"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Smereşte-te şi nenorocirile tale se vor preface în odihnă



Domnul iubeşte pe oameni, dar îngăduie întristări, ca oamenii să-şi cunoască neputinţa şi să se smerească şi, pentru smerenia lor, să primească pe Duhul Sfânt, iar cu Duhul Sfânt toate sunt bune, toate sunt pline de bucurie, toate sunt frumoase.

Dacă cineva e chinuit mult de sărăcie şi de boală şi nu se smereşte, se chinuie fără folos. Dar cine se smereşte, acela va fi mulţumit de soarta lui, oricare ar fi ea, pentru că Domnul e bogăţia şi bucuria lui, şi toţi oamenii vor fi uimiţi de frumuseţea sufletului său.

Tu zici: „Viaţa mea e tare amară”. Dar eu îţi voi spune sau mai degrabă Domnul însuşi îţi spune: “Smereşte-te şi vei vedea că nenorocirile tale se vor preface în odihnă aşa încât te vei minuna şi vei spune: „De ce mă chinuiam şi întristam atât altădată?”.

Acum însă te bucuri pentru că te-ai smerit şi harul lui Dumnezeu a venit; acum, chiar dacă ai şedea singur în să­răcie, bucuria nu te va părăsi, pentru că ai în suflet pacea despre care a zis Domnul: „Pacea Mea dau vouă” [In 14,27]. Aşa şi fiecărui suflet smerit Domnul îi dă pace.

Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut faţa apelor, după care se scufundă în adâncuri.
 
Aşa se cufundă şi întristările în inima celui smerit, căci puterea Domnului e cu el.

Sufletului mândru nu Se arată Domnul. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte nicio­dată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pen­tru harul Sfântului Duh, iar Dumnezeu e cunoscut numai prin Duhul Sfânt.

Luminaţi prin Botez, oamenii cred în Dumnezeu, dar sunt unii care îl şi cunosc. E bine să crezi în Dumnezeu, dar să cunoşti pe Dumnezeu, iată fericirea. Desigur, şi cei ce cred sunt fericiţi, după cum a zis Domnul Apostolului Toma: „Pentru că M-ai văzut şi M-ai pipăit, crezi, dar feri­ciţi cei ce n-au văzut şi au crezut” [In 20, 29].

Dacă vom fi smeriţi, atunci după iubirea Lui, Domnul ne va face cunoscute toate, ne va descoperi toate tainele, dar vai nouă dacă nu ne smerim, ne mândrim şi, căzând în slava deşartă, ne golim şi ne chinuim şi pe noi înşine şi pe ceilalţi.

Deşi e milostiv, pentru mândrie Domnul lasă sufletul să flămânzească şi nu-i dă harul câtă vreme n-a învăţat smerenia. Aş fi pierit de păcate şi de multă vreme aş fi fost  în iad, dacă n-ar fi avut milă de mine Domnul şi Preacu­rata Născătoare de Dumnezeu. O, cât de blând şi paşnic e glasul Lui, glas ceresc cum pe pământ nu auzim niciodată. Şi iată, acum scriu cu lacrimi despre Domnul Cel Milostiv ca despre propriul meu Tată. Dulce este sufletului să fie împreună cu Domnul; această fericire Adam a gustat-o în rai, când vedea pe Domnul faţă către faţă, dar sufletul nostru simte şi el că El este cu noi, aşa cum a făgăduit: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacu­rilor” [Mt 28, 20].

Domnul este cu noi. Ce-am putea dori mai mult? Dom­nul l-a zidit pe om ca el să trăiască veşnic în El şi să fie fe­ricit, ca noi să fim cu El şi în El. Domnul vrea să fie El însuşi cu noi şi în noi. Domnul e bucuria şi veselia noas­tră; dar când, prin mândrie, ne depărtăm de Domnul, atunci ne predăm pe noi înşine chinului: jalea, urâtul şi gândurile rele ne sfâşie.
 


“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Ce Dumnezeu avem!



  •  Ce fericiţi suntem noi creştinii: ce Dumnezeu avem! 

  • Vrednici de plâns sunt oamenii care nu cunosc pe Dum­nezeu. Ei nu văd lumina veşnică şi după moarte merg în întunericul cel veşnic. Noi ştim despre aceasta, pentru că în Biserică Duhul Sfânt descoperă sfinţilor ce este în cer şi ce este în iad.
  •   Oameni nenorociţi şi rătăciţi! Ei nu pot şti care e ade­vărata bucurie. Se veselesc uneori şi râd, dar râsul şi vese­lia lor se prefac în plâns şi întristare. 
  • Dar bucuria noastră e Hristos. Prin pătimirile Lui El ne-a scris în cartea vieţii, şi în împărăţia cerurilor vom fi veşnic împreună cu Dumnezeu, vom vedea slava Lui şi ne vom îndulci de ea.

  • Bucuria noastră e Duhul Sfânt. Cât e de dulce şi de drag! El dă mărturie sufletului de mântuirea lui.

  • O, fraţilor, vă rog şi vă implor în numele milostivirii lui Dumnezeu, credeţi în Evanghelie şi în mărturia Sfintei Biserici şi veţi gusta încă de aici, de pe pământ, fericirea raiului, căci împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru [Lc17, 21]; iubirea lui Dumnezeu dă sufletului raiul. Mulţi prinţi şi vlădici şi-au părăsit scaunele lor după ce au cu­noscut iubirea lui Dumnezeu. Şi lucrul e de înţeles, pentru că iubirea lui Dumnezeu e aprinsă; prin harul Sfântului Duh, ea îndulceşte sufletul până la lacrimi şi nimic pă­mântesc nu se poate asemăna ei.

  • Cele pământeşti pot fi cunoscute prin mintea ome­nească, dar Domnul şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt şi nu pot fi cunoscute numai cu mintea simplă.

  • Cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela uită pământul ca şi cum n-ar mai fi, dar după rugăciune îşi ridică ochii şi îl vede din nou.

  • Fraţilor, în împărăţia cerurilor sfinţii văd slava lui Dum­nezeu, noi însă să ne smerim şi Domnul ne va iubi şi ne va da pe pământ tot ce e de folos pentru suflet şi trup, şi ne va descoperi toate tainele.

  • Oamenii s-au alipit cu sufletul lor de agonisirea bunu­rilor pământeşti şi au pierdut iubirea lui Dumnezeu, de aceea nu este pace pe pământ. Mulţi vor să cunoască, de pildă, cum s-a alcătuit soarele, dar uită să cunoască pe Dumnezeu. Domnul însă nu ne-a vorbit despre soare, ci ne-a descoperit despre Tatăl şi împărăţia cerurilor. El a spus că în împărăţia Tatălui Său drepţii vor străluci ca soarele [Mt 13, 43]; şi Scriptura spune că Domnul va fi Lumina în rai [Ap 21, 23; 22, 5] şi Lumina Domnului va fi în sufletul, în mintea şi în trupul sfinţilor.
 
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

De îndată ce dobândeşti iubirea, totul îţi este uşor de făcut.




 
Iubirea este legată de jertfă, de răbdare; de aceea, biserica recomandă multă răbdare. Răbdarea este și o evaluare a iubirii noastre față de aproapele. În iubire răbdarea capătă altă dimensiune, naște o împlinire a finței umane. Răbdarea devine dăruire iar dăruirea este o pregustare a fericirii veșnice regăsite în cuvintele Mântuitorului: Mai fericit este a da decât a lua.Fapte 20,35






“Omul împleticit în labirintul lui de planuri de duşmănie împotriva altora, omul incapabil de comuniune adevărată este întunecat în lăuntrul şi pe faţa lui. Poporul spune just de un om prietenos, neduşmănos, fă­ră gânduri ascunse, că este om cu sufletul şi cu faţa deschisă. Es­te o lumină în el şi pe faţa lui, care se comunică şi altora.

În răbdare este mai multă forță, mai multă exaltare, decât în nerăbdare.Sunt greutăți foarte mari în viață sau, pentru unul sunt mai mari, pe care trebuie să le suporte și celălalt. Și cel care suferă, care-i bolnav, și acela trebuie să rabde, așa după cum trebuie să rabde și cel care stă lângă celălalt. În căsătorie este și multă răbdare, poate mai multă rabdare decât la monahi. Monahii au și ei virtuțile lor, dar au și mirenii virtutile lor. Este mai multă forță. Să rabd  pe cel care este căsătorit cu mine (în înțelesul, să nu mă smintesc de el prin judecată - să nu-l judec prin așteptările mele. n.n.), și poate este bolnav, chiar toată viața.

Eu nu văd în răbdare moderație (îngăduință). Moderație văd în nerăbdare, în pornirea spre toate poftele. Acolo este o proastă moderație; adică o păcătoasă moderație. Moderația nu este cerută de iubirea adevarată. Iarăși trebuie să împăcăm aceste doua antinomii: să fiu răbdător înseamnă să iubesc pe Dumnezeu fără margine, să-mi fac datoria față de ceilalți, să-i împac singur, poate cu greutate, cu suferință, poate nu cu plăceri. Nu în asta stă iubirea. Iubirea sta într-un sentiment de răspundere față de importanța celuilalt, față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt. Dacă-l iubesc, (doresc să-i fie bine) țin să se mântuiască.

Părintele Dumitru Stăniloae


 

Ascultă, fiică, aceste cuvinte despre nespusa îndrăzneală a iubirii: din iubire Fiul omului se smereşte, învaţă, îngrijeşte, hrăneşte, adapă, îndreaptă şi cârmuieşte, dă bucurie, îndură chinuri, iartă şi moare: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20,28). Când slujeşte, slujeşte cu bucurie, când este jertfit se jertfeşte de bunăvoie; fără să-i pese de Sine, ci privind necontenit spre sărbătoarea iubirii cereşti veşnice, spre celelalte două feţe ale Sfintei Treimi. Este uşor pentru cine are iubirea. Nil Sinaitul spune: „De îndată ce dobândeşti sfânta iubire, totul îţi este uşor de făcut, uşor de îndurat. Iar fără dragoste nu este nici odihnă, ci totul îţi este plin de trudă şi cu neputinţă”.

Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...