"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Încrederea în duhovnic

Stareţul Dionisie duhovnicul de la Sfântul Munte Athos


Duhovnicul are harul cel dumnezeiesc, prin punerea mâinilor arhiereului, ca să te sfătuiască cât îl duce mintea, cât are el darul de la Dumne¬zeu. Sub nici un motiv el nu te va sfătui spre răul tău. Mă¬car cât de simplu să fie el, o să te sfătuiască spre folosul tău. Şi, dacă te ai dus cu smerita cugetare în sufletul tău, să ştii că atunci se pogoară harul Sfântului Duh spre mintea du¬hovnicului şi o să spună aşa nişte cuvinte că şi el o să se mire de unde i a dat Dumnezeu mintea aceea, ca să te sfă¬tuiască pentru salvarea sufletului tău care e împotmolit în greutăţile păcatului. Ăsta i har dumnezeiesc, har dumne¬zeiesc, de aceea Sfinţii Părinţi ne poruncesc aşa. Bine, sunt unii, duhovnici îndumnezeiţi, apropiaţi de Dumnezeu cu totul, şi sunt alţii, simpli, dar harul acela al duhovniciei tot îl au. […]


Eu nu cred că o să se găsească sau să fie vreun du¬hovnic care să nu te sfătuiască cât îl duce mintea, care, dacă i zici că ai făcut un păcat, să ţi zică: „Nu i nimic, frate, fă tot aşa, că nu i nimic, eh…”. Nu cred că o să fie un aşa du¬hovnic! Dacă am căzut în vreun păcat sau altul, datoria lui este să te sfătuiască să te depărtezi de păcat cât poţi, ca să te îndreptezi. De aceea, să nu întârziem a ne spovedi, că ori de câte ori se duce omul plin de păcate la un duhovnic, ori¬cât de depărtat ar fi el de Dumnezeu, când iese de la du¬hovnic este atâta de uşor, parcă zboară. Se duce greutatea păcatelor din bietul suflet împotmolit în răutate. Şi, prin spovedania lui şi cu binecuvântarea pe care o face duhov¬nicul asupra capului tău, se iartă păcatele şi de acuma su¬fletul se bucură.

Acuma o rămas ca să pui început tu singur, să nu mai faci ceea ce ai făcut, nu că: „bine că am scăpat de la duhovnic, de acuma mă duc şi urmez ca şi până acuma”. Nu! Trebuie să te osârduieşti. Ori de câte ori ai căzut, să te scoli. Primejdia cea mare este când nu te scoli din căderea aceea primejdioasă. Dacă te ai sculat, eşti câştigat. […]

Vedeţi bunătatea lui Dumnezeu cea dumnezeiască? Dumnezeu numai pentru păcătoşi a venit în lume, nu i aşa? Ştim cu toţii, pentru păcătoşi. Dumnezeu n o să i muncească pe păcătoşi pentru că s pă¬cătoşi, o să l muncească pe cel care nu s a pocăit. Nu zice în Sfânta Scriptură: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însăr¬cinaţi şi îngreunaţi cu toate felurile de păcate, veniţi, că numai la Mine veţi afla odihnă”?

Omul, dacă n are pacea sufletească, nu este aproape de Dumnezeu, şi de aceea Mântuitorul zice: „Veniţi, ajunge cât aţi păcătuit, ajunge cât v aţi făcut de cap, ajunge cât M aţi amărât. Veniţi la Mine şi vă spovediţi”. Orice păcat ai avut, dacă l ai spovedit cu smerita cugetare, cu smerenie şi cu părere de rău, într aceeaşi secundă eşti curat şi primit de Dumnezeu, citindu ţi duhovnicul dezlegarea. Şi vedeţi bu¬nătatea lui Dumnezeu? N a pus un înger să spovedească, că noi, ca oameni, poate am fi spus: „Cum să mă duc la un înger să mă spovedesc?” A pus tot nişte preoţi, oameni cu harul lui Dumnezeu – prin citirea episcopului, preotul este făcut duhovnic şi acesta are putere să te dezlege şi să ţi dea canonul cuvenit, după Sfintele Canoane ale Bisericii. Şi te ai curăţat desăvârşit de păcate. De aceea, Dumnezeu o să ne pedepsească nu pentru că suntem păcătoşi; o să ne pe¬depsească de ce nu ne am pocăit, fiindcă nu i în altă parte, ci numai la Dumnezeu este iertare.

Lumea aceasta pe care o vedem e vicleană; te iartă cu un scop, dar Dumnezeu te iartă desăvârşit ca să poţi intra întru Împărăţia Cerurilor. Însă după ce ne spovedim, să ne osârduim cu ajutorul Domnului, ca să nu ne întoarcem înapoi iarăşi, ca şi câinele la vărsătura lui. Şi dacă iar am căzut, iar să te duci la duhovnic, că, vezi, de şaptezeci de ori câte şapte ne iartă Dumnezeu. Dar totul e ca noi să nu fa¬cem păcatele cu scop: „Mă duc să fac păcatul şi apoi mă duc să mă mărturisesc.” Nu! Că te înşeală vrăjmaşul, Sa¬tana. Când fără să vrei faci păcatele e altceva. Ca om, ai alunecat… Ori de câte ori ai cădea, să nu rămâi într aceeaşi fărădelege. Scoală te, că Dumnezeu e aproape de fiecare din noi. Fără spovedanie nu se poate mântui nimeni. Că oameni suntem, şi de mici copii începem a greşi. […] Numai să te osârduieşti să faci canonul ce ţi l a dat duhovnicul şi te duci în rai! Dar dacă nu te spovedeşti, s a terminat; veşnicia ia¬dului, pieirea te aşteaptă. […]

Duhovnicul nu i altceva decât un martor că într adevăr te ai spovedit. Acolo este Hristos Dumnezeu şi dacă te spovedeşti cu sinceritate şi n ascunzi nimica, ţi se iartă păcatele. Dar aşa, dacă te duci cu vicleşug, unele le spui, iar altele nu le spui, te păcăleşti singur. Nu l poţi în¬şela pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ştie şi gândurile, şi rămăşiţa gândului fiecăruia din noi. Aşa, dacă te duci la duhovnic cu adevărată credinţă şi dragoste şi spui tot, cu desăvârşire, cum s a întâmplat şi ce ai pătimit, atunci ţi se iartă tot. Dar dacă ascunzi, înseamnă că eşti fals. Şi dacă eşti fals, n ai făcut nimic.

Din Stareţul Dionisie duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. 1, Prodromos, 2009

Ce înseamnă să simţi lucrarea harului?


Din ceea ce mărturisesc Părinţii Bisericii, primirea harului Duhului Sfânt înseamnă unirea credinciosului cu Dumnezeu.  Trăirea harului este numită de Sfântul Serafim din Sarov „scopul vieţii creştinului”. Această experienţă, fundamentală în Ortodoxie, vădeşte cu adevărat dacă efortul împlinirii poruncilor şi al mărturisirii a fost făcut pentru Hristos. Cei care ajung purtători ai Duhului, trăitori ai harului, sunt adevăraţii mărturisitori şi plinitori ai Evangheliei. Putem afirma că aceasta este experienţa de căpătâi a sfinţilor, cei pentru care Dumnezeu ţine lumea, căci ei au devenit lăcaş cinstit al Duhului, iar fără prezenţa unora ca ei în lume, aceasta din urmă nu şi-ar mai afla vreo raţiune a existenţei. Să nu uităm, aşadar, că puterea de a lupta cu păcatul şi de a-L mărturisi cu curaj pe Hristos vine din har; nu din puterea noastră, nici din abilitatea minţii vreunuia dintre noi. Din acest motiv dorim a face cunoscute unele din pildele de vieţuire în har ale acestor casnici ai lui Dumnezeu pentru a ne împărtăşi, după măsura fiecăruia, din revărsarea dumnezeieştii iubiri ce se află în aceste mărturii .

Harul pe care-l avea acel sfânta strălucit şi-n inima mea.

În biserica la care mergeam pentru privegheri şi slujbe am cunoscut oameni sfinţi. Ascultaţi ceea ce vă voi spune despre un sfânt necunoscut.
Deasupra colibei noastre, cu mult mai sus, trăia singur un rus, Bătrânul Dimas, într-o colibă simplă. Era un monah foarte evlavios. Bătrânul Dimas a rămas aproape necunoscut de-a lungul întregii sale vieţi. Nimeni nu-i pomeneşte numele sau ceva despre harisma lui. Să plece din Rusia! Cine ştie câte zile a făcut pe cale. A lăsat toate ca să vină într-o margine de lume, în Kavsokalivia, ca să-şi trăiască întreaga viaţă în acest loc. Şi a murit neştiut. Nu a fost deloc egoist. Nu, nu, a fost un nevoitor. Să nu aibă pe nimeni lângă el şi să-i spună: „Astăzi am făcut cinci sute de metanii”. „Am avut această simţire…”. A fost un nevoitor în taină.

Da, da, acesta e un lucru desăvârşit. Desăvârşit şi fără vreun interes propriu. Tăiere a voii, adorare, sfinţire, faţă-n-faţă cu Dumnezeu, fără dorinţa de plăcea oamenilor. Robul Stăpânului. Absolut nimic altceva. Nici egumen, nici „bravo”, nici „de ce acest lucru este aşa?”. Am văzut un sfânt în viaţă! Da, un sfânt necunoscut. Un om îndurerat şi dispreţuit! Cine ştie când a murit, apoi după câte zile l-or fi găsit, sau poate luni, dacă va fi fost şi iarnă. Care om să se încumete să meargă acolo sus la coliba lui de piatră! Nu-l vedea nimeni. De multe ori aceşti pustnici sunt găsiţi după una-două luni de la adormirea lor.
Noianul şi prisosul harului său a ajuns şi la mine smeritul, când l-am văzut pe Bătrânul Dimas în biserică, făcându-şi metaniile şi suspinând dintru adânc în rugăciunea sa. Prin metaniile lui, atât de mult l-a vizitat harul, încât a strălucit şi întru mine. Atunci a izbucnit şi întru mine bogăţia harului. Aşadar existase şi înainte, prin dragostea pe care am avut-o pentru Stareţul meu, dar atunci am simţit şi eu harul într-un chip foarte puternic. Să vă spun cum s-au întâmplat lucrurile.

Într-o dimineaţă, în jurul orei trei şi jumătate, am mers la biserica Schitului, la Sfânta Treime, pentru slujbă. Era încă devreme. Încă nu bătuse toaca. În biserică nu era nimeni. M-am aşezat în pronaos, în spatele unei scăriţe. Nu puteam fi văzut şi mă rugam. La un moment dat uşa bisericii se deschise şi intră un monah înalt şi în vârstă. Era Bătrânul Dimas. După ce intră se uită stânga-dreapta; nu văzu pe nimeni. Atunci, ţinând în mână un şirag mare de metanii, începu să facă metanii mari, multe şi iuţi, şi spunea neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă… Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-ne pre noi”. După puţin timp a căzut în răpire. Nu pot, nu aflu cuvinte ca să vă descriu, purtarea sa în faţa lui Dumnezeu; mişcări ale iubirii şi adorării, mişcări ale dumnezeiescului dor, ale dumnezeieştii iubiri şi ale dăruirii. L-am văzut stând drept în picioare, deschizându-şi braţele în chipul crucii, aşa cum a făcut Moisi în faţa mării, şi a scos un sunet: „Oooooo!…”. Ce-a fost asta? Se afla înlăuntrul harului. Strălucea înlăuntrul luminii. Asta a fost! Deodată mi-a transmis rugăciune. Deodată am pătruns în atmosfera sa. Nu mă văzuse. Ascultaţi-mă. M-am emoţionat şi am început să plâng. Întru mine smeritul şi nevrednicul venise harul lui Dumnezeu. Cum să vă spun? Mi-a transmis harul. Aşadar, harul pe care-l avea acel sfânt a strălucit şi-n sufletul meu. Mi-a transmis harismele lui cele duhovniceşti.

Deci, Bătrânul Dimas a pătimit ieşirea din sine. Aceasta s-a făcut fără să vrea. El n-a putut să-şi ţină trăirea. Nici ceea ce spun eu nu este drept. Eu nu pot exprima trăirea aceea. Aceasta este o stare în care eşti luat în stăpânire de Dumnezeu. Aceasta nu se explică. Nu se explică defel, iar dacă o explici, cazi cu totul în afară. Nu, nu se explică, nici în cărţi nu sunt redate aceste trăiri, nici cu mintea nu pot fi cuprinse. Trebuie să fii sfânt ca să le poţi cuprinde.

Mărturia de mai sus aparţine Părintelui Porfirie şi e luată din cartea
Bătrânul Porfirie Kavsokalivitul.
 
Viaţa şi Cuvintele, Sf. Măn. Hrisopigis, Hania, 2003, pag. 78-81).
Prezentare de Ivan Dumitru
Aparut in nr. 13 al revistei Familia Ortodoxa

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...