"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Povestea creionului



Un copil îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:
- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:

-
E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.
 
Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.

-
Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!

- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna oameni care trăiesc în bună pace cu lumea.
 

Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.
 

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.
 

A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este să ne menţinem pe drumul drept.
 

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.
 

Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă.
 

Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.

Între împartăşania cu aceeaşi linguriţă şi frica de boală



Putem constata astăzi, deşi numai în situaţii izolate, solicitarea exagerată a unor credincioşi ca pentru împărtăşirea lor cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului să fie întrebuinţate mai multe linguriţe, sterilizate succesiv în timpul întrebuinţării lor. Aceasta, pornind de la frica pe care ei o manifestă, aceea de a nu se contamina cu unele boli transmisibile, prin împărtăşire.

Împotriva acestei frici, trebuie în primul rând subliniat faptul că Sfânta Împărtăşanie ni se dă "spre sănătatea sufletului şi a trupului" şi că în nici un caz primirea ei nu ne poate îmbolnăvi. Acest fapt este accentuat în repetate rânduri în rugăciunile cuprinse în Canonul de pregătire pentru primirea Sfintei Împărtăşanii.

În faţa unor astfel de pretenţii nefundamentate, preotul trebuie, cu răbdare, să-i lămurească pe credincioşi asupra faptului că Sfânta Împărtăşanie o primim spre viaţă, şi încă spre viaţă veşnică, şi în nici un caz spre boală sau spre moarte. Prin urmare, atingerea linguriţei de buzele noastre ni-L dăruieşte pe Hristos în chip euharistic, ori aceasta trebuie să genereze în inimile noastre bucuria şi dorinţa neîncetată de a ne împărtăşi cu El, şi în nici un caz frica de îmbolnăvire. Dacă prin această folosire succesivă a linguriţei ne-am putea îmbolnăvi, atunci cei dintâi pasibili de contaminare ar fi preoţii, pentru că ei potrivesc, adică consumă după fiecare Sfântă Liturghie tot ceea ce a rămas în Sfântul Potir, după împărtăşirea credincioşilor. Or, că lucrurile nu stau aşa, ne-o demonstrează realitatea, pentru că nici un preot nu s-a îmbolnăvit ca urmare a potrivirii Sfintelor Taine din Potir.

Sfânta Împărtăşanie nu este cauză a îmbolnăvirii noastre, ci izvor de viaţă şi de sănătate. Or, acest fapt trebuie ştiut de către credincioşii noştri, ei fiind învăţaţi despre roadele minunate ale Sfintei Împărtăşanii în viaţa lor, în cadrul programelor catehetice desfăşurate în parohie.

Trebuie să precizăm de asemenea faptul că o astfel de solicitare, aceea de a fi împărtăşiţi cu linguriţe separate, vine întotdeauna din partea credincioşilor puţin integraţi în viaţa liturgică a Bisericii, aceştia necunoscând realităţile credinţei creştine.
Astfel de solicitări nu trebuie niciodată încurajate şi nici îndeplinite, pentru că a accepta folosirea mai multor linguriţe pentru împărtăşire, fie şi numai pentru a-i menaja pe cei mai slabi în credinţă, înseamnă mai degrabă a le spori mereu susceptibilitatea în ceea ce priveşte posibilitatea îmbolnăvirii lor prin împărtăşire. De asemenea, pentru cei credincioşi, care niciodată nu şi-au pus problema îmbolnăvirii lor prin împărtăşirea cu aceeaşi linguriţă, această practică devine smintitoare sau chiar poate introduce şi în inima lor aceeaşi îndoială şi teamă.

În concluzie, o astfel de solicitare, pe lângă faptul că este absurdă, vădeşte şi necredinţa în realitatea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Aceasta întrucât, cei care cred că primirea Sfintei Împărtăşanii cu aceeaşi linguriţă poate îmbolnăvi, nu ştiu şi nu cred de fapt că ea ne dăruieşte sănătate şi viaţă, pentru că ni-L dăruieşte, de fapt, pe Însuşi Hristos-Viaţa noastră. (pr. lect. dr. Lucian Farcaşiu)

 http://ziarullumina.ro/agenda-crestinului/sfaturi-practice-biserica-impartasirea-cu-aceeasi-lingurita-nu-poate-imbolnavi
***

Sfantul Ioan Maximovici ia impartasania scuipata de o bolnava de turbare

http://www.razbointrucuvant.ro/wp-content/uploads/2010/03/St.JohnSanFrancisco.jpg“O cunoştinţă apropiată de-a vlădicăi, O. Skopicenko povesteşte că o femeie, Menşikova, a fost muşcată de un câine turbat şi, neglijând regulile elementare legate de tratamentul muşcăturilor, s-a îmbolnăvit de turbare.
Când vlădica a împărtăşit-o pe muribundă, ea fu cuprinsă de una din crizele specifice bolii şi, dând afară spumă pe gură, ea scuipă şi Sfânta împărtăşanie. Dar Sfintele Taine trebuie consumate, aşa că vlădica le-a ridicat de pe jos şi le-a înghiţit, însoţitorii care erau cu el n-au apucat decât să strige:
„Ce faceţi ? Turbarea este foarte molipsitoare !”.
Dar vlădica le-a răspuns liniştit:
„N-o să se întâmple nimic, doar sunt Sfintele Taine”.
Si, întradevăr, nu i se întâmplă nimic”.
***

Sfantul Nicolae Planas: Impartasirea leprosului

http://www.razbointrucuvant.ro/wp-content/uploads/2010/03/Planas.jpg“Alta intamplare dovedeste credinta neindoielnica si evlavia ce-o avea in savarsirea sfintitelor sale datorii. Acolo, in parohia sa, pe o strada ingusta, se ascundea un lepros intr-o stare grava. I se mancasera buzele, din cauza infricosatoarei boli. Odata, Parintele a mers sa-l impartaseasca, dar gura lui distrusa n-a putut primi Sfantul Trup al Domnului, care a cazut alaturi. Fara nici o sovaiala, Parintele s-a aplecat si cu gura sa a luat margaritarul dumnezeiesc care cazuse si l-a “consumat”. Asta s-o auda si cei care sovaiesc sa se impartaseasca, pentru ca se tem de microbi! Intr-adevar, mare blasfemie! Dumnezeul viilor si al mortilor, Care a facut cerul si pamantul sa fie biruit de microbi! Aiureli ale necredintei celei intunecate.
Cat despre bolnavul acesta, l-a descoperit Politia si l-a trimis la azilul de leprosi impreuna cu fiica lui, care si ea se molipsise mancandu-i-se degetele. Cu toate acestea, Parintele n-a patit nimic”.

***

Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii

http://www.razbointrucuvant.ro/wp-content/uploads/2010/03/liturghie.jpg“Un fapt asemanator s-a intamplat si in 1942, la Ioanina. Predicatorul preot Benedict Petrachis (+1961), dupa Sfanta Liturghie la bisericuta din Cadro, s-a dus la spitalul din acea localitate unde se gasea si sectia TBC, ca sa impartaseasca pe bolnavi.
Un bolnav care se gasea intr-o stare grava, imediat ce s-a impartasit a vomat pe cearceaf. Imediat parintele Benedict a luat cu lingurita, a mancat, si a dat porunca ca cearceaful sa fie ars.
Doctorii l-au vazut si s-au ingrozit:
Ce face, nebunul?, au strigat. Peste putin timp il veti vedea cu TBC.
Dar nici peste putin timp si nici peste mult timp nu l-au vazut cu tuberculoza. Harul Tainei nu a lasat sa se intample nimic”.
*
“Raposatul Dimitrie Panagopulos (1916-1982), predicator luminat, predica chiar si la spitalul Sotiria, unde altii nu se apropiau de frica tuberculozei. Acolo il insotea parintele Dimitrie Papantonis, care spovedea pe tuberculosi si savarsea Sfanta Liturghie.
Intr-o zi, un doctor, care urmarea predicile, s-a apropiat de predicator si i-a spus:
http://www.razbointrucuvant.ro/wp-content/uploads/2010/03/Eucharist_43.jpgDomnule Panagopulos, este imposibil ca preotul sa consume continutul Sfantului Potir. Se impartasesc atatia bolnavi din acesta si dupa cum este cunoscut, microbul se transmite prin saliva. Ce face deci preotul cu Trupul si Sangele Domnului, care ramane? Il varsa in chiuveta? Acesta nu este insa un pacat mare?
Un astfel de lucru nu se intampla niciodata, a raspuns predicatorul. Hristos nu se infecteaza cu microbi. Si din nemuritoarele Taine nu exista niciun pericol de infectare.
Doctorul insa nu putea sa creada. Atunci acela l-a sfatuit sa urmareasca Liturgha si la sfarsit sa se aseze undeva, incat sa vada miscarile preotului in timpul consumarii continutului Sfantului Potir. Asa s-a si intamplat. Doctorul a vazut cu ochii lui cum preotul slujitor a consumat Sfintele Taine. L-a vazut chiar cum punea vin ca sa nu ramana nici urma din Trupul si Sangele Mantuitorului. De atunci doctorul nu numai ca a crezut, ci se impartasea si el cu bolnavii”.
*
http://www.razbointrucuvant.ro/wp-content/uploads/2010/03/christ_comm_cup_kiev2.jpg“Exista crestini carora le este frica sa se impartaseasca ca nu cumva sa ia microbi! Daca ar fi fost asa, nu ar mai fi trait niciun preot, deoarece ei la sfarsit consuma continutul Sfantului Potir din care se impartasesc mereu sute de credinciosi cu boli diferite. Cu toate acestea, niciun preot nu a patit niciodata nimic. Trupul si Sangele Domnului sunt foc.
Una din multele intamplari care dovedesc incontestabil acest adevar este si urmatoarea: cand mitropolitul din Hio, Pantelimon Fostinis (+ 1962) era predicator in Attica, a mers candva la spitalul Sotiria. Acolo i-au adus asistentii o tava mare cu multe lingurite.
De ce ati adus toate acestea?
Ne-au spus doctorii sa impartasiti cu acestea pe bolnavi, incepand de la cei mai usor bolnavi si apoi pe cei grav bolnavi.
Nu este nevoie de aceasta, a raspuns cu credinta preotul.
Intr-adevar, la Sfanta Liturghie a impartasit normal pe bolnavi si apoi s-a apropiat de usile imparatesti ca sa consume Sfanta Euharistie. A facut aceasta ca sa il vada toti, ca sa inteleaga doctorii ca Sfanta Euharistie este foc care arde totul”.

***

http://www.razbointrucuvant.ro/wp-content/uploads/2010/03/nicolae.jpgMitropolitul Nicolae din Messogia şi Lavreotiki: Este posibil ca Sîngele şi Trupul Domnului să ne infecteze?

“De secole se împărtăşesc creştinii, bolnavi sau sănătoşi, din acelaşi pahar, cu aceeaşi linguriţă, niciodată nu se spală, niciodată nu se curăţă şi niciodată nu s-a observat nimic, nici o îmbolnăvire. Preoţii spitalelor împărtăşesc credincioşii şi bolnavii, iar acestora nu li se întâmplă nimic. Sfânta Împărtăşanie este ceea ce este mai sfânt în Biserica noastră, cel mai bun medicament pentru trup şi suflet. Asta este cea mai mare învăţătură şi experienţă a Bisericii noastre. Câţi nu cred în miracolul Învierii Domnului, câţi ironizează naşterea Lui din Fecioară, câţi neagă frumosul miros ale sfintelor moaşte, câţi desconsideră sfintele moaşte, câţi uneltesc împotriva Bisericii noastre, câţi cer să dispară şi cea mai mică urmă de credinţă din sufletele noastre, este normal ca să încerce să se folosească şi de această nouă gripă ca să se ia de Sfânta noastră Împărtăşanie. [...]“
Nota bene: Mitropolitul Nicolae a fost medic şi cercetător în biomedicină la Universitatea Harvard, precum şi fost preşedinte al comisiei de Bioetică a Bisericii din Grecia.

***

Teologul Jean-Claude Larchet: Cum sa admitem ca preotii sa semene asemenea indoieli?

http://www.razbointrucuvant.ro/wp-content/uploads/2010/03/Larchet.jpg“[...] Într-adevăr, mulţi credincioşi se pot tulbura de comentariile [protoiereului mitropoliei Sfinţiei Voastre], apropiindu-se de Sfânta Împărtăşanie cu îndoieli apărute în urma acestora, fapt care poate avea consecinţe grave pentru viaţa spirituală a credincioşilor dar şi pentru sănătatea lor. Într-adevăr, aşa cum citim în rugăciunile de înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi conform învăţăturii părinţilor noştri, dacă nu ne apropiem cu multă credinţă şi cu curăţenie sufletească, Împărtăşania ne va fi nu spre mântuire şi vindecare, ci „spre judecată, sau spre osândă” şi putem ‚ajunge neputincioşi cu sufletul şi cu trupul, împartăşindu-ne cu nevrednicie” (Rugăciunea întâi înainte de Împărtăşanie, a Sfântului Vasile cel Mare). Măsurile preconizate de [protoiereul mitropoliei] sunt departe de a proteja credincioşii de boli, ba chiar îi îmbolnăvesc din pricina lipsei de credinţă pe care o exprimă şi o inspiră!
Oare cum mai pot fi crezuţi preoţii care şterg Sfânta Linguriţa după fiecare împărtăşanie [asa cum fac, de pilda si unii arhierei romani chiar din Franta!, n.n.], atunci când spun rugăciunea de înainte: „Cred că acesta este însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta este însuşi scump Sângele Tău”, sau: „dă să-mi fie şi mie acestea spre tămăduirea sufletului şi a trupului”?
Iar cei cu credinţa slabă şi care se îndoiesc pot să se lipsească de Sfânta Împărtăşanie. Dar cum să admitem că preoţii, al căror rol este de a întări credinţa credincioşilor şi de a ne fi exemplu, pot să semene asemenea îndoieli acolo unde altfel nu ar exista sau să întarească îndoielile acolo unde există deja?
Astfel de cuvinte şi atitudini atacă inima credinţei noastre, căci El, Cel care a învins moartea, Hristos Cel Atotputernic, Doctorul suprem al sufletelor şi trupurilor, care are puterea de a vindeca bolile sufletului, minţii şi trupului şi care face în fiecare zi o mulţime de minuni dăruind credincioşilor prea Sfântul Său Trup şi Sânge, este prezentat ca o posibilă sursă de boală şi este supus unor măsuri profilactice?
Din păcate, asemenea denigrări s-au răspândit deja în unele ţări. Ştim că preoţii din Patriarhia Antiohiei sunt învăţaţi să toarne de la distanţă Trupul lui Hristos în gura credincioşilor, astfel încât să nu rişte ca Sfânta Linguriţă să le atingă gura; mai ştim că în unele parohii din SUA, Sfânta Împărtăşanie se dă cu linguriţe de plastic de unică folosinţă (puteţi vedea chiar şi fotografii ale acestei practici pe internet). Oare o să ajungem într-o zi să punem vreun antiseptic sau antibiotic în Sfântul Potir?
Este important ca episcopii din Europa de Vest să ia măsurile necesare ca astfel de practici nelegiuite să nu pătrundă şi în continentul nostru. [...]“
***

Sfintele Taine – izvorul cel fără de moarte

http://www.razbointrucuvant.ro/wp-content/uploads/2010/03/maria-egipt1-799808.jpg“Din motive practice, pentru a nu se prelungi excesiv timpul împărtăşirii, dar şi pentru a fi evitate eventualele profanări, a fost introdusă linguriţa. Ea se confecţionează dintr-un metal preţios, se sfinţeşte şi se foloseşte numai pentru împărtăşire. Tâlcuitorii cultului au văzut în ea un simbol al cleştelui cu care îngerul din vedenia proorocului Isaia a luat un cărbune aprins şi i-a atins buzele (Isaia VI). Desigur că, în cazul lui Isaia, cărbunele aprins era chip al insuflării sale de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Pentru noi, însă, cărbunele este chip al Sfintei Împărtăşanii, numită în rugăciuni „cărbune şi foc arzător“. Sub chipul unui cleşte apare linguriţa şi în iconografia Bisericii (de exemplu, în mâna stareţului Zosima, care o împărtăşeşte pe Cuvioasa Maria Egipteanca, după mulţi ani de pocăinţă). Rămâne de neînţeles teama unora, atât preoţi, cât şi credincioşi, de a se împărtăşi cu aceeaşi linguriţă. Unii fac chiar tot posibilul ca ea să nu se atingă de buzele celui care se împărtăşeşte. Până una alta, cei care se tem ar trebui să se gândească la „izvorul cel fără de moarte“ şi să nu se mai îndreptăţească folosind argumente anterioare secolului al IX-lea când, aşa cum am văzut, practica Bisericii era alta. Dacă Biserica şi-a însuşit împărtăşirea cu linguriţa, înseamnă că nesocotirea ei este un semn al lipsei de ascultare şi, în fond, al necredinţei”.


 ***

Crestinortodox.ro: De la lingurita ca obiect liturgic, la lingurita de unica folosinta

Adrian Cocosila
http://www.razbointrucuvant.ro/wp-content/uploads/2010/03/StMary.jpg“(…) Au existat cazuri in unele biserici ortodoxe cand s-a intrebuintat la impartasirea credinciosilor lingurite de unica folosinta sau lingurite sterilizate. Cauza? Refuzul unora de a se impartasi cu lingurita comuna. A ramane la credinta ca aceasta lingurita e mai degraba purtatoare de microbi decat de cele dumnezeiesti, inseamna a nesocoti cele sfinte. Oare in indemnul de la Heruvic toata grija cea lumeasca sa o lepadam nu e cuprinsa si lepadarea unei astfel de griji? A ajuns microbul mai puternic decat Dumnezeu? Sigur nu. Insa, alt lucru e cert: in astfel de situatii credem mai mult in puterea microbului decat in puterea lui Dumnezeu. Ma intreb cum mai percepe o astfel de persoana chemarea la impartasire: “cu frica, cu credinta, cu dragoste sa va apropiati”?
Probabil se inarmeaza cu o lingurita de unica folosinta si asa scapa de frica, are credinta ca ramane sanatoasa si da dovada ca are dragoste fata de trup. O mai mare ratacire nu vad. Ignoranta in aceasta directie constituie o reala problema, care ar trebui sa ne preocupe serios. Nu aceasta este Ortodoxia. Ea nu ofera paine si vin, ci Trupul si Sangele Domnului”.

Maica Domnului - mangaierea noastra

Toate bucuriile credintei noastre, toate bucuriile crestine: bucuria de Domnul Hristos, bucuria de invatatura Domnului Hristos, bucuria din Iertfa Domnului Hristos, bucuria din invierea Domnului Hristos, bucuria din inaltarea la cer a Domnului Hristos, bucuria din gandul la cea de-a doua venire a Domnului Hristos, bucuria din tot ce stim despre Domnul Hristos, bucuria din Sfanta Liturghie pe care ne-a lasat-o Domnul Hristos, bucuria din Sfanta impartasire cu Sfintele Taine, cu Trupul si Sangele Domnului Hristos, toate acestea, intr-un fel, vin prin Maica Domnului. Asa ca bucurie a vestit nasterea Maicii Domnului intregii lumi.

Noi suntem cinstitori ai Maicii Domnului. De ce o cinstim noi pe Maica Domnului, de ce o pomenim pe Maica Domnului, de ce o marim pe Maica Domnului? Cel dintai raspuns la intrebarile acestea este: "Pentru ca asa ne invata Biserica noastra!". Asa ne-am pomenit. Ne-am pomenit in lumea aceasta ca cinstitori ai Maicii Domnului. Am trait de-a lungul vietii noastre cu gandul la Maica Domnului.

Nu stiu daca ati bagat de seama ca, intre rugaciunile de multumire dupa ce ne impartasim cu Sfintele Taine, este si o rugaciune catre Maica Domnului, in care se arata ce trebuie sa credem noi, sa simtim noi in legatura cu Maica Domnului: "Preasfanta Stapana mea, de Dumnezeu Nascatoare". Nu zicem "Preasfanta Stapana noastra". Ca si cand ni s-ar atrage atentia: "Baga de seama, stai in fata Maicii Domnului si spui cuvinte care te privesc pe tine.” Nu te intereseaza ce zic altii, ce gandesc altii. Tu, "preastanta Stapana mea, Nascatoare de Dumnezeu". Deci te stiu Nascatoare de Dumnezeu si Stapana, dar Stapana mea, "Preasfanta Stapana mea, de Dumnezeu Nascatoare, care esti lumina intunecatului meu suflet". Lumina intunecatului meu suflet... Deci o socotim pe Maica Domnului lumina. De ce? Pentru ca fiind Maica Luminii, Maica Domnului Hristos, este si ea lumina. Deci: "Preasfanta Stapana mea, de Dumnezeu Nascatoare, care esti lumina inmnecatului meu suflet, nadejdea, acoperamantul, scaparea, mangaierea si bucuria mea".

Ce sa fie Maica Domnului pentru noi? Nadejde, inca o nadejde! De ce? Pentru ca avem ajutorul Maicii Domnului. si daca stim de ajutorul Maicii Domnului, de ocrotirea Maicii Domnului, de acoperamantul Maicii Domnului, de mijlocirea Maicii Domnului si de rugaciunile Maicii Domnului, avem un plus de nadejde. Maica Domnului este nadejde: "Toata nadejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, pazeste-ma sub sfant acoperamantul tau".
Ce mai este Maica Domnului? Acoperamant. Ce inseamna "acoperamant"? Nu ca sta Maica Domnului cu ceva intins deasupra noastra, ci ca Maica Domnului este aparatoarea noastra. Ne scoate din primejdii, ne apara de rele: "Aparatoare Doamna, pentru biruinta multumiri, izbavindu-ne din nevoi, aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu", care esti aparatoare pentru noi.
Nadejdea, acoperamantul, scaparea, adica un fel de refugiu al nostru. Maica Domnului este o mangaiere pentru noi. Cata vreme ne traiesc parintii, cata vreme ne traieste mama, parca avem pe cineva. Chiar daca ne-am putea gandi vreodata ca ne-ar parasi toata lumea, mama nu ne paraseste.
Mi-aduc aminte, a fost odata la noi la manastire o imprejurare mai grea si mama a zis: "Apoi, daca nu mai poti sta aici, sa vii acasa, ca doar tu ai unde veni". E ceva atat de induiosator... Vedeti ce inseamna inima de mama? Nu te lasa niciodata. Te lasa altii, nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizeaza, te imping, te asupresc. Asa ceva nu poate face mama! Fot face strainii, dar cine are inima de mama nu poate. Apoi tu, daca nu mai poti sta aici, sa vii acasa ca doar tu ai unde veni...". Daca mama cea pamanteasca poate face asa ceva, ganditi-va la Maica Domnului! Maica Domnului sa ne paraseasca vreodata? Se poate cumva sa ne paraseasca Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru ca este mama, pentru ca are inima de mama. Noi zicem "Maica Domnului" ca si cand am zice un titlu. Or, noi trebuie sa stim ca Maica Domnului este mama. si nu este mama numai pentru Domnul Hristos, este mama pentru toti cei care vrem s-o avem de mama.

Maica Domnului ne cheama la Domnul Hristos, ne cheama sa fim aproape de Domnul Hristos. Domnul Hristos ne este binevoitor, vrea sa ne ocroteasca asa cum gaina isi intinde aripile peste puii ei. Ati vazut clostile cum isi aduna seara puisorii in jurul lor, cum ii acopera si le dau caldura din trupurile lor? Asa face mama closca, asa face mama mama si asa face Maica Domnului: ne duce la Domnul Hristos si ne recomanda si pe noi, cum i-a recomandat pe cei de la Nunta din Cana Galileii, care nu mai aveau vin si carora Domnul Hristos le-a facut vin din apa (cf. loan 2). De ce? Pentru ca a mijlocit Maica Domnului.
Sigur ca ne ajuta Dumnezeu in primul rand. Dar de multe ori ne gandim ca suntem pacatosi si ca nu suntem vrednica sa se ocupe Dumnezeu de noi. Dumnezeu nu ne lasa niciodata! Nu ne lasa niciodata, prin oricat de grele imprejurari am trece. Ori de-am fi bolnavi, ori de-am fi infirmi, ori de-am fi neputinciosi, Dumnezeu nu ne lasa. Nu ne lasa nici Maica Domnului. Maica Domnului este cu noi si ne ajuta, ne intareste, se roaga pentru noi, ne ocroteste si ne mangaie.

"Lumina intunecatului meu suflet, nadejdea, acoperamantul, scaparea, mangaierea si bucuria mea". Aceasta este Maica Domnului pentru noi: ne duce la Domnul Hristos, Care a vrut si vrea sa ne ocroteasca, sa ne ajute si sa ne acopere cum isi acopera gaina puii sai. V-as ruga, cand mai vedeti cate-o closca intinzandu-si aripile peste puisorii sai, sa va ganditi ca Domnul Hristos a zis: "De cate ori am voit sa adun pe fiii tai cum aduna pasarea puii sai sub aripi." (Luca 13,34).
Niciodata nu putem fi singuri cand il avem pe Dumnezeu. Niciodata nu suntem singuri cand o avem pe Maica Domnului. Niciodata nu suntem singuri cand ii avem pe sfintii lui Dumnezeu. Niciodata nu suntem parasiti cand Dumnezeu este cu noi, cand Maica Domnului este cu noi. stiri cine este parasit? Acela care vrea sa fie parasit: acela care injura, acela care minte, acela care fura, acela care face scandal, acela care bea, care se imbata si face rele-n casa. Acela nu este cu darul lui Dumnezeu si aceluia i-ar putea zice Domnul Hristos: "De cate ori voit-am sa va adun cum aduna gaina puii sai sub aripi, dar n-ati vrut". Cine vrea sa fie cu Dumnezeu il are pe Dumnezeu. Cuvintele lui sunt cuvintele lui Dumnezeu, gandurile lui sunt gandurile lui Dumnezeu, simtirea lui este simtirea lui Dumnezeu.

Sa aveti mai multa incredere in Dumnezeu, mai multa incredere in Maica Domnului, mai multa incredere in bunatatea lui Dumnezeu si in bunatatea Maicii Domnului. "Pe Nascatoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, intru cantari cinstind-o sa o marim". Sa o marim cum a marit-o Dumnezeu cand a ales-o. Sa o marim cum a marit-o Fiul sau cand S-a salasluit in pantecele ci cel pururea fecioresc. Sa o marim cum a marit-o ingerul binevestitor care i-a zis: "Binecuvantati esti tu intre femei." (Luca 1, 28). Sa o marim cum a marit-o Elisabeta, plina de Duhul Sfant, care a zis: "Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau." (Luca I, 42). Sa o marim cum a marit-o femeia care a ridicat glas din popor si a zis catre Domnul Hristos: "Fericit este pantecele care Te-a purtat si fericiti sunt sanii pe care i-ai supt." (Luca 11, 27). Sa o marim cum au marit-o ingerii si toti sfintii, cum a marit-o Biserica in toata vremea si sa nu ne lasam incurcati in gandurile noastre si in simtirile noastre de oameni care nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului. Sa-i lasam in pace, sa ne rugam pentru ei, sa-i ocolim cand ne spun ca nu facem bine cand o cinstim pe Maica Domnului.
Sfarsesc aceste ganduri si aceste cuvinte pe care vi le-am spus voua si mi le-am spus si mie, din care m-am bucurat si eu si din care v-ati bucurat si voi, si va mai zic inca o data cum a zis mama, Dumnezeu s-o odihneasca: "Tu, daca nu mai poti sta aici, sa vii acasa, ca ai unde veni.".
Apoi, sa stiti ca Maica Domnului zice tot asa catre noi.
 Dumnezeu sa ne ajute. Amin!


Maica Domnului - ocrotitoarea noastraParintele Teofil Paraian
Manastirea Brancoveanu, 8 septembrie 1997

Reprezentarea iconografică a Schimbării la Faţă




Potrivit unei vechi tradiții, evenimentul istoric al Schimbării la Față a Domnului a avut loc cu 40 zile înaintea Pătimirii Sale. Dar Sfinții Părinți au strămutat Sărbătoarea după Paști, în data de 6 august, cu 40 zile înaintea praznicului Înălțării Sfintei Cruci, pentru a evidenția semnificația eshatologică a sărbătorii Schimbării la Față a Domnului care încheie salba praznicelor împărătești dintr-un an liturgic.
Dacă denumirea în limba greacă a sărbătorii Schimbării la Față a Domnului este Metamorphosis (Transfigurarea), iar în limba slavonă Preobrajenie, Sfântul Antim Ivireanul o numește foarte sugestiv Dumnezeiasca Înfrumusețare a lui Hristos.





Schimbatu-Te-ai la faţă, în munte,
Hristoase Dumnezeule,
arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; 
strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare,
pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, 
Dătătorule de lumină, slavă Ţie!

Persoane, sensuri și simboluri ziditoare

în icoana Schimbării la Faţă a Domnului

Mântuitorul Iisus Hristos Se află în centrul compoziţiei, în partea superioară, înconjurat de o mandorlă alcătuită din cercuri concentrice în nuanţe de albastru în degradé. Albastrul capătă aici înţelesul simbolic al lumii cereşti, dar și al întunericului supraluminos ce-L înconjoară.
  Domnul Hristos Se înfăţişează Apostolilor ca una din Persoanele Sfintei Treimi, stând de vorbă cu Moise şi cu Ilie despre viitoarea Sa Patimă, iar Faţa Sa strălucea ca soarele. Lumina ce izvorăşte din Hristos este însuși harul dumnezeiesc cel necreat care este prezent în întreaga Sa fiinţă.
  Din trupul transfigurat al lui Hristos pornesc raze, semn al slavei Domnului, care îi luminează atât pe Moise şi pe Ilie, cât şi pe cei trei Apostoli, și indică în acelaşi timp prezenţa Duhului Sfânt Care în momentul Schimbării la Faţă se manifestă și sub forma unui nor luminos (cf. Matei 17, 5).
   Hristos este îmbrăcat în veşminte albe, strălucitoare, semn al curăţiei Lui depline și al îndumnezeirii trupului Său - „Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină” (Psalmul 103, 2).
În mâna stângă ţine filacterul, simbol al propovăduirii, iar cu mâna dreaptă binecuvintează.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucea de o slavă venită din afară după revelaţia din muntele Sinai (cf. Ieșirea 34, 29), Faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcute accesibilă omului.
„Arătat-a Hristos ucenicilor taina în Tabor, strălucind cu faţa mai mult decât razele soarelui, hainele Sale fiind luminoase şi albe ca zăpada, Cel ce se îmbracă, precum zice psalmistul, cu lumina ca şi cu o haină.” (Canonul Utreniei din ziua Înainteprăznuirii, cântarea a V-a)

Muntele Tabor apare în icoana Schimbării la Faţă având trei culmi: una pentru Hristos şi celelalte două pentru Moise şi Ilie. Muntele constituie un element esenţial al peisajului biblic, fiind locul privilegiat al rugăciunii; el semnifică îndepărtarea de lume şi apropierea de Dumnezeu și este locul prin excelenţă al revelaţiei dumnezeiești.

Sfinții Prooroci Moise şi Ilie se află de o parte şi de alta a Mântuitorului, stând fiecare pe câte un pisc. Ilie se află în partea stângă a imaginii (la dreapta lui Hristos), iar Moise în partea dreaptă. Acești doi Mari Prooroci ai Vechiului Legământ sunt singurii oameni din poporul lui Israel care au văzut slava lui Dumnezeu și au auzit glasul Lui, Moise în norul luminos pe muntele Sinai (Ieșirea 34, 4-29) şi Ilie „în adiere de vânt lin” (III Regi 19, 12) pe muntele Horeb.
  Moise este reprezentat tânăr, sugerând că omul cu viață în Dumnezeu e mereu tânăr, dar și că Legea divină nu îmbătrânește, ţinând în mâini Tablele Legii, iar Ilie este reprezentat sub chipul unui bătrân cu părul lung, semnificând înțelepciunea veșnică a lui Dumnezeu.
Amândoi stau în picioare într-o atitudine plină de cucernicie, înclinaţi către Hristos. Sunt reprezentaţi pe culmi pentru că sunt oameni ai înălţimilor duhovniceşti, desăvârșiți în virtuți. De aceea, împreună cu Hristos poartă aureolele sfințeniei.
   Potrivit unor tâlcuiri ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, Moise reprezintă pe cei adormiți, iar Ilie pe cei vii; Moise şi Ilie evocă Şeolul (Tărâmul morţilor) și Cerul, pentru că Moise a gustat moartea, iar Ilie este viu, fiind ridicat la cer într-un car de foc. Înfăţişând alături de Hristos deopotrivă viii şi morţii, icoana afirmă că Iisus Hristos, ca Dumnezeu, are deplină putere asupra vieţii şi a morţii. Moise şi Ilie reprezintă totodată și cele două căi (moduri) de viețuire binecuvântate ale omului: căsătoria şi fecioria.
   Ei simbolizează în acelaşi timp Pronia (Moise) și Judecata (Ilie) lui Dumnezeu, dar și Legea şi Proorocii, a căror plinire este Hristos. Prezența lor trebuia să le confirme ucenicilor că Hristos nu calcă Legea și Proorocii (cum Îl calomniau iudeii), ci că Hristos este dătătorul și plinirea lor.
   Deoarece, potrivit relatării Sfântului Evanghelist Luca, Moise şi Ilie s-au arătat şi ei în slavă (9, 31), și ei sunt reprezentaţi adesea în interiorul cercului luminos. Prezenţa lui Moise ne aminteşte de experienţa sa de pe muntele Sinai când el însuşi s-a umplut de strălucire. „Iar când se pogora Moise din muntele Sinai, având în mâini cele două table ale Legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el.” (Ieşire 34, 29)

 Apostolii Petru, Iacov și Ioan sunt reprezentaţi căzuţi la pământ, ferindu-şi sau acoperindu-şi privirea la vederea slavei dumnezeieşti.
Atitudinea lor exprimă deopotrivă teamă, uimire şi bucurie la vederea lui Hristos strălucind și la auzul glasului Tatălui ceresc. Deoarece ei nu sunt încă desprinşi de cele omeneşti, starea lor exprimă în același timp și contemplație și tulburare.
  Acești trei ucenici mai apropiați ai lui Hristos, care s-au învrednicit de vederea slavei lui Dumnezeu, au fost martori și ai învierii fiicei lui Iair(Marcu 5, 37) şi îi vom regăsi din nou în Grădina Ghetsimani(Marcu 14, 33).
     În stanga icoanei se află Petru, (Ioan la mijloc, Iacov în dreapta), ridicându-şi o mână spre Hristos și grăind către El să ridice trei colibe…
     După Sfântul Ioan Gură de Aur, doar pe acești trei ucenici i-a ales Hristos ca să li Se descopere în slavă deoarece Petru Îl iubea mult pe Hristos, Ioan era iubit mult de Hristos, iar Iacov şi-a mărturisit râvna până la jertfă pentru Hristos (fiind primul Apostol martirizat de iudei). Totodată, într-un înțeles mistic, cei trei reprezintă virtuțile care fac sufletul văzător de Dumnezeu: credința, nădejdea și dragostea.
    Prezenţa lor în număr de trei era cerută şi de Legea lui Moise pentru adeverirea publică a unei mărturii. Dacă Moise şi Ilie reprezentau Tărâmul Morţii şi Cerul, ucenicii îi reprezintă pe cei vii de pe pământ, cu toții aflați sub ocârmuirea lui Dumnezeu.
   Astfel, Vechiul şi Noul Legământ sunt reprezentate aici unificate în Hristos prin Moise şi Ilie pe de o parte, şi prin cei trei ucenici, pe de altă parte. Aducându-i de față pe cei doi mari Prooroci, Mântuitorul îi învață pe ucenici să fie desăvârșiți în blândețe (ca Moise) și în trezvie sau râvnă pentru Dumnezeu (ca Ilie) pentru a fi buni păstori ai poporului Său.
    În unele reprezentări, Hristos împreună cu cei trei ucenici sunt reprezentaţi și urcând şi coborând muntele, însă aceste scene secundare încarcă imaginea şi distrag atenţia de la esenţa minunii Transfigurării Domnului.

   Experiența Apostolilor pe muntele Taborului reprezintă experiența mistică cea mai înaltă a unui creștin și a Bisericii întregi înseși. Vederea extatică, nemijlocită, a lui Dumnezeu, după ce omul a înaintat duhovnicește pe treptele despătimirii și ale contemplării, are loc nu prin efortul omului, ci prin descoperirea și puterea harului dumnezeiesc, printr-o răpire a Duhului Sfânt, mai presus de fire și de înțelegere, în norul supraluminos, inepuizabil, al iubirii și fericirii dumnezeiești. Cel ce vede lumina divină o experiază ca pe un vast infinit, intim și sfânt adăpost al iubirii care-l primește în interiorul lui. Este intrarea în cortul nefăcut de mână omenescă al Dumnezeirii, pe care l-a văzut Moise pe muntele Sinai, și care este Însuși Fiul cel iubit al Tatălui, înțelepciunea, pacea și puterea lui Dumnezeu, Care cuprinde cu iubire toată creația și în Care Tatăl Își are din veșnicie toată bunăvoirea. Este intrarea în Împărăția, binecuvântată și veșnică a lui Dumnezeu, unde a fost înălțat Ilie deasupra existenței naturale. De aceea Petru, odihnit (copleșit) de uimire, a vrut să facă trei corturi pentru Hristos, pentru Moise și pentru Ilie, ca să nu mai plece de acolo, căci, văzând slava lui Hristos, a ieșit din timp, pregustând fericirea veșnică dumnezeiască.
     Iar lumina dumnezeiască este trăită ca intrare într-un templu cu multe încăperi  („În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” – Ioan 14, 2.), începând cu cea mai dinafară și sfârșind cu Sfânta Sfintelor sau cu intimitatea nepătrunsă a ființei divine. Aceasta este Taina veșnic ascunsă în Adâncul (Întunericul divin) necreat de unde pornesc într-o procesiune fără sfârșit valurile de lumină (înțelegere) și iubire, unul după altul, ca dintr-un altar care pare credincioșilor din naos înecat în întuneric, dar de unde țâșnesc licăririle făcliilor (energiile divine) ce-și întind lumina lină în naos.
     După chipul și asemănarea acestui cort imaterial și veșnic, care este Hristos, este Biserica, și de aceea este una, sfântă, sobornicească și apostolească. Biserica este Taborul lumii, unde e prezent Hristos strălucind prin Tainele și rânduielile ei, și totodată este anticiparea Împărăției Cerurilor. În Biserică începe și continuă desăvâșirea spirituală a omului, înaintând în veacurile (treptele) nesfârșite în lăuntrul ei, care este însuși sânul lui Dumnezeu. Credinciosul trăiește tot mai deplin creșterea în iubirea caldă și senină în sânul Bisericii ca pe o odihnă reciprocă a lui în Hristos și a lui Hristos în El. Astfel cortul trecător și văzut (firea umană) se îmbracă în cortul netrecător și nevăzut al harului dumnezeiesc. Sub razele lui, omul se transfigurează, pregustând starea de supremă bunătate, blândețe, curăție, înțelegere și iubire, asemănându-se cu Hristos. Aceasta este starea de îndumnezeire, de unire mereu mai sporită prin har cu Dumnezeu.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...