Pr. Iulian Naroş

Cum să înţelegem icoana "BOTEZUL DOMNULUI"

2012-01-06T17:14:00.000+02:00

Bolta cerească, Raza,Porumbelul

În partea superioară acompoziţiei apare o emisferă formată în general din trei zone de culoaregri-albăstrui în degradé. Aceasta estereprezentarea iconografică a bolţii cereşti, echivalentă, la nivel simbolic, cucerurile deschise.

Această emisferă semnificătotodată prezenţa lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, prezenţă evidenţiată uneorişi printr-o mână care binecuvântează. În ceea ce priveşte icoana BotezulDomnului, aceasta mână reprezintă iconografic glasul Tatălui care s-a auzitspunând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubitîntru Care am binevoit.”.

Din cadrul acestei emisfereporneşte o rază de lumină îndreptatăspre Hristos.

Aproape de extremitatea razei, deasupra creştetuluiMântuitorului, este reprezentat într-un contur sferic un porumbel alb - chip al Duhului Sfânt care se arată în momentulBotezului Domnului „sub pogorământul uneiînfăţişări trecătoare”. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Arătarea Duhului Sfânt la BotezulDomnului în chip de porumbel este explicată de Sfinţii Părinţi prin analogie cupotopul:

„Aşa cum atunci lumea a fost curăţită de păcat prin apelepotopului, iar porumbelul a adus o ramură de măslin în Arca lui Noe, vestindsfârşitul potopului, şi pacea a revenit pe pământ, tot aşa, Sfântul Duh coboarăîn chip de porumbel ca să vestească iertarea păcatelor şi milostivirea luiDumnezeu asupra lumii. Atunci o ramură de măslin, acum, milostivireaDumnezeului nostru.” (Sfântul Ioan Damaschin)

În ceea ce priveşte reprezentareaSfântului Duh ca porumbel în alte icoane decât cea a Botezului, cum ar fiicoana Pogorârii Duhului Sfânt asupra Apostolilor şi, în special, icoana BuneiVestiri, care a dobândit popularitate în sec. al XVII-lea, Marele Sinod de laMoscova (1666 -1667) dă următoarea explicaţie:

„SfântulDuh a apărut în chip de porumbel doar la Sfântul Botez al Domnului în Iordan,şi de aceea numai în acest context trebuie înfăţişat Sfântul Duh ca porumbel. Pentrucă pe Muntele Tabor a apărut ca nor, şi alteori altfel.” (Documentele sinoadelor de la Moscova1666 - 1667)

Mântuitorul Hristoseste reprezentat stând în picioare, în mijlocul râului Iordan, ca într-unmormânt curgător care Îi cuprinde trupul din toate părţile, înţelegând prinaceasta că nu doar o parte, ci tot trupul Lui s-a scufundat ca semn alîngropării Lui, pentru că Botezul semnifică moartea Domnului. (conform Coloseni2, 12)

Însă afundarea nu poatefi despărţită de ieşire care simbolizează Învierea Sa din morţi. „Cufundarea şi ieşirea sunt chipul Coborâriila iad şi al Învierii.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Chipul Domnului are o expresie blândă și smerită,arătând, în același timp sobrietate şi concentrare.

Mântuitorul Hristos estereprezentat fie cu totul dezbrăcat, fie doar cu o pânză albă în dreptul şoldurilor.Icoanele vechi îl înfăţişează pe Hristos gol, conform textelor liturgice,subliniind prin aceasta chenoza dumnezeirii Sale: „Se dezbracă Cel care a îmbrăcat cerul cu nori.” (Canonulpraznicului, cântarea a 8-a, Utrenia din ajunul praznicului Botezului).

Se arată în acelaşi timpşi scopul acestei chenoze pentru că, dezbrăcându-şi trupul, îmbracă astfelgoliciunea lui Adam, şi împreună cu ea pe cea a întregii omeniri, în veşmântulslavei şi al nestricăciunii.

Cu toate că iconografiainiţială îl înfăţişează pe Hristos gol, astăzi este mai potrivit să fieînfăţişat cu o învelitoare în jurul coapselor (variantă adoptată dealtfel şi înicoana răstignirii Domnului) pentru a sublinia curăţia Celui Care este „singur fără de păcat”.

Mântuitorul Hristos esteînfăţişat făcând un pas înainte către Sfântul Ioan Botezătorul şi plecându-Șicapul sub mâna acestuia. Se arată prin acest gest suprema iniţiativă a DomnuluiCare vine de bunăvoie şi cu smerenie, pentru a împlini o rânduială de care Elnu avea nevoie, fiind întru totul fără de păcat, dar arătând prin aceasta că avenit nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji. El binecuvântează apeleIordanului, fie cu ambele mâini, fie doar cu mâna dreaptă, sfinţindu-le înacelaşi timp prin cufundarea Lui.

Sfântul Ioan Botezătoruleste înfăţişat în icoană purtând tunică şi himation sau o haină de păr care îiacoperă trupul, stând în picioare, pe malul râului, la dreapta lui Hristos și pășindferm spre Acesta. El se află în acelaşi timp aplecat în semn de supunere şisfială faţă de Cel căruia nu este vrednic să-I dezlege curelele încălţămintei.

Aceastăezitare a Boteză-torului în momentul întâlnirii cu Hristos, este sugestivredată în slujba Praznicului:

„La repejunile Iordanului venindastăzi Domnul a strigat către Ioan: nu te teme a mă boteza, că am venit sământuiesc pe Adam cel întâi zidit.” (Utrenia, condacul Înainteprăznuirii, glas 4)

Ioanîl identifică pe Hristos de îndată ce Îl vede: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.” (Ioan 1,29)

Cu mâna dreaptă deasupra capuluiMântuitorului, face gestul sacramental specific ritualului Botezului, exprimândîn acelaşi timp şi cutremurul ce l-a cuprins:

„Nu îndrăznesc să ating preacuratul Tău cap,sfinţeşte-mă Tu, Doamne, cu arătarea Ta dumnezeiască.” (Stihiră la Litie)

Înmâna stângă ţine uneori un sul,simbolul propovăduirii sale, sau face un gest de rugăciune. Privirea sa seîndreaptă în acelaşi timp spre înălţime, dovadă a faptului că el însuşi L-a atins pe Hristos, a văzut pe Duhul Sfânt pogorându-seasupra Lui în chip de porumbel (Ioan 1, 29-34), a auzit glasul Părintelui Ceresc „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3,17), și a mărturisit apoi despreacestea lumii.

Securea

În partea inferioară a icoanei,la picioarele Sfântului Ioan Botezătorul este reprezentat un arbust la bazacăruia stă o secure, rezumat cutremurător al învăţă-turii date de acestafiecărui nou botezat:

„Iată securea stă la rădăcina pomilor şi totpomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Eu unul vă botez cuapă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine, vă va boteza cu Duh Sfânt şi cufoc.” (Matei 3, 10-11)

Îngerii

Înfaţa Sfântului Ioan Botezătorul, de cealaltă parte a râului, se află doi, treisau chiar mai mulţi îngeri, aplecați, cu aripile lăsate într-o atitudine de slăvire,de rugăciune și de slujire.

Ideea includerii îngerilor înicoana Botezului apare cel puţin din sec. al VI-lea, cu toate că prezenţa lornu este indicată nici în Evanghelii şi nici în troparul care rezumăprincipalele momente ale evenimentului. Textele slujbelor, pomenindu-leprezenţa, vorbesc despre starea lor („Ceteleîngereşti s-au umplut de mirare, de frică şi de bucurie.” - Tropar, glas 7,Ceasul al 9-lea), însă nu precizează rolul pe care aceştia l-au avut, astfelîncât acest rol este adesea diferit înţeles şi reprezentat.

Îngerii sunt înfățișați, fie avândmâinile acoperite de propriile mantii, în semn de evlavie şi supunere în faţaCelui ce se botează, fie purtând ştergare. Obiceiul acoperirii mâinilor este deorigine răsăriteană şi a fost adoptat la curtea din Bizanţ, unde obiecteleînmânate împăratului sau primite de la acesta erau ţinute cu mâinile acoperite ca semn al unui deosebit respect. Acoperireamâinilor în iconografie exprimă evlavia şi supunerea faţă de o persoană sfântă.

În unele icoane, ei au rol de slujitori şi ţin în mâiniştergare, gata să înveşmânteze Trupul Domnului când iese din apă, indicându-seprin aceasta, încă o dată, faptul că botezul s-a făcut prin scufundare, ceea cenecesită ştergerea trupului celui botezat la ieşirea din apă.

Deşirolul de slujitori ai Domnului nu este clar definit în ceea ce priveştemomentul Botezului, acest rol se dezvăluie într-un fragment următor relatăriiBotezului, în care aflăm că „Iisus a fost dus de Duhul în pustie ca săfie ispitit de diavol”, iar atunci când diavolul L-a lăsat, „iată îngerii, venind la El Îi slujeau”. (Matei4, 1; 4, 11)

Înorice caz, prezenţa îngerilor în icoana Botezului, cât şi în alte icoane precumNaşterea Domnului, Bunavestire, Învierea sau Înălţarea, atestă faptul că ceteleîngereşti au fost martore nevăzute ale petrecerii în trup a Domnului încercând şi ele să pătrundă treptatînţelesurile tainei celei din veac ascunsea Lui Dumnezeu.

Iordanul (din limbaebraică Jarden - care coboară)

Între cei doi versanţiînalţi, semn al prezenţei Duhului Sfânt, curge râul Iordan cu revărsare mare.

În unele icoane, apa încare a intrat Hristos Îi acoperă tot trupul până la umeri, în altele, apacurgătoare a râului apare de o parte şi de alta a înălţimii trupului Său şi subpicioare, fără a-L acoperi. Acest din urmă mod de reprezentare pare să fieutilizat pentru a nu strica linia clară a trupului, claritatea fiind unul dinprincipiile folosite de iconarii bizantini.

Însă, primul mod, maivechi de reprezentare a apei, în faţă şi pe ambele laturi ale trupului, estemai potrivit pentru că are în vedere o claritate superioară a formei trupului.Arată că Botezul s-a făcut prin scufundare totală în apele Iordanului după cumspun și Evangheliile. (Matei 3, 16; Marcu 1, 10)

Râul Iordan estereprezentat aici sub forma unei peşteri întunecoase(imagine iconografică a iadului), sau a unui mormânt lichid, curgător, carecuprinde trupul Domnului (chip al înmormântării reprodus în Taina Botezuluiprin cufundarea totală).

Regăsim aici motivul peşterii care apare în icoanaNaşterii Domnului, ca loc ce adăpostește ieslea în care se află PrunculHristos, în icoana Răstignirii, sub Crucea în care se află în chip simbolicţeasta primului Adam, apoi în icoana Cincizecimii, sub forma unei închisoriîntunecate din care se zăreşte silueta unui bătrân împărat, şi nu în ultimulrând, în icoana Pogorârii la iad, unde peştera întunecată reprezintă în modpropriu-zis, iadul.

Astfel, prin acest elementde legătură - peştera, se crează contrastul permanent între întunericul în carese afla omenirea până la venirea Mântuitorului şi lumina dumnezeiască cepătrunde în lume odată cu Întruparea Sa.

Tema apei ocupă un loc privilegiat în Sfintele Evanghelii.Odinioară imagine a morţii (potopul), ea este acum „izvor de apă vie” (Apocalipsă 21, 6; Ioan 4, 14). Odată cuintrarea lui Hristos în râul Iordan, firea umană împreună cu întreaga creațieîși schimbă starea căzută și se sfințesc prin harul Duhului Sfânt.

Făpturilemarine

În unele icoane, sunt reprezentate si anumite făpturi, aşezate în râul Iordan.

Înpartea inferioară a icoanei, la picioarele Mântuitorului, sunt înfăţişateadesea, în dimensiuni discrete, siluetele a două personaje - un bărbat şi ofemeie. Amândoi stau cu spatele la Hristos, iar chipurile lor au o expresie de mareuimire. Cele două siluete ilustrează texte ale vechiului testament care suntprefigurări ale Botezului: „Marea a văzutşi a fugit: Iordanul s-a întors înapoi.” (Psalmul 113, 3).

Figura bărbătească - un personaj întins în albiarâului, ţinând în mâini un vas din care se varsă apă - este reprezentareaalegorică a râului Iordan. Personajuleste întors cu faţa de la Hristos, cuprins fiind de o mare uimire, spaimăchiar, motivul desprins din textele liturgice fiind acela de „a-L fi văzut fără veşmânt pe cel Nevăzut”.

Troparulexplică această prezenţă:

„Întorsu-s-a oarecând râul Iordanului princojocul lui Elisei, înâlţându-se Ilie. Şi s-au despărţit apele într-o parte şiîntr-alta şi i s-au făcut lui calea uscată ceea ce era udă, spre chipulBotezului cu adevărat. Prin carele noi curgerea vieţii cea trecătoare otrecem.” (Troparul duminicii dinaintea praznicului)

Figurafeminină - o femeie pe jumătate goală, purtând coroană pe cap şi sceptru în mână,luându-o la fugă călare pe unul sau doi peşti - este o alegorie a mării şi face trimitere la una dinprefigurările Botezului - trecerea poporului iudeu prin Marea Roşie.

În unele reprezentări Hristoseste înfăţişat stând în picioare pe două dale de piatră formând o cruce(asemănătoare cu porţile iadului din icoana Pogorârii la iad) sub care se aflăşerpi cu capetele ridicate, alteori, apare chiar un balaur sub picioarele Lui. Icoanailustrează în acest fel, biruinţa lui Hristos asupra puterilor întunericului (adiavolului și a îngerilor lui) simbolizate prin acești monştri marini - balauri,șerpi -, puşi pe fugă sau zdrobiţi, detaliu inspirat din Psalmul 13, 14: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă.”.

„Plecatu-Ți-aicreştetul Înaintemergătorului, sfărâmat-ai capetele balaurilor, venit-ai larepejuni, luminat-ai toate, spre a Te slăvi pe Tine, Mântuitorule, Luminătorulsufletelor noastre.” (Stihiră la Doamne strigat-am ... şi acum, VecerniaMare, glas 2)

„Pe Adamcel stricat iarăşi îl zideşte în repejunile Iordanului şi capetele balaurilorcelor ascunşi le sfarmă Împăratul veacurilor.” (Utrenia praznicului, cântarea1, glas 2)

Uneori,în jurul lui Hristos înoată peşti mici şi chiar copii, însă este de evitatintroducerea în scenă a amănuntelor irelevante.

Toateaceste elemente acvatice trebuie reprezentate cu discreţie, în proporţiiechilibrate, astfel încât să rămână în plan secund, pentru a nu produce o distragereinutilă a atenției de la componentele principale ale icoanei care conduc laadevărata înțelegere a însemnătății praznicului.

Sfaturi pentru soţi, la început de an.

2012-01-03T00:18:00.001+02:00

Cum înţelegem icoana "Naşterea Domnului"?

2011-12-20T23:29:00.001+02:00

În această icoană, întregul mesaj din Evanghelie despre întrupareaMântuitorului din Sfânta Fecioară Maria este surprins împreună cu alte detaliiadăugate din Sfânta Tradiţie a Bisericii. În multe icoane cu reprezentări aleNaşterii Domnului sunt o multitudine de detalii, în altele sunt mai puţine. îndiagrama arătată aici, luată dintr-un desen al icoanei, putem identifica celpuţin 8 elemente.
(1) Icoana se concentrează, desigur, pe naşterea Domnuluinostru Iisus Hristos din Maica Sa, Preacurata Fecioară Maria; ea estereprezentată mai mare decât celelalte personaje, întinsă pe un covoraş şiuitându-se nu la nou-născutul său Fiu, ci mai degrabă cu iubire şi înduioşarecătre logodnicul ei, Bătrânul Iosif
(7), văzându-i uluireafaţă de această deosebit de minunată şi divină naştere. El este arătat încolţul din jos stânga, stând de vorbă cu un bătrân păstor care i-a văzut peîngeri slavoslovind. Iosif priveşte calm şi meditativ gândindu-se la minunilelui Dumnezeu pe care le vede şi le aude acum. Domnul nostru este arătat înscutece şi culcat în iesle, „căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca2, 7). În spatele ieslei se află o peşteră întunecoasă
(3),care ne aminteşte imediat de peştera în care Domnul a fost înmormântat 33 deani mai târziu înfăşurat în giulgiu. În peşteră sunt un bou şi un asin, detaliinemenţionate în Evanghelie, dar trăsături invariabile în fiecare icoană aNaşterii; scena e inclusă pentru a arăta îndeplinirea cuvintelor profetuluiIsaia, „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israelnu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe” (Isaia 1, 3).
(2) Deasupra compoziţiei centrale, in chiar centrul icoaneieste steaua minunată venită din rai, care i-a condus pe magi
(6)către locul în care se află Mântuitorul nostru; ne aminteşte de semnul raiuluipe care-l vedem în icoana Botezului sau Cincizecimii, oriunde e indicatăintervenţia divină.
Sfinţii îngeri
(4) sunt reprezentaţi mărindu-L pe Dumnezeu şiaducând vestea cea bună a Naşterii Domnului păstorilor
(5).Faptul că păstorii evrei şi magii păgâni au fost printre primii să îl slăveascăpe Domnul nostru ne arată universalitatea acestui mare eveniment, rânduitpentru mântuirea întregii omeniri.
Ultimul detaliu al acestei icoane, scena spălării Domnului
(8)este un element care a provocat multe controverse de-a lungul timpului. Înunele biserici din mănăstirile Muntelui Athos, scena a fost intenţionat evitatăîn fresce şi înlocuită cu tufişuri sau păstori; a existat o părere dominantă căacea scenă era degradantă pentru Hristos, care nu avea nevoie să fie spălat,fiind născut într-un mod miraculos dintr-o fecioara curată. Dar reţinem aceastăimagine în icoana noastră, ca un element din Sfânta Tradiţie transmisă nouă;într-adevăr nu îl degradează pe Domnul, ci îl măreşte pe El, aşa cum esteevident în rugăciunea desemnată a fi citită în timpul Botezului pentru moaşaunui copil (Din Trebnicul de rit vechi, a doua rugăciune pentru moaşă: „OStăpâne, Domnul Dumnezeul nostru … Care a fost culcat în iesle şi abinecuvântat pe moaşa Salomeea care a ajuns să creadă în adevărul de netăgăduital fecioriei…”. Cine, mai eficient decât o moaşă, poate mărturisi despre onaştere divină şi feciorelnică? De aceea noi înţelegem bine importanţa acesteiscene binecuvântate.
În sfârşit, dacă ne uităm la icoană ca la o compoziţie unită, putem doar să fimumpluţi de bucurie, nu doar datorită frumuseţii culorilor şi a atmosfereifestive pe care o descrie, dar şi datorită veştii fericite a mântuirii noastreatât de clar proclamată de ea. În icoană, toată creaţia se bucură la NaştereaDomnului nostru Iisus Hristos: cerul (o stea şi îngerii), pământul (munţii,plantele şi animalele) şi în special omenirea reprezentată cel mai desăvârşitîn persoana noii Eve, Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului nostru.
Hristos se naşte! Slăviţi-l!
(Traducere după un material în limba engleză: Andra Aldea-Partanen)

Cum se poate distruge propriul copil !?

2011-12-13T15:05:00.001+02:00

De mic, să nu-i refuzaţinimic. Daţi-i tot ce doreşte, tot ce cere, mai cu seamă atunci cândstăruie cu încăpăţânare şi plânge. Astfel va creşte şi va crede căceilalţi îi sunt datori mereu şi întru toate, că are doar drepturi.

Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.

Sănu-i spuneţi niciodată: „Asta-i rău!” Aşa spun doar cei de modă veche,cu mentalităţi depăşite şi înguşti la minte. Când, mai târziu, vaîntâmpina greutăţi în viaţa sa şi va suferi, atunci va fi convins cudesăvârşire că societatea îl nedreptăţeşte.

Strângeţidumneavoastră în urma lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi,haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţilucrurile. Pune-le la locul lor”. Astfel va avea certitudinea că mamaeste sclava lui şi că pentru toate sunt ceilalţi întotdeaunarăspunzători.

Lăsaţi-lsă vadă orice (mai ales la televizor) şi să citească orice, fără să-lîndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie sădiscearnă! În acest fel, instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mailargă şi mai variată.

Nu-i daţi vreo îndrumare duhovnicească.Luaţi în zeflemea şi în batjocură înaintea lui credinţa, Biserica,preoţii şi pe cei ce îi urmează. Când copilul va creşte, „va alegesingur”.

Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu sesimtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă, aşa cum aţi fostdumneavoastră”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului o dăbanul, indiferent de cum a fost obţinut.

Nu-i spuneţi niciodată:„Fă asta!” sau „Nu face asta!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-irespectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţişi traume sufleteşti! Când va creşte, va crede că viaţa înseamnă doarsă porunceşti, niciodată să asculţi.

Certaţi-vă, vorbiţi-văurât unul cu celălalt, în faţa lui, fără pic de ruşine (nu văneliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti!). Mai târziu,când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.

Cândîncepe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră săînchideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cusfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei,de vreme ce „asta-i ceva normal”.

Să-i ţineţi întotdeaunapartea înaintea profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că„îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme.Ocărâţi-i pe aceia care, prieteneşte şi bine-intenţionaţi, vă aduc lacunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi.

***

Cândveţi merge la secţia de poliţie, unde l-au dus pentru că a furat sau aluat droguri, să strigaţi tare, de faţă cu toţi, că este un nemernic şio lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţireuşit niciodată să-l cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.

***

PREGĂTIŢI-VĂ PENTRU O VIAŢĂ PLINĂ DE SUFERINŢĂ ŞI DE REMUŞCĂRI. O VEŢI AVEA…

Episcopul Irineu al Ekaterinburgului – Mamă, ai grijă! (Editura Sfintei Mănăstiri Paraklitu, 2007)

Indemnuri pentru desavarsire

2011-11-25T22:56:00.001+02:00

Cu dragoste fa ascultarea, fara cartire, fara manie, fara lauda, fararautate.
Fii in toate calm, cu vorbire blanda.
Nu judeca pe nimeni. Fa-te toate tuturor.
De curvie fugi ca de sarpe, de manie fugi ca deleu, de lauda ca de diavol.
Fugi, fugi de oameni, fii tacut in toate sistrain tuturor, ca asa sa te poti bine ruga.
Cugeta la moarte, ca de eanu vei scapa.
Rabda ispitele, ca ele te incoroneaza.
Citeste, cugeta,scrie, roaga-te, toate fa-le cu dragoste, fara lene, fara plictiseala,ca sa-ti fie de folos.
Iar in inima plangi neincetat.

ParinteleIoanichie Balan

Este necesara rugaciunea lui Iisus - preotilor de mir si mirenilor?

2011-10-24T00:44:00.000+03:00

Fragment extras din lucrarea "O noapte in pustie" de

Arhimandritului Hieroteos Vlachos,

- dialog purtat intre autor si un staret din Muntele Athos

Trebuie sadevii constient de necesitatea curatirii de patimi. Nu trebuie doar sa-tidoresti sa-i vindeci pe ceilalti, ci sa crezi în acelasi timp, cu putere, ca situ, asemenea tuturor, esti plin de patimi. Fiecare patima este un iad.

Rugaciunealui Iisus este o doctorie ce curateste sufletul si-l vindeca. Dar asta nuînseamna ca rugaciunea lui Iisus este esentialul, adica ceea ce curateste silumineaza, ci mai degraba mijlocul prin care omul este unit cu Dumnezeu,singurul Care curateste si lumineaza sufletul. El este medicul sufletelor sitrupurilor noastre, El este „Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul,care vine în lume” (Ioan 1, 9). Picaturile pentru ochi curatesc vederea, iaraceasta curatita este capabila sa vada deosebirea dintre obiecte. Cu altecuvinte, orice persoana trebuie sa-si doreasca sa fie curatita, sa se schimbesi, prin rugaciune, sa ceara luminare de la Dumnezeu.

— Crezica noi, cei care traim în lume putem face ceea ce fac calugarii

pentruaceasta dumnezeiasca lucrare a rugaciunii?

— Chiar daca nufaceti exact ceea ce fac ei si voi trebuie si puteti reusi multe. Sigur,trebuie lamurit ca alta este rugaciunea mintii si alta a rosti rugaciunea lui Iisus.Cu alte cuvinte rugaciunea mintii, asa cum o practica unii isihasti, presupune oviata fara griji si fara tulburari. Presupune liniste si multe altele. Daca nu puteti practica rugaciunea mintiiîn lume – si acest

lucru estefoarte greu – trebuie sa va rugati cu rugaciunea lui Iisus în anumite momente,bine stabilite, sau sa o spuneti de câte ori puteti. Acesta va va face mult bine.

—Îmipoti arata câteva modalitati practice si folositoare?

— Separat deslujbele bisericesti, ar trebui sa-ti dedici anumite momente special pentru apractica rugaciunea lui Iisus, pentru a chema neîncetat numele lui Iisus. Sa începi putin câte putin si sacontinui potrivit cu setea ta duhovniceasca si harului ce-l simti. Poti începeprin a rosti rugaciunea o jumatate de ora înainte de rasaritul soarelui si ojumatate de ora seara, dupa rugaciunea de seara, înainte de culcare. Estenecesar sa existe un program statornic, ce nu trebuie încalcat cu nici un chip,nici macar pentru lucruri bune. Este posibil, spre exemplu, ca tocmai în acelmoment sa vina cineva sa se spovedeasca. Daca nu este bolnav, sau daca nu esteneaparata nevoie, sa nu amâni momentul ce l-ai stabilit dinainte pentru rugaciunealui Iisus. La fel si cu lucrurile bune. Este necesara si o încapere linistita siizolata, unde sa nu se auda zgomote, si acolo sa începi sau sa lucrezirugaciunea lui Iisus, cum am spus mai înainte. Adica la început trebuie saîncalzesti inima sau sa citesti o scriere a Sfintilor Parinti, care sa deanastere smereniei si apoi, fie cu buzele, fie cu mintea sau cu inima, potrivitcu nivelul duhovnicesc, spui rugaciunea lui Iisus. Cu timpul, momentul acordatrugaciunii lui Iisus va spori si va îndulci inima si vei tânji dupa el. Darrepet, la început avem nevoie sa ne silim pe noi însine sa spunem rugaciuneachiar si pentru scurt timp. Ne va face mult bine.

—Estedeajuns aceasta scurta vreme?

— Nu estesuficienta, dar când exista dorinta si smerenie, Dumnezeu împlineste ceea ce lipsesterugaciunii. Daca Dumnezeu arata atâta milostivire pentru caderile noastre, nuva fi El nespus de milostiv cu noi în stradania noastra de a ne transforma? Elîmplineste orice lipsa. Ia aminte si situatia fiecaruia dintre noi. S-ar puteaca o ora din rugaciunea ta sa se bucure de mai mare binecuvântare decât multeore ale unui calugar, pentru ca tu esti ocupat si cu alte lucruri. Am admiratdiscretia acestui calugar aghiorit, a acestui înger întrupat. Distinge cu oîndemânare admirabila toate problemele si le desluseste pe fiecare în parte.

— Sa stii,însa, a continuat el, ca în timpul rugaciunii, cum am spus mai înainte,diavolul îti va aduce multe ispite. Vor aparea multe întâmplari care sa te determinesa te opresti din rugaciune. Dar mai trebuie sa stii si ca Dumnezeu te încearcaprin aceste ispite ca sa vada daca ai într-adevar vointa de a lucra rugaciunealui Iisus. Într-un asemenea caz, daca te silesti Dumnezeu va veni în ajutorultau si va îndeparta toate greutatile.

—Dar,Gheron, daca în timpul rugaciunii, îmi vin în minte gânduri de a face altceva,de exemplu de a pregati o predica sau o omilie sau sa fac ceva pentru dragosteafratelui meu, trebuie sa le parasesc? Sa nu fac nimic, nimic?

— Da, trebuiesa le parasesti. Caci chiar si atunci când vin gânduri bune în timpul rugaciunii(ma refer la timpul fixat pentru rugaciune), pot fi folosite de catre cel rauca sa ne tulbure rugaciunea. Daca diavolul îsi da seama ca suntem gata sa parasimrugaciunea lui Iisus pentru astfel de lucruri, ne va aduce multe asemenea gânduriîn acel moment, pentru a ne face sa o amânam. Dar în acest caz, nici nu ne rugam,nici nu suntem curatiti, nici nu studiem si nici nu ne folosim cu adevarat fratii.Caci pregatirea unei predici, care a înlocuit rugaciunea, este fara roade. Nule va folosi fratilor.

—Se întâmpla uneori ca ne întoarcem la chiliile noastre istoviti, dupa ce am cheltuitmulta energie, si nu ne mai putem ruga dupa rânduiala obisnuita. Ce ar trebuisa facem în aceste cazuri?

— Nici atuncin-ar trebui sa renuntam la rugaciunea lui Iisus. Sfântul Simeonsfatuieste ca slujirea fratilor sa nu fie motiv de a ne lipsi de rugaciunea luiIisus, deoarece atunci pierdem multe. Nu trebuie sa gasim niciodata scuze sa evitamrugaciunea. „În slujire osteneste-te pe masura puterii tale, iar în chilia ta nevoieste-teîn rugaciune cu smerenie, priveghere si lacrimi neîncetate. Si sa nu ai înminte ca azi am trudit peste poate, deci sa scurtez rugaciunea pentru istovireatrupului. Fiindca îti spun ca nu conteaza cât te silesti pentru altii, pesteputerile tale. Caci a te lipsi de ceva atât de însemnat ca rugaciunea, marenesocotinta este”. O jumatatede ora de rugaciune a lui Iisus valoreaza cât trei ore de somn adânc. Îndelungarostire a rugaciunii lui Iisus îl odihneste pe om si-l calmeaza. Chiar si dinacest punct de vedere, este o doctorie întaritoare pentru organism.

Asadar dragulmeu parinte, înveleste-ti toate lucrarile în mantia de aur a rugaciunii lui Iisus.Multi au necazuri si destui frati se mâhnesc si sufera în nevointa lor duhovniceascadin cauza faptului ca lucreaza mai mult cu ratiunea, iar nu cu inima. Sechinuie cautându-si gândurile, pe când daca traiesc în har, gândurile vin, pursi simplu revarsându-se ca un râu învolburat. De aceea se cearta între eifratii si nu au pace, de aceea, atunci când sunt nedreptatiti, se mâhnesc iarnu se bucura potrivit poruncii lui Hristos. Deoarece nu au nici o legatura curugaciunea lui Iisus. Sfântul Nicodim Aghioritul, urmând o traditie lunga decâteva secole, spune ca episcopul ar trebui sa fie ales din rândul calugarilor.Având întelegere calugareasca, el nu se tulbura de nedreptatiri, defaimari,învinuiri sau ocarile oamenilor, fiind el însusi primul care recunoaste propriasa pacatosenie si se învinovateste singur. Astfel el dobândeste toate roadelepe care le-am mentionat mai înainte, mai ales dragoste, care se revarsaîmpreuna cu mult har, si libertate fata de caderea în pacat, dupa cum spunParintii.

—Ceîntelegi, parinte, prin întelegere calugareasca?

— Întelegascultare, smerenie, plângere de sine însusi si o sete nepotolita pentrurugaciunea lui Iisus. Si în mod deosebit ascultare de Batrânul duhovnic. Calugarultrebuie sa fie smerit fata de toti oamenii si smerenia lui trebuie legata de luptapentru curatirea de patimi. Nu trebuiesc încercate multe lucruri caci, din nefericire,în aceasta chestiune suntem influentati de diferite erezii. Cea mai mare lucrareeste sa dobândesti smerenie si sfintenie. Atunci suntem cu adevarat bogati.

Biserica nu este un birou de servicii sociale, ci estevistieria harului dumnezeiesc. Preotii nu sunt asistenti sociali, ci sunt ceice calauzesc poporul lui Dumnezeu. Si acest lucru nu se poate face decât cusmerenie si sfintenie.

Fara sfintenie si smerenie chiar si cea mai mare lucraresociala este curând distrusa, în timp ce, daca avem viata smerita si sfânta,chiar si cea mai mica lucrare sociala dobândeste dimensiuni extraordinare. Cu smerenia trebuie împletita si plângereade sine, adica auto-învinovatire. Trebuie sa fim primii care sa ne învinovatim.Respectul pe care ceilalti ni-l arata, sa întelegem, se cuvine preotiei iar nupersoanei noastre, pe când învinuirile se cuvin starii noastre pacatoase iar nupreotiei. Asa vom avea pace si mult har de la Dumnezeu, si vom alunga orice motivcare ne face sa ne urâm fratii.

Deasemeneatrebuie sa fie si o sete nepotolitapentru rugaciunea lui Iisus. Sa nuconsideram rugaciunea lui Iisus ca pe ceva ocazional, ci drept însasi viatanoastra. Trebuie sa ne miscam înlauntrul rugaciunii. Iar teologia si predica sani se nasca înlauntrul lucrarii sale sfinte. Ar trebui sa avem propriul nostruprogram, pe care sa-l respectam în fiecare zi. Când traim în acest fel, lumeaare folos peste masura. Oricine ar fi, preot sau episcop, ar trebui sa aibaîntotdeauna o singura preocupare: sa nu-si piarda calugaria. Scrie în„Pateric”: „Se spunea despre Avva Netras, ucenicul lui Avva Siluan, ca si cândsedea în chilia sa la muntele Sinai, cu masura se ocârmuia pe sinesi dupatrebuinta trupului. Iar când s-a facut episcop la Faran, mult se strâmtora pesinesi spre viata cea aspra. Si i-a zis lui ucenicul sau: Avvo, când eram înpustie, nu te nevoiai asa. Si i-a raspuns batrânul: acolo era pustie si linistesi saracie si voiam sa chivernisesc trupul, ca sa nu ma bolnavesc si sa cautcele ce nu aveam. Iar aici este în lume si pricepere si de ma voi bolnavi aici,este cine sa ma sprijineasca, ca sa nu pierd calugaria”. Acei ce au întelegereaunui calugar, simt nevoia sa primeasca binecuvântare, orice lucrare ar avea. Sipe toata durata acesteia, pâna la încheierea ei se încredinteaza unui episcopori unui povatuitor duhovnicesc, pentru ca acestia sa vegheze asupra lor sisa-i îndrepte în ceea ce fac.

Nu dorescrasplata pentru aceasta, pentru ca cel ce este slavit sau rasplatit mai mult decâtmerita, mult pagubeste. Da, parinte. Si oriunde ai fi, pe strada, în masina,sau în orice alta parte, sa spui rugaciunea lui Iisus: „Doamne IisuseHristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul” si „Preasfânta Nascatoare deDumnezeu, mântuieste-ma”. Ar trebui sa mergem des la Sfânta Liturghie,pregatiti asa cum se cuvine si sa ne împartasim cu Preacuratele Lui HristosTaine. Toata zidirea Îi multumeste si Îl slaveste pe Dumnezeu. Un preot care nuliturghiseste este în dezacord cu aceasta minunata lauda. Bine ar fi ca, dincând în când, sa se cânte canonul Domnului nostru Iisus Hristos ce se aflascris în Ceaslov, asa cum bine ar mai fi sa se citeasca si acatistul Domnuluinostru Iisus Hristos aflat la sfârsitul cartii „Razboiul nevazut” a SfântuluiNicodim Aghioritul. El ne îndeamna staruitor sa chemam deseori, prea-dulcele,datatorul de bucurie si izvorâtorul tuturor bunatatilor, mântuitorul nume alDomnului Iisus Hristos, nu doar cu buzele, ci si cu inima si mintea.

Ai deasemenea, marea îndatorire de a te ruga si pentru ceilalti, deoarece tu esticel caruia Dumnezeu i-a încredintat poporul Sau. De aceea este datoria ta sa teretragi si sa te rogi.

Cum se realizeaza curatia in cadrul casatoriei?

2011-10-22T00:03:00.000+03:00

de Arhimandritul Serafim Alexiev

Judecatile lui Dumnezeu sunt intotdeaunacele mai bune, curate si sfinte. Cresteti si va inmultiti si umpletipamantul si-l supuneti! (Facere 1, 28) - este dumnezeiasca porunca,lipsita de orice intinaciune. Insa omul, prin caderea lui in pacat, apervertit totul. Desprins de Dumnezeu prin neascultarea sa, el s-a rupt si de cinstitele scopuri dumnezeiesti si a inceput sa intrebuinteze inclinarile lui trupesti catre rau.

Creatorula randuit ca barbatul sa nu fie singur (Facerea 2,18), ci sa aibafamilie. Familia a fost planuita de Dumnezeu ca un loc sfant pentrunevointa intru evlavie, curatie si viata sfanta. in Noul Testament,unde se restabileste curatia dintru inceput a firii omenesti, sevorbeste despre familie ca de o mica biserica din casa (1 Cor. 16, 19),in care traieste Hristos, care se sfinteste de Duhul Sfant si in caretoate madularele se indreapta catre Dumnezeu-Tatal prin cuvintele:"Tatal nostru, Care esti in ceruri..."
Oameniicasatoriti trebuie sa convietuiasca in deplina credinciosie unul fatade celalalt, demonstrand prin aceasta si credinciosia lor catreDumnezeu. Curatia si dragostea reciproca - iata legatura dintre barbatsi femeie. Sfintenia nuntii trebuie pazita cu grija. Doar o singuraprivire plina de pofta in afara casatoriei devine deja un mare pacat(Matei 5, 28).

Cel casatoriteste legat prin porunca lui Dumnezeu de a nu se abate de la nunta,exprimata inca din rai prin cuvintele: "De aceea va lasa omul pe tatalsau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup"(Facere 2, 24). Domnul Iisus Hristos a intarit sfintenia sineincalcarea unirii prin Nunta, spunand: "Deci, ce a impreunatDumnezeu, omul sa nu desparta!" (Matei 19,6)

Greseala impotriva sfinteniei nuntii poate sa fie de doua feluri:

1) tradarea ori preadesfranarea, care in ambele cazuri sunt o deviere de la casatorie;

2)curvia chiar in hotarele nuntii, atunci cand oamenii casatoriti nutraiesc fireste, asa cum legea dumnezeiasca a poruncit si constiintane da marturie, ci se dedau la diferite perversiuni.

Toateaceste necuratii sunt uraciune in fata lui Dumnezeu. Ele au condus incade demult omenirea desfranata (Facere 6, 3) la potopul universal(Facere 6, 5-7), iar mai tarziu la focul si pucioasa care au pedepsitSodoma si Gomora (Facere 19, 1-28). Nici omenirea din zilele noastrenu se deosebeste de cea veche prin imoralitatea ei strigatoare la cer.De aceea, pentru cei ce inmultesc pacatele, Dumnezeu si pe noi ne vapedepsi, dupa proorocirea Sa, insa de aceasta data prin foculuniversal prin care se va intrerupe existenta acestei lumi pacatoase,ca sa se arate ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea (2Petru 3,13).

Toatefapturile au prin fire predispozitia de inmultire, insa la animaleinstinctele sunt pastrate in felul lor primitiv. Fapturilenecuvantatoare se impreuneaza nu in vederea desfranarii, ci ca saimplineasca inmultirea speciei lor, asa cum au fost harazite. Numai cuomul nu se petrece astfel. Cazut din pricina pacatului sub influentademonilor, firea lui s-a pervertit si de aceea cu el se intampla adeseacaderi infioratoare si, ca urmari ale acestora, si catastrofenaturale.

DomnulIisus Hristos a venit ca sa ne invete adevarata viata intru curatie sisa ne dezbare de pervertirea morala in care am fost atrasi. El abinecuvantat casatoria prin prezenta Sa la nunta din CanaGalileii (Ioan 2, 1-11) si a osandit necuratia nu doar in forma ei ceamai grosiera, a preadesfranarii, ci si cel mai " inofensiv" chip alnecuratiei, privirea plina de pofta catre celalalt gen, spunand: Atiauzit ca s-a zis celor de demult: "Sa nu savarsesti adulter!". Eu insava spun voua ca oricine se uita la femeie poftind-o, a si savarsitadulter cu ea in inima lui! (Mat. 5,27-28).

SiSfintii Apostoli s-au luptat plini de ravna impotriva preadesfranariisi a diferitelor chipuri ale desfranarii (Fapte 15, 29; Iuda 1, 7-8; 2Petru 2,14; Gal. 5, 19; 1 Cor. 6, 9; 6, 18). Sfantul Apostol Pavel adelimitat clar curata si binecuvantata nunta de oricare chip demanifestare a necuratiei, spunand: Cinstita sa fie nunta intru toate sipatul nespurcat. Iar pe desfranati ii va judeca Dumnezeu (Evr. 13, 4).El sfatuieste: "Bine este pentru om sa nu se atinga de femeie. Dar, dincauza desfranarii, fiecare sa-si aiba femeia sa si fiecare femeie sa-siaiba barbatul sau, fiindca mai bine este sa se casatoreasca decat saarda." (1 Cor. 7, 1, 2, 9). Dupa invatatura Sfintei Biserici, legiuitanunta, incheiata in numele Domnului (1 Cor. 7,39), este unicadezlegare a problemei privitoare la convietuirea intre un barbat si ofemeie.

Casatoriaare, in afara scopului ei de temelie - nasterea de fii (1 Tim. 2, 15),inca si un alt scop important - de a fi paza a curatiei. Sfantul IoanGura de Aur invata: "Omul trebuie sa se casatoreasca pentru a alungapacatul si pentru a se izbavi de orice fapta a desfranarii. Anumepentru aceasta trebuie sa ne casatorim, pentru a ne ajuta reciproc saducem o viata curata."

Dupainvatatura acestui mare barbat, casatoria nu este o piedica acuratiei, ci mai degraba ea o pazeste si o intareste. Din aceastapricina, tradarea este un mare si greu pacat. "Omul casatorit, dacaincalca casatoriile altora ori priveste cu pofta la vreo femeiestraina, nu merita nicio iertare, nici din partea oamenilor, niciinaintea lui Dumnezeu, oricat s-ar indreptati prin fire."

Aceastajudecata, foarte aspra la prima vedere, este in realitate intru totulindreptatita, deoarece, daca monahii dintru inceput se lipsesc de unastfel de chip al dezmierdarii, omul casatorit poate sa-si manifestepornirile lui trupesti, in limitele legiuitei casatorii. Dar a priviplin de pofta in afara acestor cadre, acesta este un pacat vadit,fiind un semn al desfranarii, si nu al dorintei de inmultire a neamuluiomenesc prin legiuita si binecuvantata casatorie.

Astfel,omul, pentru a ajunge la adevarata curatie, trebuie sa se ne-voiasca,si aceasta pe cand e inca tanar, si sa nu astepte sa imbatraneasca,pentru a vietui in curatie. Curatia se obtine cu nevointa, rugaciune silupta. Ca orice alta virtute generala, ea nu se obtine fara osteneala.

SfantulVasile cel Mare lamureste in chip minunat: "Virtutea curatiei nu o areacela in care dorintele necurate au slabit ca urmare a batranetii, oria bolii, ori din vreo alta pricina. Intr-un astfel de om, chiar de armai si vietui pacatul, trupul lui neputincios il impiedica de la faptepacatoase. Curatia este silire continua, in afundul sufletului, siucigatoare a urmelor miscarilor rusinoase ramase acolo. Cel ce s-alecuit astfel si a dobandit aceasta virtute, a inradacinat intru sinecuratia cea potrivnica pacatului."

DESPRE ÎMPOTRIVIREA SUFLETELOR FAŢĂ DE RUGĂCIUNE

2011-10-08T00:02:00.000+03:00

Sfantul Ignatie Briancianinov

Spiritelecăzute se opun cu violenţă la toate poruncile Evangheliei, dar în moddeosebit rugăciunii, ca şi maică a virtuţilor. Proorocul Zaharia l-a văzut "pe Iosua, marele preot, stând înaintea îngerului Domnului, şi pe Satana, stând la dreapta lui ca să-l învinuiască"(Zaharia 3,l). La fel şi astăzi diavolul se ţine mereu aproape defiecare slujitor al lui Dumnezeu cu intenţia de a-l împrăştia şi de a-ipângări ofranda duhovnicească, de a nu-i îngădui să aducă jertfă, de ao întrerupe sau a o suprima total."îngerii căzuţi sunt roşi de invidie faţă de noi, zice Sfântul Antonie cel Mare, şi nu încetează de a pune în lucrare toată răutatea lor pentru a ne împiedica să le ocupăm vechile lor tronuri din cer". în mod deosebit"dracul este foarte invidios, spune Sfântul Nil Sinaitul, faţă de omul ce se roagă, şi recurge la toate vicleniile imaginabile pentru a-l întrerupe".

Diavoluldepune tot efortul pentru a ne împiedica de la rugăciune sau pentru aface rugăciunea nefolositoare şi seacă. Pentru acest spirit căzut dinînălţimea cerului din pricina mândriei şi a răzvrătirii faţădeDumnezeu, înveninat de o pizmă şi o ură implacabilă faţă de neamulomenesc, însetat de dorinţa de a-l face pe om să piară, preocupat zi şinoapte de a-l ruina, este de nesuportat ca să-l vadă pe om, fiinţămizerabilă şi păcătoasă,intrând în dialog cu Dumnezeu însuşi şireîntorcându-se marcat de pecetea milostivirii Sale, cu nădejdea de amoşteni cerul, cu speranţa de a-şi vedea însuşi trupul său stricăciostransfigurat în trup duhovnicesc. Această perspectivă nu o poate suferispiritul condamnat pentru totdeauna să se târască şi să se tăvălească,ca într-o mlaştină rău mirositoare în gânduri şi simţăminte exclusivtrupeşti, materiale şi păcătoase, şi care, în sfârşit trebuie să fiearuncat în iadşi închis acolo pentru veşnicie. El turbă de mânie, acţionează cuviclenie şi făţărnicie, face crime şi nelegiuiri. Trebuie să fiiprudent şi pus în gardă: numai în caz de extremănecesitate, cândascultarea o cere, poţi face altceva în timpul fixat pentru rugăciune.Frate preaiubit! Nu lăsa rugăciunea fară un motiv foarte serios. Cel ceneglijează rugăciunea, îşi neglijează mântuirea; cel ce părăseşterugăciunea îşi pierde mântuirea.

Uncălugăr trebuie să fie foarte atent cum îşi organizează viaţa, căcivrăjmaşul încearcă să-l încercuiască din toate părţile cu vicleniilesale, să-l înşele, să-l seducă, să-l tulbure, să-l întoarcă de la caleaarătată de poruncile evanghelice, să-l ducă la pieirea vremelnică şiveşnică. Când duci o viaţă atentă şi trează vei înţelege aceastăprigoanăînverşunată pe care vrăjmaşul o exercită împotriva noastră cuviclenie şi răutate. Vom remarca că tocmai în momentul când ar trebuisă ne rugăm, vrăjmaşul ne aduce alte ocupaţii şi ne sugerează căacestea sunt foarte importante şi nu suferă amânare: în realitatesingurul lucru important este ca monahul să se ancoreze în rugăciune.In acelaşi timp lucrăturile vrăjmaşului se întorc în avantajulnevoitorului vigilent: văzând mereu alături de sine pe un ucigaşînarmat cu un pumnal înfricoşător şi gata de a lovi, bietul călugărneajutorat strigă fără încetare către Dumnezeu Atotputernicul cerându-Iajutor- şi îl primeşte.

Cândduhul rău nu reuşeşte să deturneze în favoarea sa timpul hărăzit pentrurugăciune, se strădiueşte să-l fure şi să întineze rugăciunea. Pentruacest lucru se foloseşte de gânduri şi imaginaţii. Cea mai mare parte atimpului, travesteşte gândurile sub masca dreptăţii, pentru a leasigura puterea de pătrundere; imaginaţiilor le dă o formă foarteatrăgătoare. Rugăciunea este furată şi ruinată atunci când, în timp cete rogi, mintea nu-i cu totul atentă la cuvintele rugăciunii, ci selasă cuprinsă de gânduri şi imagini împrăştiate. Rugăciunea esteîntinată atunci când mintea se lasădistrasă de la rugăciune, fixându-şiatenţia asupra gândurilor şi imaginaţiilor păcătoase sugerate de cătrevrăjmaşul. Atunci când îţi vin gânduri şi imaginaţii păcătoase nu leacorda nici o atenţie. De îndată ce mintea ta le sesizează, închide-oîn cuvintele rugăciunii şi, printr-o rugăciune fierbinteşi atentă,imploră-L pe Dumnezeu să-i împrăştie pe vrăjmaşii tăi.

Spiritulcel rău îşi organizează trupele cu o abilitate remarcabilă. In faţă seaflă gândurile îmbrăcate în haina adevăruluişi dreptăţii şi imaginilepe care un ascet fără experienţă le poate socoti, nu numai inofensive,de inspiraţie duhovnicească sau chiar arătări sfinte şi cereşti. Dupăce mintea le-a primit, şi şi-a pierdut libertatea, comandantul trupelorrăufăcătoare aruncă în luptă imaginaţiile în mod voit păcătoase. "După gândurile nepătimaşe, zice Sf. Nil Sorski, vin gândurile pătimaşe: dacă le laşi pe primele să intre, le dai prilej şi celorlalte să forţeze intrarea".

Dupăce de bunăvoie mintea şi-a pierdut libertatea, de la prima întâlnire cuvrăjmaşii, rămâne dezarmată, slăbită, înlănţuită,nefiind în stare sădepună cea mai mică rezistenţă în faţa vrăjmaşilor. Este repede învinsăşi n-are decât să se supună şi să rămână în robie.

Cîndte rogi, trebuie neapărat să-ţi închizi mintea în cuvintele rugăciuniişi să înlături orice gânduri, fie bune, fie rele. Orice gând, oricums-ar travesti, din moment ce ne distrage de la rugăciune, aparţinearmatelor străine şi este trimis"ca să înfrunte pe Israel" (l Regi l7,25).

Inrăzboiul nevăzut pe care îngerul căzut îl duce împotriva oamenilor, maiales cu ajutorul gândurilor şi imaginaţiilor, se sprijină pe afinitateareciprocă ce uneşte păcatele între ele. Acest război nu încetează niciziua nici noaptea, dar se înteţeşte atunci când nu ne sculăm larugăciune. Atunci, ca să ne exprimăm în graiul Sfinţilor Părinţi,diavolul adună de peste tot gândurile cele mai împrăştiate şi leporneşte asupra sufletului nostru. La început ni-i reaminteşte pe toţicei care ne-au necăjit sau ne-au rănit; ne alcătuieşte un tablou câtmai viu al criticilor şi al înfruntărilor la care ne-au supus; nesugerează faptul că ripostându-le, nu vom face altceva decât să nesatisfacem un elementar act de dreptate, de bun simţ,de autoapărare, denecesitate. Este limpede că vrăjmaşul încearcă să zdruncine însăşitemelia rugăciunii-bunătatea şi blândeţea-pentru ca edificiul să seprăbuşească de la sine. Iată cum se petrec lucrurile: omul plin depizmă şi care nu iartă greşelile aproapelui său, este absolut incapabilsă se concentreze la rugăciune şi să ajungă la înduioşarea inimii.Gândurile mâniei împrăştie rugăciunea; o împrăştie în toate părţile,precum o rafală de vânt împrăştie seminţele pe care agricultorul leseamănă în ogor. Atunci ogorul sufletului nostru rămâne neînsămânţat,şi toată strădania nevoitorului e fără rod. Este foarete bine cunoscutfaptul că temelia unei rugăciuni rodnice constă în iertarea ofenselorşi suferinţelor pe care le-ai suferit, în înlocuirea criticii pe care ofaci altora cu o înţelegere binevoitoare şi, în sfârşit, în a te judecape tine însuţi.

Adesea,când ne aşezăm la rugăciune, vrăjmaşul ne aduce gânduri şi imaginaţiide reuşită pământească: ne prezintă slava omeneascăpe care, în sfârşit,o să o primim ca răsplată a virtuţilor pe care oamenii ni le recunosc;alteori ne arată tabloul, tot aşa de seducător, al bogăţiilor pe carele vom avea, şi care ne vor ajuta să creştem în virtute.Amândouăevocările sunt mincinoase. Ele sunt în contradicţie directă cuînvăţătura Mântuitorului, şi constituie un mare pericol pentru ochiulinterior ce le contemplă şi chiar pentru suflet, care devine infidelfaţă de Domnul său, lăsându-se sedus de către asemenea nălucirisugerate de diavolul.

în afara crucii lui Hristos nu există biruinţăpentru un creştin.

Domnul a zis :"Slavă de la oameni nu primesc... Cum puteţi voi săcredeţi, cândprimiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeunu o căutaţi? (Ioan 5,4l-44). Când faceţi fapte bune "nu fiţi ca făţarnicii"(Matei 6,l6), care fac binele pentru slavă deşartă, care aşteaptă laudăde la oameni pentru virtuţile lor şi îşi pierd răsplata veşnică (Matei6,l-l8). "Să nu ştie stânga ta (adică slava deşartă) ce face dreapta ta (adicăvoinţa călăuzită de poruncile evanghelice) şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie" (Matei 6,3 şi l8)."Nimeninu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pecelălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl vadispreţui; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona" (Matei 6,24). "Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu" (Luca l4,33).

Trebuie să remarcăm faptul că diavolul, atunci când L-aispitit pe Dumnezeu-Omul, î-a sugerat gândul plin de mândrie de adeveni celebru făcând o minune în public şi a încercat să-i pună înfaţa ochilor posibilitatea de a ocupa poziţia cea mai puternică şiînaltă. Domnul a refuzat amândouă alternativele (Matei 4 şi Luca 4).Ne-a arătat că la desăvârşire nu se poate ajunge decât pe calea ceastrâmtă a renunţării şi a umilinţei, cale mântuitoare pe care El însuşia trasat-o. Trebuie să urmăm exemplul şi învăţătura Domnului care arespins gândul de mărire şi de bogăţie pământească. Trebuie să refuzămplăcerea pe care ni-o provoacă închipuirile de acest fel, căci eledistrug în noi, concentrarea minţiişi atenţia din timpul rugăciunii şideschid porta părerii de sine şi a împrăştierii. Dacă primim gândurileşi imaginaţiile de mândrie, de zgârcenie şi de dragoste faţă de lume,dacă nu le respingem, ci le cultivăm şi ne desfătăm cu ele, intrăm încomuniune cu satana şi puterea lui Dumnezeu care ne ocrotea se retragede la noi. Când vrăjmaşul vede că ne-a părăsit ajutorul lui Dumnezeu,el porneşte împotriva noastră două mari atacuri: cel al gândurilor şiimaginaţiilor desfrânate, precum şi cel al tristeţii. Dacă rezistăm laprimul, nu vom rezista la al doilea. Este exact ceea ce spune o maximăa Părinţilor: Dumnezeu îi îngăduie lui satan să ne calce în picioarepână când devenim smeriţi.

Esteclar că gândurile de ură, de a-i judeca pe alţii, de slavă şi dereuşită pământească, au la origine mândria. Lepădând aceste gânduri,lepădăm în acelaşi timp mândria. Când smerenia se instalează în suflet,ea expulzează mândria. Smerenia este maniera de a gândi a lui Hristosşidin ea se naşte focul Sfântului Duh, prin care se nimicesc şi se alungădin suflet toate patimile.

Invazieigândurilor desfrânate şi plictiselii îi urmează tristeţea, nesiguranţa,deznădejdea, împietrirea, orbirea, hula şi disperarea. Dacă prinzigustul dorinţelor trupeşti, urmările vor fi foarte grave., Părinţiinumesc aceste dorinţe profanatorii templului duhovnicesc al luiDumnezeu. Dacă ne desfătăm cu ele, harul lui Dumnezeu ne părăseştepentru mult timp şi gândurile şi imaginaţiile păcătoase capătă unascendent foarte puternic în noi. Ne covârşesc şi ne ameţesc în aşamăsură încât nu vom putea atrage harul din nou, decât printr-o pocăinţăsinceră şi printr-un refuz de a ne lăsa cuprinşi de sugestiilevrăjmaşului. Un călugăr atent va cunoaşte toate aceste lucruri dinexperienţă.

Cunoscândstrategia şi tactica vrăjmaşului în lupta sa contra noastră, ne putemorganiza rezistenţa în consecinţă. Nu vom judeca şi nu vom condamna subnici un pretext pe semenul nostru şi vom ierta altora greşelile. Dinmomentul în care va încolţi în noi un gând de răutate contra aproapeluinostru, ne vom întoarce către Dumnezeu rugându-ne pentru el, cerându-ilui Dumnezeu să fie milostiv cu el şi în veacul acesta şi în celviitor. Vom renunţa la noi înşine, adică la slava ce ne vine de laoameni, la confortul pământesc şi la tot felul de avantaje, şi ne vomlăsa total în voia lui Dumnezeu, mulţumindu-I şi preamărindu-L pentru trecutul şi prezentul nostru şi punând în mâinile Sale viitorul nostru.

Oasemenea atitudine şi o asemenea orientare ne va sluji, va fi temeliepentru rugăciune. înainte de a începe rugăciunea, să ne smerim în faţafraţilor noştri, să na reproşăm nouă înşine faptul de a-i fi smintit,şi să continuăm să facem acest lucru pentru păcatele noastre. Săîncepemrugăciunea prin a ne ruga pentru vrăjmaşi. Să ne unim prin rugăciune cuumanitatea întreagă şi să-L rugăm pe Dumnezeu să aibă milă de noi şi delumea întreagă, nu pentru că noi suntem vrednici să ne rugăm pentrulume, ci pentru a împlini porunca iubirii care ne este prescrisă :" rugaţi-vă unii pentru alţii" (Iacov 5,l6).

Cutoate că adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au de luptat cu multesugestii păcătoase aduse de satan şi care răsar din firea noastrăatinsă de cădere, mâna atotputernică a lui Dumnezeu este mereuprezentăpentru a-i sprijini şi a-i călăuzi. Lupta însăşi este foartefolositoare, căci ea îi dă posibilitatea călugărului să dobândească oexperienţă monahală, o cunoştinţă clară şi profundă a ravagiilorprovocate firii omeneşti, de către păcat şi de către îngerul căzut;aceste cunoştinţe îl fac pe ascet să aibă o inimă blândă şi smerită, săse plângă pe sine şi lumea întreagă.

SfântulPimen cel Mare ne povesteşte despre Sfântul Ioan Colov, nevoitor plinde Duhul Sfânt, că rugându-se îndelungat lui Dumnezeu, a contenit luptaprovocată de neputinţa firii umane căzute. I-a relatat acest lucru unuibătrân dăruit cu un deosebit discernământ duhovnicesc, zicându-i:"mă odihnesc şi nu am nici un război. Şi i-a zis lui bătrânul: du-te,roagă-te lui Dumnezeu, ca să-ţi vinărăzboiul şi zdrobirea şi smereniape care le aveai mai înainte! Că prin războaie sporeşte sufletul. Deci,s-a rugat şi după ce a venit războiul, nu s-a mai rugat să-l ia de la dânsul, ci zicea: dă-mi Doamne răbdare în războaie!".

încredinţându-nepe de-a-întregul voii lui Dumnezeu, ne arătăm dispuşi să-i împlinimvoia. Prin rugăciune stăruitoare să-i cerem lui Dumnezeu capacitatea dea-i împlini voia, să-i cerem ca voia Sa, în ce ne priveşte, să se facămereu.

Dumnezeurămâne nedespărţit de cel ce se lasă în voia Sa. Orice atlet al luiHristos simte acest lucru, şi poate mărturisi că-i adevărat, atuncicând se luptă după rânduială, când se luptă lăsându-se călăuzit deEvanghelie.

Binecuvantarea Domnului peste voi, cu al Sau har si cu a Sa iubire de oameni totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor !

De ce poartă preoţii reverendă?

2011-08-30T23:47:00.004+03:00

Reverenda este haina preoteasca cea mai cunoscuta, ea fiind cunoscuta si sub denumiri precum "anteriu" sau "sutana". Reverenda este acel vesmant lung, de culoare neagra, croit cat se poate de simplu, care se poarta de catre preot peste hainele personale. Desi reverenda este numita "vesmant neliturgic", preotul nu are voie sa slujeasca nici o slujba fara a fi imbracat in aceasta. Numai peste reverenda se pun toate celelalte vesminte preotesti liturgice.
Cunoscuta si drept "haina zilnica a preotului", reverenda este acea haina neagra purtata zilnic de catre preot, din ziua hirotoniei si pana in ziua adormirii lui in Domnul. Reverenda acopera intregul corp, in afara ei, descoperite, ramanand doar mainile si chipul, ca si in iconografie, pentru binecuvantare si propovaduire.
Vesmintele cu care se imbraca slujitorii Sfantului Altar, in afara sfintelor slujbe, se cuvine a fi lungi si de o culoare cat mai intunecata, pentru ca "lungimea" inchipuie buna cuviinta, iar "culoarea inchisa" (neagra) este icoana smereniei. Tot in aceeasi erminie, reverenda reprezinta mormantul celui care o poarta, prin ea preotul aratand tuturor cum omul trebuie sa moara acestei lumi.
Reverenda, haina zilnica a preotului
Odata hirotonit, preotul nu mai are voie sa isi dea jos reverenda, decat numai in cazuri exceptionale. Aceasta este marturia tuturor marilor duhovnici. Reverenda trebuie purtata neincetat de catre preot, precum neincetat trebuie pastrat cu grija si harul primit de acesta in Taina Hirotoniei. Chiar daca harul nu sta in reverenda, reverenda ajuta insa la pastrarea harului.
Cu frica, spre a nu judeca, indraznesc a spune: cand comoditatea, confortul si rusinea fata de lume (de cei necredinciosi) incepe sa primeze, purtarea reverendei poate deveni un adevarat chin, ea ajungand sa fie inlaturata prin vorba poporului, care zice: "Nu haina il face pe om!" Insa, in pofida intelepciunii acestei vorbe, ea nu poate fi aplicata si in acest caz.
Nu putem indeparta aspectele vazute ale credintei crestine, interiorizand credinta in lucruri nevazute. Este drept ca nu reverenda si barba sunt esentiale, insa acestea dau marturie despre Domnul caruia ii slujim prin viata noastra. Tot crestinul da marturie despre credinta lui, in foarte mare masura prin comportament, insa nu numai. In cazul preotului, chiar si cand acesta tace, reverenda predica de una singura.
Reverenda nu este "o uniforma de serviciu", ca in alte meserii, deoarece rolul practic al acesteia este secundar celui duhovnicesc. Este de mare folos ca toti crestinii de rand sa-si vada preotul imbracat in reverenda, la piata ori pe strada, spre aducerea lor aminte ca nu sunt din lumea aceasta, ci ca sunt datori a se lupta neincetat cu patimile, spre dobandirea Imparatiei lui Hristos. Daca preotul nu poarta reverenda, nimeni nu are de unde sa stie ca el este preot, iar multi ar avea mare nevoie sa stie asta.
Nimic in Biserica Ortodoxie nu este intamplator; toate lucrurile si actele de cult au un fundament duhovnicesc, profund, care ajunge sa ne scape, cu cat viata noastra devine mai secularizata. Pentru aceasta, atat timp cat un preot va urmari mai mult sa fie "in pas" cu vremea, decat cu Traditia Bisericii, el va renunta cu usurinta la a mai purta reverenda.
In aceasta privinta, un prieten spunea: "Sunt preoti si preoti. Pentru unii, reverenda este "grea" si preotia "usoara"; pentru acestia reverenda nu e nimic altceva decat uniforma de serviciu; dupa slujbe, fiind greu de purtat, ei renunta cu usurinta la ea. Pentru altii, reverenda e "usoara" si preotia este "grea"; ei nu renunta cu usurinta la reverenda, deoarece nu pierd din vedere caracterul revelator al acesteia: preotului ii reaminteste permanent lucrarea pentru care a fost chemat, iar celorlalti oameni le descopera prezenta in mijlocul lor a "omului lui Dumnezeu". De aceea, in majoritatea cazurilor, modul in care un preot isi asuma reverenda, spune multe si despre cum isi asuma acesta Preotia."
Parintele Paisie Aghioritul: Reverenda nu este optionala !
In jurul anului 1972, cativa preoti de mir din Grecia au venit la Parintele Paisie Aghioritul, pentru a lua binecuvantare spre a nu mai purta reverenda. Unul dintre ei spunea: "Nu reverenda il face pe preot. Mai de preferat ar fi ca unii preoti sa umble fara reverenda, pentru ca astfel se pot apropia mai usor de lume." Parintele Paisie i-a chemat a doua zi, spre a le raspunde.
A doua zi, cand au sosit acei preoti, parintele le-a aratat un maslin din curte, caruia in seara anterioara ii curatase intentionat coaja de pe tulpina; numai in varf ii lasase cateva crengute retezate. Aratandu-le maslinul decojit, parintele le-a spus: "Va place copacul asa cum este, decojit? Asa sunt si preotii fara reverenda." Deasupra acelui maslin, parintele a scris: "Copacii si-au aruncat imbracamintea lor, dar vom vedea ce pricopseala vor face. Preotul fara rasa (reverenda) nu este de rasa". Astfel, preotii au inteles voia lui Dumnezeu si au continuat sa isi poarte reverendele.
Alta data, fiind intrebat parintele Paisie, care este motivul pentru care preotii trebuie sa poarte reverenda, acesta a raspuns, zicand: "Exista multe motive, dar si numai faptul ca toti oamenii evlaviosi se bucura, atunci cand il vad pe preotul lor purtand reverenda, este un motiv suficient."
Parintele Dionisie Ignat: Reverenda este o mare binecuvantare !
"Sub nici un motiv vreun crestin sa nu gaseasca o neoranduiala in preot. Atunci preotul are mare spor, daca ceilalti vad ca parintele e in regula. Asa-i omenirea, fie cat de multa lume, daca preotul e in uniforma, numai pe preot il vede, fiindca lumea e imbracata in alt mod."
Haina sa fie haina, regula fara nici un fel de rabat, fara nici un fel de concesie. "Sigur. Mare, mare binecuvantare este. Te pazeste de multe uniforma asta. Esti imbracat in negru, adica in pocainta, regretam inaintea lui Dumnezeu ca am pierdut raiul... de aceea sunt imbracati asa toti calugarii si toti preotii, ca un fel de pocainta, pot sa spun, ca si cum am fi in doliu. Aducandu-ne aminte ce am pierdut, putem instaura in sufletul si in inima noastra smerita cugetare."
"Trebuie mare atentie, sa nu inceapa preotul sa spuna: "Nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare, nu-i nimic daca umblu ca un mirean, nu-i nimica..." Ca sa fie preotul ca si mireanul, asta inseamna ca harul pe care ti l-o dat Dumnezeu tu l-ai batjocorit, l-ai aruncat, fiindca spui ca harul nu sta in uniforma. Se poate atata lucrul acesta, atata intunecime?"
"Pe un ofiter de armata, daca n-are uniforma, il saluta oare vreun soldat? Sub nici un motiv. Dar daca are uniforma, toti tresar: "Cine-i?" "E generalul cutare." Bre, saluta-l." Asa e si cu cele duhovnicesti, si inca mai mult, pentru ca lumea e simpla. Daca-l vede pe preot in uniforma, ce-si spune omul: Mai, e preotul, ma duc sa-i sarut mana, ca el se roaga lui Dumnezeu pentru noi."
"Cand preotul n-are uniforma lui, e ca un "domn", din cei care pot intra in orice local din lume... Pe cand preotul nu poate intra orisiunde, fiindca imbracamintea sa arata ca e reprezentantul sfinteniei, reprezentantul tuturor crestinilor care cauta sa se mantuiasca. Nu se poate nicidecum sa treaca printr-un local care nu e crestinesc. Dar el, daca arunca toate de pe dansul, si, la fel ca si orice vagabond, face orice vrea, bea, fumeaza, asa, cum stiti mai bine ca mine lucrurile acestea, atunci mergem spre daramare."
Unii preoti nu mai poarta barba. "De ce asta? Sa ca poti intra in orice local, pe unde n-ar trebui preotul nici sa treaca. Daca esti ca un mirean, te duci. E rau! Dar uniforma apostolica asta este - sa poarte preotul barba si niciodata sa nu iasa din casa si sa se duca undeva fara sa fie cu reverenda."
In tara fiind si venind inaintea lui un preot fara reverenda, parintele Dionisie Ignat a spus: "Foarte urat. Nu-i mai bine sa fii imbracat in preot? Ca preot, tu este apostolul neamului, al natiunii, al Ortodoxiei. Care e pricina sa te batjocoresti? De ce? Care-i pricina? Adica facem voia dusmanilor Ortodoxiei. Te lauda cineva cand te vede imbracat in mirean, preot fiind? Te lauda cineva? Zice bravo? Nu. Vezi, omul se pleaca spre noutati. Si acum asa e in tara, se raspandeste."

Teodor Danalache
Material preluat de pe www.crestinortodox.ro

La 96 de ani...

2011-04-30T00:15:00.010+03:00

Pe 5 Mai 2011, Părintele Nicodim ar fi împlinit 96 de ani. Dacă i-am fi putut spune "La muţi ani!", am fi primit binecuvântarea pe care obişnuia să o împartă credincioşilor:

Îi spunem însă: "Veşnică pomenire!" cu nădejdea primirii aceleiaşi binecuvântări.

.

Dragoste de Dumnezeu

2011-03-26T00:58:00.002+02:00

Postul nu este lasat sa omoare omul

2011-03-20T23:21:00.002+02:00

Unii nu postesc deloc, altii postesc o saptamana sau cateva zile, iar altii, o saptamana la inceput si o saptamana la sfarsit. Fiecare isi va lua plata dupa ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai si incurca in intelegerea postului. Unii postesc ajunand mai ales vinerea - si e foarte bine. Pentru ca postul si ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlauntru sa se repare - aceasta "uzina" care suntem noi insine si care merge asa, ca un automat: de pilda, nu ne dam seama cand se transforma painea in energie. Si cand postim, se bucura tot launtrul nostru, ne spune "mersi", pentru ca se reface aievea. Asadar, cine tine post cu regularitate isi face el insusi foarte mult bine.
Este la cate unii aceasta panica: "Daca nu mananc, mor, ametesc!" Nu-i adevarat. Postul armonizeaza si invioreaza tot launtrul nostru. Postul crestin, supravegheat si tinut cu intelepciune, este recomandat de sfintii Parinti, iar unii din ei aveau studii de medicina inalta si ei urmareau sa ne faca noua bine, nu sa ne chinuiasca. Asa ca toate au fost randuite cu foarte multa luciditate si pricepere.
Postul trebuie sa fie luminat, consimtit de buna voie, nu cu ciuda, ci sa fie ca o bucurie. Nu un post cu ciuda sau tinut de frica, pentru ca atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinta, iar mintea culege numai matraguna si numai rautati. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevarat, atunci cand posteste aceasta aparatura fizica, iar sufletul se revolta. Nu asa! Dumnezeu vrea ca totul sa fie global, armonios; sa posteasca si trupul, dar sa posteasca si sufletul, si atunci e postul cu adevarat binefacator. Sa se bucure si cele dinlauntru si sa nu se revolte gura si limba ca le-am pus la post.
Sfantul Timotei, ucenicul sfantului apostol Pavel, nu stia cum sa se chinuiasca mai mult, ca sa-si stapaneasca patimile. Manca numai paine, apa si fructe - nu numai in post, ci tot timpul - si slabise foarte rau. Sfantul Pavel, care stia suferinta lui, ii scrie sa bea si putin vin, nu numai apa, din pricina deselor sale slabiri. Desigur, sfantul Pavel ii scria putine cuvinte, insa Timotei intelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte putine. Sunt in biblioteci carti mari, volume groase, cu foarte multe pagini si pe masura ce le parcurgi, te atrag intorsaturile de fraze, cuvintele frumoase, dar cand strangi in mana, vezi cum curge tot, nu ramai cu nimic -adica ai foarte putin folos din aceasta literatura profana. Sfanta Scriptura insa este intelepciunea cea mai inalta si deseori, un singur loc, un singur cuvant din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinti care au urmat un singur cuvant din Biblie: "Vinde tot ce ai si urmeaza-mi Mie" - sfantul Antonie cel Mare, de pilda, sau sfanta Paraschiva. Le-a ramas in minte si in inima un text sau o frantura de text din sfanta Scriptura si acest text a "ars" in inima lor, ca unjaratec, toata viata - si pe acesta l-au urmat si s-au mantuit.
In epistola sa catre Timotei, sfantul Pavel scrie cuvinte de o gingasie rara. Ce poate fi mai dragastos decat faptul ca sfantul Pavel, care era asa de prins cu atatea treburi, se ingrijeste de sanatatea ucenicului sau? Si ii scrie cu multa delicatete si curatie launtrica. Timotei era bolnavicios din firea sa si isi stricase stomacul si sfantul Pavel ii scrie: "Nu bea numai apa" - asta inseamna ca pana atunci bause cu adevarat numai apa. Altadata spune: "Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul si credinciosul meu fiu" - aceste cuvinte arata vredniciile lui Timotei. Si Timotei n-ar fi fost asa vrednic, daca ar fi fost robit de trup; dar el, tanar cum era, in chilia lui, intiparea in sine toate faptele bune pe care le facea sfantul Pavel. Desi era foarte tanar, purta acelasi jug cu sfantul Pavel. "Nimeni sa nu-l dispretuiasca pe Timotei, caci el urmeaza Legea Domnului, ca si mine; si ca un tata cu fiul sau, asa impreuna cu mine a slujit el" - spune sfantul Pavel. Timotei insa continua sa posteasca inainte, cu toata asprimea. Si nu facea ca aceia care, dupa ce postesc, incep sa zica: "Ce sa mai postesc de-acum? Mi-am omorat trupul si l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce sa mai postesc?" Timotei nu zicea asa, ci cu cat erau mai mari meritele sale, cu atat mai mult se nevoia; si aceasta, desigur, a invatat tot de la sfantul Pavel.
Va atrag atentia asupra unui cuvant. Sfantul Pavel nu-i scrie: "bea vin", ci "putin vin", adica numai cat e de trebuinta pentru a alunga boala trupului, si nu pentru a ingadui boala sufletului, nici pentru a intarata patimile. Caci vinul, frati crestini, sfarseste energia organismului. Vinul e lasat de Dumnezeu sa-l intrebuintam cu masura, nu oricum. Betivul e un mort viu, are cerul cu desavarsire inchis. Betivii nu pot mosteni imparatia cerurilor, sfantul Pavel ne spune asta.
Frati crestini, din cele spuse in seara aceasta, as vrea sa ramaneti macar cu doua ganduri si anume: un post cumpatat; si dupa un post aspru, sa mancati putin. Unii postesc toata ziua, ajuneaza, si seara mananca cat ar fi mancat toata ziua si apoi toata noaptea le e rau. Este si un cuvant in popor: "Craciunul satulului, Pastele fudulului" - adica acum se taie bietii porci si mancam si ne imbuibam cu toate dupa post, mancam pentru tot postul cu un fel de razbunare si ne vatamam trupul (...). E nevoie de post cu adevarat, frati crestini.
Dar un post aspru se impleteste cu rugaciunea si cu meditatia, si mai ales sa-ti posteasca si gura in timpul postului. Sunt oameni care fac din aceasta ravna a postului un ideal. Si ferice, cu adevarat, de cei ce merg pe aceasta cale frumoasa si cu adevarat vrednica, calea postului! Numai sa fie dusa cu statornicie si rabdare, pentru ca este o cale spinoasa, frati crestini, si totdeauna veti avea de suferit pe aceasta cale. Si sfintii au suferit foarte mult, toti, fara nici o exceptie. Iar daca cineva ajunge la varful faptelor bune si apoi se ademeneste si cade, caderea lui e mare, pentru ca ii tulbura pe toti. Sfantul Timotei stia ca are nevoie de un frau pentru tineretea lui - caci tineretea aceasta de multe ori se preface intr-un fel de flacara si cuprinde totul in jur. De aceea, sfantul Timotei se ingradea din toate partile, ca sa stinga aceasta flacara a pacatului. Si el nu parasea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau in alta parte, oriunde era invatatorul sau, sfantul apostol Pavel. Toti matii sfinti au fost bolnavi, frati crestini. Incepand de la sfantul Pavel, care avea mereu nevoie de sfantul Luca, sau sfantul Ioan Gura de Aur care vomita mereu si nu putea manca niciodata cu altcineva la masa, din pricina acestei slabiciuni... sfantul Nicolae care avea picioarele ranite si umflate, de la minele de plumb din Asia Mica, unde a fost deportat...
Toti sfintii, fara exceptie, au primit suferinta in trupul lor, ca pe un ghimpe care ii ajuta sa fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinte. Iisus insusi a suit acest drum al suferintei, a calatorit pe drumul Crucii si picioarele Lui au netezit asprimea caii, au facut-o mai lesnicioasa celor ce vor merge dupa El.
Tineti seama de toate acestea, frati crestini. Luati-va in serios propria viata, pentru ca o data ii este dat omului sa traiasca si dupa moarte vine judecata - spune sfantul Pavel. Daca noi vorbim numai despre aceste lucruri si le laudam cu gura, dar nu le facem, e ca si cum am vedea in vitrina unui magazin o mancare foarte buna, dar nu o putem lua, pentru ca este un geam intre noi. Asa este si cu aceasta ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Sa facem, frati crestini. Dumnezeu sa ne ajute sa facem, si negresit, ne vom bucura de roadele si sporul cel duhovnicesc. Amin.
Postul e inainte de toate, infranare, frati crestini. Pentru ca daca nu mananci de dulce, dar mananci de post mai mult decat trebuie si mananci si o mancare foarte bine gatita, acela nu mai este post.
Noi astazi nici nu mai bagam in seama poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispret grozav fata de poruncile Lui, fara indoiala ca vom fi aspru judecati. Noi, cei de azi, ne-am obraznicit, suntem "evoluati"...
In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa mori de foame, nu are nici un rost postul tau, pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu asa, o impacare de politete, ci iertare din inima. Nu asa, ca "da, eu n-am nimic cu nimeni". Asta nu e iertare. Sa va iertati unul pe altul din toata inima, numai atunci postul va fi cu adevarat de folos. Unii nu-si vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor... Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit si dincolo ii asteapta acest foc cumplit al constiintei vinovate.
Nu va temeti de post. Postul nu e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Daca esti bolnav si postesti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Si dimpotriva, daca mananci prea bine, poti fi oricat de sanatos, indata te distrugi. Si apoi sa nu uitati ca postul nu inseamna numai post de mancare, ci sa te abtii de la tot ceea ce simti ca nu-ti este de folos: de la o placere vinovata, de la un roman nepotrivit.
In comunitatile in care traim, cand pleaca unul afara, toti ceilalti tabara pe el si ii spun toate greselile si uita ca, oricat de rau ar fi cineva, are si niste lucruri bune. Dar se uita acest amanunt si se spun numai cele rele. Si gresim osandind pe altul, si spurcam postul nostru cu acest pacat, si ne adunam pacate grele in fata lui Dumnezeu. Pentru ca atunci cand judeci pe altul, intri cu obraznicie in drepturile lui Dumnezeu, El e judecatorul. "Cine esti tu, sa judeci sluga straina?" Ce folos ca nu mananci carne, dar mananci cinstea fratelui tau? Sau dai averea la saraci, dar tu esti plin de ura?
Sa avem grija, asa cum v-am spus, sa postim si cu limba, frati crestini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greseli de neiertat. Sfantul Iacov spune asa: "Cine-si pazeste limba si nu spune lucruri gresite, acela e barbat desavarsit". Mare e razboiul purtat de limba - limba aceasta cu care vorbesc si eu acum. Si apoi nu uitati ca vom da seama de orice cuvant desert - asa ne avertizeaza Mantuitorul. E cumplit: vom fi pusi in fata cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfintii Parinti ca limba are doua garduri in fata, ca s-o poti stapani: dintii si buzele. Cand spune prostii, musc-o in asa fel incat sa curga sange. Pedepseste-ti limba, ca sa scapi tu de pedeapsa cea vesnica. Ar trebui sa ne controlam fiecare cuvant pe care-l spunem, pentru ca fiecare are rostul lui in viata noastra sau in viata altora. Nu-ti invinui numai limba, ca si cum ea ar merge fara cap si fara minte... S-o strunim noi, sa-i poruncim noi ce sa spuna, nu sa ne scuzam ca "am scapat din vedere ceea ce am spus", nu dati vina numai pe limba. Inca o data, nu uitati ca postul este si al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitati indemnul:. "Cuvantul vostru sa fie dres, cu sare.. .". Asa ca aveti grija la capitolul "barfa". La noi, asa se procedeaza. Cand lipseste cineva din birou, chiar pentru o clipa, in urma e anulat cu totul de ceilalti, nu mai e bun decat de scuipat cand se intoarce... Sa nu fie, frati crestini.
Marile calatorii sunt intotdeauna cele interioare. Pentru ca in calatoriile exterioare, in timpul nostru, sunt foarte multe inlesniri - de pilda putem merge foarte comod si putem parcurge drumuri mari intr-un interval de timp foarte scurt. Sunt insa calatorii interioare in care avem de luptat cu noi insine, asa cum, de pilda, in Athos, ca sa mergi de la o manastire la alta, te strecori pe niste cararui si cararuile astea [au] de o parte si de alta niste arbusti mici, cu foarte multi spini - si daca mai si ploua, pe de o parte te uda ploaia sau roua, iar pe de alta parte te zgarie spinii care te intampina pe toate cararuile acestea inguste. La Athos nu prea calatorim, insa calatorim cu totii pe o cale foarte ingusta, plina de spini, cu piedici de tot felul. Sa ne gandim cate piedici avem cand vrem sa facem o fapta buna, cate targuieli nu facem noi cu noi insine, cand vrem sa facem o milostenie: cat ii dam? Mai putin, ca avem si noi nevoie... Sau cat trebuie sa ne luptam ca sa ne stapanim de la niste patimi! Cat de greu ne vine sa ne hotaram la aceasta calatorie, fara sa stam pe loc, ci sa mergem numai inainte! De aceea spun ca marile calatorii sunt cele interioare - mai ales aceste targuieli cu noi insine, pentru fapta cea buna.
Aceasta randuiala a postului este tot o calatorie pentru fiecare din noi, un timp de lupta cu noi insine. Pentru ca cea mai cumplita lupta este cu noi insine, nu cu altii, frati crestini. Noi pe altul il biruim repede sau il inlaturam, mai ales daca suntem mai voinici - il desfiintam repede pe dusmanul nostru, insa cu noi insine suntem tare delicati, ne este tare mila de noi si gasim toate argumentele ca sa ne crutam pe noi insine. Postul este lasat ca o arena in care trebuie sa ne luptam cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu rautatea din noi - si e foarte greu sa te biruiesti pe tine insuti.
Si intr-o asemenea calatorie launtrica, ne este absolut de trebuinta o fapta buna care, daca o implinim, este egala cu eliberarea noastra launtrica: adica sa ne iertam unii pe altii. Pentru ca in aceasta calatorie spre inviere, avem noi insine nevoie de multa iertare de la Dumnezeu. Si daca nu iertam, nici noua nu ni se iarta si vai de sufletul nostru! Ne merg toate impotriva, chiar daca ni se pare ca mergem pe drumulcel bun; vai de sufletul nostru, daca nu ne iarta si pe noi Dumnezeu! Cand stii ca seful tau e suparat pe tine si urmeaza sa te sanctioneze, te temi si cauti sa faci tot ce poti, ca sa te ierte si sa te pui bine cu el. Dar marele Stapan al universului, cand il stim suparat pe noi, la cine putem mijloci sa ne ierte? Iar conditia iertarii Lui, e sa iertam si noi. Este conditia pe care acest mare Stapan o pune pentru fiecare dintre noi: "iertati si vi se iarta"; "nu iertati, nu vi se iarta". Aceasta este problema iertarii - foarte grea de multe ori, dar si foarte luminoasa, pentru ca ea ne ajuta la sporul cel duhovnicesc si "ne pune bine" cu acest mare si bun Stapan al universului intreg. Ierti - ti se iarta.
Orice truda pentru luminare si mantuire presupune aceasta conditie a pacii interioare. Caci asta inseamna iertarea: pacea ta. Si nici nu se poate face rugaciune cu ciuda. Cand te chinuie gandul ca celalalt ti-a facut rau, n-ai liniste in suflet si nu te poti ruga. Praful acesta care ustura si doare, stergeti-l de pe suflet si aruncati-l la caini... iertati, fratilor, ca sa puteti veni aici la rugaciune cu inima deschisa si sa va intoarceti acasa cu pace in suflet. Si nu asteptati sa va ceara celalalt iertare. Nu, incepeti prin a cere dumneavoastra iertare, pentru ca este imposibil ca, oricat ar fi si celalalt de vinovat, sa nu aveti si dumneavoastra o vina cat de mica... e imposibil...

Arhim. Sofian Boghiu

Scrisoare a Părintelui Nicodim Bujor către Părintele Dumitru Stăniloae

2011-02-25T00:57:00.009+02:00

Prea Iubite Domnule Profesor D. Stăniloae,
Cu mare bucurie Vă întîmpin. La mulţi Ani!

Înalt Prea Cucernice Părinte Mitrofor,

Trecând împreună cu magii prin Ţinutul Iudeei (ce se tîlcuieşte: spovedanie, mărturisire), şi ajnşi în Betleem (ce se tîlcuieşte: Casa Pîinii, Biserica Împărtăşaniei) şi înâlţînd Slavă Celui ce dăruieşte tuturor Pace şi îndreptează paşii noştrii pe calea Păcii, cu deplinătatea bucuriei, Vă felicit de Marele Praznic al Naşterii şi Bobotezii Domnului Hristos.

Aducînd mulţumiri Dumnezeului Care s-a născut şi Care ne-a dăruit bucuria comuniunii, cer de la El milă, care să fie bogată în Noul An în care am păşit, al bunătăţii dumnezeieşti.

Bucurîndu-mă de comuniunea unităţii noastre pentru Slava Celui ce S-a arătat, să se nască din nou în inimile noastre Cuvântul cel mai înainte de veci, spre a ne lumina mintea şi a trezii în noi conştiinţa unei necontenite căutări a Dreptăţii Lui, cu întărirea nădejdii noastre spre mântuire „fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea prin El”.

Să o slăvim deci pe Împărăteasa Cerurilor – pricina mîntuirii noastre, după vrednicia ei îngerească. Să o numim cu temătoare dragoste, aşa cum Sf. Grigorie Tesaloniceanul – Teologhisitorul Bisericii, o numea zicînd: „Serafim înflăcărat şi înfricoşat care aprinzi puternic cu dumnezeiască văpaie din lăuntrul Tău, inimile celor ce se învrednicesc să fie cuprinse de dorirea Frumuseţii Tale, - învredniceşte-ne şi pe noi, rugămu-Te, să dorim Frumuseţea ce prea înaltă a Smereniei Tale, împlinind Chipul Hristosului Tău în adîncul fiinţei noastre! Cum te vom numii, o ceea ce eşti plină de har? Cer că ai răsărit pe Soarele dreptăţii, Rai - că ai născut floarea nestricăciunii, Fecioară – că ai rămas nestricată, Maică Curată – că ai avut în sfintele braţe Fiu pe Dumnezeul tuturor. Pe Acela roagă-L să mântuiască sufletele noastre".

Al dragostei dumneavoastre sîrguincios rugător,
Părintele Nicodim Bujor Sf. M-rea Cernica Bucureşti,

P.S. Mă aflu în continuare în Ploieşti, la familia Dr. Aurica Şt. Iacov, str. Muzicanţi, cod 2000, Bloc 6 ap. 30, et 4, scara B, spitalizat la domiciliu. Sunt mult mai bine ca în iarna trecută. După ce vor trece gerurile şi ceţurile, revin în Cernica. Urmez tratament cu gama globulină şi multe vitamine la dispensarul Gării de Sud. Dr. Aurelia Iacov e nepoată a familiei mele. Sunt pensionat pentru limită de vîrstă şi vechime. Dar, noi urmăm viaţa după tipicul rînduielilor monahiceşti, după Ceaslov şi sf. Părinţi, cu blagoslovenia P.C. Stareţ.
Sărut mîinile. N.B.
8. I. 1981

Acatistul Sfintei Xenia din Sankt Petesburg

2011-02-07T02:15:00.002+02:00

Nebuna pentru Hristos !

(24 ianuarie)

Condacul 1

Tie celei alese, bineplacutei lui Dumnezeu si nebunei pentru Hristos, Sfanta si fericita maica Xenia, care ai ales nevointa rabdarii si relei patimiri, cantare de lauda iti aducem toti cei ce cinstim Sfanta pomenirea ta. Iar tu ne apara de vrajmasii cei vazuti si nevazuti, ca sa strigam tie: Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita pentru sufletele noastre.

Icosul 1

Vietii ingeresti ai ravnit maica fericita, caci dupa moartea sotului tau ai lepadat frumusetea lumii acesteia si toate cele din ea: pofta ochilor, pofta trupului si trufia vietii, dobandind nebunia cea pentru Hristos. Pentru aceasta auzi acum de la noi smerite laude:

Bucura-te, ca te-ai asemanat prin viata ta Sfantului Andrei celui nebun pentru Hristos;
Bucura-te, ca lepadandu-te de numele tau, cu numele celui adormit te-ai numit;
Bucura-te, ca nebunia cea pentru Hristos ai inceput-o luand numele sotului tau Andrei;
Bucura-te, caci numindu-te cu nume barbatesc neputinta femeiasca ai lepadat;
Bucura-te, ca toata avutia ta ai impartit-o oamenilor buni si saracilor;
Bucura-te, ca pentru Hristos ai primit saracia cea de bunavoie;
Bucura-te, ca prin nebunia ta ne-ai invatat sa lepadam cugetarea cea desarta a acestui veac;
Bucura-te, buna mangaietoare a tuturor celor ce alearga cu credinta la tine;
Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita pentru sufletele noastre.

Condacul 2

Vazand straina petrecerea ta, ca ai defaimat toata odihna si bogatia lumeasca, rudeniile tale cele dupa trup te-au crezut iesita din minti; dar locuitorii cetatii lui Petru vazand neagonisirea si saracia ta cea de buna voie au cantat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2

Intelepciunea cea data tie de Dumnezeu ai ascuns-o, Sfanta Xenia sub nebunia cea paruta, in desertaciunea marelui oras vietuind ca o locuitoare a pustiei si inaltand neincetate rugaciuni lui Dumnezeu. Iar noi minunandu-ne de aceasta petrecere a ta iti aducem unele ca acestea:

Bucura-te, ceea ce ai primit pe umerii tai greaua cruce a nebuniei pentru Hristos, data tie de Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce ai ascuns stralucirea harului prin nebunia cea paruta;
Bucura-te, ca ai dobandit darul inainte-vederii prin inalta ta smerenie si prin nevointa rugaciunii;
Bucura-te, ca ai folosit darul tau spre binele si mantuirea celor in suferinte;
Bucura-te, ceea ce ca o mai inainte-vazatoare ai zarit suferintele omenesti in necuprinse departari;
Bucura-te, ceea ce ai proorocit femeii celei bune despre nasterea fiului ei;
Bucura-te, ca pentru acea femeie ai cerut prunc de la Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce ai invatat pe toti sa alerge la Dumnezeu prin rugaciune;
Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita pentru sufletele noastre.

Condacul 3

Cu puterea cea daruita de sus tie de la Dumnezeu, barbateste ai rabdat arsita si gerul cumplit, rastignindu-ti trupul cu patimile si poftele lui. Pentru aceasta, luminata fiind de la Duhul Sfant, neincetat ai strigat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 3

Avand, o fericito, cerul ca acoperamant si pamantul asternut trupului, ai lepadat placerile trupesti de dragul imparatiei lui Dumnezeu; iar noi, vazand o asemenea minunata vietuire, cu strapungere de inima strigam tie:

Bucura-te, ca ti-ai daruit oamenilor locuinta ta pamanteasca;
Bucura-te, ceea ce ai cautat si ai primit acoperamantul ceresc;
Bucura-te, ceea ce neavand nimic pe pamant, pe toti ii imbogatesti duhovniceste;
Bucura-te, ceea ce ne inveti rabdarea prin vietuirea ta;
Bucura-te, ceea ce ai aratat oamenilor dragostea lui Dumnezeu;
Bucura-te, cea impodobita cu roadele evlaviei;
Bucura-te, ceea ce ai aratat lumii rabdarea si nerautatea;
Bucura-te, calda noastra mijlocitoare inaintea scaunului Celui Preainalt;
Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita pentru sufletele noastre.

Condacul 4

Prin blandete si nerautate biruit-ai fericita maica, viforul vietii lumesti ce tulbura cetatea lui Petru si ai dobandit despatimirea de cele stricacioase. Pentru aceea si canti acum lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4

Auzind despre tine ca - patimind pentru Hristos - dai mangaiere celor necajiti, intaresti pe cei neputinciosi si indrumi pe calea cea dreapta pe cei rataciti, oamenii aflati in suferinta alergau la tine strigand:

Bucura-te, ceea ce ai iubit cu toata inima calea lui Hristos;
Bucura-te, ceea ce ai purtat cu bucurie crucea lui Hristos;
Bucura-te, ceea ce ai rabdat toate ispitele din partea lumii, trupului si diavolului;
Bucura-te, ceea ce ai cu imbelsugare darurile lui Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce ai aratat dragoste pentru aproapele tau;
Bucura-te, ceea ce ai mangaiat pe oamenii aflati in suferinta;
Bucura-te, ceea ce ai sters lacrimile celor ce plangeau;
Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita pentru sufletele noastre.

Condacul 5

Stea purcezatoare de la Dumnezeu s-a aratat Sfintenia ta, fericita Xenia, luminand zarea cetatii lui Petru; ca oamenilor ce piereau in nebunia pacatului le-ai aratat calea mantuirii, chemand pe toti la pocainta, ca sa aduca lui Dumnezeu cantarea: Aliluia!

Icosul 5

Vazand cum te nevoiai in rugaciune, rabdand gerul si arsita, oamenii binecinstitori se straduiau sa micsoreze patimile tale, aducandu-ti imbracaminte si hrana. Dar tu pe toate le imparteai saracilor, voind a-ti pastra nevointa. Iar noi, minunandu-ne de saracia ta cea de buna voie, iti spuneam unele ca acestea:

Bucura-te, ceea ce ai suferit de buna voie arsita si gerul pentru Hristos;
Bucura-te, ceea ce in rugaciune ai petrecut necontenit;
Bucura-te, ca ai izbavit din multe nevoi cetatea lui Petru prin privegherile de toata noaptea;
Bucura-te, ceea ce de multe ori ai intors de la ea mania lui Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce noptile le petreceai pe camp in rugaciune;
Bucura-te, ceea ce ai gustat dulceata Raiului prin saracia cea duhovniceasca;
Bucura-te, ca prin aceasta dulceata toate cele lumesti le-ai lepadat;
Bucura-te, ceea ce petreceai cu totul in Dumnezeu;
Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita pentru sufletele noastre.

Condacul 6

Sfintenia vietii tale, de Dumnezeu fericito, o propovaduiesc bogati si saraci, batrani si tineri, toti cei izbaviti prin tine de felurite boli, nevoi si necazuri. Pentru aceasta si noi, preamarindu-te, strigam lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6

Stralucita slava nevoilor tale, fericita maica, atunci cand aduceai pietre noaptea, in taina, pentru cei ce cladeau biserica cimitirului, usurand astfel truda celor ce lucrau la ridicarea zidurilor. Cunoscand acestea si noi pacatosii, iti graim:

Bucura-te, ceea ce ne inveti sa savarsim in taina fapte bune;
Bucura-te, ceea ce ii chemi pe toti sa se nevoiasca pentru dreapta credinta;
Bucura-te, ceea ce ajuti celor ce zidesc bisericile lui Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce ai iubit sfintenia bisericilor;
Bucura-te, ceea ce usurezi stradaniile noastre pe calea mantuirii;
Bucura-te, grabnica ajutatoare a celor ce alearga la tine;
Bucura-te, buna mangaietoare a tuturor celor scarbiti;
Bucura-te, cereasca ocrotire a cetatii lui Petru;
Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita pentru sufletele noastre.

Condacul 7

Voind a izbavi de suferinta pe doctorul care isi plangea sotia raposata, ai poruncit unei oarecare fecioare sa alerge la Ohta si aflandu-si acolo sotul, sa-l mangaie. Si facandu-se precum ai zis, mai apoi si ei bucurandu-se au cantat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 7

Minune noua ai aratat prin rugaciunea ta, fericita maica, atunci cand ai zis femeii celei binecinstitoare: "Ia banutul, are sa se stinga", proorocind prin aceasta despre focul care cuprindea casa ei; iar prin rugaciunea ta stingandu-se vapaia, si noi cunoscand aceasta, te laudam asa:

Bucura-te, ceea ce stingi durerile oamenilor;
Bucura-te, ceea ce ai aratat indraznire catre Dumnezeu pentru cei aflati in suferinta;
Bucura-te, faclie nestinsa, care arzi cu lumina puternica in rugaciune catre Dumnezeu;
Bucura-te, mijlocitoarea noastra in nevoi si in necazuri;
Bucura-te, ceea ce scoti din groapa pierzarii pe cei stapaniti de patimi;
Bucura-te, ceea ce feresti pe fecioarele cele binecinstitoare de casatorii cu nelegiuitii;
Bucura-te, ceea ce izbavesti din deznadejde pe cei raniti de defaimari;
Bucura-te, grabnica ajutatoarea celor tarati prin judecati nedrepte;
Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita pentru sufletele noastre.

Condacul 8

Ca o straina fara adapost ai strabatut calea vietii in cetatea de scaun a patriei tale pamantesti, suferind cu mare rabdare necazurile si defaimarile; iar acum, petrecand in Ierusalimul de sus, cu bucurie canti lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8

Fost-ai tuturor toate, fericita maica Xenia: celor scarbiti mangaiere, celor neputinciosi acoperamant si ocrotire, celor intristati bucurie, celor saraci scapare, celor bolnavi tamaduire. Pentru aceasta noi toti graim catre tine:

Bucura-te, ca locuiesti in salasurile cele de sus;
Bucura-te, ca te rogi pentru noi, pacatosii;
Bucura-te, ca ai aratat chipul cel bun al slujirii lui Dumnezeu;
Bucura-te, acoperitoarea celor injositi si prigoniti;
Bucura-te, ceea ce ajuti cu rugaciunile tale poporul dreptmaritor;
Bucura-te, ca acoperi pe cei asupriti care se roaga tie;
Bucura-te, ceea ce inteleptesti pe asupritori;
Bucura-te, ceea ce rusinezi pe cei necredinciosi si batjocoritori;
Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita pentru sufletele noastre.

Condacul 9

Toate chinurile le-ai suferit, fericita maica: saracia trupeasca, foamea si setea, inca si defaimarea de la oamenii cei nelegiuiti, care te socoteau iesita din minti. Ci tu, rugandu-te lui Dumnezeu, totdeauna Ii strigai: Aliluia!

Icosul 9

Ritorii cei mult graitori nu pot pricepe cum ai mustrat prin nebunia ta nebunia lumii acesteia, si prin neputinta ta paruta ai rusinat pe cei puternici si intelepti, care nu au cunoscut puterea si intelepciunea lui Dumnezeu. Dar noi cei ce am primit ajutorul tau iti vom aduce unele ca acestea:

Bucura-te, purtatoare a dumnezeiescului Duh;
Bucura-te, ceea ce impreuna cu apostolul Pavel te lauzi cu neputinta ta;
Bucura-te, ceea ce ai mustrat lumea cu paruta ta nebunie;
Bucura-te, ceea ce ai lepadat, de dragul mantuirii, frumusetea veacului acestuia;
Bucura-te, ceea ce ai iubit din toata inima bunatatile cele ceresti;
Bucura-te, ceea ce ne chemi pe calea mantuirii;
Bucura-te, infricosatoare mustratoare a pacatului betiei;
Bucura-te, ceea ce ai fost tuturor milostiv doctor fara de arginti;
Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita pentru sufletele noastre.

Condacul 10

Vrand sa-ti mantuiesti sufletul, ti-ai rastignit patimile si poftele trupului si lepadandu-te de sineti pentru totdeauna, ti-ai luat pe umerii tai crucea si ai urmat cu toata inima lui Hristos, cantandu-i: Aliluia!

Icosul 10

Zid tare si liman neinviforat te-ai aratat celor ce se roaga tie, maica Xenia. Pentru aceasta si pe noi ne apara cu rugaciunle tale de vrajmasi vazuti si nevazuti, ca sa strigam tie:

Bucura-te, ceea ce ne indemni la osteneala duhovniceasca;
Bucura-te, ceea ce ne izbavesti de cursele vrajmasilor;
Bucura-te, tamaie duhovniceasca adusa prinos lui Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce aduci dumnezeiasca pace in inimile oamenilor;
Bucura-te, ceea ce stingi duhul rautatii in inimile celor inversunati;
Bucura-te, ceea ce dai binecuvantare copiilor celor buni;
Bucura-te, ceea ce tamaduiesti de boli prin tainica ta rugaciune;
Bucura-te, ceea ce ai aratat intelepciunea lui Dumnezeu lumii celei inraite;
Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita pentru sufletele noastre.

Condacul 11

Cantare cu lauda iti aduc, fericita Xenia, cei izbaviti din nevoi, din necazuri si din toata ispita prin rugaciunile tale si impreuna cu tine striga lui Dumnezeu, bucurandu-se: Aliluia!

Icosul 11

Lumina stralucitoare s-a aratat viata ta, Sfanta maica, luminand oamenilor in intunericul acestei vieti, caci tu ai izbavit din mocirla pacatului pe cei cazuti si spre lumina lui Hristos i-ai povatuit. Pentru aceasta dupa datorie auzi de la noi:

Bucura-te, ceea ce luminezi poporul dreptslavitor cu lumina lui Dumnezeu;
Bucura-te, bineplacuta a lui Dumnezeu, care in lume ai aratat virtuti mai presus de lume;
Bucura-te, ceea ce prin multe stradanii ai dobandit mare har;
Bucura-te, ca ai stralucit in intunericul pacatului, prin harul lui Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce dai mana de ajutor celor ce deznadajduiesc pe calea mantuirii;
Bucura-te, ceea ce intaresti in credinta pe cei neputinciosi;
Bucura-te, ceea ce rusinezi duhurile rautatii;
Bucura-te, ca ai uimit si pe ingeri cu vietuirea;
Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita pentru sufletele noastre.

Condacul 12

Har imbelsugat izvorasti, fericita maica Xenia, tuturor celor ce cinstesc pomenirea ta si alearga sub acoperamantul rugaciunilor tale. Pentru aceasta izvoraste-ne cu imbelsugare tamaduiri de la Dumnezeu si noua, care ne rugam tie, ca sa cantam cu totii: Aliluia!

Icosul 12

Cinstind fericita maica, multele tale minuni, te laudam si cu toata osardia tie ne rugam: nu ne lasa pe noi pacatosii, in toate intamplarile cele intristatoare, ci roaga pe Domnul ca sa nu cadem din credinta noastra ortodoxa, in care prin tine fiind intariti, cu buna nadejde sa-ti strigam:

Bucura-te, ceea ce ne inveti sa suferim alaturi de cei necajiti;
Bucura-te, ceea ce cu toata osardia ne ingrijesti in suferintele noastre;
Bucura-te, ceea ce ne inveti a ne rastigni patimile si poftele trupesti;
Bucura-te, mijlocitoarea si acoperitoarea celor ce cinstesc pomenirea ta;
Bucura-te, ca ai strabatut calea cea cu osteneala;
Bucura-te, ca prin aceasta ai dobandit vesnica mantuire;
Bucura-te, cea care veselesti pe cei ce alearga la mormantul tau;
Bucura-te, cea care mijlocesti pururea pentru mantuirea poporului celui dreptmaritor;
Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita pentru sufletele noastre.

Condacul 13

O, Sfanta maica Xenia, care in viata ta ai purtat - pentru dragostea Mantuitorului tau - o cruce atat de grea. Primeste de la noi, pacatosii, aceasta rugaciune adusa tie. Ingradeste-ne cu rugaciunile tale de ispitirile duhurilor intunericului si ale tuturor celor care cugeta relele asupra noastra. Roaga pe Atotinduratul Dumnezeu sa ne daruiasca putere si virtute, ca fiecare din noi luandu-si crucea si urmand lui Hristos sa-I cante in vecii nesfarsiti impreuna cu tine: Aliluia!

(Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice din nou Icosul 1 si Condacul 1.

Rugaciune catre Sfanta si Fericita noastra maica Xenia din Sankt Petersburg, cea nebuna pentru Hristos

O, Sfanta maica Xenia, vietuind sub acoperamantul Celui Preainalt si intarita fiind de Maica lui Dumnezeu, rabdand foamea si setea, gerul si arsita, defaimarile si prigonirile, ai primit de la Dumnezeu darul inainte-vederii si al facerii de minuni, iar acum salasluiesti intru lumina Celui Atotputernic. Sfanta Biserica te preamareste acum ca pe o floare bineinmiresmata. Stand inaintea Sfintei tale icoane, ne rugam tie ca uneia care esti intru viata cea neimbatranitoare, dar petreci si impreuna cu noi: primeste cererile noastre si le du la scaunul Milostivului Parinte Ceresc, ca ceea ce ai indraznire catre El; cere pentru cei ce alearga la tine mantuire vesnica, imbelsugata binecuvantare pentru faptele si inceputurile cele bune, izbavire din toate nevoile si necazurile. Mijloceste cu rugaciunile tale inaintea Atotinduratului nostru Mantuitor, pentru noi netrebnicii si pacatosii. Ajuta, Sfanta si fericita maica Xenia, sa fie luminati pruncii cu lumina Sfantului Botez si sa fie pecetluiti cu pecetea darului Sfantului Duh; baietii si fetele sa fie crescuti in credinta, cinste si frica de Dumnezeu; daruieste-le lor reusita la invatatura; tamaduieste pe cei neputinciosi; trimite dragoste si buna-intelegere celor casatoriti, invredniceste pe monahi de nevointa cea buna si apara-i de defaimari; intareste-i pe pastori intru taria Duhului Sfant, pazeste poporul si tara aceasta in pace si fara de tulburare, roaga-te pentru cei lipsiti in ceasul mortii de impartasirea cu Sfintele lui Hristos Taine; ca tu esti nadejdea noastra, grabnica noastra ascultatoare, pentru care iti aducem multumire si slavim pe Tatal si pe Fiul si pe Duhul Sfant, pe Dumnezeul cel in Treime inchinat si minunat intru Sfintii Sai acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!

Troparul Sfintei Xenia, glas 7

Iubind saracia lui Hristos, acum te indulcesti de ospatul cel vesnic; cu nebunia cea paruta ai rusinat nebunia acestei lumi, prin smerenia Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, dobandind darul ajutorarii prin minuni, Fericita Xenia, roaga pe Hristos Dumnezeu sa ne izbaveasca prin pocainta de tot raul.

GANDURI LA ADORMIREA PĂRINTELUI NICODIM

2011-02-06T22:42:00.004+02:00

"Viata este tare frumoasa daca este traita dupa poruncile Domnului. Adevarata bucurie vestita de Mantuitorul nostru, este aceea ca "numele voastre s-au scris in ceruri".

ORA 21 CERNICA

de Catalin Dumitrean

Şi moartea a ajuns ca o poveste,
Pe nici un dor nu poţi să o mai schimbi
Un telefon, o voce şi o veste,
Că Nicodim s-a dus între cei sfinţi.

Rămân cutremurat oprind apelul,
Nu mai găsesc nici loc de stăruinţi,
De parcă mi-am pierdut în noapte zelul
Când Nicodim s-a dus între cei sfinţi.

Aş vrea să plâng, dar nu pot nici a geme,
Din nou e moarte pentru cei cuminţi
Şi dăruirea pare a se teme,
Căci Nicodim s-a dus între cei sfinţi.

Cât a trăit noi n-am stiu ce-i viaţa,
Şi unii au fost cinici şi smintiţi,
Când le spuneam că-i bună dimineaţa,
Iar Nicodim vorbea cu cei mai sfinţi.

Şi vorba lui era blândeţe caldă,
Povaţa sa o floare de credinţi,
Iar ascultarea multă şi reală,
Prin care Nicodim vorbea de sfinţi.

Măicuţa îl iubea cu bucurie,
Căci se trudea cu post şi stăruinţi,
Ca rugăciunea lacrimă să-i fie,
Iar Nicodim credea mai mult în sfinţi.

Chiar Sfântul Calinic îi da de ştire,
Cum dăruirea cheamă umilinţi
Şi ea rămâne pace şi iubire
Să simtă Nicodim pe cei mai sfinţi.

Acum e prea târziu să scriem versuri,
Mai bine, mai firesc să-mbătrânim,
Să estompăm a lumii vii eresuri,
Când Nicodim e sânge pentru sfinţi.

Te las părinte să ne cânţi durerea,
Acum tu pleci rănit din cei răniţi,
Dar ai găsit în ceruri învierea
Prin Iisus, întâiul între sfinţi!

PĂRINTELE NICODIM BUJOR A FOST CHEMAT ÎN CER!

2011-02-06T22:11:00.002+02:00

Mesajul de condoleanţe al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la înmormântarea Părintelui Protosinghel Nicodim Bujor

Preacuvioase Părinte Stareţ,

Preacuvioşi Părinţi,

Întristată adunare,

Cu multă tristeţe am primit vestea trecerii din această viaţă a părintelui Protosinghel Nicodim Bujor, venerabil şi îmbunătăţit monah al Mănăstirii Cernica.

Încă din vremea studenţiei şi-a îndreptat paşii către mănăstirea Cernica, la îndemnul profesorului său Grigore Pişculescu (Gala Galaction), care a întrezărit calităţile necesare unui „ostaş, având mijlocul încins cu adevărul şi îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, având pavăza credinţei pentru a putea stinge toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului” (Efeseni 6, 14-16).

Într-o perioadă grea pentru Biserică şi pentru slujitorii ei, alături de iniţiatorii mişcării „Rugului aprins”, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, Daniil Sandu Tudor, Alexandru Mironescu şi alţii, Părintele Nicodim Bujor lupta pentru apărarea credinţei şi vieţii creştine, ameninţate de comunism.

Într-o lungă perioadă de timp părintele Nicodim Bujor a cunoscut în obştea Mănăstirii Cernica ierarhi şi monahi îmbunătăţiţi, unora fiindu-le colaborator, ucenic sau binefăcător. Aşa au fost ierarhii Efrem Enăchescu, Tit Simedrea, Nicolae al Rostovului, precum şi cei cu metania în această chinovie a Sfântului Ierarh Calinic.

În ceasurile de linişte şi inspiraţie duhovnicească a alcătuit file de acatiste – cum a fost Acatistul Sfântului Ierarh Calinic – dar şi acte, referate, procese verbale păstrate în Cancelaria mănăstirii Cernica.

Fiind grav bolnav, a urmat un tratament medical îndelungat, locuind la Ploieşti, de unde a revenit în vara anului trecut (2010) la mănăstirea sa de metanie, Cernica.

Blând, paşnic şi doritor de linişte, în mănăstire sau în patul suferinţei, părintele Protosinghel Nicodim a fost un monah evlavios şi rugător, smerit şi râvnitor, asemenea părinţilor din Pateric.

Plecarea sa dintre noi înseamnă o pierdere pentru obştea mănăstirii, pentru familia sa, dar şi toţi cei care l-au cunoscut şi l-au preţuit.

În aceste momente, când sufletul Părintelui Protosinghel Nicodim Bujor merge în lumina cea neapusă a Împărăţiei cerurilor, rugăm pe Hristos-Domnul, Cel Înviat din morţi, să odihnească sufletul său în ceata sfinţilor unde nu este durere, nici întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

Veşnica lui pomenire, din neam în neam!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Interviu cu Părintele Nicodim Bujor

2011-02-02T23:28:00.004+02:00

preluat din Lumea Credintei, anul IV, nr. 4 (33) Aprilie 2006

Părinte Nicodim, cum v-aţi hotărât spre monahism?
Dorinţa părintelui Gala Galaction a fost să mă călugăresc. El îmi era duhovnic. Parcă îl văd cum spovedea în cimitirul de la Radu Vodă. Era şi singurul profesor universitar care predica desăvârşirea prin voturile monahale: sărăcia, fecioria şi ascultarea. Când ţinea conferinţe în sala Mihai Viteazu a Facultăţii de Teologie, nu mergeam niciodată singur, ci împreună cu d-l Teodor Dan, inspector la Culte, cu doamna Evloghia Ţârlea, cu familiile Fişta şi Zega, care ajutau zilnic cantina săracilor. Această cantină a patriarhiei a funcţionat 40 de ani în strada Sfinţii Apostoli şi aici erau primiţi zilnic să ia masa 150 de oameni săraci. Ca student, ajutam şi eu. Marţea şi miercurea alegeam grâul, joia şi vinerea îl fierbeam, iar noaptea frământam pentru sâmbătă 20 de colive de sufletul voievozilor şi eroilor neamului.

Şi totuşi cum aţi intrat în mânăstire?
Era o zi luminoasă de septembrie, în anul 1942, când părintele Gala Galaction, care slujea la Radu Vodă, m-a adus de mână şi m-a prezentat părintelui Melchisedec Dumitriu, secretarul Patriarhului Nicodim Munteanu. Când m-a văzut aşa slăbuţ, acela a zis: Ce va face el în mânăstire? însă părintele Gala Galaction îmi amintesc că a replicat: Găina asta mică, să vedeţi ce ouătoare are să fie!
În 8 septembrie 1942, am intrat în Mânăstirea Cernica. Gala Galaction sărbătorea 40 de ani de preoţie şi l-a invitat şi pe ministrul Cultelor de atunci, filosoful Ioan Petrovici. Stareţ era părintele Ioil Babaca. În aceeaşi zi m-au şi călugărit, iar părintele Gala Galaction a zis: Bucură-te, mânăstire, că frumoasă floare-ţi vine!

Ce ascultare vi s-a rânduit?
Eu aveam ascultarea să predic şi să hrănesc săracii. Chilie mi s-a dat la arhondaric cu vedere spre cimitir. Arhondar era părintele Gherman Jardan din Basarabia, fost stareţ la Balaciu. În tinereţe, ca diacon, acesta slujise în prezenţa Ţarului Nicolae. El m-a întrebat: Câte limbi ştii? I-am răspuns: franceză, germană, greacă, latină şi ebraică. Acum ai să înveţi o limbă nouă: sapă, hârleţ, târnăcop – mi-a răspuns cu drag părintele.
Împreună cu părintele Roman Stanciu, viitorul episcop vicar, trebuia să trecem pe la ferestrele chiliilor, anunţând slujba: Vremea cântării, ceasul rugăciunii!, şi să nu plecăm până nu auzeam răspunsul: Amin!, semn că acela se trezise. Slujba de noapte începea la 11 şi se termina pe la 3 dimineaţa. Urma o pauză după care se făcea Sfânta Liturghie. Tot timpul am dormit îmbrăcat în rasă, ca un soldat.

Nu era greu?
Nu mă simţeam în trup. Am trăit zile şi nopţi ca într-o nuntă divină. Vedeam toată atmosfera Mânăstirii Cernica într-o lumină mare.

Ştiaţi ceva despre Sfântul Calinic înainte de a intra în Mânăstirea Cernica?
Pe Sfântul Calinic l-am ştiut înainte de canonizare. Citisem o broşură reeditată de protoiereul Lungulescu, după scrierile părinţilor Protasie şi Casian Cernicanul, ultimii cronicari ai Ţării Româneşti, cum i-a numit Nicolae Iorga.
După ce am intrat în mânăstire, spălând într-o zi pe jos în biserică, am găsit sub scaunul arhieresc un sul de hârtie scris cu literă chirilică, vechi de peste 100 de ani, pe care l-am transliterat. Era un model de spovedanie întocmit de Sfântul Dimitrie al Rostovului, de pe vremea Sfântului Calinic, model pe care îl folosesc şi astăzi ca îndrumar.

Ce ne puteţi spune despre pregătirile pentru canonizarea Sfântului Calinic din 1955? Cum s-au aşezat sfintele moaşte în raclă?
Totul s-a petrecut în pridvorul bisericii. Mitropolitul Efrem al Basarabiei ungea fiecare os cu mir. Eu le ştergeam cu procoveţe, iar părintele Augustin Mateescu, eclesiarhul, le aşeza în raclă. Peste noapte a venit autopsierul pentru a le aşeza în poziţie anatomică. Sfintele moaşte au fost legate cu fir de aur, însă eu nu am fost de faţă personal.
Îmi amintesc totuşi că în mormânt nu s-a găsit un omoplat al Sfântului. Mai târziu, stareţul Mânăstrii Frăsinei, părintele Simeon Combie, a mărturisit că este la ei, la Frăsinei, şi că părinţii îl luaseră la parastasul de 7 ani al Sfântului.

Cum a fost canonizarea Sfântului Calinic?
La început canonizarea s-a dorit în Bucureşti, la Biserica Sfântul Spiridon Nou, dar exista temerea că, de mulţimea lumii, s-ar fi blocat circulaţia, aşa că slujba s-a făcut la Cernica. Într-adevăr, au fost mii de pelerini. Cele 60 de autobuze care au plecat dimineaţa din Bucureşti către Cernica n-au mai putut întoarce de mulţimea oamenilor. Nu mai încăpeau în curtea mânăstirii şi stăteau şi pe câmp în genunchi. Securitatea, ordonată de duhul rău, ne înspăimânta mereu: Să vedeţi ce o să păţiţi ! N-am ţinut cont de prezenţa securiştilor. Era prima canonizare! Eram când într-o insulă, când în alta. O parte din securişti se urcaseră pe acoperiş, alţii în copaci. Erau şi soldaţi îmbrăcaţi civil.
Au venit părinţii de la Frăsinei. Au venit şi maicile de la Ţigăneşti şi de la Ciorogârla. Maicile de la Pasărea au mers noaptea, 8 kilometri prin pădure, ca să ajungă la timp. Au venit părintele Dumitru Stăniloae, exarhul Vasile Vasilache şi credincioşi din toată ţara.
Nu mai era nici un loc de cazare. Noi, părinţii dormeam pe duşumele. S-a pus fân în podul mânăstirii şi oamenii au dormit pe fân.

Cum a fost slujba propriu-zisă?
Au fost patru coruri. Altarul, strănile (din stânga şi din dreapta) şi cafasul. Ierarhii erau aşezaţi în sfântul altar în două cercuri. La străni cântau maicile. Diaconii dădeau răspunsurile din biserică. Unul era la cafas, altul într-o strană, altul la cealaltă, precum păsările. Diaconul Niculescu era bas, un diacon din Oltenia era bariton. Evghenie, care absolvise şi Conservatorul, era sopran şi urca foarte sus, până la si, do. De la Chişinău a venit un arhidiacon, Ursache. Când a rostit din altar Slavă Ţie, Celui Ce ne-ai arătat nouă Lumina..., au tremurat geamurile bisericii.
A participat Patriarhul Chiril al Bulgariei, care era doctor în teologie la Cernăuţi, bătrânul Patriarh Iacob al Antiohiei şi Hrisostom al Atenei, care a stat pe un scaun în faţa catapetesmei. A fost prezent şi Mitropolitul Grigore de Leningrad, care, fiind bolnav cu inima, la întoarcere a răposat în avion.
Îmi amintesc că s-a slujit cu Sfânta Evanghelie care se păstrează în muzeu dăruită mânăstirii de Elisabeta (Safta) Brâncoveanu.
Era atâta lume încât curgea apa pe pereţi. Tavanele, turla erau ude.

Care a fost momentul din slujbă care v-a emoţionat cel mai mult?
Racla cu moaştele Sfântului Calinic a stat în mijlocul bisericii până la vohodul mic. Apoi a fost dusă în sfântul altar şi aşezată în picioare la scaunul arhieresc. La slujbă Patriarhul Iustinian a invitat şi pe ierarhii din garda veche, ţinuţi pe atunci la distanţă de regimul comunist. Când a venit vremea să se citească Apostolul, de bucuria revederii, ierarhii vorbeau în altar unul cu altul şi au uitat să răspundă la: Să luăm aminte! Eu slujeam şi atunci l-am văzut pe Sfântul Calinic în picioare lângă tronul arhieresc dând binecuvântarea: Pace tuturor! Nu ştiu câţi şi-au dat seama de lucrul acesta în forfota aceea, dar n-am să uit niciodată această minune!

Aţi mai trăit personal minuni ale Sfântului Calinic?
Odată eram la masă cu nişte părinţi şi bârfeam. Pe masă erau nişte peşti mici şi îi întrebam: Măi, unde sunt părinţii voştri? şi tot noi răspundeam, ca în locul peştilor: La stăreţie, la econom, la eclesiarh. Atunci Sfântul Calinic a apărut rezemat de tocul uşii şi a zis: Voi credeţi că sunteţi de capul vostru? Nimic nu mişcă în mânăstirea asta fără ştirea mea. Mai târziu, auzind ucenicul de la stăreţie de glumele noastre, s-a mâhnit şi a hotărât că nu va mai mânca niciodată peşte.
Chiar după canonizare, un grup de credincioşi de la Braşov m-au chemat la casa Sfântului Calinic şi acolo, la fântână, mi-au istorisit cum au văzut ei canonizarea în ceruri făcută de îngeri. Mare răzvrătire făcuseră duhurile rele pentru această canonizare!
Mai sunt şi altele, dar sunt cumva personale şi pentru mine istoria nu s-a încheiat...

Când şi cum aţi început să scrieţi Acatistul Sfântului Calinic?
De acatist m-am apucat înainte de canonizare, după ce am primit vestea că Sfântul Calinic urmează să fie canonizat. Am lucrat la el cam un an de zile, însă l-am scris pentru necesitatea sufletului meu, nu ca să îl public. După canonizare, cum eram adunaţi la stăreţie, am venit cu proiectul de acatist şi, spre bucuria tuturor, părintele stareţ, arhimandritul Atanasie Gladcovski, a zis: Să-l ascultăm! Şi aşa acatistul s-a citit în biserică. Acatistul trebuie mult completat. După cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul, nu ar încăpea cărţile în lumea aceasta, aşa de mare este Sfântul Calinic.

PĂRINTELE NICODIM BUJOR

2011-02-02T23:16:00.005+02:00

Părintele Nicodim Bujor s-a născut la 5 mai 1915 în Piatra Neamţ, la praznicul Sfintei Irina. În 8 septembrie 1942 a intrat în Mânăstirea Cernica. A fost făcut ierodiacon de Prea Sfinţitul Eugen Laiu, stareţul Mânăstirii Antim, fost vicar la Cernăuţi. După 15 ani de slujire în treapta diaconiei, Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăcescu, l-a ierotonit întru ieromonah. În 1955, Părintele Nicodim a participat la canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, unde a slujit ca diacon şi s-a implicat cu tot sufletul şi toată energia în organizarea evenimentului. Tot sfinţia sa este autorul Acatistului Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica.

Cine dă, lui îşi dă

2011-01-21T00:12:00.003+02:00

Langa un satuc de munte, in hatisuri nepatrunse,

Un batran, adus de spate, un bordei mic isi facuse

Sub un fag cu umbra deasa, din pamant si din nuiele,

Petrecand in saracie, intre flori si pasarele.

Far' de nici-o mangaiere, far' de nici-un ajutor,
Rezemat in niste carje, sprijinea al sau picior.
Chinuit asa, sarmanul, isi ducea al vietii fir,
Pana cand l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca batranul catre satu-n sarbatoare,
Garbovit, cu tolba-n spate, sa cerseasca de mancare,

Aratandu-si trist durerea prin zicala lui de pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

Il stia de mult tot satul si, la orice sarbatoare,
Cei cu inima miloasa ii da-n tolba de mancare.
El, atunci, cu voce slaba, multumea, zicand cu pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

Ani in sir trecu de-a randul, multi din vremea lui murira,
Insa pe el indurarea Domnului il sprijinira.
Si din cand in cand batranul catre sat pleca, sarmanul,
Far-asi mai schimba cojocul, carja, tolba si sumanul.

Inainte lui satenii ii ieseau cu darul lor,

Ori de cate ori batranul le cerea un ajutor.

Dupa ce isi lua darul, tuturor zicea cu pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

De-al batranului des strigat, deranjata mult, se pare,

Intr-o zi, o gospodina, doamna cu un nume mare,

Vru s-aduca la tacere glasul astui cersetor,
Ce batea de multa vreme pe la poarta tuturor.

Repede facu o paine din faina cea mai alba,
Plamadita cu otrava, si la copt a pus-o-n graba.
Cum ii dete-aceasta paine, zise-n inima ei moarta:
- De acuma, stiu eu bine, ca n-o sa mai vii la poarta!

Cersetorul primi darul, il privi cu bucurie,
Dar, frumoasa fiind painea, se gandeste s-o mai tie.
Si-i repeta si stapanei vorba lui, cu multa pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

Dupa ce colinda satul, se intoarce la bordei
Si,-obosit, se odihneste pe un scaunel de tei.
Dar nu se-odihneste bine, ca se-arata pe carare,
Un fecior voinic si-un caine, venind de la vanatoare.

Obosit si mort de foame, si uitand ca-i de neam mare,

Cand sosira la coliba, tanarul cu voce tare,

Nemancat de-o zi intreaga, striga-n culmea disperarii:

- Mosule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mancarii?

Caci tot ratacesc de-aseara prin zavoi, cu al meu caine,

Si nu am gustat nimica, nici macar un colt de paine.

Stiu ca uneori, pe cale, oamenii, cu multa mila,

Iti mai pun ceva in tolba, ba si cei ce-o fac in sila.

- Cum sa nu? raspunde dansul, chiar acum am fost in sat,
Si chiar mama dumitale paine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toata si-o mananca; potoleste-ti foamea-n pace;
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

Dupa ce mancara painea, multumindu-i, a plecat

Spre casuta boiereasca, ce sclipea la ei in sat.
Ajungand acasa fiul, maica-sa-l imbratiseaza,
Dar deodata rau ii vine si la fata se-ntristeaza.

- Ce-i cu tine? Mama-ntreaba, spune iute ce-ai mancat?
Insa el cu vocea slaba, ii raspunde inecat:
- Doar atat mancat-am, maica, painea alba si frumoasa
Ce mi-a dat-o cersetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasa!

Un fior de groaza mare, mamei, inima-i cuprinde,

Care-si vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.

Tipa, urla de durere, constiinta nu-i da pace,

Vrea sa-l scoale iar la viata, dar nimic nu poate face.

In durere-si vede fapta cea marsava si debila

Si isi ia acum rasplata pentru gestul fara mila.

In urechi ii suna glasul mosului, trecand in pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

(Prelucrare dupa autor necunoscut)

Haina de nuntă

2011-01-17T18:07:00.002+02:00

de Vasile Militaru

De Mîntuitor grăită,pilda nunţii din Scriptură,
Străbătînd a lumii veacuri, a trecut din gura-n ,gură…
Mai întîii ai Lui apostoli, apoi mii şi mii de clerici
Au rostit-o la răspîntii, au citit-o prin Biserici ,
Au cîntat-o-n,Evanghelii,să primească fiecare,
Tînăr şi bătrîn în viaţă, bun şi răul,mic şi mare,
Aurul înţelepciunii ce L-a dat Mîntuitorul,
Grăind pilda cu Imparatul care şi-a nuntit feciorul.

Mii şi iarăşi mii de oameni,vieţuind, au stat s-asculte
Pilda lui Isus, în sine cu întelesurile-I multe;
Insă oamenii-ascultînd-o, au făcut ce fac într-una,
Primind:razele de soarew,razele ce le dă luna,
Binele ce li-l dă apa,- fie mări fie izvoare,
S-au mireasma-mbătătoare ce le-o dă suava floare,
Căci aceasta:fie apă, fie soare,fie lună,
Fie floare miresmată,-toate vor ceva să spună…
Dar, cîţi oameni,privind Cerul cel cu soare,lună ,stele,
Si pămîntul cu-ale sale,înţeleg ce le spun ele ?…

Căci şi-aceseta spun o pildă cu-înţeles adînc,de taină,
Si de-o nuntă unde omul va să aibe-anume haină…
Nunta-I viaţa ce pămîntul poate da cu-întreaga-I sevă,
Precum nunta era Viaţa ce trăiau Adam şi Eva ,
Nuntă însă pentru care,- dezbrăcat de-a vieţii tină,
Omul trebuie să poarte haină albă, de lumină,
Haină care tuturora o dă Cerul ca s-o poarte
Pe pămînt pînă la Nunta cea cu Viaţă făr-de moarte!

Haina-Aceasta pentru nuntă,fericiti au fost purtat
In Eden înîii oameni pîn-a nu se fi-ntinat,
Dar ei au pierdut aceasta,îmbrăcîndu-se-n alt port
Tesut tot cu măiestrie-n de-ntuneric fir de tort.
Mesterul fiind Satana ţesător de-asemeni strai,
Pierzînd cei ce-au vrut să-l poarte, dreptul vieţuirii-n Rai !

Haina nunţii despre care spune pilda lui Isus,
E ţesută din lumina sorilor cei mai de sus,
In război ce ţese raze. Cercuit de-un curcubeu,
Si la care stă să ţeasă Insăşi Sfîntul Dumnezeu !

O asemeni ţesătură nu se strică ,nu se rupe,
Si pe veci –mbodobeşte un potop de pietre scumpe !
O asemeni haină scumpă a purtat şi Lucifer,
Pînă l-a-ntinat trufia şi-a fost peăbuşit din Cer..

Ea e haină despre care lui Ioan în gură-I pune
Chiar Isus a Lui cuvinte ce-n”Apocalipsa”-I spune:
“..Să-mbraci haină de lumină ca să nu se dea pe faţă
Goliciunea de ruşine care-ai îmbăcat-o în viaţă.
Cel ce biruie păcatul,- din virtuţi făcîndu-şi salbă,
Va umbla la fel ca Mine îmbrăcat în haină albă!..

“Celor cari în sac se poartă, celor trişti şi apăsaţi,
Să lke dărui haină albă şi cunună de-Impăraţi;
Să petreacă-n buxcurie-între Ingeri şi-ntre Sfinţi,
“Sad”, al Domnului să fie,-neprihanei trebuinţi”,
Să slujească” Celui Veşnic”, spre a Lui slavă-n veşnicie,
Toţi,de apăsări să uite şi de plîns să nu mai ştie !”

Haină ce-n Eden purtînd-o mai ‘nainte cei doi inşi,
Deşii goi,nu ştiu ce e: de ruşine –a fi cuprinşi:

Dar pe care s-o dezbrace prin păcat cînd au ajuns,
S-au văzut goi şi de-ndată Tatălui I-s-au ascuns..
S-au văzut goi de lumină şi îmbrăcaţi deci amîndoi,
Spre ruşinea lor de Tatăl, cu-al păcatului noroi!
Nu s-au ruşinat că goi sînt în a trupului lor piele,
Ci:că erau goi de raze, goi de sori şi goi de stele !…

Iată-n ce fel vrea –Impăratul pilduirii, care-nfruntă
Pe cel ce, venind la nuntă, nu era-n vesmînt de nuntă…
(Că-n vechime,Impăraţii, într-al nunţilor avînt,
Imbrăcau pe toţi chwemaţii la ospăţ în alb vesmînt;

Astfel că, la nunta pildei, unul a făcut păcatul
De-a nesocotii vesmîntul tuturor dat de –Impăratul)…
După cei cuprinşi în pildă şi-n Eden,pe urmă,noi
Si-n aşa veşimnt să mergem am vrea totţi în acea vreme
Cînd la Nunta-Impărăteascz să nu fie dat afară.
Si-mbrăcat, ca şi Impăratul, pe aleile grădinii,
La ospăţ mergînd, să fie tot asemenea cu crinii!

Nunta nu este departe…La cerescul Lui război,
Impăratul ţese-ntr-una haine albe pentru noi…
Cei ce şti-vor să se-mbrace pentru Nuntă deci cu ele,
Se vor îmbrăca cu soare,cu luceferi şi cu stele
Vor nunti-n afara vremii;vor bea Vinul Nemuriirii;
Se vor veselii cum nimeni n-a mai fost în firea firii,
Rămînînd mereu la Nuntă, ce fiind în veşnicie,
Duhul meu în lut, nu poate nici s-o spună, nici s-o scrie!

Apoftegme ale Cuviosului Paisie

2011-01-11T01:19:00.005+02:00

Un om nepăsător poate fi ajutat, punând în el neliniştea cea bună după Dumnezeu, să-l facem ca să vrea el însuşi să se ajute; cu sila nu se face nimic.

Pe creştini trebuie să îi caracterizeze: agerimea duhovnicească şi nobleţea.

Când cineva începe să facă cedări în păcat, se înnegreşte lăuntric, i se tulbură ochii sufletului şi pe toate le vede tulburi.

Nu credeţi uşor ce auziţi, pentru că sunt unii care le spun aşa cum le înţeleg ei.

Când intenţiile sunt curate, omul are odihnă.

Atunci când se foloseşte fără discernământ, adevărul poate face şi crimă.

Evlavia este bună, dar trebuie însoţiotă neapărat de discernământ şi dreptate duhovnicească, pentru a nu deveni evlavia îngustă la minte şi plină de senilitate. Cel ce are smerenie, niciodată nu face pe dascălul; cel care crede că este destoinic să îndrepte pe alţii are mult egoism.

Diavolul, atunci când vrea să lupte un om, trimite întâi un drăcuşor “anestezist”, care ne face injecţie cu nesimţire (ne face să uităm de noi), apoi merge el însuşi si-l ciopleşte pe om, făcând ce vrea din el.

Diavolul ne poate oferi o grămadă de justificări, numai să nu ne lăsăm de patimile noastre.

Scurtă explicare a „Simbolului de Credinţă”

2011-01-10T23:16:00.005+02:00

Simbolul de Credinţă

Cred întru-unul Dumnezeu,

Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.

Şi întru-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, şi a pătimit şi S-a îngropat, şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică; mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor; aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.

Amin!

„Simbolul Credinţei” expune esenţa mărturisirii din Biserica Ortodoxă cu privire la Dogma Sfintei Treimi şi învăţătura bisericii.

Încă din vremea Sfinţilor Apostoli, Biserica a simţit nevoia să alcătuiască scurte mărturisiri de credinţă, care se rosteau la botez. Aceste mărturisiri de credinţă erau cunoscute doar în bisericile locale care le-au formulat. Astfel, sunt cunoscute în istorie, mărturisiri de credinţă ale bisericilor locale din Ierusalim, Alexandria şi Cipru. Odată cu apariţia marilor erezii în sânul Bisericii, s-a impus formularea unei mărturisiri de credinţă cu privire la dogma Sfintei Treimi, care să fie recunoscută de întreaga Biserică.

În anul 325, la Sinodul I ecumenic de la Niceea, s-a combătut erezia lui Arie (care susţinea că Iisus Hristos nu este Dumnezeu). Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre (printre care Sf. Nicolae, Sf. Spiridon ş.a.) i-au condamnat cu „anatema” (excludere din biserică) pe cei care susţineau această erezie. La acest sinod s-au formulat primele 7 articole ale „Simbolului de Credinţă” (până la „Şi întru Duhul Sfânt…”).

În anul 381, la Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol s-a combătut şi condamnat erezia numită, „a pnevmatomahilor” (luptătorii împotriva Sfântului Duh) cu privire la Dumnezeirea Sfântului Duh. Printre Sfinţii Părinţi ai bisericii care au combătut, şi condamnat erezia „pnevmatomahilor” şi au formulat următoarele articole din „Simbolul de Credinţă”, au fost şi Sfinţii Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Chiril de Ierusalim.

Hotărârile luate la cele două sinoade ecumenice au devenit normative pentru întreaga Biserică. Astfel s-a născut „Simbolul Credinţei”, numit „niceo-constantinopolitan”, după numele celor două localităţi unde s-au ţinut primele două sinoade ecumenice.

Acest „Simbol de Credinţă” trebuie să fie ştiut de fiecare creştin, pentru că, prin mărturisirea lui, rămâne în comuniune atât cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii care l-au alcătuit, cât şi cu întreaga Biserică mărturisitoare.

Şi o scurtă explicare a „Simbolului de Credinţă”

Cred întru-unul Dumnezeu,

Creştinul ortodox crede într-un singur Dumnezeu, după fiinţă, dar întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Persoanele Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă dumnezeiască, dar cu însuşiri personale diferite. Iată însuşirile personale: Tatăl este nenăscut şi nepurces, Fiul este născut din veci din Tatal, iar Duhul Sfant este purces din veci din Tatăl.

Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzu-telor.

Tatăl este cel ce ţine toate cele create şi cele necreate (care urmează să ia fiinţă în viitor), Cel care poartă de grijă la întreaga creaţie. Tatăl, prin Fiu,l în Duhul Sfânt a făcut, din nimic, tot universul. Prin „cer”, se înţelege lumea îngerilor şi cele nevăzute de ochiul omenesc; iar prin „pământ”, se înţelege că, a făcut pământul şi cele de pe pământ, care sunt vizibile ochiului nostru, cele văzute de noi toţi.

Şi întru-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, egală în Slava Dumnezeiască şi cu Tatăl, şi cu Duhul Sfânt este Fiul. Este numit ”Fiul”, datorită calităţii de Fiu, pentru că, El se naşte etern din Tatăl; deci este o naştere continuă, precum se naşte continuu căldura din lumină. Niciodată lumina focului nu va fi lipsită de căldură. Din Dumnezeu Tatăl, nu S-a născut decât Dumnezeu Fiul şi nu se va mai naşte nimeni. Fiul este singurul născut din Tatăl, adevăratul Dumnezeu; astfel, şi Fiul este Dumnezeu adevărat, nu prin facere (creaţie), ci prin naşterea din Tatăl; este Lumină născută din Lumina Tatălui, este Dumnezeu adevărat din Tatăl, Dumnezeu adevărat. Dacă Tatăl a gândit toată creaţia, prin Fiul S-a împlinit gândul Tatălui, desăvârşindu-se prin Duhul Sfânt.

Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om.

Prin aceste cuvinte înţelegem că, din dragoste pentru noi, oamenii, şi pentru mântuirea noastră, El, Dumnezeu, a dorit să se facă om ca noi, cu neputinţe omeneşti, dar fără păcat, luând trup omenesc din trupul Fecioarei Maria, prin Duhul Sfânt.

Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, şi a pătimit şi S-a îngropat, şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui,

A trăit pe pământ în vremea guvernării lui Pilat din Pont, vreme în care S-a adus jertfă Tatălui pentru întreaga omenire, prin suferirea bătăilor, rastignirii, morţii şi îngropării Sale. Toate aceste suferinţe ale lui Hristos au fost anunţate de către profeţii Vechiului Testament, aşa cum, anunţat a fost în scrierile (scripturile) Vechiului Testament şi faptul că va învia în a treia zi. După învierea Sa, s-a înălţat din nou la ceruri, acolo de unde a venit înainte de întrupare, şezând de-a dreapta Tatălui. Odată cu înălţarea Sa, a înălţat şi firea noastră omenească, pe care şi-a însuşit-o şi a transformat-o în propria Sa persoană, înălţănd totodată, lângă El, pe tot omul botezat şi îmbrăcat în Hristos.

iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.

La sfârşitul lumii, Hristos va veni din nou, în chip văzut, dar de data aceasta cu acel trup asumat, prin întrupare din Fecioara Maria şi plin de slavă Dumnezeiască, de după înviere. Dacă prima venire a Domnului nostru Iisus Hristos a fost în chip smerit, născându-Se într-o peşteră, cea de-a doua venire a Domnului va fi în slava Sa Dumnezeiască. La cea de-a doua venire va judeca întreaga omenire pentru faptele şi cugetele avute.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi este Duhul Sfânt, cel prin care, întreaga creaţie dobândeşte viaţă. La toată creaţia (văzută şi nevăzută) au luat parte toate Persoanele Sfintei Treimi: Tatăl a gândit lumea văzută şi cea nevăzută, prin Fiul s-a realizat, iar prin Duhul Sfânt s-a desăvârşit, prinzând viaţă toată creaţia.

Duhul Sfânt este de aceeaşi fiinţă Dumnezeiască cu Tatăl şi cu Fiul, pentru că purcede din Tatăl. Precum Fiul Se naşte din Tatăl, şi, prin această naştere, El este Dumnezeu Adevărat, şi Duhul Sfânt purcede (porneşte)din veci din Tatăl. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl spre Fiul şi spre toată creaţia, după cum voieşte El. Fiind Dumnezeu Adevărat, cu voinţă liberă din Dumnezeu Tatăl, I se cuvine aceeaşi închinare şi slăvire.

Tot prin Duhul Sfânt, Dumnezeu i-a insuflat pe prooroci, când le vorbeau oamenilor.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică;

Creştinul ortodox mărturiseşte şi credinţa întru una Biserică a lui Hristos. Întrucât e una, Biserica reprezintă locul şi efectul lucrării mântuitoare a lui Hristos. Totodată, Biserica este trupul extins al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în care îi adună, prin jertfa Sa, pe toţi cei care doresc să aibă părtăşie cu Hristos; Biserica este şi Sfântă, pentru că este trupul tainic al lui Hristos, care sfinţeşte pe tot omul devenit membru al ei. Este sobornicească, pentru că Hristos este întreg cu darurile Lui mântuitoare în fiecare biserică locală şi chiar în fiecare credincios, cu condiţia să rămână în „întregul” corpului (al Bisericii). Biserica este apostolească prin moştenirea credinţei, învăţăturii şi harului de la Apostoli – cei dintâi care le-au primit de la Hristos, prin Duhul Sfânt.

mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor; aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.

De asemenea, creştinul ortodox mărturiseşte credinţa într-un singur botez, prin care îi sunt iertate păcatele; şi aşteaptă a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos, atunci când va avea loc învierea morţilor şi începutul veacului ce va să fie, nădăjduind să fie primit şi el în viaţa veşnică.

Amin!

Întrupare

2011-01-03T23:53:00.002+02:00

de Zorica Latcu

Din slava Ta cereasca Te coboara,
Spre Bethleemul sufletului meu
Si-n staulul smereniei, Fecioara,
Intrand, sa nasti pe unul Dumnezeu.
Sa-L infasori in cantece de slava,
Ca-n scutece subtiri de bumbacel;
Si ca-ntr-o iesle plina de otava,
In pacea Duhului sa-L culci pe El.
Pleca-vor magii, soli din alta zare,
Calauziti de focul alb de stea,
S-aduca nou prinos de inchinare,
La staulul smereniei, Doamna mea.
Ci eu voi pune-n mana lor batrana
Tot aurul cuvantului istet;
Voi fauri din versul meu, Stapana,
In jarul gandului comori de pret.
Caldura rugaciunilor de seara
Va-nfierbanta cadelnitele reci:
Tamaia magilor va arde iara,
Cu fum de proslavire pana-n veci.
Si ca sa fie plina daruirea,
Voi presara in visteria lor,
Cu boabele de smirna grea, iubirea,
Cea fara de prihana si cu dor.
Stiu ca nu-s vrednica, Fecioara,
Sa-ti fiu in noapte acoperamant;
Ci-n mila Ta din ceruri Te coboara,
Sa nasti in duhul meu pe unul Sfant.

Ectenie

2011-01-03T23:42:00.000+02:00

de Zorica Latcu

Pentru ca iubirea noastra sa-nfloreasca,
Alba cum e crinul Bunelor Vestiri,
Pentru ca mladita dragostei sa creasca,
Plina de miresme, dulce de rodiri,
Pentru ca din neaua grea de peste iarna
Rod de viata calda iarasi sa legam,
Pentru ca lumina peste noi sa cearna,
Domnului sa ne rugam.

Pentru ca sa-si verse binecuvantarea,
Ca un zvon de vanturi line, peste noi,
Pentru ca in suflet sa-i simtim chemarea,
Cand plecam genunchii, seara, amandoi,
Pentru ca-n iubirea Lui sa ne-mpreune,
Cand, cuprinsi de patimi, Numele-I strigam,
Pentru ca-n vecia Lui sa ne cunune,
Domnului sa ne rugam.

Pentru ca belsugul tarinilor grele
Sa ne faca traiul rodnic si umil,
Pentru ca rasfrangeri din suras de stele
Sa sclipeasca-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea sa ne miruiasca
Si-n lumina mortii viata s-o cercam,
Pentru ca din munca pacea sa rodeasca,
Domnului sa ne rugam.

Pentru ca multimea indurarii Sale
Insusi sa-si pogoare pasul catre noi,
Pentru ca sa-I ducem sufletul in cale,
Cu miros de smirna si cu ramuri moi,
Pentru ca-n lumina alb-a diminetii,
Din stransoarea carnii sa ne dezlegam,
Si-ntr-un pas sa trecem pragul larg al vietii,
Domnului sa ne rugam.

Colind

2011-01-03T23:39:00.000+02:00

de Zorica Laţcu

Lerui, Doamne Ler,
Din inaltul Cer,
Cerne Maica, cerne,
Fulgi moi i-asterne,
Nimeni sa nu-i vada
Urma prin zapada,
Sa nu se cunoasca
Ce fiu va sa nasca.

Lerui, Doamne, Ler,
Din inaltul Cer,
Coboara, coboara,
Preasfanta Fecioara;
Dar pe unde merge
Urma i se sterge,
Taina din vecie
Nimeni sa n-o stie.

Lerui, Doamne, Ler,
Din inaltul Cer,
Intra-n staul, iata
Maica Preacurata
In staul de vite,
Pe paie strunjite,
Sa nu se cunoasca
Ce fiu va sa nasca.

Lerui, Doamne, Ler,
Din inaltul Cer,
Cerne luna, cerne,
Raze albe-asterne,
Lumina cereasca
Din iesle sa creasca,
Razele-n zapada
Ingeri sa le vada,
Din inaltul Cer.
Lerui, Doamne, Ler!...

Bilanţ duhovnicesc între ani

2010-12-31T13:09:00.001+02:00

Am prăznuit zilele acestea Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, în Betleemul Iudeei. Betleemul este nume profetic: în ebraică beyt lehem, «casa pâinii», „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer.” (Ioan 6,51), iar în arabă "beyt lahm" = «casa cărnii» „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om a intrupării, pentru că aici Dumnezeu s-a născut cu trup.” (Filipeni 2,7).Cunoaştem cum a fost primit Dumnezeu, de oameni, în grajd; cum a fost culcat, în ieslea animalelor. (Luca 2; 12, 16).
Aflându-ne acum la cumpăna dintre ani, când se fac bilanţuri, suntem şi noi provocaţi să facem un bilanţ sufletesc al anului care a trecut, punându-ne fiecare, fireasca întrebare: Oare eu cum l-am primit pe Hristos, şi unde l-am culcat în anul care a trecut? Pentru că El a zis: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” ( Apoc. 3,20). Făcând o cercetare sinceră vom putea spune „Doamne, Dumnezeul meu, ştiu că nu sunt vrednic, nici în stare ca să intri sub acoperămantul casei sufletului meu, pentru că este cu totul pustiu şi surpat şi nu afli în mine loc potrivit ca să-ţi pleci capul. Ci, precum din înălţime Te-ai plecat pentru noi, pleacă-Te şi acum spre smerenia mea. Şi precum ai binevoit a Te culca în pesteră şi în ieslea necuvântătoarelor, aşa binevoieşte a intra şi în ieslea necuvântătorului meu suflet, şi în întinatul meu trup.”
Învăţătura bisericii ne subliniază faptul că, în fiecare clipă se poate pune un început bun la toate. Dacă, prin alegerea noastră am ajuns acum “grajd al patimilor”, putem să o luam de la capăt, punând acest “început bun” în viaţa noastră, mulţumind cu nădejde lui Dumnezeu că ne pune un alt an înainte, în care avem posibilitatea să reîncepem ce am pierdut. Putem să ne lăsăm călăuziţi de El, din praznic în praznic, până ce ajungem la asemanarea cu El, până ce Hristos i-a chip în noi. ( Galateni 4, 19)

Suntem întâmpinaţi în noul an, chiar din prima zi, de un praznic în care Făcătorul legii se face Împlinitorul ei. (Matei 5,17). La 1 Ianuarie prăznuim “Tăierea împrejur cea după trup a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Tăierea împrejur era un ritual religios la evrei, legiferat de Moise (Ioan 1, 22-23), care se făcea de preoţi, sâmbăta, ca semn al legământului dintre Dumnezeu şi urmaşii lui Avraam (Facere17,11).
Cel tăiat împrejur făcea parte din poporul ales. Hristos se naşte în mijlocul poporului ales, pentru a desăvârşii legea, supunându-se întâi legii. În sens metaforic, se vorbeşte de tăierea-împrejur a inimii, în duh, nu în literă (Rom. 2,29;15,8), ca semn al înfierii noastre prin Hristos. Tăierea împrejur se identifică cu botezul, care asimilează pe credincios “tăierii împrejur a lui Hristos” , lucrând în cel botezat “dezbrăcarea cu totul de trupul cărnii” (Col. 2,11-12), pentru a-l face să trăiască pe viitor în Hristos.
Văzându-L pe însuşi Hristos, plinitor al legii şi al poruncilor lăsate în popor, spre povăţuire, să ne plecăm smerit genunchii inimii grăind către Dumnezeu: “De noapte mânecă duhul nostru către tine, Doamne, pentru că lumină sunt poruncile tale. Învaţă-ne pe noi , Dumnezeule, dreptatea ta, poruncile şi îndreptările tale. Luminează ochii gândului nostru ca nu cumva să adormim în păcate spre moarte. Risipeste orice negură din inimile noastre. Îndreptează paşii noştrii în calea păcii. Dăruieşte nouă soarele dreptăţii şi păzeşte fără de bântuială viaţa noastră cu pecetea sfântului tău duh. Amin”

De Bobotează, îl vedem cu ochii minţii, pe Hristos, în Iordan lăsându-se botezat de Ioan Botezătorul. Botezul lui Ioan era un botez al pocăinţei; nu era o taină, ca cel creştin, care are puterea şi menirea de a deschide celui botezat Împărăţia cerurilor, iertând păcatele, ci un ritual premergător şi pregătitor. Era o curătire simbolică, exterioară, cum erau şi alte curătiri simbolice din Vechiul Testament. Totuşi, unic în Vechiul Testament, botezul lui Ioan deschidea sufletul omului către Dumnezeu, prin mărturisirea păcatelor. Hristos, deşi nu avea păcat, intră în Iordan penrtu păcatul omenirii, fiindcă S-a întrupat, tocmai ca să-şi asume întreaga omenire – respectând totodata libertatea fiecăruia în parte, de a lega părtăşia cu El. Botezul lui Ioan, pe de altă parte, era o invitaţie la pocăinţă, invitaţie care se desăvârşeşte prin învăţăturile Mântuitorului Iisus Hristos (Marcu1,14-15).
Văzându-l, aşadar, pe Hristos în Iordan şi ştiindu-l ca Cel ce a “prefăcut pustiul în iezer de ape, iar pământul cel fără de apă în izvoare de ape” (Psalm 106,35), sa-L rugăm ca unii ce am prefăcut pământul cel roditor al dragostei în ”pământ sărat” al egoismului, zicând: “Nu am pocăinţa Doamne, nici umilinţa care întorc pe fii la moştenirea lor. Nu am lacrimi mângâietoare, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumeşti şi nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit inima mea de atâtea ispite şi nu poate să se înfierbânte cu lacrimile dragostei celei pentru Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, vistierul bunătăţilor, dăruieşte-mi pocăinţă neştirbită şi inimă îndurerată, ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta; căci fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Dă-mi aşadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani şi mai înainte de veci, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale. Te-am părăsit, Doamne; să nu mă părăseşti. Am ieşit de la Tine; ieşi în căutarea mea. Du-mă la păşunea Ta cea duhovnicească. Numără-mă între oile turmei Tale preaalese. Hrăneşte-mă împreună cu ele din verdeaţa dumnezeieştilor Tale Taine. Căci inima lor curată este sălaşul Tău şi se vede într-însa strălucirea descoperirilor Tale. Strălucirea Ta este mângâierea şi odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în necazuri şi în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învredniceşte şi pe mine, nevrednicul, cu harul şi cu iubirea Ta de oameni în vecii vecilor. Amin.”

Vom fi întâmpinaţi, în cursul anului care vine, de praznicul Bunei vestiri, când Arhanghelul Gavriil este trimis de Dumnezeu să vestească, pentru prima oară, celei mai curate fiinţe de pe pământ, din toate timpurile şi din toate locurile, Fecioarei Maria, din Nazaretul Galileii, vestea că, vremea mult aşteptată de întregul cosmos se va împlinii prin ea. „ ... răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” (Luca 1, 35)
Faptul că ea a fost şi este singura care putea să primească această veste, se vede şi prin faptul că, ceilalţi locuitori ai Nazaretului şi ai întregului popor s-au arătat intrigaţi, când, însuşi Dumnezeu le-a dat această veste. (Luca 4, 16-30; Ioan 10, 22-39) .Lumea a fost în aşteptare datorită nevoii de izbăvire, dar pentru că, atenţia i-a fost îndreptată spre alte scopuri, pregătirea a devenit formală. Acest formalism i-a făcut să nu-l cunoască pe Dumnezeu atunci când a venit, chiar dacă vorbea în mijlocul lor şi făcea minuni înaintea lor.
Hristos ne-a lăsat o mângâiere şi nouă, celor de azi, prin cuvintele că „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18,20) Având această nădejde dumnezeiască, să ne punem o întrebare retorică: Oare noi, îl vedem şi îl simţim, prin Duhul Sfânt sau prin lucrări? Sau ne pregătim tot cu o pregătire formală? Dacă ne vedem formalişti, să plecăm atunci genunchii inimii, la „ceea ce este mai cinstită decât Heruvinii şi mai mărită fără de asemănarea decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu- Cuvântul a născut” zicând: „O, Preasfântă Stăpână, Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului Dumnezeului meu Iisus Hristos, cad înaintea ta şi mă rog ţie, Maicii Împăratului, mai înainte îndreptând către tine această nevrednică rugăciune a mea, pe care şi primind-o Maica Împaratului Aceluia ce împarăţeste cerul şi pământul, o du la Împăratul împăraţilor, Domnul tuturor, la Fiul şi Dumnezeul tău, şi cere mie iertare de toate păcatele mele. Vieţii mele da-i îndreptare şi la sfârşitul meu trecere neîngrozită de vrajmaţii cei din vazduh; fii mie povăţuitoare, să-mi deschizi dumnezeiasca intrare a Împaraţiei şi acolo să mă îndulcesc de dulceaţa raiului şi de veselia acelei cetăţi înalte, a Ierusalimului de sus cel preafrumos şi de frumuseţile lui cele nespuse; de strălucirea luminii Treimii celei cu trei străluciri şi de dulcele glas al cântărilor îngereşti. Carei slave şi bucurii mă fă moştean şi părtaş cu toţi sfinţii, că toate le poţi ca Maica Împaratului celui atotputernic.”

Făcând câţiva paşi duhovniceşti, îl vom vedea apoi cu ochii minţii pe Iisus, intrând în Ierusalim ca un împărat triunfător şi, duhovniceşte, vom auzi glasuri de oameni şi copii strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! ” (Ioan 12,13) Osana este strigătul după ajutor, adresat unei persoane foarte importante, unui împărat cuceritor sau lui Dumnezeu. (Osana = ajută-ne, salvează-ne, mântuieşte-ne). Mulţi dintre cei ce strigau lui Hristos „Osana!”, peste câteva zile vor striga „Răstigneşte-l!” Cât de schimbător este omul! Când are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu strigă „osana!”, dar prin uitarea Lui, ajunge să-L răstignească.
Dacă conştiinţa noastră ar fi trează şi ar observa acest dualism din noi (Osana - Răstigneşte-l), ar fi cuprinsă de ruşine; am pleca capul plin de umilinţă şi am grăi: „Umileşte-te, sufletul meu, de toate bunătăţile câte le-ai luat de la Domnul şi nu le-ai păzit. Umileşte-te pentru toate câte ai lucrat şi Dumnezeu îndelung a răbdat pentru tine ca nu întru întunericul cel mai dinafară să te dai înaintea infricoşatului Divan al lui Hristos. Vai mie, păcătosului, că am întinat şi de-a pururi intârzii curăţenia inimii mele din pricina trândăvirii. Îndrăzneala inimi mele a fost ruşinată adânc de lene şi de făţărnicie, iar pofta cea rea, ca un stăpân robului, îmi porunceşte. Şi eu, întocmai ca un prunc, cu frică o ascult. Mă rătăceşte şi mă pierde pe mine, iară eu mă bucur.
Vai mie, Doamne, caci Darul Tău mă trage pe mine la viaţă iară eu, mai vârtos, spre moarte mă trag. Dimpotrivă şi-ntocmai cu îngerii, Te sârguieşti ca să mă faci!
Iar eu, întru răutate, pe mine mă micşorez . Înmulţitu-s-au păcatele mele, şi de-a pururea se înmulţţesc şi nu este margine întru mulţimea lor. Şi cine va plânge pentru mine? Numai Tu singur, Mântuitorule, de-a Ta bunătate îndemnat fiind, cauţi spre mine, cel necăjit. O, cum Te voi ruga pe Tine, Stăpâne, cînd gura mi-am umplut-o cu ocări? Sau cum Te voi iubi când sunt plin de patimi ? Sau cum va sălăşlui în mine adevărul când eu cu minciuna pe mine m-am ocărât? Sau cum Te voi chema pe Tine, când poruncile Tale nu le-am păzit ? Îndură-Te spre Mine, Doamne pentru milostivirea Ta ! Şi mă mântuieşte pe mine pentru bunătatea Ta, cu solirile Prea Curatei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoare, şi ale tuturor Sfinţilor Tăi. Că binecuvântat eşti în vecii vecilor . - Amin.“

Îl vom întâlni, apoi, în săptămâna patimilor, pe Hristos pironit pe cruce, cu mâinile deschise în semn de aşteptare, ca un părinte în aşteptarea fiului risipitor. Crucea îl ţine pironit pe Hristos, sfinţindu-se totodată prin sângele Lui. „Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, stat-a gol la judecată, şi a primit palme pestre obraz, din mâinile pe care le-a zidit. Şi poporul cel călcător de lege a răstignit pe Domnul slavei pe Cruce. Acestea zice Domnul către iudui: Poporul Meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce Mi-ţi răsplătit? În loc de mană, fiere; în loc de apă, cu oţet; în loc să mă iubiţi pe Cruce M-aţi pironit.” Toate acestea pentru o singură vină: era Fiul lui Dumnezeu.
Meditând la patimile Mântuitorului Hristos, biserica cântă: “Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne , slavă Ţie!” Privind şi noi, în parte, spre crucea lui Hristos, şi văzându-L răstgnit, cu braţele dumnezeieşti deschise în aşteptarea noastră, cu conştiinţa nevredniciei de o aşa mare cinste, ne apropiem de El, grăind: “Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în păcate am cheltuit viaţa mea! Şi căutând, Mântuitorule, la bogăţia cea neâmpuţinată a îndurărilor Tale, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, strig cu umilinţa: greşit-am la cer şi înaintea Ta !”

În spatele răstignirii vedem Învierea. Nu putem privi spre pătimirea şi răstignirea Domnului, fără să vedem învierea Lui, dar nici să privim spre Învierea Domnului, fară să trecem prin pătimirea şi răstignirea Lui. Fireşte, doar cugetând. Dacă însă dorim să şi înţelegem, prin simţire, patimile, răstignirea şi învirea , să începem prin asumarea suferinţei de la propriile patimi.
Atunci când patimile noasrte ne cer “tributul” datorat (adică împlinirea patimii), să încercăm să le refuzăm opunându-ne. Atunci vom vedea răzbunarea lor. Răbdând toate acestea până la “sânge”, nedezlipiţi de strigătul de ajutor de la Dumnezeu, vom putea trăi şi noi învierea cu El, cântând: “Hristos a înviat din morti! Ieri m-am îngropat împreuna cu tine, Hristoase, astăzi mă scol împreunî cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri, împreună cu Tine, însuţi împreună mă preaslăveşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta.”

Va urma
partea a doua

Un Crăciun tineresc

2010-12-16T10:47:00.002+02:00

Deşi Crăciunul este aceeaşi sărbătoare în lumea întregă, totuşi poporele îl sărbătoresc diferit. În Germania, spre exemplu, ştim că se cinsteşte Bradul; în America, Moş Crăciun, iar la noi, la români, Naşterea lui Hristos. Dacă la nemţii şi americanii tradiţionali, influenţa creştină este ştearsă (în sensul că pomenesc şi ei în treacăt de Naşterea lui Hristos), la românii tradiţionali se păstrează încă vie sărbătoarea Crăciunului, având în vedere “Întruparea lui Dumnezeu”.

Şi noi am introdus în tradiţia noastră, tradiţiile bradului şi ale lui Moş Crăciun, care au prins, cu fiecare generaţie nouă, parcă, tot mai mult teren în tradiţia noastră. Să fie aceasta o pierdere treptată a identităţii noastre creştine prin uitarea obiceiurilor noastre? Sau suntem uşor de impresionati de luminiţele electrice jucăuşe şi darurile bogate ale lui Moş Crăciun, uitând că, dacă nu se năştea Hristos – ca să ne îndumnezeiască – sărbătoarea Crăciunului nu mai exista?

Dacă popoarele pământului sărbătoresc acelaşi Crăciun, dar cu accente diferite, putem observa că, şi generaţiile contemporane au o abordare diferita a Crăciunului. De la copilărie pănă la senectute, există şi la noi în ţară o abordare diferită a Crăciunului, dar cu ceva în comun: COLINDUL. Nu cântece de Crăciun, ci Colide, care exprimă esenţa sărbătorii: “Astăzi s-a născut Hristos”, “O, ce veste minunată”, “Deschide uşa creştine”, ş.a. Este adevărat că, mai sunt şi alte colinde preluate din alte obiceiuri tradiţionale româneşti (în special de la peţit şi cununie), dar acestea fac parte din alt subiect.

Acum aş dori să schiţez, pe scurt, un model de petrecere al unui “Crăciun tineresc”. Mă opresc asupra tinerilor, pentru că tănărul are sufletul însetat de cunoaştere, de experienţe şi trăiri noi. Învăţătura ortodoxă învaţă că, sufletul nu îmbătrâneşte şi nici nu întinereşte; rămâne acelşi, dar îmbogăţit cu multă experienţă, cu virtuţi sau păcate, astfel încăt se poate spune, şi despre un om bărân, că are suflet tânăr, dacă nu se “baricadează” în cunoştinţele lui, ci are deschidere spre cunoaştere, spre experienţe şi trăiri noi, care să-l îmbogăţească sufleteşte, nu doar intelectual. “Nu mic este folosul sãdirii în sufletele tinerilor o oarecare înrudire şi obişnuinţã cu virtutea, pentru cã din pricina frãgezimii vârstei, învãţãturile unor astfel de oameni se înfig adânc şi rãmân pentru totdeauna…. Singurul bun care nu se pierde este virtutea; rãmâne atât celui în viaţã, cât şi celui cãruia i s-a sfârşt viaţa,” ne spune Sf. Vasile cel Mare, în “Cuvant către tineri”.

Începutul unei zile liturgice a unei sărbatori este seara zilei precedente. Cu alte cuvinte, sărbătoarea Crăciunului începe cu seara de ajun, când copiii încep să umble “pe la case-a colinda”. Pentru cei mai mari, cu pricepere, seara de ajun începe cu vecernia pentru ziua Crăciunului.

Vecernia este o slujbă de seară a bisericii, în care se aduce laudă lui Dumnezeu şi se creează o legătura “triunghiulară” între Dumnezeu cel lăudat, momentul sărbătorit (Naşterea Domnului) şi noi, cei prezenţi la acest moment, dornici de binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu. După terminarea vecerniei (care ţine cu apoximaţie o oră şi jumătate), tinerii se întâlnesc în faţa bisericii şi îşi planifică traseul pentru colindat din seara ajunului.

Cu nimic nu se poate compara colindatul din casă în casă cu prietenii, la familiile noastre sau ale lor, unde, pe lângă gustările pregătite special pentru această sărbătoare, în fiecare casă suntem întâmpinaţi cu aşteptare, emoţie şi dragoste. Acestea împlinesc sufletul omului.

Mulţi tineri au obiceiul să se adune în preajma acestor sărbători, la munte, în cluburi sau în alte localuri pentru a se „distra”, cu muzică, dans, băuturi şi mâncăruri. Chiar dacă experienţa lor personală le spune că toate acestea îi împlinesc, totuşi este bine de observat că, obiceiurile de Crăciun sunt unice prin manifestările specifice acestui moment, care se intampla o singură dată pe an. Celelalte mijloace de „distracţie”, pomenite se pot împlini oricând, în cursul unui an – evident, pentru cine le doreşte.

Colindatul mai are şi o dimensiune propovăduitoare, întrucât se vesteşte epic lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu. Dacă vom fi atenţi şi la textul colindelor – nu doar la melodie – vom observa acest lucru.

Acum, în pragul Crăciunului vreau să urez tinerilor, cărora le-am adresat aceste gânduri, nu să-şi umple traista cu covrigi, mere şi nuci, cum se urează la început de colindat, pentru că sunt mari; şi, pe langă faptul că nu au de unde să-şi mai procure o traistă, preocupările specifice lor, îi îndreaptă spre a se „umple” de întelepciune şi virtute .

De asemenea vreau să le mai urez, ca Domnul, Cel ce ne-a lăsat Crăciunul şi a transformat ieslea în palat şi grajdul în rai, umplându-le cu dumnezeiasca Lui prezenţă, să-şi facă în inima lor palat, iar viaţa lor s-o facă un rai, pentru vecie!

Crăciun cu multă bucurie sfântă, alături de cei dragi!

2010-11-27T23:22:00.001+02:00

Rugăciune

O iartă-mi, Te rog, Doamne, atâtea rugăciuni,
Prin care-Ţi cer doar pâine şi pază şi minuni,
Căci am făcut, adesea din Tine, robul meu,
Nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu.
În loc să vreau eu, Doamne, să fie voia Ta,
Îţi cer, Îţi cer într-una să faci Tu voia mea!
Îţi cer s-alungi necazul, să-mi laşi un loc în rai
Şi să-mi slujeşti în toate; să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai!
Gândindu-mă că, dacă Îţi cânt şi te slăvesc,
Am drept să-ţi cer într-una să faci tot ce-mi doresc.
O, iartă-mi felul acesta nebun de-a mă ruga
Şi-nvaţă-mă ca altfel să stau în faţa Ta;
Nu tot cerându-Ţi Ţie să fii tu robul meu,
Ci Tu cerându-mi mie iar robul să fiu eu,
Să înţeleg că felul cel bun de-a mă ruga
E să doresc ca-n toate, să fie voia Ta!