"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Despre iubirea de aproapele



  Ce poate fi mai minunat, mai desfatator decat iubirea de aproapele ?
A iubi este o fericire, a ura este un chin.
Toata Legea si prooroci, stau in iubirea catre Dumnezeu si catre aproapele (Mt. 22, 40).
Iubirea catre aproapele este calea care duce la iubirea catre Dumnezeu, caci Hristos a binevoit a se imbraca tainic in fiecare aproape al nostru, iar in Hristos este Dumnezeu ( 1 Ioan).
Sa nu crezi, preaiubite frate, ca porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiata inimii noastre cazute: porunca este duhovniceasca, iar pe inima noastra au pus stapanire trupul si sangele; porunca este noua, iar inima noastra - veche.
Iubirea noastra fireasca a fost vatamata de cadere; ea trebuie omorata - Hristos o porunceste - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfanta catre aproapele, iubire in Hristos.
Insusirile omului nou trebuie sa fie toate noi; nici o insusire veche nu i se potriveste.
Inaintea Evangheliei nu are nici un pret iubirea aparuta din miscarea sangelui si din simtirile trupesti. Si ce pret poate sa aiba aceasta, atunci cand ea jura, cu sangele aprins, sa-si puna sufletul pentru Domnul, iar peste cateva ceasuri, atunci cand sangele s-a racit, se jura ca nu-L cunoaste ? (Mt. 26, 33, 35, 74).
Evanghelia leapada iubirea ce atarna de miscarea sangelui, de simtirile inimii trupesti. Ea spune: "Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa si pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului vor fi casnicii lui". (Mt. 10, 34, 35, 36).
Caderea a supus inima stapanirii sangelui si, prin mijlocirea sangelui, stapanirii stapanitorului acestui veac. Evanghelia slobozeste inima din aceasta robie, din aceasta silnicie, si o aduce sub calauzirea Sfantu­lui Duh.
Sfantul Duh ne invata sa iubim pe aproapele in chip sfant.
Iubirea aprinsa, hranita de Sfantul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii firesti, trupesti, stricate de caderea in pacat. (Scara. Cuvantul 15, cap. 3)."Cel ce spune ca poate avea amandoua aceste iubiri se amageste pe sine insusi", a spus Sfantul Ioan Sca­rarul (Cuvantul 3, cap.l6).
In ce cadere se afla firea noastra ! Cel care prin fire e in stare de a-si iubi cu aprindere aproapele, trebuie sa-si dea o silinta neobisnuita sa-l iubeasca asa cum porunceste Evanghelia.
Cea mai inflacarata iubire fireasca se preface cu usurinta in dezgust, in ura neimpacata. (2 Imp. 13,15). Oamenii si-au aratat dragostea fireasca si cu pum­nalul. Ce plina de rani e iubirea noastra cea fireasca ! Ce rana adanca e pe trupul ei - impatimirea ! Inima stapanita de impatimire e gata de orice nedreptate, de orice nelegiuire, numai de si-ar indestula iubirea ei bolnavicioasa.
"Cantarul stramb este uraciune inaintea Domnului, iar cantarirea dreapta este placuta Lui" (Pilde 1 1, 1 ). Iubirea fireasca aduce doar cele pamantesti celui iubit al sau; la cele ceresti ea nici nu se gandeste.
Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca Duhul cere rastignirea trupului. Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pen­tru ca se gaseste sub carmuirea duhului viclean, duhu­lui necurat si pierdut.
Sa ne apropiem de Evanghelie, preaiubite frate, sa ne privim in aceasta oglinda ! Privindu-ne in ea, sa lepadam hainele cele vechi in care ne-a imbracat caderea si sa ne impodobim cu vesmantul cel nou pe care ni l-a pregatit Dumnezeu.
Vesmantul cel nou este Hristos. "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat". (Gal. 3, 27). "Va veti imbraca cu putere de sus" ( Lc. 24, 49), a spus Domnul despre acest vesmant. Crestinii se imbraca in insusirile lui Hristos, prin lucrarea Atotbunului Duh.
Pentru crestin este cu putinta sa imbrace acest vesmant. "Imbracati-va in Domnul nostru Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte" (Rom. 13, 14), spune Apostolul.
         Mai intai, lasandu-se calauzit de Evanghelie, lea­pada vrajba, mania, osandirea si toate cele ce lucreaza de-a dreptul impotriva iubirii.
Evanghelia porunceste sa ne rugam pentru vraj­masi, sa binecuvantam pe cei ce ne blesteama, sa fa­cem bine celor ce ne urasc, sa iertam aproapelui orice ar face impotriva noastra.
Tu, cela ce vrei sa urmezi lui Hristos, straduieste-te sa plinesti cu fapta toate aceste porunci. Nu e defel deajuns sa citim doar, cu multumire, poruncile evanghelice, si sa ne minunam de inalta du­hovnicie pe care acestea o cuprind in sine. Din pacate, multi se multumesc cu asta. Atunci cand vei purcede la plinirea poruncilor Evangheliei, cu indaratnicie se vor impotrivi la aceas­ta stapanii inimii tale. Acesti stapani sunt starea ta tru­peasca, in care te afli supus trupului si sangelui, si duhurile cazute, a caror tara supusa este starea tru­peasca a omului.
Cugetarea trupeasca, dreptatea ei si dreptatea duhu­rilor cazute iti pretind sa nu te lepezi de cinstea in care te afli si de celelalte foloase pamantesti, iti pretind sa le aperi. Tu, insa, poarta cu barbatie razboiul cel neva­zut dus de Evanghelie, dus de Domnul Insusi.
        Jertfeste tot pentru plinirea poruncilor evanghelice. Fara acesta jertfa nu vei putea fi plinitor al lor. Dom­nul a zis ucenicilor Sai: "Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine". (Mt. 16, 34).
Atunci cand Domnul este cu tine - sa crezi in iz­banda: Domnul nu poate sa nu fie biruitor. Cere biruinta de la Domnul, cere-o cu rugaciune si plans statornic. Si va veni pe neasteptate lucrarea ha­rului in inima ta: deodata vei simti prea desfatata incantare a iubirii duhovnicesti fata de vrajmasi. Inca mai ai de luptat ! Inca trebuie sa faci dovada de barbatie ! Uita-te la lucrurile pe care le iubesti: iti plac foarte mult ? S-a legat foarte tare de ele inima ta Leapada-te de ele.
Domnul cere de la tine aceasta lepadare, El, Care a asezat legea iubirii nu ca sa te lipseasca pe tine de iu­bire si de cele iubite, ci ca tu, lepadand iubirea tru­peasca, sa primesti iubirea duhovniceasca, nepriha­nita, sfanta, care este cea mai mare fericire.
Cela ce a simtit iubirea duhovniceasca va cauta cu scarba la dragostea trupeasca, va privi la ea ca la o schimonosire hada a iubirii. Intrebi cum sa te lepezi de cele ce le iubesti, caci ele au prins, parca, radacini in inima ta ? Spune despre ele lui Dumnezeu: "Aces­tea, Doamne, sunt ale Tale, iar eu cine sunt ? Zidire neputincioasa, care nu are nici o insemnatate".
"Astazi, inca mai calatoresc pe pamant, inca mai pot fi de folos cu ceva celor iubiti ai mei; maine, poate, voi pieri de pe fata pamantului, si nu voi mai fi nimic pentru ei !".
          "Voiesc sau nu voiesc, va veni moartea, vor veni alte cumpene, smulgandu-ma in chip silnic de cei pe care ii socoteam ai mei, iar ei deja nu vor mai fi ai mei. De fapt, nici nu erau ai mei; intre mine si ei era o oarecare legatura; amagindu-ma cu aceasta legatura, eu ii numeam, ii socoteam ai mei. Daca ar fi fost cu adevarat ai mei, ar fi ramas ai mei pentru totdeauna". "Zidirile sunt numai ale Ziditorului: El este Dumne­zeul si Stapanul lor. Ceea ce este al Tau Iti dau, Doamne al meu: acestea mi le-am insusit pe nedrept si in zadar".
Pentru ei este lucru mai de nadejde sa fie ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Vesnic, Pretutindenea­Fiitor, Atotputernic, cu nemarginire Bun. Pentru cel care este al Sau, El este Cel mai credincios, Cel mai de nadejde Ajutator si Acoperitor.
Dumnezeu da omului cele ale Sale: si pentru om oamenii devin "ai sai", vremelnic dupa trup, vesnic dupa duh, atunci cand Dumnezeu binevoieste sa dea omului acest dar.
         Adevarata iubire de aproapele se intemeiaza pe credinta in Dumnezeu, "Ca toti sa fie una", a strigat Mantuitorul lumii catre Parintele Sau, "dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una" (In. 17, 21 ).
Smerenia si incredintarea in voia lui Dumnezeu omoara implinirea trupeasca. Aceasta inseamna ca cea din urma traieste prin parerea de sine si necredinta.
        Fa pentru cei pe care ii iubesti ceea ce poti sa faci folositor si ceea ce este legiuit; dar totdeauna sa ii incredintezi lui Dumnezeu - si iubirea ta oarba, trupeasca, nesocotita se va preface, incetul cu incetul, intr-o iubire duhovniceasca, intelegatoare, sfanta.
        Iar daca iubirea ta este o impatimire ce se impotriveste legii, atunci s-o lepezi ca pe o uraciune. Atunci cand inima ta nu este libera, acesta este un semn al impatimirii. Atunci cand inima ta este inro­bita, acesta este semnul patimii nebunesti, pacatoase. Iubirea sfanta este curata, libera, intreaga in Dumne­zeu. Ea este o lucrare a Sfantului Duh, care lucreaza in inima in masura curatirii acesteia.
Lepadand vrajba, lepadand patimirea, lepadandu-te de iubirea trupeasca, afla iubirea duhovniceasca; "fe­reste-te de rau si fa bine" (Ps. 33, 13).
        Da cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dum­nezeu - cinstire care sa fie in sufletul tau, nevazuta pentru ceilalti, descoperita doar constiintei tale. Fap­tele pe care le savarsesti sa fie, in chip tainic, pe potriva starii tale sufletesti.
Da cinstire aproapelui, fara sa iei seama la varsta, fara sa faci deosebire intre barbat si femeie, fara sa te uiti la rangul pe care-l are in lume - si iubirea sfanta va incepe, treptat, sa se faca aratata in inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul si sangele, nu inrau­rirea simturilor, ci Dumnezeu.
Cei lipsiti de slava numelui de crestin nu sunt lipsiti de cealalta slava, pe care au primit-o cand au fost ziditi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Daca chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afara, in vapaia cea cumplita a iadului, si acolo sunt dator sa il cinstesc.
Ce treaba am eu cu vapaia, cu iadul ! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecatii lui Dumnezeu: treaba mea este sa pazesc cinstirea fata de chipul lui Dumnezeu, si prin aceasta sa ma pazesc pe mine insumi de iad.
Da cinstire si orbului, si leprosului si celui bolnav la minte, si pruncului de tata, si raufacatorului, si pa­ganului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputintele si neajunsurile lor ! Ia seama la tine insuti, ca sa nu sufere un neajuns iubirea ta.
        In crestin, sa dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povatuirea noastra, si inca va mai spune atunci cand se va hotara soarta noastra in vesnicie: "Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut". (Mt. 25, 40).
        Atunci cand ai de-a face cu aproapele sa ai in minte acest cuvant evanghelic si te vei face tainuitor al iubirii de aproapele. Tainuitorul iubirii de aproapele intra prin ea in iubirea de Dumnezeu.
Dar daca socoti ca il iubesti pe Dumnezeu, iar in inima ta traieste un simtamant de neplacere fie si fata de un singur om, sa stii ca te afli intr-o vesnica ama­gire de sine.
        "Daca zice cineva:", graieste Sfantul Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, "- iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este... Aceasta porunca avem de la El, ca cine iubeste pe Dumnezeu sa iu­beasca si pe fratele sau". ( 1 In. 4, 20, 21 ).
A arata iubire duhovniceasca fata de aproapele este semnul innoirii sufletului prin Sfantul Duh. "Noi stim ca am trecut din moarte la viata", graieste iarasi Cu­vantatorul de Dumnezeu, "pentru ca iubim pe frati; cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte". ( 1 In. 3, 14).
Desavarsirea crestina sta in desavarsita iubire de aproapele. Desavarsita iubire de aproapele sta in iubi­rea de Dumnezeu, care nu cunoaste desavarsire, intru care nu este sfarsit sporirii. Cresterea in iubirea de Dumnezeu este nesfarsita, pentru ca iubirea este Ne­sfarsitul Dumnezeu. ( 1 In. 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate ! Cauta sa spo­resti in tine iubirea duhovniceasca de aproapele: intrand in ea, vei intra in iubirea de Dumnezeu, pe portile invierii, pe portile Imparatiei Cerurilor. Amin.

 Sfantul Ignatie Briancianinov Despre inselare

Pocainta, transformare a mortii in inviere

Ca si Botezul, Pocainta implineste si manifesta adevarul Bisericii, viata acesteia in acelasi timp divina si umana: ea este participare la moartea si invierea lui Hristos. E o noua nastere a persoanei eliberate de necesitatea naturala de liber­tatea aceasta care sondeaza moartea cu masura iubirii lui Dumnezeu. Categoriile folosite in exprimarea acestui eveni­ment sunt luate in sens propriu, nu metaforic sau trimitand la corespondente psihologice. E vorba de moarte: de pacat (de esecul omului incapabil sa existe ca alteritate si libertate per­sonala). E vorba de tragica realitate a naturii razvratite si frag­mentate. Insa faptul de a recunoaste si a aduce la Biserica acest esec este un semn de umilinta, de comuniune si de iu­bire, adica de restabilire in viata: aduc la Biserica esecul si pa­catul meu, si prin gestul acesta atac frontal tendinta-mi naturala spre autosatisfactie si suficienta. Chem Biserica sa imparta cu mine insuficienta mea, cer si primesc iubirea Bisericii, iubirea lui Dumnezeu, care nu este un "sentiment" de mila ori o iertare juridica, ci o viata, un har care imi permite sa-mi transform persoana instrainata in chip al Fiului lui Dumnezeu, al Fiului iubirii Tatalui.

Pe cruce, Hristos a transfigurat moartea, consecinta ultima a autonomiei naturii noastre. El a transfigurat-o in ascultare de voia iubirii Tatalui, in comuniune de viata cu Tatal, izvorul vietii. Iar taina Spovedaniei este imitarea acestei ofrande a mortii aduse iubirii Tatalui "in persoana lui Iisus Hristos" (Ef. 2, 18 si 1 Petru 3, 18). Prin marturisirea pacatelor, confirmam in­fierea noastra de catre Dumnezeu, faptul ca "pe noi care eram morti din greselile si pacatele noastre ne-a redat vietii prin Hristos": suntem "preaiubitii Tatalui", asa cum El Insusi este Fiul "preaiubit al Tatalui", suntem iubiti cu aceeasi iubire exis­tentiala, insufletitoare, reala, "precum cei vii inviati din moarte". Avand in persoana noastra chipul infierii, "avem in­credere in partasia cu sfintii", in faptul ca suntem asumati di­rect prin iubirea lor si a Maicii Domnului si ca ne inseram in trupul Bisericii cel purtator de viata.


Este deci de netagaduit ca Pocainta si Spovedania consti­tuie un eveniment cu desavarsire diferit de "reincarcarea" psi­hologica sau de "reglarea" sentimentelor de vinovatie, cum se considera adesea in zilele noastre. Trairea Pocaintei, care duce la Spovedanie, este cu totul altceva decat constiinta sau com­plexul culpabilitatii. Altceva este recunoasterea esecului, a neputintei omului de a infaptui viata alteritatii si iubirii per­sonale, si altceva constiinta incalcarii unei legi care singura se sustine si sentimentul vinovatiei pentru greseli care il dimi­nueaza pe om in fata propriei constiinte individuale. Abia atunci cand omul depaseste nivelul pretentiilor lui individuale - nevoile de justificare si de suficienta etica ale eului psiholo­gic -, poate el atinge viata tainelor bisericesti, adevarul si rea­litatea vitala personificate de Biserica.


Telul ultim al Pocaintei, ca de altfel al oricarei dintre taine, este de a realiza adevarul omului care este totodata manifestarea adevarului lui Dumnezeu - si nu restabilirea individului in "virtute" si in suficienta psihologica. Intreaga Etica a Bisericii urmareste adevarul, nu virtutea. Sigur, virtutea poate sluji adevarului. Cu toate acestea, niciodata nu se supune ade­varul finalitatii virtutii. "Virtutea este pentru adevar, nu ade­varul pentru virtute, scrie Sfantul Maxim Marturisitorul.


Astfel cel care urmareste virtutea pentru adevar nu e ranit de sagetile desertaciunii. Dar cel care se straduieste pentru ade­var din cauza virtutii, ramane cu ingamfarea desertaciunii". In aceasta fraza, toata Etica crestina este recapitulata si de­spartita definitiv de orice alt inteles religios, filozofic, juridic al moralei. Iar in aceasta fraza se cuprinde scopul ultim al tainei Pocaintei.


Cainta omului nu are nimic de-a face cu orgolioasa durere a eului ranit. Constiinta individuala a starii de pacatosenie nu este inca pocainta. Aceasta e recunoasterea pacatelor, care se raporteaza la mila lui Dumnezeu si intemeiaza o relatie cu El. Iar aceasta legatura este de acum inainte unitatea de masura a "omului celui nou". Ea e reinnoirea traita a noii nasteri din Botez, respingerea efectiva a mortii si implantarea in viata.

"Numai contra Ta pacatuim noi si doar pe Tine Te prosIavim", se spune intr-o rugaciune a Bisericii, citita la Vecernia Rusa­liilor. Aceasta este posibilitatea pe care ne-a dat-o intruparea lui Hristos, si aceasta e posibilitatea oferita de cainta: ca pacatul nostru sa se preschimbe in eveniment de relatie si de comuni­une cu Dumnezeu, tot asa cum cultul Persoanei Lui este o legatura de comuniune cu El. Orice pacat savarsit de noi nu se raporteaza direct-existential decat la El: este incalcare si ne­gare a vietii pe care El a intemeiat-o. Noi nu pacatuim fata de noi insine sau fata de altii. Pacatul nu e calcare a datoriilor ori a unor coduri impersonale de conduita. Noi pacatuim doar "fata de" Dumnezeu. Pacatul nostru este intotdeauna o relatie cu El: una de comuniune si de viata prin mijlocirea pocaintei, sau una de respingere, daca refuzam viata data de El.


Daca crucea lui Hristos, acest aparent triumf al pacatului omenesc, este mantuirea omului - moartea devenind insasi masura primirii de catre noi a iubirii lui Dumnezeu, adica viata si inviere -, tot asa orice pacat, pana si cele mai teribile, se trans­figureaza prin pocainta in implinire si manifestare a infierii omului de catre Dumnezeu: relatia dintre pacatos si Dumnezeu, in taina pocaintei, este cea pe care o are cu Tatal Hristosul rastignit. Omul obtine prin cainta una si aceeasi legatura cu Dumnezeu pe care, in mod liber si din iubire pentru Tata, o are Hristos ca Fiul lui Dumnezeu. Astfel, in fazele succesive si in dinamica Pocaintei, omul cladeste insusi modul de existenta ce constitue unitate a comuni unii treimice.


Oricat de adanc ar fi infernul pacatelor umane, cand este adus in Biserica el se transfigureaza in infiere, in manifestare a iubirii lui Dumnezeu, a adevarului Dumnezeului personal care a coborat in iadul cel mai de jos al renegarii omenesti, ca sa scoata de acolo persoana umana si s-o reaseze in viata liber­tatii iubitoare. Cu cat este mai tragic si mai fara de iesire pa­catul marturisit la taina Spovedaniei, cu atat mai mare este si victoria Bisericii, cu atat mai mari sunt confirmarea ei, ade­varul ei. Omul va mai fi invins, chiar si dupa marturisirea pa­catelor sale. Puterea razvratirii naturii ii va ingenunchea mai devreme sau mai tarziu libertatea, va tari mai mult sau mai putin chipul divin din persoana lui in putreziciunea si uratenia dorintelor absolutizate, ale nevoilor naturii lui individuale.

Dar credinciosul se va intuma singur la Biserica, va repeta ac­tul triumfal si plin de bucurie, "alergarea la tinta" cea dinami­ca (Fil. 3, 14) a infierii lui de catre Dumnezeu.  "Ce vom zice deci? Ramane-vom, oare, in pacat, ca sa se inmulteasca harul?" (Ro. 6, 1). E obiectia obisnuita a moralis­tilor dintotdeauna, rezumata aici de Apostolul Pavel, dar ca s-o respinga net: "Nicidecum!". Daca apropierea de taina Pocain­tei, spun moralistii, nu este legata de obligatia "redresarii" obiective a omului ca sa nu repete aceleasi greseli, atunci fiecare poate pacatui cat vrea, cautand dupa aceea iertarea lui Dumnezeu. Dar un astfel de rationament, chiar daca ar parea util din punct de vedere "pastoral" si pedagogic, ramane in forma o argutie juridica, o chichita ori o subtilitate, fara nici o legatura cu realitate a vitala reprezentata de taina respectiva. Atat exigenta "redresarii" obiective, cat si teama de exploa­tarea probabila a iertarii pacatelor presupun conceptia lega­list-juridica despre pacat si iertare: pacatul ca incalcare a normelor de comportament, iar intoarcerea la starea de gratie si la infiere ca justificare individuala si stergere calculata a da­toriilor. Cum e cu putinta ca omul care marturiseste si aduce Bisericii pacatul lui, viata-i moarta si chinul in care il arunca aceasta moarte in viata, sa se complaca totodata in moarte si chin, sa se joace cu posibilitatea vietii si s-o pastreze ca pe eventualitate a unei justificari abstracte intr-un viitor incert? Ba chiar daca am admite asa ceva, vindecarea unei asemenea alterari a sensurilor vietii nu se poate obtine prin angajamente si obligatii de "redresare" obiectiva, care il imping ineluctabil pe pacatos in fundatura efortului si a moralitatii individuale; or, vindecarea nu poate veni decat din recunoasterea treptata si din trairea dramatica a adevarului tainei, din reintoarcerea continua la marturisirea pacatelor in Biserica, pana la casti­garea umilintei fundamentale si la intalnirea acesteia cu iu­birea Bisericii, adica, pana la "functionarea" din nou a vietii si pana la reinvierea naturii omorate.


Cainta nu este o hotarare, mai mult sau mai putin usoara, doar a vointei, fie ea si insotita de remuscare psihologica si de promisiuni de "indreptare". Importanta pocaintei sta in aceea ca ea face posibil accesul total si personal la experienta ade­varului, la recunoasterea caderii omului, la aceea a adevarului de la care omul a fost izgonit: pana la urma, pocainta este o experienta de viata, care e comuniunea cu Dumnezeu. De aceea "sa-ti simti astfel pacatele este un har de la Dumnezeu".


Si nu este o intamplare daca inaintarea dinamica a vietii ecleziale, viata calugarilor, viata facuta din asceza si necazuri, din dureri si lupte necurmate, urmareste numai si numai "telul" pocaintei "care vine de la Dumnezeu", al acestei scu­fundari care sondeaza adancul caderii omenesti cu masurile iubirii lui Dumnezeu, in sfarsit al revelatiei luminii Fetei Sale.


 Christos Yannaras




Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...