"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Sfântul Ioan Hrisostom - luminător și dascăl al lumii



Împovărat și dezamăgit de mulțimea problemelor, care-i îngrădesc libertatea, omul contemporan, ca și omul secolului IV caută odihna și distracțiile. De fapt, ceea ce caută el, este vindecarea sufletului său, pentru că simte că acolo este adevărata rană. Întrucât, oamenii acestor vremuri, și îndeosebi copiii trec prin diferite dezechilibre și carențe morale și educaționale, educația cunoaște o tot mai mare importanță și necesitate, astăzi, când e nevoie mai mult ca oricând de împletirea dintre cuvânt și faptă, este nevoie mai mult ca oricând de exemple vii, responsabile și morale. Apelul la marii dascăli ai creștinătății este un îndemn la simplitate, frumusețe spirituală și dăruire.
Din marea cetate a Antiohiei, a acestui mare oraș ce încânta privirea prin peisajul natural în care pădurile de chiparoși adăposteau și descopereau ca o licărire din loc în loc, temple din marmură închinate zeilor păgâne, ni se descoperă o apariție excepțională pentru vremea și mediul său, o personalitate care se deosebea prin idealurile și viețuirea sa de atmosfera spirituală și morală ce domnea în Antiohia în secolul IV.
Ioan Hrisostom aparținea unei societăți și unei lumi de conflicte, de răsturnări de situații și de oameni. Pe fundalul acestor răutăți, oamenii își continuă mersul lor distrugător. Acesta alcătuiește însăși istoria acestei perioade, istorie în care „oamenii cred și se roagă, se iubesc sau se urăsc cu pasiune, se entuziasmează și se ticăloșesc, se ridică și cad, se prigonesc, se trădează, se răzbună, etc.”[1]
În această atmosferă de criză morală și de dezechilibru sufletesc își desfășoară Sf. Ioan Hrisostom minunata sa operă de înnoire morală și spirituală, de luptă împotriva păgânismului, care distrusese toate valorile morale.
El a făcut studii strălucite în renumite școli ale vremii - Cezareea, Capadocia, Antiohia, Alexandria, Atena, Constantinopol, fiind vrednică de admirat seriozitatea și gravitatea purtării lui din timpul studiilor. El poate fi numit cu dreptate modelul studentului dornic de cunoaștere, care a avut înțelepciunea de a îndepărta ceea ce-i nefolositor de ceea ce-i folositor, într-un cuvânt, „de a cerne grâul de neghină”; era modelul studentului sârguincios și serios, care manifesta respect atât față de dascăli, cât și față de colegii lui. Și ce poate fi mai înălțător pentru vârsta de care se-nvrednicea acest mare dascăl, decât acea îndemânare și înțelepciune de a alege din științe, nu ceea ce este mai plăcut și încântă auzul, ci ceea ce este mai folositor, mai înălțător, având în acest sens marea mărturisire a Sf. Grigorie de Nazianz, care afirma că, instrucția pentru tineri poate fi „un izvor de zidire sau un început de ruină”.[2]
În spatele marilor oameni au stat modele de adevărate mame, care prin puterea exemplului și-au îndrumat copiii spre o educație completă, în care valoarea adevărată nu o dă inteligența, nici sociabilitatea, nici competența sau dezvoltarea personală, ci desăvârșirea. Termenul de dezvoltare este unul limitat, cu ramificații și cu terminații, pe când cel de desăvârșire este unul continuu, mereu orientat în sus, spre Înalt.
Dacă cuvintele frumoase te impulsionează, exemplul virtuos te atrage, de aceea primul mijloc de educație este bunul exemplu al mamei, care a înțeles și și-a asumat faptul că, jertfa înseamnă și durere și bucurie, a înțeles, de fapt că numai prin osteneală și îndurarea și transformarea suferinței va birui. Înțelegând această mare taină și, mai ales, nelipsindu-l pe copil de dragostea și de afecțiunea de care are nevoie pentru a se dezvolta armonios și pentru a putea face față tuturor problemelor ivite în viață, luând seama la întreaga lui viață, la tovărășiile, la cuvintele, la comportamentul lui, înconjurându-l cu povețe și cu îndemnuri folositoare și de suflet, mama, ca un grădinar minunat va îndepărta ceea ce este nefolositor și va adăuga ceea ce este de trebuință. Așa a fost Antuza, vrednica sa mamă, intenționată spre bine, în care virtuțile dragostei, înțelegerii, milei creștine lucrau atât de armonios în sufletul ei sensibil  și plin de duioșie.
Sfântul Ioan a fost atras, mai ales de frumusețile naturale, îmbinând armonios în cunoștințele sale aspecte ale vieții cu cele ale frumosului natural. Ioan Hrisostom este admirat nu numai pentru aleasa lui oratorie și pentru frumosul stil curgător, ci el este admirat, mai ales, pentru faptul că trăia deplin ceea ce spunea, tocmai de aceea el recomandă stăruitor tuturor retorilor să nu se lase înșelați de orgoliul frumoaselor cuvântări, devenind doar mânuitori ai formei, ci să pătrundă la esență, să pună cât mai mult accent pe fond, ba mai mult, să ajungă să stingă armonia dintre fond și formă, această armonie desăvârșită, care nu numai că le va fi de folos lor înșile, ci și ascultătorilor lor, prezentându-le frumosul în toată splendoarea lui adâncă. 
Ioan avea o mare dragoste față de om, însă această dragoste a lui de om nu ținea seama de clasele sociale și nu făcea discriminări între oameni. El iubea omul prin ceea ce este el ca om, iar nu datorită unor calități sau realizări ale sale: „Fără dragoste, toate celelalte calități și creații ale omului n-au valoare, pentru că nu promovează viața și fericirea. Dragostea este viață, este mers înainte, este lumină, este zbor spre înălțimi, este biruință asupra întunericului și asupra morții. Dragostea trebuie să înflorească în orice om și în orice situație, mai ales în împrejurările grele. Trebuie să iubim pe orice om, indiferent dacă ne este prieten sau dușman, cunoscut sau necunoscut, drept sau păcătos. Omul este cel mai prețios lucru care există în lume, mai valoros decât întreaga lume. Să imităm pe Dumnezeu care nu are dușmănie, ci numai dragoste față de om.”[3]
Punând în centrul preocupărilor sale omul, asupra căruia s-a aplecat cu atâta dragoste și dăruire, Ioan Hrisostom era conștient și credea cu tărie în puterea de îndreptare spre bine a acestuia, de perfecționare continuă. El însuși mărturisea în cuvântările sale despre marea valoare pe care o are sufletul omului, mai mare chiar decât întreaga lume. Ridicând condiția umană la această valoare extraordinară, el îl cheamă pe om la misiune, la o responsabilitate unică în această viață.
Ca o notă distinctă pentru veacul său este de remarcat faptul că, el nu era un speculativ, ci era unul care urmărea transformarea profundă a omului, orientarea lui deplină spre un mod de viață cu totul nou. Tocmai datorită acestui aspect, omul hrisostomic „nu e un om schematic, abstract, construit cu imaginația în cabinetul de lucru, ci un om adevărat, văzut în zbuciumul și lupta vieții, zugrăvit pe toate treptele existenței”, mărturisea Profesorul I. G. Coman.[4] Centrat pe simplitate, naturalețe, viață, stilul și limba Sf. Ioan împrumută aceste însușiri din însăși personalitatea sa, acordând în același timp atâta armonie și atâta cântec scrierilor și cuvântărilor sale, prin îmbinarea deosebit de atrăgătoare dintre fond și formă.
Pentru realizarea acestei opere mărețe, de zidire morală și spirituală, care începe din interior și se continuă în afară, este necesar ca, mai întâi, cel care a primit darul și puterea de a-i învăța și de a-i orienta pe ceilalți, să lupte cu sine, pentru a putea apoi lupta cu cei de lângă el, să fie el întâi modelul în această minunată operă de sinergie între cuvânt și faptă. Ioan a înțeles aceste adevăruri, iar prin exemplul vieții proprii, prin cultura lui înaltă, prin darul oratoric s-a făcut părtaș la suferințele și frământările oamenilor timpului său, înțelegându-le și având în continuare forța și puterea necesare de a le arăta adevărata față a lucrurilor.
Prin viața și prin măiestria cuvântărilor și a scrierilor sale, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost  și rămâne de-a lungul timpului un model.
Pătrunzând cu sfială, și totodată, cu stângăcie în lumea acestui minunat om al cuvântului și al faptei, gustând câte puțin, atât cât mi-a permis condiția de om, din minunățiile acestui mare deschizător de drumuri, în continuarea reliefării portretului său- atât de complet și de desăvârșit,- aș lăsa să vorbească cuvintele mari ale unor oameni luminați și biografi de renume: „Având o inteligență vioaie, un suflet înflăcărat și fraged, o sensibilitate vie, bun. Blând, generos, manifestând față de săraci acea blândețe compătimitoare, care va constitui izvorul elocinței sale, entuziasmându-se pentru ceea ce i se părea lui că este drept și adevărat, însă fără amărăciune, fără mânie, incapabil de prefăcătorie sau lașitate, având un caracter deschis ca și chipul său luminos, cu o statornicie neîntâlnită la tineri, Ioan avea ceva hotărât, aproape marțial în hotărârile lui, ceea ce-l amintea pe tatăl său”[5]. Un alt biograf scria- „Niciodată nu a rostit vreun cuvânt jignitor sau nepoliticos. Înăbușea orice pornire de mânie justificată împotriva păcatelor și răutăților, recunoscând că este o nebunie să osândești greșelile altora înainte să ți le îndreptezi pe ale tale proprii. Cultiva tăcerea cu o abnegație de sine vrednică de admirație, cunoscându-i-se darul vorbirii de care dispunea”[6].
Ioan, prin stilul armonios și prin cuvântările sale, prin care și-a câștigat epitetul de „Gură de Aur”, datorită adâncimii cuvintelor sale, a realizat, într-o frumoasă îmbinare acea minunată operă de dăruire și de eleganță, dusă până la sacrificiu, cunoscut fiind faptul că, fiecare pagină din opera oratorică și pedagogică a Sfântului Ioan Hrisostom cuprinde o continuă „ invitație la iubire”.










[1] Prof. Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, rev. Ortodoxia, 1957, nr. 4, p.532.
[2] Episcop vicar Adrian Botoșăneanul, Aspecte ale vieții sociale oglindite în opera Sfântului Vasile,  Revista S.M.M. 1979, nr 1-2, p. 140.
[3] Pr. Prof. Dumitru Călugăru, Actualitatea ideilor pedagogice în unele din lucrările Sf. Trei Ierarhi, revista M.A. 1974, nr 1-3, p.415.
[4] Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, rev. S.T. 1955, nr. 7-8, p. 354.
[5] Arhidiac. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Sfinții Trei Ierarhi, strălucite și neîntrecute modele de virtute creștină, rev. M. B., 1972, nr. 1-2, p.31
[6] Ibidem, p. 32

Sfantul Serafim de Sarov

 Sfaturi duhovnicesti



Aminteşte-ţi mereu, ascultarea le întrece pe toate. Ea întrece postul şi rugăciunea! Iar noi nu numai că nu trebuie să o refuzam, trebuie să alergăm în întâmpinarea ei! Noi trebuie să răbdam orice necaz care ar veni din partea fraţilor fără să ne tulburam şi să cârtim.
Sufletul trebuie alimentat şi hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui să practicăm lectura Noului Testment şi a Psaltirii. Aceasta ar trebui făcută în picioare. Din această lectura vine iluminarea minţii care este schimbată printr-o dumnezeiască schimbare.

Cel ce citeşte Sfânta Scriptură primeşte o căldură care în singurătate dă nastere la lacrimi, prin care omul este încălzit iar şi iar, umplut de daruri duhovniceşti, care dau o încântare minţii şi inimii dincolo de orice închipuire.

Mai presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea sufletului: "Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc." (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe langa alte bune lucrari, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere.

Cei ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa se straduiasca a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca rugaciunea catre Iisus Hristos.

In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.

Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre.

In fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore - de la zece seara pana la doua noaptea. Daca te simti slabit, poti sa dormi si in timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la sfarsitul vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu insumi din tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihna in timpul noptii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sanatos si vesel.
Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat.

Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp.

Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.

Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : "si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus" (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.

Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: "tulburatu-m-am si n-am grait" (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca "trebuie evitata acedia" si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.

Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.

Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.

Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.

Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.

Trupul este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci in acest fel patimile slabesc si omul devine normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura pacatul si boala va pleca.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...