"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Despre Afectele (patimile)

 de  plăcere şi
întristare, de dorinţă şi de frică şi de cele ce decurg din acestea.


Sf. Maxim Mărturisitorul

Afectele acestea ca şi celelalte, nu au fost create
la început împreună cu firea oamenilor. Căci altfel ar intra în
definiţia firii. Spun, învăţând de la marele Grigorie al Nisei,
că ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai
puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de
desăvârşire. Prin ele, în loc de chipul dumnezeiesc şi fericit,
îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi
vădită asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare.
Căci trebuia, după ce s-a acoperit demnitatea raţiunii, ca firea
oamenilor să fie chinuită pe dreptate de trăsăturile
iraţionalităţii (dobitociei) la care a fost atrasă prin voia ei,
Dumnezeu rânduind prea înţelept, ca omul în felul acesta să
vină la conştiinţa măreţiei sale de fiinţă raţională.

Cu toate acestea şi afectele devin bune în cei ce se
străduiesc, şi anume atunci când, desfăcându-le cu
înţelepciune de lucrurile trupeşti, le folosesc spre câştigarea
bunurilor cereşti. De pildă: pofta o pot preface în mişcarea
unui dor spiritual după cele dumnezeieşti; plăcerea, în
bucuria curată pentru conlucrarea de bună voie a minţii cu
darurile dumnezeieşti; frica, în grija de a ocoli osânda
viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, pocăinţa care
aduce îndreptarea de pe urma păcatului din timpul de aici. Şi
scurt vorbind, asemenea medicilor înţelepţi care vindecă
prin trupul veninos al viperei o muşcătură înveninată sau
care se va învenina, să ne folosim şi noi de aceste afecte
spre înlăturarea răutăţii celei de faţă sau a celei ce va să fie
şi spre dobândirea şi păzirea virtuţii şi a cunoştinţei. Precum
am spus deci, acestea devin bune prin întrebuinţare în cei ce
îşi robesc orice cuget spre ascultarea lui Hristos.
 
Iar dacă Scriptura vorbeşte de vreun afect de
acesta la Dumnezeu sau la sfinţi , o face în ce priveşte pe
Dumnezeu pentru înţelegerea noastră, exprimînd prin
afectele noastre faptele mântuitoare şi binefăcătoare ale
Providenţei; iar în ce priveşte pe sfinţi, întrucât nu se pot
exprima raporturile lor spirituale cu Dumnezeu şi
dispoziţiile lor prin grai omenesc, fără afectele cunoscute
firii.

. ( Afectele sunt considerate de Sf. Maxim ca trăsături iraţionale pătrunse
în firea omului după căderea în păcat şi apropiindu-1 de animalitate,
întrucât şi animalele reacţionează iraţional prin aceste afecte la ceea
ce văd. Prin ele trupul e pus repede în mişcare spre tot ce apare
omului vrednic de râvnit, precum repede se contrage din fa ţa celor
primejdioase. ~n starea primordială omul îşi călăuzea viaţa cu totul
raţional. Trupul nu a scăpat prin mişcări anarhice şi dezordonate, sub
conducerea raţiunii şi a voinţei. Acum, chiar în starea de renaştere,
aceste afecte nu mai pot fi scoase din fire. Dar ele se pot folosi spre
un scop bun. Gândurile curate şi raţionale n-ar putea mişca uşor
trupul nostru, ajuns sub puterea acestor factori ira ţionali dar foarte
dinamici, spre ţintele fixate de ele. De aceea caută să câştige pentru
aceste ţinte afectele, ca prin impulsul lor să mişte uşor trupul prin ele. Se ştie că ideea teoretică nu prea are efect în ce priveşte
transformarea omului, până ce nu câştigă simţirea lui în favoarea ei.
Calea de la idee spre hotărîrea bună duce prin sentiment. Aceasta e
poate ceea ce numeşte Vîşeslavţev "sublimarea afectelor", în care
atribuie un mare rol imaginaţiei (Etica preobrajenago erosa). Aceasta
este şi calea pe care devine credinţa o putere transformatoare a
omului. Ea converteşte afectele spre alte ţinte, spre Dumnezeu. O
credinţă care nu dă astfel de roade, întinzându-se asupra întregului
om, e ceva de neconceput şi e de mirare cum ea poate fi susţinută de
protestanţi. Dumnezeu e lipsit de afecte. De asemenea îngerii care
sunt minţi pure (vnove"). Aceasta va fi şi partea noastră în viaţa
viitoare. Căci spune Sf. Maxim: "Afectele care conservă firea în
viaţa de aici nu se pot muta împreună cu noi la viaţa nemuritoare şi
vecinică")

 Pr. Dumitru Staniloae Filocalia Vol. III

Sfintirea caselor de Boboteaza


Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", contrar sensului originar de "apa sfintita". Explicatia este urmatoarea: atunci cand preotul sfinteste apa, la sfarsit, canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau". Cand se canta troparul, preotul stropeste pe credinciosi in cele patru puncte cardinale cu apa sfintita, spre alungarea "celui potrivnic", adica a celui rau, a celui urat, care este naluca, ve­denie rea, satana. De la actiunea stropirii cu apa sfintita si rostirea cantarii ei, s-a retinut in popor scopul urmarit prin aiasma - aiazma - iazma, de a alunga "aratarea urata si rea", adica duhul cel rau, satana.



Incepand cu primele zile ale anului civil, slujitorii sfintelor altare merg si sfintesc casele oamenilor prin stropire cu apa sfintita si vestesc Botezul lui Hristos.

Sfintirea caselor credinciosilor se face prin stropirea cu aghiasma mare in ajunul Bobotezei si prin slujba sfestaniei ce se savarseste la mutarea in casa noua si care se repeta in fiecare an sau chiar mai des, atunci cand lucrarea raului se face simtita in vreun fel in casa.

Omul este solidar cu tot ceea ce il inconjoara. Pacatele, faradelegile omului intineaza spatiul in care acesta le savarseste. Dimpotriva, curatenia vietii lui sfinteste mediul care-l inconjoara. Nu este intamplator faptul ca in popor s-a pastrat zicala: "Omul sfinteste locul".
Apa sfintita de preot poarta in ea puterea curatitoare si sfintitoare a harului dumnezeiesc.

Cand face sfintirea apei, preotul se roaga ca: "apa aceasta sa se sfinteasca cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea Sfantului Duh", "pentru ca sa se pogoare peste ea lucrarea cea curatitoare a Treimii celei mai presus de fire", "pentru ca sa fie tamaduitoare sufletelor si trupurilor si izgonitoare a toata puterea cea potrivnica" si pentru ca "prin gustarea si stropirea cu apa sfintita sa ne trimita Dumnezeu binecuvantarea Sa, care spala intinaciunea patimilor".

Termenul "aghiasma" vine de cuvantul grecesc "aghiasmos", care isi are originea in cuvantul "aghios"(sfant). "Aghiasmos" se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem "voi face o aghiasma", intelegem slujba, iar cand spunem "voi bea un pic de aghiasma", ne referim la apa sfintita.

Exista si o alta explicatie in legatura cu originea cuvantului "aghiasma". S-a spus ca el vine de la "iazma". In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", este indicat ca si in DLR, cu etimologie ne­cunoscuta.


E bine sa stim ca harul lui Dumnezeu vine acolo unde este chemat. Asa ca nu putem pune un semn de egalitate intre apa nesfintita si aghiasma. Nici in cadrul Sfintei Liturghii, harul lui Dumnezeu nu se pogoara peste toata painea care este in biserica, pentru a o preface in Trupul Domnului, ci doar asupra darurilor pregatite special pentru aceasta. Harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru si nu peste toata apa care exista in alte locuri. Iata de ce e bine ca omul sa-si deschida casa atunci cand preotul vine sa le sfinteasca, pentru ca sfintirea casei vecinului nu inseamna si sfintirea propriei case.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...