"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Este necesara rugaciunea lui Iisus - preotilor de mir si mirenilor?

Fragment extras din lucrarea "O noapte in pustie" de 
Arhimandritului Hieroteos Vlachos, 


- dialog purtat intre autor si un staret din Muntele Athos

Trebuie sa devii constient de necesitatea curatirii de patimi. Nu trebuie doar sa-ti doresti sa-i vindeci pe ceilalti, ci sa crezi în acelasi timp, cu putere, ca si tu, asemenea tuturor, esti plin de patimi. Fiecare patima este un iad.
Rugaciunea lui Iisus este o doctorie ce curateste sufletul si-l vindeca. Dar asta nu înseamna ca rugaciunea lui Iisus este esentialul, adica ceea ce curateste si lumineaza, ci mai degraba mijlocul prin care omul este unit cu Dumnezeu, singurul Care curateste si lumineaza sufletul. El este medicul sufletelor si trupurilor noastre, El este „Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9). Picaturile pentru ochi curatesc vederea, iar aceasta curatita este capabila sa vada deosebirea dintre obiecte. Cu alte cuvinte, orice persoana trebuie sa-si doreasca sa fie curatita, sa se schimbe si, prin rugaciune, sa ceara luminare de la Dumnezeu.

Crezi ca noi, cei care traim în lume putem face ceea ce fac calugarii
pentru aceasta dumnezeiasca lucrare a rugaciunii?

— Chiar daca nu faceti exact ceea ce fac ei si voi trebuie si puteti reusi multe. Sigur, trebuie lamurit ca alta este rugaciunea mintii si alta a rosti rugaciunea lui Iisus. Cu alte cuvinte rugaciunea mintii, asa cum o practica unii isihasti, presupune o viata fara griji si fara tulburari. Presupune liniste si multe altele. Daca nu puteti practica rugaciunea mintii în lume – si acest
lucru este foarte greu – trebuie sa va rugati cu rugaciunea lui Iisus în anumite momente, bine stabilite, sau sa o spuneti de câte ori puteti. Acesta va va face mult bine.

—Îmi poti arata câteva modalitati practice si folositoare?

— Separat de slujbele bisericesti, ar trebui sa-ti dedici anumite momente special pentru a practica rugaciunea lui Iisus, pentru a chema neîncetat numele lui  Iisus. Sa începi putin câte putin si sa continui potrivit cu setea ta duhovniceasca si harului ce-l simti. Poti începe prin a rosti rugaciunea o jumatate de ora înainte de rasaritul soarelui si o jumatate de ora seara, dupa rugaciunea de seara, înainte de culcare. Este necesar sa existe un program statornic, ce nu trebuie încalcat cu nici un chip, nici macar pentru lucruri bune. Este posibil, spre exemplu, ca tocmai în acel moment sa vina cineva sa se spovedeasca. Daca nu este bolnav, sau daca nu este neaparata nevoie, sa nu amâni momentul ce l-ai stabilit dinainte pentru rugaciunea lui Iisus. La fel si cu lucrurile bune. Este necesara si o încapere linistita si izolata, unde sa nu se auda zgomote, si acolo sa începi sau sa lucrezi rugaciunea lui Iisus, cum am spus mai înainte. Adica la început trebuie sa încalzesti inima sau sa citesti o scriere a Sfintilor Parinti, care sa dea nastere smereniei si apoi, fie cu buzele, fie cu mintea sau cu inima, potrivit cu nivelul duhovnicesc, spui rugaciunea lui Iisus. Cu timpul, momentul acordat rugaciunii lui Iisus va spori si va îndulci inima si vei tânji dupa el. Dar repet, la început avem nevoie sa ne silim pe noi însine sa spunem rugaciunea chiar si pentru scurt timp. Ne va face mult bine.

—Este deajuns aceasta scurta vreme?

— Nu este suficienta, dar când exista dorinta si smerenie, Dumnezeu împlineste ceea ce lipseste rugaciunii. Daca Dumnezeu arata atâta milostivire pentru caderile noastre, nu va fi El nespus de milostiv cu noi în stradania noastra de a ne transforma? El împlineste orice lipsa. Ia aminte si situatia fiecaruia dintre noi. S-ar putea ca o ora din rugaciunea ta sa se bucure de mai mare binecuvântare decât multe ore ale unui calugar, pentru ca tu esti ocupat si cu alte lucruri. Am admirat discretia acestui calugar aghiorit, a acestui înger întrupat. Distinge cu o îndemânare admirabila toate problemele si le desluseste pe fiecare în parte.
— Sa stii, însa, a continuat el, ca în timpul rugaciunii, cum am spus mai înainte, diavolul îti va aduce multe ispite. Vor aparea multe întâmplari care sa te determine sa te opresti din rugaciune. Dar mai trebuie sa stii si ca Dumnezeu te încearca prin aceste ispite ca sa vada daca ai într-adevar vointa de a lucra rugaciunea lui Iisus. Într-un asemenea caz, daca te silesti Dumnezeu va veni în ajutorul tau si va îndeparta toate greutatile.

—Dar, Gheron, daca în timpul rugaciunii, îmi vin în minte gânduri de a face altceva, de exemplu de a pregati o predica sau o omilie sau sa fac ceva pentru dragostea fratelui meu, trebuie sa le parasesc? Sa nu fac nimic, nimic?

— Da, trebuie sa le parasesti. Caci chiar si atunci când vin gânduri bune în timpul rugaciunii (ma refer la timpul fixat pentru rugaciune), pot fi folosite de catre cel rau ca sa ne tulbure rugaciunea. Daca diavolul îsi da seama ca suntem gata sa parasim rugaciunea lui Iisus pentru astfel de lucruri, ne va aduce multe asemenea gânduri în acel moment, pentru a ne face sa o amânam. Dar în acest caz, nici nu ne rugam, nici nu suntem curatiti, nici nu studiem si nici nu ne folosim cu adevarat fratii. Caci pregatirea unei predici, care a înlocuit rugaciunea, este fara roade. Nu le va folosi fratilor.

— Se întâmpla uneori ca ne întoarcem la chiliile noastre istoviti, dupa ce am cheltuit multa energie, si nu ne mai putem ruga dupa rânduiala obisnuita. Ce ar trebui sa facem în aceste cazuri?

— Nici atunci n-ar trebui sa renuntam la rugaciunea lui Iisus. Sfântul Simeon sfatuieste ca slujirea fratilor sa nu fie motiv de a ne lipsi de rugaciunea lui Iisus, deoarece atunci pierdem multe. Nu trebuie sa gasim niciodata scuze sa evitam rugaciunea. „În slujire osteneste-te pe masura puterii tale, iar în chilia ta nevoieste-te în rugaciune cu smerenie, priveghere si lacrimi neîncetate. Si sa nu ai în minte ca azi am trudit peste poate, deci sa scurtez rugaciunea pentru istovirea trupului. Fiindca îti spun ca nu conteaza cât te silesti pentru altii, peste puterile tale. Caci a te lipsi de ceva atât de însemnat ca rugaciunea, mare nesocotinta este”. O jumatate de ora de rugaciune a lui Iisus valoreaza cât trei ore de somn adânc. Îndelunga rostire a rugaciunii lui Iisus îl odihneste pe om si-l calmeaza. Chiar si din acest punct de vedere, este o doctorie întaritoare pentru organism.
Asadar dragul meu parinte, înveleste-ti toate lucrarile în mantia de aur a rugaciunii lui Iisus. Multi au necazuri si destui frati se mâhnesc si sufera în nevointa lor duhovniceasca din cauza faptului ca lucreaza mai mult cu ratiunea, iar nu cu inima. Se chinuie cautându-si gândurile, pe când daca traiesc în har, gândurile vin, pur si simplu revarsându-se ca un râu învolburat. De aceea se cearta între ei fratii si nu au pace, de aceea, atunci când sunt nedreptatiti, se mâhnesc iar nu se bucura potrivit poruncii lui Hristos. Deoarece nu au nici o legatura cu rugaciunea lui Iisus. Sfântul Nicodim Aghioritul, urmând o traditie lunga de câteva secole, spune ca episcopul ar trebui sa fie ales din rândul calugarilor. Având întelegere calugareasca, el nu se tulbura de nedreptatiri, defaimari, învinuiri sau ocarile oamenilor, fiind el însusi primul care recunoaste propria sa pacatosenie si se învinovateste singur. Astfel el dobândeste toate roadele pe care le-am mentionat mai înainte, mai ales dragoste, care se revarsa împreuna cu mult har, si libertate fata de caderea în pacat, dupa cum spun Parintii.

—Ce întelegi, parinte, prin întelegere calugareasca?

— Înteleg ascultare, smerenie, plângere de sine însusi si o sete nepotolita pentru rugaciunea lui Iisus. Si în mod deosebit ascultare de Batrânul duhovnic. Calugarul trebuie sa fie smerit fata de toti oamenii si smerenia lui trebuie legata de lupta pentru curatirea de patimi. Nu trebuiesc încercate multe lucruri caci, din nefericire, în aceasta chestiune suntem influentati de diferite erezii. Cea mai mare lucrare este sa dobândesti smerenie si sfintenie. Atunci suntem cu adevarat bogati.
Biserica nu este un birou de servicii sociale, ci este vistieria harului dumnezeiesc. Preotii nu sunt asistenti sociali, ci sunt cei ce calauzesc poporul lui Dumnezeu. Si acest lucru nu se poate face decât cu smerenie si sfintenie.
Fara sfintenie si smerenie chiar si cea mai mare lucrare sociala este curând distrusa, în timp ce, daca avem viata smerita si sfânta, chiar si cea mai mica lucrare sociala dobândeste dimensiuni extraordinare. Cu smerenia trebuie împletita si plângerea de sine, adica auto-învinovatire. Trebuie sa fim primii care sa ne învinovatim. Respectul pe care ceilalti ni-l arata, sa întelegem, se cuvine preotiei iar nu persoanei noastre, pe când învinuirile se cuvin starii noastre pacatoase iar nu preotiei. Asa vom avea pace si mult har de la Dumnezeu, si vom alunga orice motiv care ne face sa ne urâm fratii.
Deasemenea trebuie sa fie si o sete nepotolitapentru rugaciunea lui Iisus. Sa nu consideram rugaciunea lui Iisus ca pe ceva ocazional, ci drept însasi viata noastra. Trebuie sa ne miscam înlauntrul rugaciunii. Iar teologia si predica sa ni se nasca înlauntrul lucrarii sale sfinte. Ar trebui sa avem propriul nostru program, pe care sa-l respectam în fiecare zi. Când traim în acest fel, lumea are folos peste masura. Oricine ar fi, preot sau episcop, ar trebui sa aiba întotdeauna o singura preocupare: sa nu-si piarda calugaria. Scrie în „Pateric”: „Se spunea despre Avva Netras, ucenicul lui Avva Siluan, ca si când sedea în chilia sa la muntele Sinai, cu masura se ocârmuia pe sinesi dupa trebuinta trupului. Iar când s-a facut episcop la Faran, mult se strâmtora pe sinesi spre viata cea aspra. Si i-a zis lui ucenicul sau: Avvo, când eram în pustie, nu te nevoiai asa. Si i-a raspuns batrânul: acolo era pustie si liniste si saracie si voiam sa chivernisesc trupul, ca sa nu ma bolnavesc si sa caut cele ce nu aveam. Iar aici este în lume si pricepere si de ma voi bolnavi aici, este cine sa ma sprijineasca, ca sa nu pierd calugaria”. Acei ce au întelegerea unui calugar, simt nevoia sa primeasca binecuvântare, orice lucrare ar avea. Si pe toata durata acesteia, pâna la încheierea ei se încredinteaza unui episcop ori unui povatuitor duhovnicesc, pentru ca acestia sa vegheze asupra lor si sa-i îndrepte în ceea ce fac.
Nu doresc rasplata pentru aceasta, pentru ca cel ce este slavit sau rasplatit mai mult decât merita, mult pagubeste. Da, parinte. Si oriunde ai fi, pe strada, în masina, sau în orice alta parte, sa spui rugaciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul” si „Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, mântuieste-ma”. Ar trebui sa mergem des la Sfânta Liturghie, pregatiti asa cum se cuvine si sa ne împartasim cu Preacuratele Lui Hristos Taine. Toata zidirea Îi multumeste si Îl slaveste pe Dumnezeu. Un preot care nu liturghiseste este în dezacord cu aceasta minunata lauda. Bine ar fi ca, din când în când, sa se cânte canonul Domnului nostru Iisus Hristos ce se afla scris în Ceaslov, asa cum bine ar mai fi sa se citeasca si acatistul Domnului nostru Iisus Hristos aflat la sfârsitul cartii „Razboiul nevazut” a Sfântului Nicodim Aghioritul. El ne îndeamna staruitor sa chemam deseori, prea-dulcele, datatorul de bucurie si izvorâtorul tuturor bunatatilor, mântuitorul nume al Domnului Iisus Hristos, nu doar cu buzele, ci si cu inima si mintea.
Ai de asemenea, marea îndatorire de a te ruga si pentru ceilalti, deoarece tu esti cel caruia Dumnezeu i-a încredintat poporul Sau. De aceea este datoria ta sa te retragi si sa te rogi.

Cum se realizeaza curatia in cadrul casatoriei?

 
Judeca­tile lui Dumnezeu sunt intotdeauna cele mai bune, curate si sfinte. Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l su­puneti! (Facere 1, 28) - este dumneze­iasca porunca, lipsita de orice intinaciune. Insa omul, prin caderea lui in pacat, a pervertit totul. Desprins de Dumnezeu prin neascultarea sa, el s-a rupt si de cinstitele scopuri dumneze­iesti si a inceput sa intrebuinteze incli­narile lui trupesti catre rau.
Creatorul a randuit ca barbatul sa nu fie singur (Facerea 2,18), ci sa aiba fa­milie. Familia a fost planuita de Dum­nezeu ca un loc sfant pentru nevointa intru evlavie, curatie si viata sfanta. in Noul Testament, unde se restabileste curatia dintru inceput a firii omenesti, se vorbeste despre familie ca de o mica biserica din casa (1 Cor. 16, 19), in care traieste Hristos, care se sfinteste de Duhul Sfant si in care toate madulare­le se indreapta catre Dumnezeu-Tatal prin cuvintele: "Tatal nostru, Care esti in ceruri..."
Oamenii casatoriti trebuie sa convietuiasca in deplina credinciosie unul fata de celalalt, demonstrand prin aceasta si credinciosia lor catre Dumnezeu. Curatia si dragostea reci­proca - iata legatura dintre barbat si fe­meie. Sfintenia nuntii trebuie pazita cu grija. Doar o singura privire plina de pofta in afara casatoriei devine deja un mare pacat (Matei 5, 28).
Cel casatorit este legat prin porun­ca lui Dumnezeu de a nu se abate de la nunta, exprimata inca din rai prin cuvintele: "De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup" (Facere 2, 24). Domnul Iisus Hristos a intarit sfinte­nia si neincalcarea unirii prin Nunta, spunand: "Deci, ce a impreunat Dumne­zeu, omul sa nu desparta!" (Matei 19,6)
Greseala impotriva sfinteniei nuntii poate sa fie de doua feluri:
1) tradarea ori preadesfranarea, care in ambele cazuri sunt o deviere de la casatorie;
2) curvia chiar in hotarele nuntii, atunci cand oamenii casatoriti nu traiesc fires­te, asa cum legea dumnezeiasca a po­runcit si constiinta ne da marturie, ci se dedau la diferite perversiuni.
Toate aceste necuratii sunt uraciune in fata lui Dumnezeu. Ele au condus inca de demult omenirea desfranata (Facere 6, 3) la potopul universal (Facere 6, 5-7), iar mai tarziu la focul si pucioasa care au pedepsit Sodoma si Gomora (Face­re 19, 1-28). Nici omenirea din zilele noastre nu se deosebeste de cea veche prin imoralitatea ei strigatoare la cer. De aceea, pentru cei ce inmultesc paca­tele, Dumnezeu si pe noi ne va pedep­si, dupa proorocirea Sa, insa de aceas­ta data prin focul universal prin care se va intrerupe existenta acestei lumi pacatoase, ca sa se arate ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea (2 Petru 3,13).
Toate fapturile au prin fire predispo­zitia de inmultire, insa la animale in­stinctele sunt pastrate in felul lor pri­mitiv. Fapturile necuvantatoare se impreuneaza nu in vederea desfranarii, ci ca sa implineasca inmultirea speciei lor, asa cum au fost harazite. Numai cu omul nu se petrece astfel. Cazut din pricina pacatului sub influ­enta demonilor, firea lui s-a pervertit si de aceea cu el se intampla adesea ca­deri infioratoare si, ca urmari ale aces­tora, si catastrofe naturale.
Domnul Iisus Hristos a venit ca sa ne invete adevarata viata intru curatie si sa ne dezbare de pervertirea morala in care am fost atrasi. El a binecuvan­tat casatoria prin prezenta Sa la nun­ta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11) si a osandit necuratia nu doar in forma ei cea mai grosiera, a preadesfranarii, ci si cel mai " inofensiv" chip al necuratiei, privirea plina de pofta catre cela­lalt gen, spunand: Ati auzit ca s-a zis celor de demult: "Sa nu savarsesti adul­ter!". Eu insa va spun voua ca oricine se uita la femeie poftind-o, a si savarsit adul­ter cu ea in inima lui! (Mat. 5,27-28).
Si Sfintii Apostoli s-au luptat plini de ravna impotriva preadesfranarii si a diferitelor chipuri ale desfranarii (Fapte 15, 29; Iuda 1, 7-8; 2 Petru 2,14; Gal. 5, 19; 1 Cor. 6, 9; 6, 18). Sfantul Apostol Pavel a delimitat clar curata si binecuvantata nunta de oricare chip de manifestare a necuratiei, spunand: Cinstita sa fie nunta intru toate si patul nespurcat. Iar pe desfranati ii va judeca Dumnezeu (Evr. 13, 4). El sfatuieste: "Bine este pentru om sa nu se atinga de femeie. Dar, din cauza desfranarii, fiecare sa-si aiba femeia sa si fiecare femeie sa-si aiba barbatul sau, fiindca mai bine este sa se casatoreasca decat sa arda." (1 Cor. 7, 1, 2, 9). Dupa invatatura Sfintei Bise­rici, legiuita nunta, incheiata in numele Domnului (1 Cor. 7,39), este unica dez­legare a problemei privitoare la con­vietuirea intre un barbat si o femeie.
Casatoria are, in afara scopului ei de temelie - nasterea de fii (1 Tim. 2, 15), inca si un alt scop important - de a fi paza a curatiei. Sfantul Ioan Gura de Aur invata: "Omul trebuie sa se ca­satoreasca pentru a alunga pacatul si pentru a se izbavi de orice fapta a des­franarii. Anume pentru aceasta trebu­ie sa ne casatorim, pentru a ne ajuta reciproc sa ducem o viata curata."
Du­pa invatatura acestui mare barbat, ca­satoria nu este o piedica a curatiei, ci mai degraba ea o pazeste si o intareste. Din aceasta pricina, tradarea este un mare si greu pacat. "Omul casatorit, daca incalca casatoriile altora ori pri­veste cu pofta la vreo femeie straina, nu merita nicio iertare, nici din partea oamenilor, nici inaintea lui Dumne­zeu, oricat s-ar indreptati prin fire."
Aceasta judecata, foarte aspra la pri­ma vedere, este in realitate intru totul indreptatita, deoarece, daca monahii dintru inceput se lipsesc de un astfel de chip al dezmierdarii, omul casato­rit poate sa-si manifeste pornirile lui trupesti, in limitele legiuitei casatorii. Dar a privi plin de pofta in afara aces­tor cadre, acesta este un pacat vadit, fiind un semn al desfranarii, si nu al dorintei de inmultire a neamului ome­nesc prin legiuita si binecuvantata ca­satorie.
Astfel, omul, pentru a ajunge la adevarata curatie, trebuie sa se ne-voiasca, si aceasta pe cand e inca ta­nar, si sa nu astepte sa imbatraneasca, pentru a vietui in curatie. Curatia se obtine cu nevointa, rugaciune si lup­ta. Ca orice alta virtute generala, ea nu se obtine fara osteneala.
Sfantul Vasile cel Mare lamureste in chip minunat: "Virtutea curatiei nu o are acela in care dorintele necurate au slabit ca urmare a batranetii, ori a bolii, ori din vreo alta pricina. Intr-un astfel de om, chiar de ar mai si vietui pacatul, trupul lui neputincios il im­piedica de la fapte pacatoase. Curatia este silire continua, in afundul sufle­tului, si ucigatoare a urmelor miscari­lor rusinoase ramase acolo. Cel ce s-a lecuit astfel si a dobandit aceasta vir­tute, a inradacinat intru sine curatia cea potrivnica pacatului."

DESPRE ÎMPOTRIVIREA SUFLETELOR FAŢĂ DE RUGĂCIUNE

Sfantul Ignatie Briancianinov


Spiritele căzute se opun cu violenţă la toate poruncile Evangheliei, dar în mod deosebit rugăciunii, ca şi maică a virtuţilor. Proorocul Zaharia l-a văzut "pe Iosua, marele preot, stând înaintea îngerului Domnului, şi pe Satana, stând la dreapta lui ca să-l învinuiască" (Zaharia 3,l). La fel şi astăzi diavolul se ţine mereu aproape de fiecare slujitor al lui Dumnezeu cu intenţia de a-l împrăştia şi de a-i pângări ofranda duhovnicească, de a nu-i îngădui să aducă jertfă, de a o întrerupe sau a o suprima total."îngerii căzuţi sunt roşi de invidie faţă de noi, zice Sfântul Antonie cel Mare, şi nu încetează de a pune în lucrare toată răutatea lor pentru a ne împiedica să le ocupăm vechile lor tronuri din cer". în mod deosebit"dracul este foarte invidios, spune Sfântul Nil Sinaitul, faţă de omul ce se roagă, şi recurge la toate vicleniile imaginabile pentru a-l întrerupe".
Diavolul depune tot efortul pentru a ne împiedica de la rugăciune sau pentru a face rugăciunea nefolositoare şi seacă. Pentru acest spirit căzut din înălţimea cerului din pricina mândriei şi a răzvrătirii faţăde Dumnezeu, înveninat de o pizmă şi o ură implacabilă faţă de neamul omenesc, însetat de dorinţa de a-l face pe om să piară, preocupat zi şi noapte de a-l ruina, este de nesuportat ca să-l vadă pe om, fiinţă mizerabilă şi păcătoasă,intrând în dialog cu Dumnezeu însuşi şi reîntorcându-se marcat de pecetea milostivirii Sale, cu nădejdea de a moşteni cerul, cu speranţa de a-şi vedea însuşi trupul său stricăcios transfigurat în trup duhovnicesc. Această perspectivă nu o poate suferi spiritul condamnat pentru totdeauna să se târască şi să se tăvălească, ca într-o mlaştină rău mirositoare în gânduri şi simţăminte exclusiv trupeşti, materiale şi păcătoase, şi care, în sfârşit trebuie să fie aruncat în iad şi închis acolo pentru veşnicie. El turbă de mânie, acţionează cu viclenie şi făţărnicie, face crime şi nelegiuiri. Trebuie să fii prudent şi pus în gardă: numai în caz de extremănecesitate, când ascultarea o cere, poţi face altceva în timpul fixat pentru rugăciune. Frate preaiubit! Nu lăsa rugăciunea fară un motiv foarte serios. Cel ce neglijează rugăciunea, îşi neglijează mântuirea; cel ce părăseşte rugăciunea îşi pierde mântuirea.
Un călugăr trebuie să fie foarte atent cum îşi organizează viaţa, căci vrăjmaşul încearcă să-l încercuiască din toate părţile cu vicleniile sale, să-l înşele, să-l seducă, să-l tulbure, să-l întoarcă de la calea arătată de poruncile evanghelice, să-l ducă la pieirea vremelnică şi veşnică. Când duci o viaţă atentă şi trează vei înţelege această prigoanăînverşunată pe care vrăjmaşul o exercită împotriva noastră cu viclenie şi răutate. Vom remarca că tocmai în momentul când ar trebui să ne rugăm, vrăjmaşul ne aduce alte ocupaţii şi ne sugerează că acestea sunt foarte importante şi nu suferă amânare: în realitate singurul lucru important este ca monahul să se ancoreze în rugăciune. In acelaşi timp lucrăturile vrăjmaşului se întorc în avantajul nevoitorului vigilent: văzând mereu alături de sine pe un ucigaş înarmat cu un pumnal înfricoşător şi gata de a lovi, bietul călugăr neajutorat strigă fără încetare către Dumnezeu Atotputernicul cerându-I ajutor- şi îl primeşte.
Când duhul rău nu reuşeşte să deturneze în favoarea sa timpul hărăzit pentru rugăciune, se strădiueşte să-l fure şi să întineze rugăciunea. Pentru acest lucru se foloseşte de gânduri şi imaginaţii. Cea mai mare parte a timpului, travesteşte gândurile sub masca dreptăţii, pentru a le asigura puterea de pătrundere; imaginaţiilor le dă o formă foarte atrăgătoare. Rugăciunea este furată şi ruinată atunci când, în timp ce te rogi, mintea nu-i cu totul atentă la cuvintele rugăciunii, ci se lasă cuprinsă de gânduri şi imagini împrăştiate. Rugăciunea este întinată atunci când mintea se lasădistrasă de la rugăciune, fixându-şi atenţia asupra gândurilor şi imaginaţiilor păcătoase sugerate de către vrăjmaşul. Atunci când îţi vin gânduri şi imaginaţii păcătoase nu le acorda nici o atenţie. De îndată ce mintea ta le sesizează, închide-o în cuvintele rugăciunii şi, printr-o rugăciune fierbinteşi atentă, imploră-L pe Dumnezeu să-i împrăştie pe vrăjmaşii tăi.
Spiritul cel rău îşi organizează trupele cu o abilitate remarcabilă. In faţă se află gândurile îmbrăcate în haina adevăruluişi dreptăţii şi imaginile pe care un ascet fără experienţă le poate socoti, nu numai inofensive, de inspiraţie duhovnicească sau chiar arătări sfinte şi cereşti. După ce mintea le-a primit, şi şi-a pierdut libertatea, comandantul trupelor răufăcătoare aruncă în luptă imaginaţiile în mod voit păcătoase. "După gândurile nepătimaşe, zice Sf. Nil Sorski, vin gândurile pătimaşe: dacă le laşi pe primele să intre, le dai prilej şi celorlalte să forţeze intrarea".
După ce de bunăvoie mintea şi-a pierdut libertatea, de la prima întâlnire cu vrăjmaşii, rămâne dezarmată, slăbită, înlănţuită,nefiind în stare să depună cea mai mică rezistenţă în faţa vrăjmaşilor. Este repede învinsă şi n-are decât să se supună şi să rămână în robie.
Cînd te rogi, trebuie neapărat să-ţi închizi mintea în cuvintele rugăciunii şi să înlături orice gânduri, fie bune, fie rele. Orice gând, oricum s-ar travesti, din moment ce ne distrage de la rugăciune, aparţine armatelor străine şi este trimis"ca să înfrunte pe Israel" (l Regi l7,25).
In războiul nevăzut pe care îngerul căzut îl duce împotriva oamenilor, mai ales cu ajutorul gândurilor şi imaginaţiilor, se sprijină pe afinitatea reciprocă ce uneşte păcatele între ele. Acest război nu încetează nici ziua nici noaptea, dar se înteţeşte atunci când nu ne sculăm la rugăciune. Atunci, ca să ne exprimăm în graiul Sfinţilor Părinţi, diavolul adună de peste tot gândurile cele mai împrăştiate şi le porneşte asupra sufletului nostru. La început ni-i reaminteşte pe toţi cei care ne-au necăjit sau ne-au rănit; ne alcătuieşte un tablou cât mai viu al criticilor şi al înfruntărilor la care ne-au supus; ne sugerează faptul că ripostându-le, nu vom face altceva decât să ne satisfacem un elementar act de dreptate, de bun simţ,de autoapărare, de necesitate. Este limpede că vrăjmaşul încearcă să zdruncine însăşi temelia rugăciunii-bunătatea şi blândeţea-pentru ca edificiul să se prăbuşească de la sine. Iată cum se petrec lucrurile: omul plin de pizmă şi care nu iartă greşelile aproapelui său, este absolut incapabil să se concentreze la rugăciune şi să ajungă la înduioşarea inimii. Gândurile mâniei împrăştie rugăciunea; o împrăştie în toate părţile, precum o rafală de vânt împrăştie seminţele pe care agricultorul le seamănă în ogor. Atunci ogorul sufletului nostru rămâne neînsămânţat, şi toată strădania nevoitorului e fără rod. Este foarete bine cunoscut faptul că temelia unei rugăciuni rodnice constă în iertarea ofenselor şi suferinţelor pe care le-ai suferit, în înlocuirea criticii pe care o faci altora cu o înţelegere binevoitoare şi, în sfârşit, în a te judeca pe tine însuţi.
Adesea, când ne aşezăm la rugăciune, vrăjmaşul ne aduce gânduri şi imaginaţii de reuşită pământească: ne prezintă slava omeneascăpe care, în sfârşit, o să o primim ca răsplată a virtuţilor pe care oamenii ni le recunosc; alteori ne arată tabloul, tot aşa de seducător, al bogăţiilor pe care le vom avea, şi care ne vor ajuta să creştem în virtute. Amândouăevocările sunt mincinoase. Ele sunt în contradicţie directă cu învăţătura Mântuitorului, şi constituie un mare pericol pentru ochiul interior ce le contemplă şi chiar pentru suflet, care devine infidel faţă de Domnul său, lăsându-se sedus de către asemenea năluciri sugerate de diavolul.
în afara crucii lui Hristos nu există biruinţăpentru un creştin.
Domnul a zis : "Slavă de la oameni nu primesc... Cum puteţi voi săcredeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5,4l-44). Când faceţi fapte bune "nu fiţi ca făţarnicii" (Matei 6,l6), care fac binele pentru slavă deşartă, care aşteaptă laudă de la oameni pentru virtuţile lor şi îşi pierd răsplata veşnică (Matei 6,l-l8). "Să nu ştie stânga ta (adică slava deşartă) ce face dreapta ta (adicăvoinţa călăuzită de poruncile evanghelice) şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie" (Matei 6,3 şi l8)."Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona" (Matei 6,24). "Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu" (Luca l4,33).
Trebuie să remarcăm faptul că diavolul, atunci când L-a ispitit pe Dumnezeu-Omul, î-a sugerat gândul plin de mândrie de a deveni celebru făcând o minune în public şi a încercat să-i pună în faţa ochilor posibilitatea de a ocupa poziţia cea mai puternică şi înaltă. Domnul a refuzat amândouă alternativele (Matei 4 şi Luca 4). Ne-a arătat că la desăvârşire nu se poate ajunge decât pe calea cea strâmtă a renunţării şi a umilinţei, cale mântuitoare pe care El însuşi a trasat-o. Trebuie să urmăm exemplul şi învăţătura Domnului care a respins gândul de mărire şi de bogăţie pământească. Trebuie să refuzăm plăcerea pe care ni-o provoacă închipuirile de acest fel, căci ele distrug în noi, concentrarea minţiişi atenţia din timpul rugăciunii şi deschid porta părerii de sine şi a împrăştierii. Dacă primim gândurile şi imaginaţiile de mândrie, de zgârcenie şi de dragoste faţă de lume, dacă nu le respingem, ci le cultivăm şi ne desfătăm cu ele, intrăm în comuniune cu satana şi puterea lui Dumnezeu care ne ocrotea se retrage de la noi. Când vrăjmaşul vede că ne-a părăsit ajutorul lui Dumnezeu, el porneşte împotriva noastră două mari atacuri: cel al gândurilor şi imaginaţiilor desfrânate, precum şi cel al tristeţii. Dacă rezistăm la primul, nu vom rezista la al doilea. Este exact ceea ce spune o maximă a Părinţilor: Dumnezeu îi îngăduie lui satan să ne calce în picioare până când devenim smeriţi.
Este clar că gândurile de ură, de a-i judeca pe alţii, de slavă şi de reuşită pământească, au la origine mândria. Lepădând aceste gânduri, lepădăm în acelaşi timp mândria. Când smerenia se instalează în suflet, ea expulzează mândria. Smerenia este maniera de a gândi a lui Hristosşi din ea se naşte focul Sfântului Duh, prin care se nimicesc şi se alungă din suflet toate patimile.
Invaziei gândurilor desfrânate şi plictiselii îi urmează tristeţea, nesiguranţa, deznădejdea, împietrirea, orbirea, hula şi disperarea. Dacă prinzi gustul dorinţelor trupeşti, urmările vor fi foarte grave., Părinţii numesc aceste dorinţe profanatorii templului duhovnicesc al lui Dumnezeu. Dacă ne desfătăm cu ele, harul lui Dumnezeu ne părăseşte pentru mult timp şi gândurile şi imaginaţiile păcătoase capătă un ascendent foarte puternic în noi. Ne covârşesc şi ne ameţesc în aşa măsură încât nu vom putea atrage harul din nou, decât printr-o pocăinţă sinceră şi printr-un refuz de a ne lăsa cuprinşi de sugestiile vrăjmaşului. Un călugăr atent va cunoaşte toate aceste lucruri din experienţă.
Cunoscând strategia şi tactica vrăjmaşului în lupta sa contra noastră, ne putem organiza rezistenţa în consecinţă. Nu vom judeca şi nu vom condamna sub nici un pretext pe semenul nostru şi vom ierta altora greşelile. Din momentul în care va încolţi în noi un gând de răutate contra aproapelui nostru, ne vom întoarce către Dumnezeu rugându-ne pentru el, cerându-i lui Dumnezeu să fie milostiv cu el şi în veacul acesta şi în cel viitor. Vom renunţa la noi înşine, adică la slava ce ne vine de la oameni, la confortul pământesc şi la tot felul de avantaje, şi ne vom lăsa total în voia lui Dumnezeu, mulţumindu-I şi preamărindu-L pentru trecutul şi prezentul nostru şi punând în mâinile Sale viitorul nostru.
O asemenea atitudine şi o asemenea orientare ne va sluji, va fi temelie pentru rugăciune. înainte de a începe rugăciunea, să ne smerim în faţa fraţilor noştri, să na reproşăm nouă înşine faptul de a-i fi smintit, şi să continuăm să facem acest lucru pentru păcatele noastre. Săîncepem rugăciunea prin a ne ruga pentru vrăjmaşi. Să ne unim prin rugăciune cu umanitatea întreagă şi să-L rugăm pe Dumnezeu să aibă milă de noi şi de lumea întreagă, nu pentru că noi suntem vrednici să ne rugăm pentru lume, ci pentru a împlini porunca iubirii care ne este prescrisă :" rugaţi-vă unii pentru alţii" (Iacov 5,l6).
Cu toate că adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au de luptat cu multe sugestii păcătoase aduse de satan şi care răsar din firea noastră atinsă de cădere, mâna atotputernică a lui Dumnezeu este mereu prezentăpentru a-i sprijini şi a-i călăuzi. Lupta însăşi este foarte folositoare, căci ea îi dă posibilitatea călugărului să dobândească o experienţă monahală, o cunoştinţă clară şi profundă a ravagiilor provocate firii omeneşti, de către păcat şi de către îngerul căzut; aceste cunoştinţe îl fac pe ascet să aibă o inimă blândă şi smerită, să se plângă pe sine şi lumea întreagă.
Sfântul Pimen cel Mare ne povesteşte despre Sfântul Ioan Colov, nevoitor plin de Duhul Sfânt, că rugându-se îndelungat lui Dumnezeu, a contenit lupta provocată de neputinţa firii umane căzute. I-a relatat acest lucru unui bătrân dăruit cu un deosebit discernământ duhovnicesc, zicându-i: "mă odihnesc şi nu am nici un război. Şi i-a zis lui bătrânul: du-te, roagă-te lui Dumnezeu, ca să-ţi vinărăzboiul şi zdrobirea şi smerenia pe care le aveai mai înainte! Că prin războaie sporeşte sufletul. Deci, s-a rugat şi după ce a venit războiul, nu s-a mai rugat să-l ia de la dânsul, ci zicea: dă-mi Doamne răbdare în războaie!".
încredinţându-ne pe de-a-întregul voii lui Dumnezeu, ne arătăm dispuşi să-i împlinim voia. Prin rugăciune stăruitoare să-i cerem lui Dumnezeu capacitatea de a-i împlini voia, să-i cerem ca voia Sa, în ce ne priveşte, să se facă mereu.
Dumnezeu rămâne nedespărţit de cel ce se lasă în voia Sa. Orice atlet al lui Hristos simte acest lucru, şi poate mărturisi că-i adevărat, atunci când se luptă după rânduială, când se luptă lăsându-se călăuzit de Evanghelie.
Binecuvantarea Domnului peste voi, cu al Sau har si cu a Sa iubire de oameni totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor !
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...