, după cum am arătat mai sus.
“O Taină este întotdeauna un eveniment în Biserică, prin Biserică şi pentru Biserică, el exclude tot ce nu are ecou eclezial. Astfel, pentru Taina căsătoriei, soţul şi soţia, înainte de toate intră în sinaxa euharistică, în noua lor existenţă conjugală. Integrarea în Euharistie dă mărturie despre pogorârea Duhului şi darul primit şi de aceea orice Taină era întotdeauna o parte organică a Liturghiei euha-ristice.” Taina Cununiei este în strânsă legătură cu Taina Botezului şi a Euharistiei, pentru că sunt parte integrantă din Taina Bisericii. Unitatea tainelor, a Bisericii şi a lui Hristos - cum le arată Părintele Stăniloaie - se reflectă în afirmaţia Sf. Ap. Pavel: “Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” , pentru că după Sfântul Ioan Gură de Aur, „iubirea este cea care-i uneşte pe îndrăgostiţi unindu-i cu Dumnezeu.”
Mitropolitul Antonie de Suroj evocând afirmaţia unui Părinte din vechime, a zis că, „lumea nu poate exista fără taine, adică fără ca, anumite stări, sau anumite relaţii dintre oameni să fie suprapămâneşti, cereşti, minunate; şi continuă acelaşi, căsătoria a doi oameni într-o lume dezbinată, reprezintă o astfel de taină, o minune ce covârşeşte toate relaţiile naturale dintre oameni. „

Temelia Cununiei

„Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…
Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.”
După referatul biblic cunoaştem că, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu chipul Său dumnezeiesc. I-a dăruit raţiune, sensibilitate, voinţă liberă, făcându-l părtaş la toate bunătăţile, pentru a ajunge la asemănare cu Dumnezeu, căci, spune Sf. Grigore al Nyseei: „dacă Dumnezeu este plinătatea tuturor bunătăţilor, iar omul este după chipul Lui, oare nu în acestă plinătate va sta asemănarea chipului cu Arhietipul său?” Acesta este începutul şi sfârşitul omului – Α şi Ω , chipul şi asemănarea. În relaţie cu Dumnezeu, acest Ω înseamnă veşnicie şi nu un sfârşit temporal; iar dacă omul a fost creat pentru veşnicie, se poate împărtăşi din ea în măsura în care râmăne cu cel Veşnic, cu Dumnezeu.
„Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.” Iată punctul culminant la care trebuie să ajungă omul: „ Iubirea”, „Dragostea”. Apostolul Pavel în epistola I către Corinteni (Cap. 13, 1-3) arată deşertăciunea tuturor celor jertfite fără dragoste. „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.”
„Dragostea are capacitatea virtuală de a deveni subiect al dragostei divine şi, într-o măsură oarecare chiar tinde spre aceasta. În aceasta stă chipul dumnezeiesc în el. Dar dragostea însăşi în deplinătatea ei nu o poate avea de la sine, ci o primeşte de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă că asemănarea nu o poate dobândi decât în comuniune cu Dumnezeu.”
Dragostea este ceea ce-l împlineşte pe om. Tot omul caută împlinirea. Setea de împlinire este sădită în om prin dorinţa de a fi asemenea lui Dumnezeu. Chiar dacă omul se trezeşte în căutarea lui de împlinire, într-o patimă, el va constata că ajunge acolo tot din dorinţa firească de împlinire. Patima este o diversiune a dragostei. Aşa crede omul în momentul „diversiunii”, că ceea ce-i oferă patima îl va împlini. Patima îl face pe om centrul exstenţei sale; toţi şi toate „trebuie” să se îndrepte spre el. Părintele Stăniloaie afirma că patima „este setea după infinit a omului, întoarsă într-o direcţie în care nu-şi poate afla satisfacţia.” Ea este o dragoste împărtăşită obiectelor şi stărilor, care duc pănă într-acolo încât îl fac pe om să se raporteze la persoană ca la o sursă creatoare de stări; este o energie care respinge pe semenul său ca persoană, preferând starea care rezultă din relaţia cu el, hrănind propriul „ego”. Dragostea însă este energie doar între persoane. „Prin iubire fiecare atrage pe semenul său atăt de mult la sine în intenţiile sale şi-l preferă sieşi, pe cât îl respingea înainte şi se prefera pe sine.” Dragostea dumnezeiască dăruieşte existenţă şi sfinţeşte pe om, pentru că, cel care iubeşte pe Cel Sfânt se uneşte cu El. „Între cei ce se iubesc nu este separaţie.... Energia care se comunică de la unul la altul în cei ce se iubesc nu are caracter fizic şi nu se comunică în forma care se comunică energiile fizice.”
L-a făcut Dumnezeu pe om dual - bărbat şi femeie - tocmai ca să „lucreze” dragostea.. „Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în dualitate, personală, neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie”. În planul lui Dumnezeu omul este bărbat şi femeie. Dragostea nu se poate împlini decât cel puţin între două persoane. Omul avea nevoie de „ajutor potrivit pentru el” ca să înveţe şi să experieze dragostea.
Nu s-a putut ajuta omul în lucrarea dragostei de nici una din speciile create de Dumnezeu, care au fost numite de Adam, iar ca să ajungă la iubirea dumnezeiască, la scopul său, avea nevoie de ajutor. Adam avea nevoie de cineva din specia lui. „Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătete a speciei. – spune pr. Stăniloaie - şi numai împreună cu ea, bărbatul formează un întreg; şi numai în unire cu ea se realizează ca bărbat. Şi femeia la fel. Căci bărbatul este cel ce completează femeia, şi viceversa.”
„Pentru a întrezări ceva din iubire, trebuie să ajungi mult dincolo de ea, până la acel adânc al sufletului în care pasiunea, de acum liberă de orice exaltare trupească, dar fără a-şi pierde ceva din bogăţia conţinutului, devine osia nemişcată a unei roţi care se învârteşte. Depăşind senzualul, iubirea îi dă trupului o nebănuită profunzime. Clarvăzătoare şi profetică, ea este în primul rând revelaţie. Ea face ca sufletul persoanei iubite să fie văzut cu totul în lumină şi să se ajungă la un nivel de cunoaştere care aparţine numai celui ce iubeşte. În ebraică verbul “yada” înseamnă în acelaşi timp a cunoaşte şi a lua în căsătorie, astfel încât a iubi înseamnă cunoaşterea desăvârşită: „Adam a cunos-cut-o pe Eva”. Dincolo de toate deghizările, iubirea contemplă inocenţa originară.”
Perechea umană din Rai era o pereche conjugală. Adam şi Eva au avut parte de „prima căsătorie” din istoria omenirii. „Aceasta era casătoria paradisiacă, avându-şi baza în natura duală”. Faptul ca Adam a fost barbat si femeie, un întreg „Adam – Eva” într-un singur trup, subliniază începutul şi fundamentul acestei taine. Clement Alexandrinul vorbeşte chiar despre un har al căsătoriei în rai.
Dragostea este, aşadar, pecetea şi izvorul unirii dintre bărbat şi femeie, dar această dragoste, dacă rămâne închisă între cele două persoane, se limitează şi se transformă tot în patimă. Omul nu este izvor al dragostei; el împărtăşeşte şi se împărtăşeşte din dragoste, astfel că, el se vede nevoit să rămână într-o legătura continuă cu izvorul dragostei, cu Dumnezeu, dacă doreşte împărtăşire continuă din ea. Omul, aşa dual cum este, nu a fost creat ca să rămână în sine însuşi, într-o iubire reciprocă a bărbatului către femeie şi a femeii către bărbat, ci ca să se împărtăşească din iubirea lui Dumnezeu, scopul fiind să ajungă la o comuniune deplină cu Dumnezeu.
Dragostea ne este revelată ca temelie a cununiei. Cununia ni se descoperă ca pregustare a iubiri depline în relaţia de comuniune cu Dumnezeu, care are ca început virtual existenţa ei în planul dumnezeiesc înainte de crearea lumii, iar ca început existenţial, prin sfatul dumnezeiesc - de a-l „face” pe om dual, bărbat şi femeie, unit într-un gând, încununat într-un trup, capabil să poarte chip dumnezeiesc şi să „lucreze” dragostea.

Taina cununiei – împlinirea umanului

Apostolul Pavel se minunează când vorbeşte depre unirea dintre bărbat şi femeie: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.” Nu există relaţie mai apropiată între persoane, decât relaţia dintre miri, bărbat şi femeie (din punct de vedere canonic, soţul cu soţia sunt în gradul zero) . În parabolele Sale, Mântuitorul foloseşte adesea imaginea nunţii, ca o profeţie a nunţii de la sfârşitul Lumii. „De altfel, şi intrarea în Bucuria Părintelui Ceresc ne-o va face Glasul Dumnezeiesc, prin chemarea la Cina Nunţii Mielului: „Fericiţi cei chemaţi la Cina Nunţii Mielului!” (Apoc., 19, 9) De aceea, deşi o realitate terestră, nunta îşi are finalitate şi împlinire în realitatea celestă, în Împărăţia lui Dumnezeu, cum, de fapt se petrece cu toate Tainele, care n-au nici scop, nici finalitate în viaţa aceasta de pe pământ.”
Taina cununiei este taina prin care este subliniată iubirea între persoane. Această iubire are ca efect acele trăsături pe care apostolul Pavel le evidenţiază: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.” Aceasta este dragostea ce nu cade niciodată.
Uitându-ne în societatea în care trăim, ne punem întrebarea: unde se găseşte această dragoste minunată de care se vorbeşte, această dragoste a celor care s-au împărtăşit, totuşi, din Taina cununiei, când în jurul nostru, în loc de îndelugă răbdare vedem reproşuri; în loc de bunăvoinţă, invidie, orgolii? Dragostea se confundată cu indecenţa, se alungă cu egoismul, cu mânia, cu gelozia, ş.a. Toate acestea sunt cauze care sfârşesc în tribunal, la divorţ. Răspunsul ne vine prin apostolul Pavel: „eu zic în Hristos şi în Biserică.” Societatea, ruptă de Dumnezeu şi de Biserică este, în fond, ruptă de dragoste. Nu este suficient ca omul să facă act de prezenţă în biserică, ci să se împărtăşească printr-un act sinergic, de împreună lucrare cu Dumnezeu, din ceea ce Dumnezeu îi dăruieşte prin biserică spre împlinire.
În Taina Cununie, ca şi în celelalte taine, are loc o prefacere tainică, divino - umană. Dumnezeu doreşte o împreună lucrare cu omul, pentru că, această taină începută pe pământ se desăvătşeşte în împărăţia lui Dumnezeu, când mirele şi mireasa, un trup fiind ca o mică bisercă, participă la Cina nunţii Mielului. „O înţelegere profundă a Tainei Cununiei, ca realitate terestră, dar cu destinaţie cerească, ne ajută să depăşim tendinţele degradante şi să trăim fiecare moment al existenţei noastre în perspectiva unirii cu Hristos atât aici, pe pământ, în experienţa ecclesială, cât şi în Împărăţia Sa Veşnică şi a comuniunii cu Sfânta Treime, pregustată şi experiată în Taina Comuniunii nupţiale. De vom înţelege, vom încerca să şi trăim, şi, de vom trăi după chemarea evanghelică, vom avea experienţa unei adevărate minuni.”
În această perspectivă putem spune că, Cununia „e o minune pe pământ. Într-o lume unde toţi şi toate sunt dezbinate, căsătoria este locul unde doi oameni, mulţumită faptului că s-au îndrăgit unul pe altul, devin una; locul unde se termină dezbinarea, unde începe înfăptuirea vieţii în unire. Şi în aceasta constă cea mai mare minune a relaţiilor omeneşti: doi devin dintr-o dată o singură personalitate.”
Dacă Dumnezeu l-a gândit pe om să fie părtaş prin înfiere la dumnezeirea Lui, prin lucrarea dragostei, I-a pus la îndemână toate cele necesare în vedere acestui deziderat. Lăsându-se înşelat de diavol şi necăindu-se pentru păcat, omul s-a văzut „gol” de tot acest ajutor dumnezeiesc. I-a rânduit, totuşi, Dumnezeu, în iubirea Sa de oameni, un veşmânt palpabil şi mărginit pentru că s-a încrezut în cel mărginit. Prin această golire de har dumnezeiesc, s-a lipsit şi de „harul paradisiac al căsătoriei.”
Acum, scopul căsătorie se schimbă. Dacă în Rai, Adam cu Eva trebuia să ajungă să se împărtăşească din veşnicia dumnezeiască, prin lucrarea iubirii, în afara Raiului, ei se leagă de veşnicie prin perpetuarea neamului omenesc, prin fii şi fiice. Scopul legături lor conjugale devine naşterea de copii.
Scriptura ne spune că, după cădere „a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain”. Prima întâlnire dintre Adam şi Eva s-a perecut în Rai, când i-a pus nume: „Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.”; deci, prin afirmaţia „a cunoscut Adam pe Eva”se arată o nouă raportare a lui Adam la Eva. Sf. Ioan Gură de Aur spune că „După călcarea poruncii, după scoaterea din Rai, atunci a luat inceput unirea trupească dintre Adam şi Eva. Înainte de călcarea poruncii duceau viaţă îngerească şi nu a fost vorba deloc de unire trupească.” (...) Părinţii nu pun întrebarea: cum s-ar fi născut copiii dacă Adam nu ar fi căzut? Ei spun că, copiii s-ar fi născut într-un chip pe care îl ştia Dumnezeu, dar nu în felul nostru de acum, care, cum zice Sfantul Grigorie al Nyssei, e legat de firea noastră dobitocească. Acest (mod de reproducere) nu va exista în Raiul viitor, şi nu exista nici în Raiul dintru început.”
Schimbarea scopului căsătoriei de după cădere se vede şi prin atitudinea pe care Adam o are asupra femeii. Dacă în Rai, la prima întâlnire o numeşte „femeie”, ”pentru că este luată din bărbatul său”, nume prin care se arată unitatea dintre ea şi bărbatul ei; după căderea în păcat, Adam o numeşte „Eva” – „adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii.” Se ştie că în Vechiul Testament familia cu mulţi copii era considerată o familie binecuvântată , iar cea fără copii era considerată ca pedepsită şi părăsită de Dumnezeu.
Potopul, bolile, moartea, războaiele şi celelalte nenorociri venite asupra omului, şi-au pus amprenta asupra sufletului omului, întristându-l prin conştientizarea neputinţei de a atinge împlinirea umanului prin naşterea de prunci. Nu putea să se împărtăşească din veşnicie atâta vreme cât, moartea curma generaţii după generaţii. Nădejdea omului s-a legat de făgăduinţa dată de Dumnezeu, prin profeţiile mesianice. Matriţa primei profeţii – din Facere 3, 15 – s-a răspândit la toate poporele lumii. Toate simţeau nevoia unui Răscumpărător.
Odată cu Întruparea Domnului, firea umană se Restaurează şi, odată cu ea, casătoria între bărbat şi femeie se ridică la rangul de „Taină”, pentru că, odată cu venirea Mîntuitorului la nunta din Cana Galilei, casătoria între bărbat şi femeie se transformă şi „primeşte ceva din starea conjugală cea dinainte de cădere.” Acum este aruncată apa (ritualurilor de curăţire a Vechiul Testament) din inima de piatră a omului, care nu mai putea primi femeia ca un întreg al său, şi este inundată de apa botezului şi desăvîrşită cu vinul cel bun, vinul euharistic. Tot acum Eva cea Nouă, Maica Domnului, Născătoarea Vieţii reprimeşte numirea edenică de „Femeie” – parte a întregului, a bisericii. Biserica este mireasa lui Hristos, iar cei trecuţi prin apă şi prin Duh fac parte din acest trup al cărui cap este Hristos .
Unirea aceasta între Hristos şi Biserică, iubirea pe care o are Hristos pentru Biserica, şi invers, devine model pentru noua relaţie dintre bărbat şi femeie. „Bărbatul şi femeia constituie împreună o unitate (femeia, Ischa este scoasă din bărbat, Isch). „Când bărbatul şi femeia sunt uniţi prin căsătorie, ei nu mai par ceva pământesc, ci mai degrabă chipul lui Dumnezeu însuşi.”
„Într-un vechi manuscris al Evangheliei este un pasaj unde Hristos este întrebat: „Când va veni Împărăţia lui Dumnezeu?” Şi Hristos răspunde: ”Împărăţia lui Dumnezeu a venit deja acolo unde nu mai sunt doi, ci unul....” Se poate pune atunci întrebarea: dacă împărăţia lui Dumnezeu a venit, într-adevăr, prin căsătorie, care este atunci legătura dintre această Împărăţie şi omul care alege viaţa de celibat?”
Împărăţia lui Dumnezeu, Mântuitorul o aseamănă în parabolele Sale, în cele mai multe cazuri cu o cină sau cu o nuntă. „Această idee este atât de bine marcată în literatura nou –testamentară, încât termenul grecesc (ό γάμος, -ου) „gamos”= „nuntă” nu desemnează în mod direct căsătoria omenească, ci, mai degrabă, nunta eshatologică a lui Hristos cu cei răscumpăraţi. Această relaţie nupţială (de nuntă) cu Hristos nu este rezervată unei categorii de creştini... (căsătoriţi sau monahi) ...ci este caracteristică tuturor celor botezaţi, fără excepţie sau distincţie.”
Taina Cununiei este legată de Împărăţia lui Dumnezeu, moment marcat chiar de la începutul ritualului liturgic, prin „binecuvântarea mare”: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!” Această raportare la Împărăţia lui Dumnezeu, face din Taina Cununie un act de împlinire umană, ce se împărtăşeşte împreună cu castitatea tuturor celor chemaţi la „cina nunţii Mielului” .

Taina Cununiei văzută din versantul Monahismului

Întotdeauna, în Bisercă a existat o legătură între monahi şi creştinii căsătoriţi, fără să se ajungă la opoziţii şi conflicte între cele două stări. Teologia patristică, este în marea ei parte, scrisă de monahi. Tot ei, monahii, bărbaţi plini de Duhul Sfânt, prin scrierile lor au tălmăcit pe înţelesul nostru, prin lumina Sfintei Traditii, „hrana cea tare a dumnezeieştilor Scripturi”. Deşi monahi fiind, nu au trecut peste unirea bărbatului şi a femeii prin taina cununiei.
În vederea lor duhovnicească se poate observa, totuşi, o preferiţă personală către calea monahală. Şi este de înţeles, pentru că, din dragoste au ales-o pe aceasta. „Nu prefera în locul fecioriei căsătoria, îngăduită de Dumnezeu din pricina slăbiciunii tale, - zice Sfântul Ioan Gură de Aur - nici nu le pune pe picior de egalitate! Dacă ai judeca aşa, ar trebui să speri că este mai bine să ai două femei decât să te mulţumeşti cu una, deoarece legea lui Moise îngăduie să ţii două femei.”
Sfântul Ioan Gură de Aur face această apologie a fecioriei, pe de o parte apărându-se împotriva ereticilor, care se lăudau cu fecioria, condamnând căsătoria, pe de altă parte, îmbărbătând fecioarele care erau la începutul acestui drum, aducând înainte textul Sf. Apostol Pavel „Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său.”
„Prin aceste cuvinte – spune sf. Ioan - Pavel justifică în aparenţă îngăduinţa căsătoriei, dar în realitate şi pe ascuns, cu prilejul sfaturilor date celor căsătoriţi, aduce laude înfrânării; n-o descoperă cu totul prin cuvânt, dar o lasă la înţelegerea conştiinţei ascultătorilor. Când afli că eşti sfătuit să te căsătoreşti, nu pentru că ar fi căsătoria cea mai înaltă treaptă de virtute, ci pentru că Pavel te socoteşte atât de desfrânat încât nu poţi scăpa de desfrânare dacă nu te căsătoreşti, roşeşti, te ruşinezi şi te grăbeşti să îmbrăţişezi fecioria, ca să scapi de o dezonoare atât de mare.
Spunând aceasta nu osândesc căsătoria, n-o pun între faptele rele, dimpotrivă o preţuiesc nespus de mult.Căsătoria este un post al castităţii pentru cei care se folosesc de căsătorie aşa cum trebuie. Căsătoria nu dă voie firii omeneşti să se sălbăticească. Căsătoria pune traiul legiuit între un bărbat şi o femeie ca un zid de apărare de care se sfărâmă toate valurile poftei, prin acest trai legiuit dobândim multă linişte şi o păstrăm. Sunt unii oameni care n-au nevoie de siguranţa dată de căsătorie; în locul ei, aceştia îşi potolesc înverşunarea prin posturi, privegheri, culcări pe pământ şi prin multe alte nevoinţe pustniceşti. Pe astfel de oameni ii sfătuiesc să nu se căsătorească, dar nu-i opresc să se căsătorească. Deosebirea între sfat şi oprire este tot atât de mare cât de mare este deosebirea între constrângere şi libera alegere. Cel ce sfătuieşte lasă celui care-l aude libertatea de a urma sau nu sfatul lui; cel care opreşte îi răpeşte această liberate. În afară de aceasta, când eu sfătuiesc pe cineva să nu căsătorească, nu spun că este rea căsătoria, nici nu osândesc pe cel ce nu se lasă convins.”
În altă parte acelaşi Sf. Ioan explicând mirarea sf.- lui Pavel, „Taina aceasta mare este!” spune, „...că amândoi, (tinerii îndrăgostiţi) lăsându-şi părinţii, se înlănţuie unul de altul şi că împreuna fericire din acea vreme este mai tare decât îndelungata vreme petrecută (cu părinţii), şi ştiind că acest lucru nu este omenesc, ci Dumnezeu 1-a sădit în adâncul acestor îndrăgostiţi, i-a pregătit şi pe cei care se despart şi pe cei de care se despart să facă cu bucurie acest lucru şi zice: „Taina aceasta mare este″.
Teologia contemporană ridică Taina Cununiei la aceeiaşi înălţime duhovnicească cu monahismul, păstrând totuşi specificul fiecăreia în parte. „Curăţia conjugală şi fecioria monahală se opun şi se cheamă reciproc în aparenta lor antinomie. Or, cuvântul Mântuitorului: „Cine poate înţelege să înţeleagă” se potriveşte fiecăreia dintre cele două căi, pentru că îi plasează atât pe unii cât şi pe ceilalţi la nivelul aceleaşi asceze a absolutului.” Aceeaşi Evanghelie este dată penru toţi, mireni şi monahi, şi pentru tot omul ce crede în cuvântul Evangheliei. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne atenţionează când spune: ”Vă înşelaţi pe de-a-ntregul gândind că unele se cer mirenilor şi altele călugărilor... ei vor avea de dat aceeaşi socoteală... Şi dacă unii găsesc în căsătorie o poticnire, să afle că nu căsătoria este o piedică, ci mai curând libertatea lor de opţiune pe care o folosesc rău în căsnicie. Trăiţi curat căsătoria şi veţi fi primii în Împărăţia cerurilor şi vă veţi bucura de toate bunătăţile”.
Episcopul Kallistos Ware, ca şi alti episcopi ortodocşi din occident pune în paralel la aceeaşi înăţime cei doi versanţi ai Ortodoxiei: Casătoria şi viaţa monastică. "Cãsãtoria şi viaţa monasticã – spune Episcopul Kallistos Ware - se completeazã şi se echilibreazã cam în felul în care e completeazã şi se echilibreazã în teologie calea catafaticã si cea apofaticã. Amândouã cãile sunt expresii reale ale preotiei împãrãteşti, universale, a celui botezat. Amândouã sunt necesare Bisericii şi nici una din ele nu poate fi înţeleasã cu adevãrat decât în lumina celeilalte. [...] Monahul şi creştinul cãsãtorit sunt, şi unul, şi celãlalt, deopotrivã ascetici şi trupeşti, [...] în sensul cã mãrturisesc potenţele spirituale ale trupurilor. Ambii reneagã pãcatul şi afirmã lumea. Diferenţa dintre ei stã doar în condiţiile exterioare ale luptei lor ascetice. [...] Pentru noi toţi, cãsãtoriţi sau monahi, iubirea este, cu harul dumnezeiesc, atât ceva ce avem deja şi izbucneşte spontan în inimile noastre, cât şi ceva ce trebuie sã învãţãm şi pentru care trebuie sã luptãm şi sã suferim mereu. Iubirea este atât punctul de plecare, cât şi cel de sosire. Iubirea este în centrul viu al fiinţei noastre: este chiar esenţa noastrã şi, dacã nu iubim, nimic nu suntem. Oriunde am fi, în cãminul nostru sau în mãnãstirea noastrã, sã ne strãduim sã devenim mai deplin ceea ce suntem deja".
În Proloage, la ziua de 19 Ianuarie, este consemnată descoperirea pe care Sfântul Macarie Egipteanul a avut-o într-o întâlnire cu două femei căsătorite, care au fost arătate de Dumnezeu mai înaintate duhovniceşte decât el, şi care l-au făcut să exclame: „Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta, şi fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască.”
Sunt şi alte asemănări între cele două vieţuiri. Cele trei voturi monahale: sărăcia, castitatea şi ascultarea sunt prezente şi în taina cununiei.
Prin sărăcie nu se înţelege a nu avea ce pune pe tine în sens fiziologic, ci folosirea bunurilor în chip duhovnicesc: a nu dori decât strictul necesar. Trecerea peste acest necesar, leagă sufletul, cu dorire, de bunurile materiale, producând ruptură de atenţie şi comunicare - soţii între ei , iar monahii în relaţia cu Dumnezeu. Acest vot are în vedere, nădejdea în Dumnezeu.
Castitatea, la fel; în monahism, se cere devotament şi fidelitate faţă de Dumnezeu, harul şi adevărul lui. În căsătorie se cere devotament faţă de soţie şi faţă de Dumnezeu. Prin „patul ne-ntinat” se înţelege evitarea adulterului, fidelitate în iubirea conjugală. Ne căsătorim pentru a aparţine, în iubirea conjugală, doar lui Dumnezeu.
Prin ascultare se pune acentul pe purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Monahul ascultă de Dumnezeu prin stareţ, iar femeia prin bărbatul ei; „ca de Domnul”.
„În căsătorie, natura omului este schimbată, precum este schimbată, după un alt mod, aceea a celui cel ce îmbracă haina monahală. Cele două stări sunt legate între ele cu cea mai mare înrudire lăuntrică. Făgăduinţele pe care le schimbă logodnicii îi introduc într-un fel de stare monahală particulară, căci şi aici este o moarte faţă de trecut şi naşterea la noua viaţă. De altfel, slujba intrării în monahism se foloseşte de simbolismul conjugal (logodnic, soţ) şi ritualul vechi al căsătoriei îl includea pe acela al tunderii monahale care semnifica abandonarea comună a celor două voinţe în mâna Domnului. Astfel, căsătoria include lăuntric starea monahală şi, de aceea, aceasta din urmă nu este o Taină. Ele converg ca două aspecte ale aceleiaşi realităţi feciorelnice ale spiritului uman. Tradiţia veche considera perioada logodnei ca pe un noviciat monastic şi prescria noilor căsătoriţi ca după slujba cununiei să se retragă la o mânăstire pentru a se iniţia în „sacerdoţiul conjugal”. Climatul monahal, atât de profund înrudit, în chiar simbolismul lui, cu nunta, face şi mai curată bucuria acesteia.”

Taina Cununiei şi viaţa conjugală
O problemă a familie contemporane, care se împărtăşeşte din viaţa bisericii, şi care trăieşte înrt-o sociatate care cultivă patimi, printre care cea mai des întâlnită este desfrânarea, este teama de de apariţia unei sarcini nedorite. Această problemă compromite orice armonie posibilă între cei doi soţi. „Copilul-accident, copilul-intrus dezechilibrează orice construcţie, şi aşa fragilă. Negăsind un alt scop şi o altă semnificaţie în relaţia conjugală, decât procreaţia, învăţătura oficială devine aspră şi îşi apără în primul rând principiile doctrinare. Or, nobleţea unui cuplu credincios constă tocmai în faptul că face din relaţiile conjugale altceva decât este în lumea animală.
Prin Taina Cununiei, bărbatul şi femeia se unesc într-un singur gând, devin un singur trup. „Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de punci buni.” - spune arhiereul sau preotul în slujba cununiei. Acest trup unit în biserică, are cap pe Hristos.
Relaţia dintre miri nu este una de respect. Respectul îl datorăm părinţilor – conform poruncii a V a din decalog – sau semenilor noştri. Relaţia dintre miri este mai înaltă, este una de iubire. La aceasta sunt chemaţi mirii, după cum am pomenit mai sus. (Numesc miri, pe toţi cei care s-au împărtăşit din Taina Cununiei, ca să nu se cunfunde cu cei căsătoriţi civil.)
Actul adulterului nu este altceva decăt o sfâşiere din trupul lui Hristos. Prin cuvântul Sfântului Apostol Pavel din I Corinteni 6, 16, se poate deduce faptul că, prin alipirea a două trupuri prin desfrânare, ele devin un trup. “…nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? "Căci vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup” . Acesta este păcatul desfrânării.
Acesta constă în faptul că, acest din urmă trup, nu doar că nu este unit cu Dumnezeu şi de Dumnezeu (cum este în Taina Cununiei), ci produce cel mai oribil şi mai contradictoriu dintre acte: o împreunare şi o respingere simultană. „Un act a cărui manifestare trupească sugerează cea mai deplină contopire, pentru a fi în armonie cu el însuşi ar trebui să impice şi contopirea sufletelor dinspre trupuri şi respectiv motorul însuşi al acestui trup care este sufletul.” Dacă şi în viaţa de familie se pune accentul doar pe iubirea trupească, este semn că s-a pierdut taina iubirii şi taina persoanei. Iubirea ruptă de spiritual nu oferă decât trupuri, din care sufletul lipseşte şi produce dezechilibre mentale.
Dacă prin Taina Cununiei, mirii devin un singur trup al cărui cap este Hristos, prin adulter, trupul se rupe de Hristos. De aceea, Sfinţii Părinţi au oprit, pe cel ce a săvârşit această sfâşiere a trupului, de a se mai apropia de Sfântul Potir, pentru a se împărtăşi. Această sfâşiere sau schismă a trupului, care este adulterul, nu este numai de ordin trupesc aşa cum am amintit mai sus. Într-adevăr la o primă vedere spunem că actul adulterului este pur trupesc, dar omul este trup şi suflet. Aceaşi ruptură se poate produce şi prin ieşirea sufletească din cadrul cununiei, iar cuvântul Mântuitorului confimă acest lucru: ”Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.”
Nici o relaţie între oameni nu este atât de stransă ca iubirea existenta între miri, dacă ei sunt uniţi aşa cum ar trebui să fie. Taina cununiei îi uneşte pe miri într-un „tot”, trupeşte şi sufleteşte, dar îi uneşte şi cu Hritos, iar această unire este făcută de Însuşi Dumnezeu prin tinderea mâinii Sale, din sfântul Său locaş, binecuvântând şi relaţia conjugala a soţilor - ca să dobândească prunci buni- şi nu o incrimează.
Iubirea include procreaţia, dar aceasta din urmă nu o defineşte pe cea dintâi; nici nu o epuizează câtuşi de puţin şi omul trebuie să decidă cu libera şi suverana sa conştiinţa în faţa lui Dumnezeu şi a tainei iubirii. „... unirea trupescă a celor doi oamnei care se iubesc nu este începutul ci deplinătatea şi limita relaţiilor, că doar atunci când cei doi oameni au devenit una cu inima, cu mintea, cu duhul, unirea lor poate să crească, să se descopere prin unirea trupească ce devine atunci nu lacomă posedare reciprocă pasivă, ci taină.”
Trebuie să recunoaştem că, mentalitatea curentă asupra căsătoriei rămâne sub valoarea acesteia. Sub efectul unei obscure dispreţuiri, legăturile conjugale încarcă conştiinţa. „Rigorismul ostil simţurilor tinde să confunde între ele trupul, erosul şi păcatul. Or, Biserica Sinoadelor nu şi-a asumat niciodată această mentalitate. Sinodul Trullan precizează, cu privire la obscenitate, că acest rău este în gândurile întinate, carnale, în imaginaţie, care fac spiritul „să consimtă în mod conştient şi voit”, de unde principiul ascetic al „postirii ochilor”, al curăţirii minţii. Curentul ascetic extremist, în timpul primului Sinod ecumenic, a vrut să impună celibatul preoţilor sub pretextul că sfinţenia liturgică şi săvârşirea Sfintei Euharistii ar fi incompatibile cu viaţa conjugală. Dar cel care a determinat hotărârea Sinodului şi canonizarea stării conjugale a preotului a fost tocmai Episcopul Pafhutie, călugăr şi ascet foarte sever. Sinodul de la Gangra (sec. IV) condamnă cu tărie orice dispreţuire a raporturilor conjugale, căci „căsătoria în sine este demnă şi fără pată”; sfinţită, ea este castă. Sfântul Amfilohie, Episcop de Iconium (+394), formulează o concepţie foarte ortodoxă: şi căsătoria şi fecioria sunt vrednice de mare cinstire, căci amândouă au fost instituite de Dumnezeu”. Evanghelia nu conţine nici un „sistem etic”. Noutatea judecăţilor sale vine din faptul că, ele se referă, nu la principii morale, ci la valoarea absolută a împărăţiei şi a iubirii Împăratului.
Cel ce cere învoiri, autorizaţii şi reţete dovedeşte prin acest fapt că este încă la început şi nu are încă drepturi. „Morala” are foarte puţin de-a face aici, căci este în joc persoana şi în lume nu există două persoane identice. Cel ce nu s-a maturizat şi se mulţumeşte cu morala învăţată nu depăşeşte nivelul „turmei” şi poate afla aici suficiente directive. „Dar la nivelul persoanei, nimic nu poate fi impus iubirii. Iubirea nu cunoaşte reguli morale, ea cunoaşte valorile normative, spirituale, în care domnesc libertatea şi inspiraţia, şi iubirea este cea care le descoperă şi trăieşte din revelaţiile lor. Pedagogia abdică în pragul tainei prin care iubirea realizează şi naşte persoana pentru eternitate. Modalitatea evanghelică de abolire a Legii este plinirea ei desăvârşită. În slujirea conjugală, iubirea cunoaşte abisurile, dar şi acele înălţimi de pe care viaţa se avântă în împărăţie.
Biserica Ortodoxă va apăra întotdeauna demnitatea mirilor. Episcopul, Duhovnicul şi fiecare preot nu va refuza niciodată un sfat cerut, dar acest sfat va fi întotdeauna personal şi în afara oricărei discipline generalizate. Paul Evdokimov redă, pe această temă, un fragment dintr-un articol despre Teologia păcatului al preotului V. Palachkovsky: „În practica obişnuită a Bisericii ruse, preoţii, din discreţie, nu pun niciodată întrebări cu privire la acest subiect... Domeniul relaţiilor dintre soţ şi soţie este după părerea duhovnicilor prea intim pentru a fi investigat de către preot. .. Problema nu se pune niciodată la ora actuală deoarece, aşa cum am mai spus, domeniul relaţiilor sexuale dintre soţi nu face de obicei obiectul investigaţiilor duhovnicului ortodox, acesta nedorind să intre în intimitatea prin care se realizează unitatea celor doi într-un singur trup şi în care prezenţa unui al treilea, chiar îmbrăcat în veşmântul preoţesc şi fie numai cu întrebările lui, ar fi neavenită”.
Este adevărat că, păcatul, cu toate efectele lui intervine acolo unde relaţia bărbatului şi a femeii, părtaşi ai aceluiaş trup, trece de firesc ignorând valoarea Tainei Cununiei din care s-au împărtăşit. Taina Cununiei nu este doar un act litugic săvărşit pentru ca bărbatul să poată trăi legal cu femeia sa, ci este o împlinire a firescului uman, pentru că este o relaţie pentru veşnicie, după cum am mai spus. Păcatul în fond, este un nefiresc al omului. „Păcat peste fire” este un pleonasm. Dezechilibrul, în Taina Cununiei se produce atunci când, atenţia mirilor este îndreptată doar pe un segment din întregul tainei. Dacă trupul şi sufletul sunt separate printr-o atenţie mai mare asupra unuia sau altuia, se produce dezechilibrul, nefirescul omului. Tot ce cuprinde Taina Cununiei este curat, şi în firea omului.
De asemenea, în interiorul Tainei Cununiei se poate vorbi despre castitate. O icoană a castităţii din familie este Tobie cu Sara. Istoria lui Tobie relatează şi descrie izbânda neprihănirii asupra elementului demoniac al concupiscenţei.
„Călăuzit de Arhanghelul Rafail, Tobie întâlneşte o tânără care avusese şapte miri, toţi ucişi de Asmodeu (demonul curviei). Simbolismul e clar: mirii fuseseră stăpâniţi de dracul curviei şi moartea lor arată caracterul ucigător al acestei patimi. Fata, dimpotrivă, reprezintă castitatea: „Tu ştii, Doamne, că sunt curată”, repeta în rugăciunile ei, atrăgând astfel acoperământul duhovnicesc al îngerului.
Tobie „a iubit-o şi sufletul lui s-a lipit de ea foarte”. El a luat-o pe Sara şi îngerul i-a poruncit să afume camera de nuntă: simbol transparent al curăţiei şi al rugăciunii-ofran-dă. Şi „când va trebui să te apropii de Sara, ridicaţi-vă amândoi şi strigaţi către milostivul Dumnezeu şi El vă va milui şi vă va mântui”. Legătura demonică este spulberată de neprihănirea amândurora, a lui Tobie şi a Sarei. Asmodeu este învins; concupiscenţa este distrusă până la rădăcină prin ocrotirea cerească: Rafail înseamnă în ebraică leacul lui Dumnezeu. Acest leac nu este altul decât castitatea, prezentă în orice iubire adevărată care s-a aprins de la „focul mistuitor al Celui Veşnic”. Rugăciunea lor e aprinsă de el: „Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut (patima oarbă), luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată (desăvârşirea plină de Sfântul Duh). Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe! Şi a zis şi ea cu el: Amin!”.
Şi în această problemă, Dumnezeu a dăruit soluţie pentru toată lumea, o soluţie pe măsura omului. Soţii trăiesc supranaturalul şi sfinţenia comuniunii lor nu „în ciuda căsătoriei”, ci prin împlinirea adusă de ea. Iubirea biruitoare nu are istorie, nu are literatură. Relatia conjugală nu-şi dezvăluie taina decât lui Dumnezeu şi nimănui altcuiva.
Omul este unic şi trăieşte clipe unice şi irepetabile. Şi în Taina Cununiei se produce irepetabilul. Cuplul trece printr-o maturizare care îşi află la fiecare „vârstă” a vieţii conjugale o soluţie potrivită şi care nu suportă nici o reţetă generală. „Asceza conjugală, alimentată de o viaţă plenară în Biserică, aduce prin ea însăşi stăpânirea necesară pentru a alege şi a judeca situaţia în acord cu vârsta spirituală şi creşterea armonioasă a darurilor. Biserica nu oferă decât elemente de judecată cel mult, nu exercită nici o constrângere, menirea ei este de a-1 elibera pe om de orice formă a sclaviei pentru a face din el un cetăţean liber al împărăţiei. Părăsind accepţia sociologică şi finalistă a procreaţiei, soluţia vine prin arta inventivă a lui, a marii iubiri, şi prin harul care o acoperă.



Concluzie
Taina Cununiei este mlădiţă din Taina cea din veac ascunsă – din Taina Întrupării. „Prin providenţa Sa, Dumnezeu s-a arătat dintru început artizanul acestei uniri a bărbatului cu femeia”. Făcându-l pe om după chipul Său, l-a făcut icoană Fiului. Scoţând din coasta lui Adam pe Eva, a scos din coasta străpunsă a lui Hristos, Biserica. Din sîngele şi apa curse din coasta noului Adam, au ieşit toţi cei născuţi prin „apa botezului şi Duhului Sfânt” – cum spune Aleander Schmemann, „Din apă şi din duh”; a ieşit biserica, noua Evă (Viaţă), mireasa nenuntită a lui Hristos. „Cum, dar, s-a făcut aceasta în cazul lui Hristos şi al Bisericii? După cum mirele lăsându-şi tatăl se duce spre mireasă, aşa şi Hristos, lăsând scaunul părintesc, a venit către Mireasă. Nu ne-a chemat pe noi sus, ci El însuşi a venit la noi. Iar când auzi că „a lăsat”, să nu socoteşti că Şi-a schimbat locul, ci că S-a împreună-pogorât. Căci şi împreună cu noi fiind, era şi împreună cu Tatăl. De aceea zice: „Taina aceasta mare este”. Mare este şi ceea ce se întâmplă în cazul oamenilor. Iar când văd că se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu Hristos şi Biserica îmi ies din mine şi mă minunez.”
Raportând căsătoria naturală, la marea Taină a lui Hristos şi a bisericii, Taina nunţii transferă căsătoriei un nou înţeles; ea „transformă, de fapt, nu doar căsătoria ca atare, ci întreaga iubire umană.” Mulţi privesc căsătoria din punct de vedere social-politic. Unii se căsătoresc pentru că se plac, pentru că între ei există o atracţie fizică sau psihologică. Aceştia nu caută în căsătorie înfăptuirea vreunui scop, nu vor să ajungă undeva; lor li se pare că, dacă pot să se satisfacă trupeşte sau sufleteşte au obţinut deja totul. Alţii, pe lângă toate acestea, se căsătoresc şi pentru faptul că au un ideal comun. Cei care se raportează în unirea lor la căsătorie ca Taina, au în vedere: Căsătoria ca unire cu o dimensiune veşnică. Cum se percepe aceasta? Prin ceea ce scriitorul francez Gabriel Marcel intuia atunci când a scris: „A-i spune omului: te iubesc înseamnă a-i spune: vei trăi veşnic, niciodată nu vei muri.” .
Dacă ar fi să condensăm într-o propoziţie Teologia Patristică şi cea Contemporană referitoare la Taina Cununiei, putem concluziona că: „Particularitatea căsătoriei creştine constă în transformarea şi transfigurarea afecţiunii umane fireşti dintre un bărbat şi o femeie într-un legământ etern al iubirii, care nu poate fi rupt nici măcar de moarte.”
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...