O problemă a familiei contemporane care se împărtăşeşte din viaţa Bisericii şi care trăieşte într-o societate ce cultivă tot felul de patimi, este desfrânarea și teama de apariţia unei sarcini nedorite. Această problemă compromite orice armonie posibilă între cei doi soţi.
Prin Taina Cununiei, bărbatul şi femeia se unesc
într-un singur gând, devin un singur trup. „Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde
mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N),
pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii
într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui,
dobândire de prunci buni,”[1]
– spune arhiereul sau preotul în slujba cununiei, punând mâna dreaptă a miresei
în mâna dreaptă a mirelui, arătând prin aceasta că, din acest moment al unirii, devin
sfetnici unul altuia. Iar cununiile pe care le primesc pe cap reprezintă
încununarea unuia cu celălalt. Dacă omul a fost pus de Dumnezeu în Eden să fie
cunună a creației, în Taina Cununiei, în Biserică, amândoi redevin cunună a creației.
Relaţia dintre miri nu este una de respect. Respectul
îl datorăm părinţilor, conform poruncii a V-a din Decalog, sau semenilor
noştri. Relaţia dintre miri este mai înaltă, este una de iubire. La aceasta
sunt chemaţi mirii. Dacă şi în viaţa de familie se pune accentul doar pe
iubirea trupească este semn că s-a pierdut taina iubirii şi taina persoanei. Iubirea ruptă de spiritual nu oferă decât trup lipsit de
suflet. Iubirea dintre miri include și procreaţia, dar aceasta din urmă nu o
defineşte pe cea dintâi, nu o epuizează câtuşi de puţin. Unirea
trupească a mirilor „nu este începutul, ci deplinătatea şi limita relaţiilor,
că doar atunci când cei doi oameni au devenit una cu inima, cu mintea, cu
duhul, unirea lor poate să crească, să se descopere prin unirea trupească ce
devine atunci nu lacomă posedare reciprocă pasivă, ci taină.”[2]
Trebuie
să recunoaştem că mentalitatea curentă asupra căsătoriei rămâne sub valoarea
acesteia. Sub efectul unei obscure
dispreţuiri, legăturile conjugale încarcă conştiinţa.
Rigorismul ostil simţurilor tinde să
confunde între ele trupul, erosul şi păcatul. Or, Biserica Sinoadelor nu şi-a
asumat niciodată această mentalitate. Sinodul Trullan precizează, cu privire la
obscenitate, că acest rău este în gândurile întinate, carnale, în imaginaţie,
care fac spiritul „să consimtă în mod conştient şi voit”, de unde principiul
ascetic al „postirii ochilor”, al curăţirii minţii. Curentul ascetic extremist,
în timpul primului Sinod ecumenic, a vrut să impună celibatul preoţilor sub
pretextul că sfinţenia liturgică şi săvârşirea Sfintei Euharistii ar fi
incompatibile cu viaţa conjugală. Dar cel care a determinat hotărârea Sinodului
şi canonizarea stării conjugale a preotului a fost tocmai Episcopul Pafnutie,
călugăr şi ascet foarte sever. Sinodul de la Gangra (sec. IV) condamnă cu tărie
orice dispreţuire a raporturilor conjugale, căci „căsătoria în sine este demnă
şi fără pată”; sfinţită, ea este castă. Sfântul Amfilohie, Episcop de Iconium
(†394), formulează o concepţie foarte ortodoxă: şi căsătoria şi fecioria sunt
vrednice de mare cinstire, căci amândouă au fost instituite de Dumnezeu[3].
Evanghelia nu conţine sisteme etice de
conduită și reguli de intimitate a soților. Ea se referă la valoarea absolută a
împărăţiei şi a comuniunii cu Dumnezeu. În
această relație de comuniune cu Tatăl prin Taina Cununiei, ce-i transformă pe cei
doi într-o biserică al cărei cap este Hristos, mirii dobândesc libertatea. Este
adevărat că păcatul, cu toate efectele lui, intervine acolo unde relaţia
bărbatului şi a femeii, părtaşi ai aceluiaşi trup, trec de firesc ignorând
valoarea Tainei Cununiei din care s-au împărtăşit. Taina Cununiei nu este doar
un act liturgic săvârşit pentru ca bărbatul să poată trăi legal cu femeia sa,
ci este o împlinire a firescului uman, pentru că este o relaţie pentru
veşnicie, după cum am mai subliniat. Păcatul, în fond, este un nefiresc al omului.
Dezechilibrul în Taina Cununiei se produce atunci când atenţia mirilor este
îndreptată doar spre un segment din întregul tainei. Dacă trupul şi sufletul
sunt separate printr-o atenţie mai mare asupra unuia sau altuia, se produce
dezechilibrul, nefirescul omului. Şi în această
problemă Dumnezeu a dăruit o soluţie pentru toată lumea, o soluţie pe măsura
omului. Soţii trăiesc supranaturalul şi sfinţenia comuniunii lor prin
împlinirea adusă de ea.
Raportând căsătoria naturală la marea Taină a lui
Hristos şi a Bisericii, Taina Cununiei transferă căsătoriei un nou înţeles: „Ea
transformă, de fapt, nu doar căsătoria ca atare, ci întreaga iubire umană.”[4]
Mulţi privesc căsătoria din punct de vedere social-politic. Unii se căsătoresc
pentru că se plac; între ei existând o atracţie fizică sau psihologică. Aceştia
nu caută în căsătorie înfăptuirea vreunui scop, nu vor să ajungă undeva; li se
pare că, dacă pot să se satisfacă trupeşte sau sufleteşte, au obţinut deja
totul. Alţii, pe lângă toate acestea, se căsătoresc şi pentru faptul că au un
ideal comun. Cei care se raportează în unirea lor la căsătorie ca Taină au în
vedere căsătoria ca unire cu o dimensiune veşnică. Cum se percepe aceasta? Prin
ceea ce scriitorul francez Gabriel Marcel intuia atunci când a scris: „A-i
spune omului: " Te iubesc!"; înseamnă a-i spune: "V ei trăi veşnic, niciodată nu vei muri".”[5]
Taina
Cununiei este mlădiţă din „Taina cea din veac ascunsă” – din Taina Întrupării.
„Prin providenţa Sa, Dumnezeu s-a arătat dintru început artizanul acestei
uniri a bărbatului cu femeia.”[6]
Făcându-l pe om după chipul Său, l-a făcut icoana Fiului. Scoţând-o din
coasta lui Adam pe Eva, a scos Biserica din coasta străpunsă a lui Hristos. Din
sângele şi apa curse din coasta noului Adam au ieşit toţi cei născuţi prin „apa
botezului şi Duhului Sfânt”, cum spune Alexander Schmemann. „Din apă şi din
duh” a ieşit Biserica, noua Evă (Viaţă), mireasa nenuntită a lui Hristos.
Cum, dar, s-a făcut aceasta în cazul lui Hristos şi
al Bisericii? După cum mirele, lăsându-şi tatăl, se duce spre mireasă, aşa şi
Hristos, lăsând scaunul părintesc, a venit către Mireasă. Nu ne-a chemat pe noi
sus, ci El însuşi a venit la noi. Iar când auzi că „a lăsat”, să nu socoteşti
că Şi-a schimbat locul, ci că S-a împreună-pogorât. Căci şi împreună cu noi
fiind, era şi împreună cu Tatăl. De aceea zice: «Taina aceasta mare este». Mare
este şi ceea ce se întâmplă în cazul oamenilor. Iar când văd că se întâmplă
acelaşi lucru ca şi cu Hristos şi Biserica îmi ies din mine şi mă minunez.[7]
Dacă ar fi să condensăm într-o propoziţie teologia
patristică şi cea contemporană referitoare la Taina Cununiei, putem concluziona
că particularitatea căsătoriei creştine constă în transformarea şi
transfigurarea afecţiunii umane fireşti dintre un bărbat şi o femeie într-un
legământ etern al iubirii dumnezeiești.
[1] Molitfelnic, 2006,... p. 94
[2] †Antonie de Suroj, Taina iubirii, ...p. 62.
[3] P. Evdokimov, Taina iubirii, ...p. 211.
[4] Pr. Alexander Schmemann, Pentru Viaţa Lumii,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2001, p. 107
[5] †Antonie de Suroj, Taina iubirii, p. 71.
[6] Pr. J. Mack, Ghid pentru dobândirea armoniei în
familiile ortodox, traducere din limba engleză de Doina Rogoti, București,
Ed. Sophia, 2007, p. 17.
[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale,
...p. 59.
