"Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie." (Mc.8,34)

Ce inseamna aceasta: sa-ti iei crucea? Aceasta inseamna primirea de bunavoie a fiecarui mijloc de vindecare care ni se da din mana lui Dumnezeu, oricat de amar ar putea fi. Cad nenorociri mari asupra ta? Fa ascultare fata de Voia lui Dumnezeu, asa cum a facut Noe. Ti se cere jertfa? Aseaza-te in mainile lui Dumnezeu cu aceeasi credinta pe care a avut-o Avraam, atunci cand a mers ca sa-si jertfeasca fiul. Ti s-a naruit gospodaria? Ti-au murit copiii dintr-odata? Indura toate cu rabdare, lipindu-te de Dumnezeu in inima ta, asa cum a facut Iov. Te parasesc prietenii si te-au impresurat dusmanii? Rabda toate fara carteala si cu credinta ca ajutorul lui Dumnezeu este aproape, asa cum au facut Apostolii. Esti trimis la moarte pentru Hristos? Multumeste-I lui Dumnezeu pentru asemena cinste, ca miile de mucenici crestini. Nu se va cere de la tine nimic ce nu a mai fost inainte, ci tu vei urma mai degraba exemplul multora - apostoli, sfinti, marturisitori si mucenici - care au facut Voia lui Hristos. Mai mult decat atat, trebuie sa stim ca umbland dupa rastignirea noastra, Domnul vrea rastignirea omului celui vechi, a omului alcatuit din obiceiurile cele rele si din slujirea pacatului. Caci, prin aceasta rastignire, omul cel vechi, deopotriva cu animalul, este trimis la moarte, iar omul cel nou, alcatuit dupa asemanarea si nemurirea lui Dumnezeu, se inalta la viata. Dupa cum spune Apostolul: "Omul cel vechi a fost rastignit" si lamureste de indata de ce: "pentru a nu mai fi robi ai pacatului" (Romani 6:6). 

Crucea este grea pentru omul cel vechi, trupesc, grea pentru un trup cu patimi si cu pofte (Galateni 5:24), dar nu este grea pentru omul cel duhovnicesc. Crucea pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1:18). De aceea noi ne laudam in Crucea lui Hristos si in crucea pe care o purtam pentru El. Domnul nu cauta ca noi sa luam Crucea Lui, ci pe a noastra. Crucea Lui este cea mai grea. El nu a fost rastignit pentru pacatele Lui, ci pentru ale noastre si, de aceea Crucea lui este cea mai grea. Noi suntem rastigniti pentru propriile noastre pacate: de aceea crucea noastra este mai usoara. Si, cand suferintele noastre sunt cele mai mari, nu trebuie sa spunem ca sunt prea mari, ca depasesc toate limitele. Dumnezeu este viu si El cunoaste masura suferintei noastre si nu ne va lasa sa suferim mai mult decat ne sta in putinta sa rabdam. Masura suferintei noastre nu este mai putin randuita si socotita, decat este randuita si socotita masura zilei si a noptii, sau decat sunt masurile stelelor in mersul lor. Sporeste suferinta noastra? Se face mai grea crucea noastra? Puterea lui Dumnezeu este cea mai mare, dupa cum spune Apostolul: "Ca precum prisosesc patimirile lui Hristos intru noi, asa prisoseste prin Hristos si mangaierea noastra." (II Corinteni 1:5).

Mai presus de toate, mangaierea noastra este mare, prin faptul ca Domnul ne cheama sa-L urmam. "Sa vina dupa Mine", spune Domnul. De ce rosteste Domnul aceasta chemare celor care isi iau crucea? Mai intai, ca sa nu cada si sa fie striviti sub ea. Oamenii sunt atat de slabi, incat crucea cea mai usoara este grea pentru omul cel mai puternic, daca acesta nu o cara cu ajutor din cer. Vedem cum se deznadajduiesc credinciosii la cea mai usoara suflare; cum striga impotriva cerului si a pamantului la un necaz mic! Cum se clatina neputinciosi dintr-o parte intr-alta, cautand vreun sprijin si ajutor in desertaciunea acestei lumi si socotesc, ca daca aceasta lume nu le poate aduce sprijin si ajutor, atunci intreaga lume este un pustiu al deznadejdii. De aceea Domnul ne cheama sa-L urmam, pentru ca numai urmandu-L pe El vom putea rabda greutatea crucii. In El vom afla putere, curaj si mangaiere. El ne va fi noua lumina pe calea cea intunecata, sanatate acolo unde este boala, tovarasie ne va fi in singuratate, bucurie in suferinta si bogatii in lipsuri. In camera in care se afla un om bolnav, se lasa noaptea o lumina aprinsa si, in noaptea acestei vieti, este nevoie de lumina cea vesnica a lui Hristos, pentru a ne usura durerea si pentru a ne pastra vie nadejdea in zorii zilei.

Sf. Nicolae Velimirovici

De ce postim?

Postul, ca orice infranare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vietii biologice, este parte dintr-o nevointa omeneasca prin care micsoram putin partasia noastra cu materia, cu biologia. E o taina in om, unde, imputinandu-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frau duhului sa-si exprime ale sale.

Daca vreti, in expresia Sfantului Pavel, “trupul ravneste impotriva duhului si duhul ravneste impotriva trupului“. Si poate toti, sau multi dintre noi cunoastem si asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, cand, daca mancam, parca “stricam” ceva care misca in duhul nostru, in inimile noastre. Daca mai avem prea multa partasie cu ale pamantului, parca se risipeste ceva mai pretios.

Aceasta constientizare poate sa mearga foarte departe, pana la acele nevointe precum le canta Troparele pentru sfinti cuviosi, “nevointe mai presus de fire”. Dar, deocamdata, nevointe pe masura puterii noastre firesti, desi postul nu este post in sensul adevarat al cuvantului – cum a postit Moisi, cum a postit Ilie, cum a postit Mantuitorul, patruzeci de zile nemancand nimic. Si au postit si Parintii nostri din scoala filocalica, ca sa-i zicem asa, de cand cu Antonie cel Mare, ba poate si inainte. Au postit si patruzeci de zile si, zic in Patericul Egiptean, si saizeci de zile (si au socotit ca totusi patruzeci de zile este masura omului cum a aratat-o Hristos, Dumnezeu cel intrupat). Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor.

Este, putem zice, un regim, o dieta. Vedeti ca postul, ca orice infranare, tine de dragoste. Dragostea cere o nevointa. Si dragostea celor ale lumii acesteia cere nevointa. Cate fete tinere astazi nu tin regim ca sa-si pastreze silueta? In masura si in legile dragostei de care esti cuprins este si masura si legile infranarii sau nevointei cu care o sa te nevoiesti.

Noi ravnim catre cele ale vietii vecinice, dar trecem prin nevointe asemanatoare; ne nevoim nu ca sa ne pastram silueta, nu pentru aceleasi motive ca tinerele care vor sa isi castige pe cineva in viata aceasta, un sot, ci in primul rand, fiindca un trup prea greoi nu prea se da rugaciunii. Si chiar pentru motive de sanatate am putea sa tinem acest post, fiindca sanatatea este folositoare pentru viata noastra duhovniceasca. Si-n al doilea rand, dar cu mai multa importanta, pentru a lasa mai mult liber-frau duhului sa se manifeste.

Deci imi vine sa zic asa: A nu se intelege ca postul si iertarea sunt destin si vocatie a omului in Ortodoxie. Postul este o nevointa, un mijloc ca toate nevointele; iertarea este aicea manifestare a iubirii; iar vocatia omului este dragostea, care si este destinul omului, in masura si in sensul in care, cum zice Apostolul, “Dumnezeu este dragoste“. Si-aceasta dragoste este legea vietii si legea veciniciei.

Pr. Rafail Noica