"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Taina Cununiei şi viaţa conjugală



O problemă a familiei contemporane care se împărtăşeşte din viaţa Bisericii şi care trăieşte într-o societate ce cultivă tot felul de patimi, este desfrânarea și teama de apariţia unei sarcini nedorite. Această problemă compromite orice armonie posibilă între cei doi soţi.


Prin Taina Cununiei, bărbatul şi femeia se unesc într-un singur gând, devin un singur trup. „Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni,”[1] – spune arhiereul sau preotul în slujba cununiei, punând mâna dreaptă a miresei în mâna dreaptă a mirelui, arătând prin aceasta că, din acest moment al unirii, devin sfetnici unul altuia. Iar cununiile pe care le primesc pe cap reprezintă încununarea unuia cu celălalt. Dacă omul a fost pus de Dumnezeu în Eden să fie cunună a creației, în Taina Cununiei, în Biserică, amândoi redevin cunună a creației.

Relaţia dintre miri nu este una de respect. Respectul îl datorăm părinţilor, conform poruncii a V-a din Decalog, sau semenilor noştri. Relaţia dintre miri este mai înaltă, este una de iubire. La aceasta sunt chemaţi mirii. Dacă şi în viaţa de familie se pune accentul doar pe iubirea trupească este semn că s-a pierdut taina iubirii şi taina persoanei. Iubirea ruptă de spiritual nu oferă decât trup lipsit de suflet. Iubirea dintre miri include și procreaţia, dar aceasta din urmă nu o defineşte pe cea dintâi, nu o epuizează câtuşi de puţin. Unirea trupească a mirilor „nu este începutul, ci deplinătatea şi limita relaţiilor, că doar atunci când cei doi oameni au devenit una cu inima, cu mintea, cu duhul, unirea lor poate să crească, să se descopere prin unirea trupească ce devine atunci nu lacomă posedare reciprocă pasivă, ci taină.”[2]

Trebuie să recunoaştem că mentalitatea curentă asupra căsătoriei rămâne sub valoarea acesteia. Sub efectul unei obscure dispreţuiri, legăturile conjugale încarcă conştiinţa.

Rigorismul ostil simţurilor tinde să confunde între ele trupul, erosul şi păcatul. Or, Biserica Sinoadelor nu şi-a asumat niciodată această mentalitate. Sinodul Trullan precizează, cu privire la obscenitate, că acest rău este în gândurile întinate, carnale, în imaginaţie, care fac spiritul „să consimtă în mod conştient şi voit”, de unde principiul ascetic al „postirii ochilor”, al curăţirii minţii. Curentul ascetic extremist, în timpul primului Sinod ecumenic, a vrut să impună celibatul preoţilor sub pretextul că sfinţenia liturgică şi săvârşirea Sfintei Euharistii ar fi incompatibile cu viaţa conjugală. Dar cel care a determinat hotărârea Sinodului şi canonizarea stării conjugale a preotului a fost tocmai Episcopul Pafnutie, călugăr şi ascet foarte sever. Sinodul de la Gangra (sec. IV) condamnă cu tărie orice dispreţuire a raporturilor conjugale, căci „căsătoria în sine este demnă şi fără pată”; sfinţită, ea este castă. Sfântul Amfilohie, Episcop de Iconium (†394), formulează o concepţie foarte ortodoxă: şi căsătoria şi fecioria sunt vrednice de mare cinstire, căci amândouă au fost instituite de Dumnezeu[3].

Evanghelia nu conţine sisteme etice de conduită și reguli de intimitate a soților. Ea se referă la valoarea absolută a împărăţiei şi a comuniunii cu Dumnezeu. În această relație de comuniune cu Tatăl prin Taina Cununiei, ce-i transformă pe cei doi într-o biserică al cărei cap este Hristos, mirii dobândesc libertatea. Este adevărat că păcatul, cu toate efectele lui, intervine acolo unde relaţia bărbatului şi a femeii, părtaşi ai aceluiaşi trup, trec de firesc ignorând valoarea Tainei Cununiei din care s-au împărtăşit. Taina Cununiei nu este doar un act liturgic săvârşit pentru ca bărbatul să poată trăi legal cu femeia sa, ci este o împlinire a firescului uman, pentru că este o relaţie pentru veşnicie, după cum am mai subliniat. Păcatul, în fond, este un nefiresc al omului. Dezechilibrul în Taina Cununiei se produce atunci când atenţia mirilor este îndreptată doar spre un segment din întregul tainei. Dacă trupul şi sufletul sunt separate printr-o atenţie mai mare asupra unuia sau altuia, se produce dezechilibrul, nefirescul omului. Şi în această problemă Dumnezeu a dăruit o soluţie pentru toată lumea, o soluţie pe măsura omului. Soţii trăiesc supranaturalul şi sfinţenia comuniunii lor prin împlinirea adusă de ea.

Raportând căsătoria naturală la marea Taină a lui Hristos şi a Bisericii, Taina Cununiei transferă căsătoriei un nou înţeles: „Ea transformă, de fapt, nu doar căsătoria ca atare, ci întreaga iubire umană.”[4] Mulţi privesc căsătoria din punct de vedere social-politic. Unii se căsătoresc pentru că se plac; între ei existând o atracţie fizică sau psihologică. Aceştia nu caută în căsătorie înfăptuirea vreunui scop, nu vor să ajungă undeva; li se pare că, dacă pot să se satisfacă trupeşte sau sufleteşte, au obţinut deja totul. Alţii, pe lângă toate acestea, se căsătoresc şi pentru faptul că au un ideal comun. Cei care se raportează în unirea lor la căsătorie ca Taină au în vedere căsătoria ca unire cu o dimensiune veşnică. Cum se percepe aceasta? Prin ceea ce scriitorul francez Gabriel Marcel intuia atunci când a scris: „A-i spune omului: " Te iubesc!"; înseamnă a-i spune: "Vei trăi veşnic, niciodată nu vei muri".[5]

Taina Cununiei este mlădiţă din „Taina cea din veac ascunsă” – din Taina Întrupării. „Prin providenţa Sa, Dumnezeu s-a arătat dintru început artizanul acestei uniri a bărbatului cu femeia.”[6] Făcându-l pe om după chipul Său, l-a făcut icoana Fiului. Scoţând-o din coasta lui Adam pe Eva, a scos Biserica din coasta străpunsă a lui Hristos. Din sângele şi apa curse din coasta noului Adam au ieşit toţi cei născuţi prin „apa botezului şi Duhului Sfânt”, cum spune Alexander Schmemann. „Din apă şi din duh” a ieşit Biserica, noua Evă (Viaţă), mireasa nenuntită a lui Hristos.

Cum, dar, s-a făcut aceasta în cazul lui Hristos şi al Bisericii? După cum mirele, lăsându-şi tatăl, se duce spre mireasă, aşa şi Hristos, lăsând scaunul părintesc, a venit către Mireasă. Nu ne-a chemat pe noi sus, ci El însuşi a venit la noi. Iar când auzi că „a lăsat”, să nu socoteşti că Şi-a schimbat locul, ci că S-a împreună-pogorât. Căci şi împreună cu noi fiind, era şi împreună cu Tatăl. De aceea zice: «Taina aceasta mare este». Mare este şi ceea ce se întâmplă în cazul oamenilor. Iar când văd că se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu Hristos şi Biserica îmi ies din mine şi mă minunez.[7]

Dacă ar fi să condensăm într-o propoziţie teologia patristică şi cea contemporană referitoare la Taina Cununiei, putem concluziona că particularitatea căsătoriei creştine constă în transformarea şi transfigurarea afecţiunii umane fireşti dintre un bărbat şi o femeie într-un legământ etern al iubirii dumnezeiești.



[1] Molitfelnic, 2006,... p. 94
[2] †Antonie de Suroj, Taina iubirii, ...p. 62.
[3] P. Evdokimov, Taina iubirii, ...p. 211.
[4] Pr. Alexander Schmemann, Pentru Viaţa Lumii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, p. 107
[5] †Antonie de Suroj, Taina iubirii, p. 71.
[6] Pr. J. Mack, Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodox, traducere din limba engleză de Doina Rogoti, București, Ed. Sophia, 2007, p. 17.
[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, ...p. 59.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...