Cat de departe trebuie sa mearga ascultarea celui din lume fata de duhovnicul sau?

Parintele Rafail:
Ascultarea nu este o disciplina. In dreapta slavire, in ortodoxie, ascultarea este o taina. Iertati-ma, frati teologi, noi nu reducem Biserica noastra la sapte Taine. Sunt nenumarate Taine chiar daca sapte, ba opt ar trebui sa numim taine de capatai. Care-i a opta? Daca Nunta-i o Taina, apoi calugaria nu-i si asta o Taina? Da, Bun! Hai sa zicem sapte Taine de capatai, dar multe sunt Tainele Bisericii. Oriunde este vorba de viata duhovniceasca este vorba de viata tainica, o numim mistica. Ascultarea este acea taina in care omul cauta voia lui Dumnezeu pentru el insusi, in care omul poate afla si poate ramane in proniile lui Dumnezeu. Si asta se face prin duhovnic.

Nu exista o mantuire a monahului si o mantuire a mireanului, ca altfel ar fi dat Hristos alte porunci si alta Evanghelie pentru monahi si pentru mireni, pentru femei si pentru barbati si asa mai departe, pentru chinezi si pentru romani. O Evanghelie si aceleasi porunci, Evanghelie, adica buna vestire a invierii din morti si aceleasi porunci pentru lumea intreaga. Deci si mireanul, acelasi om ca Adam, ca si Eva, ca si mine monahul, avem nevoie de aceeasi intelegere a voii lui Dumnezeu. Ascultarea este acea intelegere a voii lui Dumnezeu in care trebuie sa intri. Ce gandeste Dumnezeu? Cine sunt eu? Uite un mirean de la Bucuresti zicea: as vrea sa stiu cine sunt eu si ce vrea Dumnezeu cu mine. Asta-i intrebarea de capatai si pe linia aceasta este ascultarea. Domnul, Facatorul meu, trebuie sa-mi spuna cine sunt si ce vrea cu mine, adica ce rol am de jucat in aceasta istorie, sa-mi gasesc fiinta cea adevarata, mantuirea mea.

Deci, ascultarea de duhovnic, daca o intelegeti drept, nu este vorba de orizontalism intre tine si duhovnic. Este vorba de cautarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic si asta-i intelegerea dreapta si taina aceasta se savarseste in felul asta: tu ca ucenic, ca cel care te duci la duhovnic, fie sa te spovedesti, fie sa ceri sfat, cere intai Domnului in taina inimii tale; de cate ori te vezi pacatos spune Domnului: uite Doamne ca sunt pacatos, iarta-ma, vindeca-ma. Cand te duci la duhovnic cere-I ca prin preotia duhovnicului, prin lucrarea tainica pe care a lasat-o Biserica (n.n. Taina Spovedaniei), sa ti se ierte pacatele si nadajduiesc ca de vei face astfel si stiu ca de vei face in Duh si adevar, cat de putin de la fiecare spovedanie, o sa iesi mai mult sau mai putin zburand. Acest zbor nu este doar o stare psihologica - te simti psihologic usurat - intr-adevar se intampla in Duh o usurare de care da Doamne sa ai parte acum si in veci.

Daca te duci pentru un sfat, intai lui Dumnezeu sa-i ceri indrumare: Doamne! sa fac asta sau sa fac aia? Spune-mi prin duhovnicul meu! Cand simti oarecum in rugaciune, in viata ta , ca vine momentul, du-te la duhovnic cu gandul la Dumnezeu cu atentia catre Dumnezeu si atunci spune-i duhovnicului problema ta si pandeste de la el primul cuvant. Il citesc pe sfantul Serafim, ba citesc colectia Filocalica acel prim cuvant. Dumnezeu atotputernic e bland, e acea adiere de glas subtire pe care a auzit-o proorocul Ilie si de care s-a impresionat mai mult decat cutremurul, decat uraganul, decat focul, adierea de glas subtire care e mai rapida decat toti dracii daca lucram prin ascultare. Nu intreba pe duhovnic mai departe, primeste acel prim cuvant, e cuvantul tau, duhovnicul nu ti-l poate explica, este dialogul tau intim cu Dumnezeu. Daca asa l-ai cerut de la Dumnezeu, daca in felul asta il vei primi de la duhovnic, de ce sa nu cartesti, de ce sa nu te impotrivesti? Fiindca risti sa lepezi cuvantul lui Dumnezeu. ba chiar in momentul cand ii spui parinte explica-mi mai bine, ai rupt firul cu Dumnezeu, ai inchis telefonul si acuma vorbesti cu aparatul de plastic, daca-i vorba de telefon, acuma vorbesti cu duhovnicul ca om. Asta sa nu faci! Primeste cuvantul cu credinta, cere blagoslovenie si tu vei intelege acel cuvant facandu-l.

Unul din chipurile ascultarii sunt cei zece leprosi. Hristos le-a spus un cuvant foarte indiferent. Cei zece leprosi au strigat: Mantuitorule, miluieste-ne si pe noi. Si le-a zis: duceti-va si va aratati preotului. Pai, n-avea nici un sens cuvantul acesta, fiindca ce poate sa-mi faca mie preotul, in primul rand. In al doilea rand Moise a randuit ca daca te-ai curatit de lepra sau ti se pare, du-te la preot si el te va cerceta si daca te va gasi curatit te va inscrie din nou in societate. Dar ei erau inca leprosi. Ce-au facut? s-au intors si au facut ascultare, fara sa judece, fara sa carteasca. De ce s-au vindecat? Era puterea dumnezeiasca care era continuta in acea porunca pe care ei, facand ascultare si-au insusit-o. Aia i-a inviat din morti, aia i-a curatit, aia trebuie sa cautati voi ucenicii, iar voi duhovnicii trebuie sa invatam lucrul asta, sa cerem de la Dumnezeu cuvant, sa nu raspundem din mintea noastra. Zicea Sfantul Serafim, cand raspundeam din mintea mea erau greseli si Sfantul Siluan zice: greselile pot fi mici, dar pot fi mari. dcei noi, duhovnicii, trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu ca Dumnezeu in inima noastra sa puna cuvant si trebuie sa ne nevoim, sa deslusim acel cuvant. Dar nadajduim ca pana vom ajunge si noi sa deslusim acel prim cuvant, daca voi ca ucenici, veniti la duhovnici cu credinta, credinta voastra va face din noi prooroci. Daca tu vii cu inima asa, cu deschidere la dumnezeu, tu vei face din duhovnicul tau un prooroc de fiecare data cand vei veni in aceasta ascultare la duhovnicul tau.

Multe s-ar putea zice, cer Domnului sa le zica in inima voastra, frati duhovnici si cei care va duhovniciti.

Multe s-ar putea zice, cer Domnului sa le zica in inima voastra, frati duhovnici si cei care va duhovniciti.

Cum explicati degradarea iubirii in iubire patimasa?

Parintele Rafail:
Tot omul cauta adevarul, cauta viata de unde vine si unde este destinat sa mearga. Indraznesc sa mai aduc aici un alt cuvant al parintelui meu duhovnic nici un om nu vrea sa pacatuiasca. M-au uimit atunci fiindca eu stiu ca toti vrem sa pacatuim, dar ii interzis. Nu-i adevarat! Omul nu cauta pacatul. Pacatul in general este o deformare, n-are fiinta in sine, nu exista fiindca Dumnezeu nu l-a facut si ce n-a facut Dumnezeu nu exista.

Ce este pacatul - este o deformare, si va dau ca pilda lucrul acesta ce mi s-a lamurit intr-o zi: ma gandeam ce este murdaria. Sa luam balegarul. In grajd este balegarul. Rau nu face, dar cand va trebui sa-l cureti, sa-l scoti de acolo. Pe campul meu unde o sa seman grau este aur, dar pe covorul meu in salon nu mersi, acolo imi este murdarie. Murdaria nu e ce este, ci unde este. La fel si cu pacatul, dragoste este nu ce este dragoste. Dumnezeu este dragoste si zicea un parinte, Dionisie de la Muntele Athos - un batran roman imbunatatit care mai traieste, de trei ori am vizitat asta vara Muntele Athos, de trei ori a zis la mai multi in mai multe contexte - acest cuvant: fratilor, paziti dragostea ca dragostea este de la Dumnezeu. Bineinteles ca este de la Dumnezeu pentru ca este Dumnezeu. Deci omul chipul si asemanarea lui Dumnezeu ce va fi daca nu dragoste, si daca dragostea in om piere, dragoste va cauta, si daca nu va gasi in Duh si Adevar, ca sa reluam cuvantul Mantuitorului, in deznadejdea si intunericul lui, o va gasi intr-un fel stramt si tot va trebui sa aiba o dragoste. Daca nu exista dragoste dumnezeiasca in om va curvi, dar i se va parea lui intr-o masura ca asta-i dragoste, se va dezamagi, poate isi va reveni ca fiul risipitor si se va intoarce si va cauta adevarul, dar poate ca nu - Doamne fereste.

Omul nu poate fara dragoste pentru ca nu poate fara tot ce este cuvant de la Dumnezeu. Dumnezeu nu ne da porunci care, cum zice apostolul, ne sunt grele, ingreuitoare. Dumnezeu cand ne porunceste ne arata ceea ce suntem noi ori ca suntem si nu constientizam, ori ca trebuie sa devenim. Ori, degradarea dragostei asa este. In intunericul pacatului omul nu stie, dar tanjeste, inseteaza dupa ceea ce este adevarul si nestiind cauta aiurea.

Ce este viata duhovniceasca?

Parintele Rafail: Astazi se confunda cu o revenire la o moralitate, cu o moralitate neinspiranta si insipida. Nu! Moralitatea este numai un prim pas de intoarcere, un prim pas primitiv de intoarcere la viata duhovniceasca. Cand cititi Noul Testament vedeti de cate ori apostolii vorbesc de noua viata in Hristos. Este intr-adevar o viata in Duh. Viata duhovniceasca este a trece de la viata noastra primitiva, biologica, pentru care nu am nici un cuvant de prihana [...] Viata in Duh inseamna a patrunde in legile, daca le putem numi legi, ale vietii dumnezeiesti, care viata nu cunoaste stricaciune, nici micsorare, nici suferinta - suferinta este un mers spre moarte, este o pierdere - deci viata duhovniceasca nu cunoaste pierdere si a intra inainte de moartea noastra biologica, a intra in aceste elemente ale vieti vesnice, este viata duhovniceasca.

Sa luam dragostea. Uite, va dau un exemplu: de cate ori au venit la mine oameni zdrobiti de viata aceasta, cu incurcaturi inexplicabile, cu probleme de nerezolvat si in neputinta mea, asa cum ne-a spus parintele nostru duhovnicesc (n.n. Este vorba de parintele Sofronie. Nascut in 1896 la Moscova, parintele a manifestat de timpuriu o reala vocatie de artist plastic, absolvind Scoala Nationala de Arte Frumoase din Moscova. In 1925 pleaca la Muntele Athos si intra ca monah in manastirea Sfantul Pantelimon. Aici cunoaste pe Cuviosul Siluan caruia ii devine ucenicul si mostenitorul spiritual. In 1959 intemeiaza la Maldon in Essex prima comunitate monahala ortodoxa britanica: Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, al carui staret ramane pana la moarte si unde in 1988 a fost sfintita prima biserica inchinata Cuviosului Siluan) daca au venit la mine i-am primit, asa cum i-au primit si fratii mei din manastire si daca i-am ascultat si daca am avut atat de putina dragoste sa-i ascultam fara sa judecam, de multe ori asa de putina dragoste a lucrat asa o inviere in viata acestor oameni ca uneori am ramas pur si simplu nu uimiti, trazniti! De unde pana unde!

Deci, ce vreau sa zic: dragostea in cele mai mici manifestari nu este o chestie psihologica, nici macar morala; este legea vietii, si legea vietii aduce inviere. Viata duhovniceasca este lucrul despre care se vorbeste in teologia noastra cu terminologie eretica: mistica. Pentru noi, in ortodoxie, mistica nu exista! Ce se numeste mistica, aia ii viata duhovniceasca, fiindca este a Duhului, pentru ca Duhul nu se poate exprima in termenii logicii formale, nici in materialitate, e tainica fiindca face minuni, face lucruri la care nu ne asteptam. Chiar si asta: impartasesti putina dragoste unui aproape si te minunezi de unde pana unde, ca invie toata viata lui si de multe ori si altii imprejurul lui. Deci, in cateva cuvinte, asta este viata duhovniceasca si tare m-as bucura ca acest cuvant "mistica" aproape sa nu nu se mai auda fiindca vine dintr-o erezie care nu a stiut rational unde sa plaseze niste fenomene pe care nu le putea nega si atunci a inventat un sertar pe care l-a intitulat mistica si tot ce nu intelegi bagi acolo si zici: "asta-i mistic, asta nu-i mistic". Nu! Noi n-avem nevoie de termenul acesta decat daca exista se intrebuinteaza si asta.

Pentru noi este Viata duhovniceasca, adica viata prin care acum incepem sa lucram pocainta noastra, incepem sa vedem mai limpede azi, incepem sa intelegem cuvantul din Scriptura mai bine decat ieri, maine inteleg mai multe lucruri, fac un lucru care prin a-l face imi deschide ochii daca este drept lucrul pe care l-am facut si experienta fizica pe care o am poate ca imi deschide niste orizonturi la care nu ma asteptam [...]

Fiindca ce este pocainta? Iarasi un lucru care nu se intelege drept astazi. Pocainta nu este numai o parere de rau si o miorlaiala pentru niste rautati pe care le-am facut, pocainta este, cum am zis, dinamica catre viata vesnica. Parintele nostru duhovnicesc, si daca va uitati, in armonie cu toata Filocalia, spune ca este inceputul autenticei contemplari. Ce se intampla in pocainta? Uitati cati oameni dimprejurul nostru, dar si noi ieri alaltaieri suntem inconstienti de pacate - traim pacatul si nu stim ca este pacat. De cate ori n-am auzit: "O! parinte, nu stiam ca asta-i un pacat!" sau eu candva aceasta n-am stiut ca-i pacat decat vazand intr-o rugaciune sau in intrebarile acelea din Molitfelnic. Deci constientizarea pacatului. Dar in aceasta constientizare nu este numai lucrul acesta faptic. De cate ori ai incercat sa convingi pe cineva ca asta nu-i un lucru bun, un pacat si nu te-a crezut? Si ce se intampla cand incepe sa te creada? Ce se intampla cand eu constientizez ca un lucru a fost pacat? Incep sa vad intunericul in care sunt. Si ce-mi arata acest intuneric? Decat ca e prezenta o lumina pe undeva in viata mea. Deci constientizarea pacatului, in doua cuvinte este - v-o spun din partea filocalicilor si-a parintelui meu duhovnic - este lumina necreata, este Dumnezeu Insusi Care-mi lumineaza constiinta. Acum risc deznadejdea, dar acum nu-i momentul sa deznadajduiesc ca sunt mai rau decat ieri, ba sunt mai bine, sunt tot pacatosul de ieri, dar incep sa fiu constient. Vazand acuma raul si intunericul pacatului meu pot sa deznadajduiesc, dar eu sunt mai pretios in ochii lui Dumnezeu decat atunci cand eram acelasi pacatos dar habar n-aveam. De ce? Fiindca Dumnezeu gaseste in mine pe cineva cu care poate sa inceapa a vorbi si zicea parintele Sofronie: Viata pocaintei nu este altceva decat intoarcerea omului de catre intunericul pe care astazi lumina lui Dumnezeu mi-l descopera, catre acea lumina. Contemplarea luminii necreate, a lui Dumnezeu Insusi, nu este asa un fenomen cum ni-l inchipuim noi. Este un lucru care este intr-un firesc al dezvoltarii omului, al devenirii omului intru fiinta, un firesc, cand omul a devenit o minte de Dumnezeu vazatoare fiindca printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumnezeu imi dezvaluie intunericul, incep sa vad ceva in viata mea - da-ne Doamne si auzi-ne ca rugaciune! - incep sa vad insasi lumina. Parintele nostru Sofronie zicea: de-abia atunci o sa-ti dai seama ca asta este acea lumina care in zilele deznadejdilor mele ma lumina ca sa-mi vad intunericul, ca sa incep calatoria mea dintru intuneric intru lumina.
Asta este ce numesc viata duhovniceasca.

Ati vorbit mult despre dragostea cea adevarata, ca este iertare, este postire, este jertfire, cum explicati degradarea iubirii in iubire patimasa?
Parintele Rafail: Tot omul cauta adevarul, cauta viata de unde vine si unde este destinat sa mearga. Indraznesc sa mai aduc aici un alt cuvant al parintelui meu duhovnic nici un om nu vrea sa pacatuiasca. M-au uimit atunci fiindca eu stiu ca toti vrem sa pacatuim, dar ii interzis. Nu-i adevarat! Omul nu cauta pacatul. Pacatul in general este o deformare, n-are fiinta in sine, nu exista fiindca Dumnezeu nu l-a facut si ce n-a facut Dumnezeu nu exista.

Ce este pacatul - este o deformare, si va dau ca pilda lucrul acesta ce mi s-a lamurit intr-o zi: ma gandeam ce este murdaria. Sa luam balegarul. In grajd este balegarul. Rau nu face, dar cand va trebui sa-l cureti, sa-l scoti de acolo. Pe campul meu unde o sa seman grau este aur, dar pe covorul meu in salon nu mersi, acolo imi este murdarie. Murdaria nu e ce este, ci unde este. La fel si cu pacatul, dragoste este nu ce este dragoste. Dumnezeu este dragoste si zicea un parinte, Dionisie de la Muntele Athos - un batran roman imbunatatit care mai traieste, de trei ori am vizitat asta vara Muntele Athos, de trei ori a zis la mai multi in mai multe contexte - acest cuvant: fratilor, paziti dragostea ca dragostea este de la Dumnezeu. Bineinteles ca este de la Dumnezeu pentru ca este Dumnezeu. Deci omul chipul si asemanarea lui Dumnezeu ce va fi daca nu dragoste, si daca dragostea in om piere, dragoste va cauta, si daca nu va gasi in Duh si Adevar, ca sa reluam cuvantul Mantuitorului, in deznadejdea si intunericul lui, o va gasi intr-un fel stramt si tot va trebui sa aiba o dragoste. Daca nu exista dragoste dumnezeiasca in om va curvi, dar i se va parea lui intr-o masura ca asta-i dragoste, se va dezamagi, poate isi va reveni ca fiul risipitor si se va intoarce si va cauta adevarul, dar poate ca nu - Doamne fereste.

Omul nu poate fara dragoste pentru ca nu poate fara tot ce este cuvant de la Dumnezeu. Dumnezeu nu ne da porunci care, cum zice apostolul, ne sunt grele, ingreuitoare. Dumnezeu cand ne porunceste ne arata ceea ce suntem noi ori ca suntem si nu constientizam, ori ca trebuie sa devenim. Ori, degradarea dragostei asa este. In intunericul pacatului omul nu stie, dar tanjeste, inseteaza dupa ceea ce este adevarul si nestiind cauta aiurea.

Folosul rugăciunilor pentru morţi (adormiţi)

 Încep a spune cateva lucruri despre „Folosul rugăciunilor ptr. morţi” încercând la început să amintesc pricina care ne-a adus să ne întâlnim şi să discutăm despre subiectul amintit. Este adevarat ca materialul s-ar putea sa para mai lung, dar am incercat sa concentrez ideile si sa va introduc in gandirea ortodoxa, nu doar sa prezint un material prin care sa combat o anumita atitudine diferita de a bisericii ortodoxe, ci ca sa intelegeti motivatia rugaciunilor pentru morti din punctual de vedere ortodox,.

Din câte imi amintesc, aţi fost de acord să ne întalnim pentru ai demonstra mamei dv. că rugăciunile de parastas şi celelalte rugaciuni rânduite de Biserica Ortodoxă pentru morţi, sunt de prisos, datorita faptului ca „cel mort nu mai poate fi salvat din locul de chin in care este”, conform invaţaturii adventiste din care vă împărtaşiti. Stim amandoi ca intre învaţătura ortodoxă şi cea adventista sunt multe deosebiri. Cunosc şi eu in parte invăţătura adventista cum şi dv. tot in parte o cunoaşteti pe cea ortodoxa, de aceea am fost de acord să ne intalnim şi să discutam pe marginea acestei teme (nu cu intentii prozelite) ptr. mama dv., desi eu stiu ca ea este convinsă în adancul ei de ceea ce face, ptr.ca este o ortodoxa traitoare, nu doar cu numele, la aceasta ajutandu-o si „ghimpele” ei prin necazul pe care il produce.

De ce noi ortodocşii ne rugăm ptr. Cei morţii?

1. Ptr. Că îi considerăm adormiţi şi nu morti, lucru care ne face să putem fi în comuniune cu ei prin Hristos, în biserică.”Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat”( I Cor. 12, 13) . Moartea trupeasca nu-i desparte insa pe crestini de Hristos. Chiar si dupa moarte, ei raman uniti cu Hristos, ca membre vii ale bisericii, care este Trupul Sau, iar prin Hristos ei continua sa ramana in stransa legatura si comuniune cu membrii cei vii ai Bisericii. “Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimile, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea Intru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39). 

Ca Trup al lui Hristos, Biserica are datoria sa se ingrijeasca si sa se roage pentru toti fiii si fiicele sale care au murit intru nadejdea invierii si a vietii celei vesnice.

Noi nu putem sti care dintre morti vor fi iertati si mantuiti, dar avem datoria sa ne rugam neincetat pentru toti, cu nadejdea ca Dumnezeu ne va asculta rugaciunile si-i va scapa de focul cel vesnic al iadului care este aprins de pacat prin nelucrare (Matei 25, 41).

2. Păcatul

Stim ca tot omul este păcătos "Ca nu este drept nici unul "(Rom. 3,10). "Nimeni nu e curat de pacate, macar de-ar fi trait o singura zi pe pamant" (Iov 14, 44). Acestea stiindu-le, nu putem avea siguranţa 100% că vom fi mantuiti. “Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos? “ (I Petru 4,18)

Hristos a pătimit, ne-a deschis calea spre Împarăţia lui Dumnezeu, prin botez si credinţa în El, dar oare am putut pastra Harul Duhului Sfant primit la botez? “…prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine.” (I Cor. 15 ,10 ) Cati dintre noi au reusit sa scape de mandrie, de manie, de egoism si alte asemena patimi, pe care de multe ori le cultivam in loc sa le omoram. “Văd în mădularele mele - zice Apostolul Pavel- o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” (Romani 7,23). De aceea situatia celor morti, destinati prin judecata chinurilor iadului nu se mai poate modifica prin propria lor vointa ci numai prin rugaciunile celor vii, ale Bisericii. De aici, necesitatea rugaciunilor pentru cei morti. 

In Biserica ortodoxă intre cei vii si cei morti nu este un zid despartitor, ci ei sunt solidari impreuna. “Caci daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna.” (I Corinteni XII, 26). Aceestea ne leaga de o alta motivatie:

3. Dragostea

În iubirea fata de aproapele noi ii dorim semenului nostru binele moral si material; iar binele spiritual cel mai inalt este, fara indoiala, mintuirea sufleteasca, dobindirea imparatiei lui Dumnezeu. Deci, rugaciunea spre indreptarea celui ratacit, pentru iertarea pacatelor lui fie vietuind in lume, fie in viata de dupa moarte este un act de iubire crestina. Rugaciunea este necesara pentru semeni, caci spune Sfintul Iacov: “Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati, caci mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului” (Iacov V, 16), Sfintul Pavel adauga: «Pentru ca stiu ca aceasta imi va fi mie spre mintuire, prin rugaciunile voastre si cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos» (Filipeni I, 19).

Rugaciunile facute cu credinta pentru noi si pentru semeni au rezultat, caci Mintuitorul a spus: “Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide” (Matei VII, 7). Sau: “Si toate cite veti cere, rugindu-va cu credinta, veti primi” (Matei XXI, 22; Marcu XI, 24; Ioan XIV, 13). Mai mult, Domnul Hristos si Apostolii Sai raspund faptic la rugaciunile ce li se fac si ajuta pe acei pentru care sint rugati. Astfel Domnul Hristos vindeca pe sluga sutasului (Matei VIII, 5-13), pe fiica cananeencei (Matei XV, 22-26); pe tinarul lunatic (Matei XVII, 14-18); inviaza pe fiica lui Iair (Matei IX, 23-25). Toate aceste minuni Domnul Hristos le indeplineste pe baza rugaciunilor celor apropiati. De asemenea si Sfintul Petru inviaza pe Tabita la rugaciunile credinciosilor apropiati ei (Fapte IX, 40-41).

Uniti in aceeasi credinta (Efeseni IV, 5) si vietuind in acelasi trup tainic al lui Hristos, membrii Bisericii isi impartasesc intre ei dragostea crestina, (cea mai mare porunca a Mintuitorului): “Porunca noua dau voua: sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi unul pe altul sa va iubiti” (Ioan XIII, 34; 12-13; Romani XIII, 9-10; I Corinteni XIII). Iar Sfintul Ioan arata ca dragostea fata de Domnul se concretizeaza si se vadeste in iubirea aproapelui (I Ioan IV, 20). 

In Biserica Ortodoxă mijlocirea nu are limite rigide: pentru cei morţi sau pentru cei vii; “Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate.” (I Petru 4,8)

Rugaciunea pentru cei morti presupune nu numai o mijlocire pe langa Creator, ci si o actiune directa asupra sufletului, susceptibila sa-l faca demn de iertare. Iar afirmatia ca prin rugaciunile Bisericii unele suflete pot fi trecute din iad in rai pare a sta in contrazicere cu cuvintele de la Luca 16, 26, dupa care intre rai si iad este o prapastie de netrecut. Contradictia este insa aparenta, intrucat, daca privim lucrarile mai atent vom vedea ca intre acest text si invatatura Bisericii Ortodoxe privitoare la posibilitatea mantuirii din iad exista de fapt o perfecta concurenta. 

Textul amintit spune numai atat ca nimeni nu poate primi prin propria vointa sa treaca dintr-o stare in alta. Avraam spune bogatului: "intre noi si voi s-a asezat o prapastie mare, astfel ca cei ce ar vrea sa treaca de aici la voi, ori de acolo la noi sa nu poata sa treaca". Este exact ceea ce spune Biserica. Bariera aceasta este de netrecut cand cineva aflat intr-o parte sau alta a ei ar vrea s-o depaseasca, dar pentru Domnul ea nu constituie o bariera. Cei ce in viata de aici si-au taiat de bunavoie orice posibilitate, ca odata ajunsi dincolo Biserica sa nu poata mijloci prin rugaciuni pentru schimbarea in bine a starii lor, acestia au intr-adevar in fata lor o asemenea bariera. Ea nu este de netrecut pentru Domnul, dar nimeni nu poate fi mantuit impotriva vointei sale. Ar fi poate absurd sa se invoace in acest caz dragostea lui Dumnezeu.

Dovezi

Se stie foarte bine faptul că Sf. Scriptura (Biblia), - si in special Noul Testament - a fost scrisă pentru nevoile sufletesti ale crestinilor din primele veacuri (ma refer la Noul Testament), care doreau sa afle cat mai multe date despre invatatura si faptele Mantuitorului (in special), dar si diferite alte invataturi la nevoile concrete ale bisericii si a membrilor ei din fiecare comunitate. Toate acestea nu s-au putut cuprinde in paginile Noului Testament (Ioan 21,25). Majoritatea invataturii a fost receptionata de catre primii crestini (incepand cu apostolii) prin auz si prin aplicare concreta in viata lor. Acest tezaur practic a fost transmis mai departe urmasilor tot prin “auz si aplicata in viata lor”, tezaur pe care Biserica Ortodoxa se bazează la fel de mult (ptr. ca este girat de Sinodul Apostolic şi de Sinoadele Ecumenice) numindu-l “Sfânt”. Ii acordă aceiasi cinstire ca si Bibliei pentru ca pe amandoua le numeste “sfinte” (Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie). Ele se completează nu sunt paralele.

Invăţătura ortodoxă nu sustine ca un om poate mantui pe altul sau il poate scoate din iad. De asemenea total gresita ar fi si parerea ca cineva poate face in viata orice, deoarece il vor scoate din chinuri rugaciunile urmasilor. Pe de o parte se cade in pacatul prea marii increderi in mila lui Dumnezeu, pacat impotriva Duhului Sfant. Pe de alta parte se mai pune o problema de ordin practic: o data cu pacatosul respectiv pot muri si urmasii lui si atunci nu are cine se mai ruga pentru el. Dar ajutorul primit, de cel adormit de la cei din viata, de la Biserica, nu vine ca o obligatie sau ca raspuns la o porunca, ci este un dar al dragostei. Apoi, mijlocirea Bisericii se indreapta spre Dumnezeu, pentru a-L indupleca spre mila si iertare pentru cei adormiti. Relatia nu este intre credinciosul in viata si cel adormit, ci intre crestin si Biserica in Hristos.

Scripturistice

Am să mă refer întâi la dovezile scipturistice, ţinând seama de anumite aspecte ale problemei discutate de noi:

1. Hristos împărăţeşte peste toţi, peste cei vii şi peste cei adormiţi.

"Caci daca traim, pentru Domnul traim si daca murim, pentru Domnul murim. Deci si daca traim si daca murim ai Domnului suntem. Caci pentru aceasta a murit si a inviat Hristos ca sa stapaneasca si peste morti si peste vii" (Romani 14, 8-9). La aceasta adaugam urmatoarele texte : "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov. Nu este Dumnezeul mortilor, ci al viilor" (Matei 22, 23). "Dumnezeu nu este deci Dumnezeu al mortilor, ci al viilor, caci toti traiesc in El" (Luca 20, 38; Marcu 12, 26-27). "Intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor dedesubt. Si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu-Tatal" (Filipeni 2, 10-11). El S-a jertfit pe Sine pentru pacatele tuturor oamenilor, adica ale tuturor peste care El stapaneste, fie vii, fie adormiti: "S-a dat pe Sine pret de rascumparare pentru toti" (I Timotei 2, 6). "El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci si pentru ale intregii lumi" (I Ioan 2, 2 ; Coloseni 1, 20 ; Ioan 1, 29). Deci Hristos imparateste peste toti, vii si adormiti, iar jertfa Sa a fost data pentru toti, vii si adormiti.

2. Ca împărat este atotputernic în împărăţia Sa şi în iubirea Sa este atotmilostiv faţă de toţi.

"Caci dupa cum Tatal scoala pe cei morti si le da viata, tot asa si Fiul da viata celor ce voieste" (Ioan 5, 21).

Ar fi lipsit de sens sa ne intrebam daca Dumnezeu poate schimba starea celor peste care imparateste. Dumnezeu este atotputernic si atotbun, asa că Hristos poate schimba in mai bine starea celor din iad: "Domnul omoara si invie; El pogoara in iad si iarasi scoate" (I Regi 2, 6 ; Deuteronom 32, 39). "Doamne, scos-ai din iad sufletul meu, mantuitu-m-ai de cei ce se pogoara in groapa" (Psalm 29, 3). "Dar Domnul va izbavi sufletul meu din mana iadului, cand ma va apuca" (Psalm 48, 16). "Am fost mort si, iata, sunt viu in vecii vecilor si am cheile mortii si ale iadului" (Apocalipsa 1, 18). "Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului i se va ierta lui ; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfant nu i se va ierta lui nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie" (Matei 12, 32).

Se vede din acest ultim text ca numai pacatele impotriva Duhului Sfant nu se iarta, deoarece cei ce le savarsesc refuza definitiv mantuirea. Aceste pacate sunt : increderea prea mare in bunatatea lui Dumnezeu (Romani 2, 4-5; Iacob 2, 6); neincrederea sau deznadejdea de a primi ajutorul lui Dumnezeu (Facere 4, 13; Matei 27, 4-5); erezia (Ioan 9, 40-41); apostazia; invidia harului fratern si nepocainta pana la moarte.

Se înţelege că celelalte pacate se pot ierta. Cand ? Fie in veacul acesta, fie in veacul viitor. Si daca in veacul viitor, adica dupa iesirea sufletului din trup (cand omul intra in vesnicie), nimeni nu mai poate lucra la mantuirea lui, inseamna ca aceasta iertare a pacatelor imparatul Hristos o face la rugaciunea Bisericii. Sfanta Scriptura ne ofera si cateva exemple cand Mantuitorul Iisus Hristos a intervenit si a modificat, temporar sau definitiv, starea unor morti din iad. Pana la Jertfa si invierea Domnului toti cei care au murit, au mers in iad. In conceptia Vechiului Testament moartea de fapt insemna mergere in iad (Facere 37, 35) după cum am mai vorbit la prima intalnire. Astfel Mantuitorul a scos pentru putin timp sufletul lui Moise din iad, la Schimbarea la Fata (Matei 17, 3). Hristos il inviaza pe Lazar pentru rugaciunea surorilor sale (Ioan 11, 41-44) ; inviaza pe fiica lui Iair, pentru rugaciunea tatalui sau (Luca 8, 41-56) si pe fiul vaduvei din Nain, pentru lacrimile mamei sale (Luca 7, 11-16). Tuturor acestora le-a schimbat starea sufletului lor de dupa a doua moarte, caci moartea lor avea sa se intample dupa biruinta Mantuitorului Iisus Hristos asupra iadului si a mortii. Ei nu mai aveau sa mearga in iad, ca prima data, ci la fericire, cu atat mai mult cu cat in viata lor intervenise insusi Mantuitorul Iisus Hristos.

3. Biserica si crestinii, in particular, nu-si aroga dreptul de a schimba prin propria lor lucrare chinurile din iad, ci prin Sfanta Liturghie, dezlegari, rugaciuni si fapte de milostenie, (toate pornite din solidaritate si dragoste intre toti crestinii), îl roaga pe Dreptul Judecator spre mila si iertare fata de cei osanditi, temporar, deci pana la Judecata de apoi.

Incredintata fiind ca Marele imparat, Domnul Iisus Hristos, poate schimba starea si viata oamenilor, atat in timpul acestei vieti cat si dupa iesirea din aceasta viata (dupa cum reiese din temeiurile scripturistice de mai sus), Biserica se roaga in duhul dragostei pentru cei adormiti. Biserica Ortodoxa nu a pretins niciodata ca numai prin puterea preotilor, sau numai prin rugaciuni si fapte bune se pot scoate sufletele din iad. Biserica Ortodoxa recunoaste ca "Unul este Mijlocitorul" (I Timotei 2, 5) si pe El biserica il roaga spre mila si iertare. Biserica face aceasta "pentru ca intr-un duh ne-am botezat noi toti, ca sa fim un singur trup... Si daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna. Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madulare fiecare in parte" (I Corinteni 12, 13 si 26-27). Daca Biserica nu s-ar ruga pentru cei adormiti, ar pierde din caracterul ei comunitar, ar pierde din orizontalitatea ei, ar stirbi intr-o oarecare masura Jertfa lui Hristos.

4. Domnul Iisus Hristos a dat Bisericii garantii ca mijlocirile si rugaciunile preotilor si ale credinciosilor vor fi implinite.

Rugaciunile de dezlegare facute de preoti in cadrul slujbelor randuite pentru cei morti isi au temeiul lor scripturistic chiar in cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos : "Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer" (Matei 18, 18). Nu intelegem ca ierarhia bisericeasca face aceasta prin putere omeneasca proprie, ci prin puterea si impreuna-lucrarea lui Hristos. "Iata, Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului" (Matei 28, 20; Marcu 16, 201.

In rugaciunile lor particulare crestinii se roaga pentru fericita odihna a sufletelor parintilor, rudelor si semenilor lor. Si daca rugaciunile sunt facute cu caldura si cu lacrimi, ele sunt ascultate ca si rugaciunea lui Iair, a surorilor lui Lazar, ca si lacrimile vaduvei din Nain. Rugaciunile noastre facute cu credinta vor fi implinite de Dumnezeu, caci El ne-a asigurat: "Toate cate veti cere, rugandu-va cu credinta, veti primi" (Matei 21, 22).

Tot pentru cei adormiti ai nostri, dorind ca Dumnezeu sa-si reverse mila si iertarea Sa peste ei, savarsim si fapte de milostenie - pomana pentru sufletul celui adormit, este expresie a milei crestine : a hrani pe cel flamand, a da apa celui insetat, a imbraca pe cel gol, a cerceta pe cel bolnav, a primi pe cel strain etc. (Matei 25, 34-36). Si Apostolul neamurilor ne indeamna la aceasta: "Facerea de bine si darnicia nu le dati uitarii, caci cu jertfe ca acestea se multumeste Dumnezeu" (Evrei 13, 16; II Corin-teni 9, 7-15). 

Patristice

Invatatura Bisericii referitoare la rugaciunea pentru cei adormiti este bine precizata chiar din veacul apostolic. In veacurile urmatoare, Sfintii Parinti aduc numeroase marturii referitoare la lamurirea acestui adevar. Amintim pe Sfintii Ioan Gura de Aur, Chiril al Ierusalimului, Efrem Sirul, Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschinul, Simeon al Tesalonicului, s.a. Am sa redau mai jos cateva texte din invatatura Sfintilor Parinti care arata practica pomenirii mortilor ca o lucrare continua in viata bisericii. 

In Liturghia sa, Sfantul Apostol Iacob (+ 44 d.H) se ruga atat pentru cei vii cat si pentru cei morti, cu aceste cuvinte: "Doamne, Dumnezeul duhurilor si al trupurilor, adu-ti aminte de toti dreptii de care ne-am adus aminte si de (cei) care nu ne-am adus aminte, de la Abel pana in ziua cea de astazi. Da-le lor odihna in lacasurile ceresti ale Imparatiei Tale, in desfatarile raiului, in sanul lui Avraam, al lui Isac si al lui Iacov,. sfintii nostri parinti, acolo unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, unde straluceste totdeauna lumina fetei tale".

Rugaciuni pentru cei morti se obisnuia sa se faca si in Bisericile de Alexandria, de Cartagina, de Constantinopol, de Milan. Din toate vechile Liturghii, atat din cele ce erau in uz si mai sunt inca in Biserica ortodoxa orientala si cunoscute sub numele de Liturghia Sfantului Iacob, fratele Domnului, a Sfantului Vasile cel Mare, a Sfantului Ioan Gura de Aur, a Sfantului Grigorie, precum si Liturghiile romana, galicana si altele, cum si cele ale iacobitilor, a coptilor, a etiopienilor, sirienilor si nestorienilor, din toate aceste Liturghii, desi atat de numeroase si diferite, nu exista nici una sa nu aiba cuprinsul ei si rugaciunile pentru cei morti.

Sfantul Dionisie Areopagitul, (+ 96) contemporan cu Sfintii Apostoli si unul din cei ce l-au ascultat pe Sfantul Apostol Pavel vorbind in Areopag (Cf. Faptele Apostolilor, 17, 34), spune in “contemplatia” sa despre cei raposati: "Rugaciunile sfintilor in timpul vietii lor si chiar dupa moartea lor sunt folositoare pentru acei care sunt demni de sfintele rugaciuni, adica pentru cei credinciosi. Rugaciunile unora pentru altii, au valoare si putere inaintea lui Dumnezeu".

Sfantul Atanasie cel Mare (295 – 393), vorbind despre cei morti, spune ca “Dumnezeu nu-i paraseste pe acestia, ci misca pe cei de aproape ai lor, indreapta cugetele lor, le atrage inimile, le induioseaza sufletele si astfel miscati cei vii se grabesc sa dea ajutoru celor morti, indeplinind ei neajunsurile lor.” (...)Tot cu privire la folosul rugaciunilor pentru cei morti, Sfantul Chiril al Ierusalimului (315 - 386) scrie in Cuvantul al cincilea: "Noi serbam amintirea raposatilor; intai a patriarhilor, a proorocilor, a apostolilor si a martirilor, pentru ca dupa cererile si rugaciunile lor, ale noastre sa fie ascultate de Dumnezeu, in al doilea rand ne rugam pentru raposatii Sfintii Parinti si episcopi si in al treilea rand, ne rugam pentru toti acei dintre noi care au murit si credem cu tarie ca rugaciunea e de un mare ajutor pentru sufletele in favoarea carora ea este facuta si pentru care se face Jertfa Sfintei Liturghii".

In Liturghia sa, Sfantul Vasile cel Mare (330 -379) se roaga pentru cei adormiti in Domnul astfel: "Adu-ti aminte, Doamne, de cei ce au adormit intru nadejdea invierii si a vietii vesnice", iar in continuare zice sa ne rugam pentru aceia ale caror nume le va citi preotul, "pentru odihna si iertarea sufletelor lor in loc luminat unde nu e intristare, nici suspin, da-le Doamne odihna unde straluceste lumina fetei Tale".

Sfantul Ioan Gura de Aur (347-407) arata ca apostolii chiar au randuit sa se faca la Liturghie pomenire pentru cei morti zicand: "Nu degeaba au randuit apostolii sa se faca asupra tainei celei infricosatoare pomenirea celor morti. Cand sta poporul, plinatatea preoteasca, cu mainile intinse si in fata sta jertfa cea infricosatoare, cum nu vor indupleca pe Dumnezeu pentru cei adormiti ? Iar aceasta, numai pentru cei plecati cu credinta" (Omilia a III-a, la Filipeni). 

Explicand cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos, adresate Martei, sora lui Lazar: "Eu sunt invierea si viata, cel care crede in Mine, chiar daca va muri fi-va viu" (Ioan 11, 25), Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Fiindca Iisus Hristos este Stapan al vietii si al tuturor bunurilor, la El trebuie sa cerem ca sa amelioreze soarta raposatilor. Fiind Dumnezeu, El da viata cui voieste".

Răspunzând la întrebarea „Există ceva care poate fi de folos sufletelor după moarte?”, Sfântul Grigorie cel Mare (540 - 604), în Dialogurile sale ne învaţă: „Sfânta Jertfă a lui Hristos, Jertfa mântuirii noastre, aduce mari foloase sufletelor chiar şi după moarte, putând da iertarea păcatelor lor în viaţa care va să vină. Pentru această pricină, sufletele morţilor cer uneori să li se facă Liturghii …. În chip firesc, calea mântuirii înseamnă să facem noi înşine, chiar în timpul vieţii, cele ce nădăjduim că alţii le vor face pentru noi după moarte. Este mai bine să ne pregătim ieşirea sufletului ca oameni liberi, decât să căutăm slobozirea după ce acesta se află deja în lanţuri. De aceea, trebuie să defăimăm această lume din toată inima noastră, ca şi cum slava ei a trecut deja, şi să ne dăruim jertfa noastră de lacrimi lui Dumnezeu în fiecare zi, aşa cum jertfim Trupul şi Sângele Lui Cel sfânt. Numai această jertfă are puterea să mântuiască sufletul de moartea cea veşnică, pentru că ea ne arată taina morţii Fiului Cel Unul Născut” (Dialoguri IV: 57, 60, pag. 266, 272-273).

Sfantul Simeon al Tesalonicului (+ 1429) comenteaza astfel: "Celor adormiti le sunt mai de folos liturghiile, iar celelalte mai putin ii ajuta (pentru ca omul murind a incetat de la pacat), iar prin jertfa se impartasesc cu Hristos, se umplu de dumnezeiasca veselie, de dar si se izbavesc cu dumnezeiasca mila de toata durerea. Deci, mai inainte de toate, sa se faca liturghie pentru dansul si dupa aceea, de va avea avutie... milostenie saracilor, zidiri sfintelor biserici isi altele care sunt spre mantuirea lui" (IX, 72). Si continua: "...Mirida (adica particica ce se pune pe sfantul disc, alaturi de Agnet, pentru pomenirea celor vii si a celor morti) care se scoate la liturghie si pomenirea care se face pentru cel mort unesc pe cel mort cu Dumnezeu si-1 impartasesc cu Dansul nevazut. Drept aceea, folosindu-se foarte mult dintru aceasta, nu numai se mangaie fratii cei ce cu pocainta s-au mutat intru Hristos, dar inca si sfintele suflete ale sfintilor se bucura pentru aceste pomeniri care se fac pentru dansii; unindu-se cu Hristos isi impartasindu-se din Sfanta Liturghie mai curat si mai luminat, si impartasindu-se mai mult cu darurile Lui, se roaga pentru noi. Deci pentru aceasta, Dumnezeu a lucrat aceasta jertfa si a dat-o spre mantuirea si luminarea trupurilor, ca sa fim cu Dansul toti una, cum S-a fagaduit. Drept aceea, se roaga pentru aceia care ii pomenesc pe dansii savarsind jertfe pentru cinstea lor si se fac mijlocitori si solitori pentru dansii. Si se roaga ca si acestia sa se impartaseasca cu Hristos ca si dansii. Pentru aceea trebuie sa facem pomenirea celor raposati, pentru ca dragostea uneste pe cei vii cu cei morti, si sa pomenim pe sfinti, ca, veselindu-i, sa se faca si ei rugatori veseli pentru noi, catre Dumnezeu" (Sfantul Simeon Tesaloniceanul, VI, 375).

Acestea sunt, pe scurt, motivele pentru care Biserica Ortodoxa considera necesara rugaciunea pentru cei adormiti.

Ce este ...?

Omul cu suflet mare?

 Omul cu o atenţie mare faţă de Creatorul sau, printr-un dialog raţional, conştient, de creştere şi împărtăşire a lui, în comuniune cu El.

 Omul cu o sensibilitate mare faţă de aproapele lui, prin care se împărtăşeşte de dragoste prin dăruirea faţă de aproapele, uitând uneori de el.

 Omul cu o voinţă mare controlată, prin care pune în acord raţiunea cu sensibilitatea, respingând orice manipulare a răului.

Omul cu suflet mic?

 Omul cu o atenţie mare faţă de lumea creată sau virtuală, printr-un dialog raţional, fară comuniune, conştient, şi de împărtăşire a lui, din această lume.

 Omul cu o sensibilitate mare faţă de persoana lui şi împietrită faţa de suferinţa aproapelui, mereu însetat de dragoste.

 Omul cu un mare dezechilibru al vointei, neştiind daca să asculte de voinţă sau raţine, fiind uşor manipulate de patimi este controlat de ele.

Omul sfânt ?

 Omul cu suflet mare plin de Duhul Sfânt, în care se odihneşte, şi pe care-l odihneşte şi sfinţeşte, Dumnezeu.

Omul păcătos?

 Omul cu suflet mic ce refuză odihna Duhul Sfânt, în chip voluntar sau involuntar, prin dorinţa de împărtăşire din patimi.

O, Om

de Sf. Ioan Iacob Hozevitul


O, om! Ce mari raspunderi ai,

de tot ce faci pe lume,

de tot ce spui in scris sau grai,

de pilda ce la altii dai,

caci ea, mereu, spre iad sau rai,

pe multi o sa-i indrume.

-

Ce grija trebuie sa pui,

in viata ta, in toata,

caci gandul care-l scrii sau spui,

s-a dus… in veci nu-l mai aduni,

si vei culege roada lui,

ori viu, ori mort, odata.

-

Ai spus o vorba, vorba ta,

mergand din gura-n gura,

va-nveseli sau va-ntrista,

va curati sau va-ntina,

rodind samanta pusa-n ea,

de dragoste sau ura.

-

Scrii un cuvant… cuvantul scris,

e leac sau e otrava,

tu vei muri, dar tot ce-ai scris,

ramane-n urma drum deschis,

spre moarte sau spre paradis,

spre blestem sau spre slava.

-

Ai spus un cantec, versul tau,

ramane dupa tine,

indemn spre bine sau spre rau,

spre curatie sau desfrau,

lasand in inimi rodul sau,

de har sau de rusine.

-

Arati o cale, calea ta,

ce-n urma ta nu piere,

e calea buna sau e rea,

va prabusi sau va-nalta,

vor merge suflete pe ea,

spre cer sau spre durere.

-

Traiesti o viata, viata ta,

e una, numai una,

oricum ar fi tu nu uita,

cum ti-o traiesti, vei castiga,

ori fericire pe vecie,

ori chin pe totdeauna.

-

O, om! Ce mari raspunderi ai,

tu vei pleca din lume,

dar ce ai spus prin scris sau grai,

sau lasi prin pilda care-o dai,

pe multi, pe multi spre iad sau rai,

mereu o sa-i indrume.

-

Deci, nu uita! Fii ortodox,

cu grija si cu teama,

sa lasi in urma, luminos,

un semn, un gand, un drum frumos,

caci pentru toate, neindoios,

la urma vei da seama.

-

Cuprins

I.CANOANELE SFINŢILOR APOSTOLI

Canonul 1.- Hirotonia episcopului………………………………………………
Canonul 2.- Hirotonia preotului şi diaconului
Canonul 3.- Prinoase la altar
Canonul 4.- Prinoase pentru cler
Canonul 5.- Soţiile clericilor
Canonul 6.- Incompatibilităţi
Canonul 7.- Sărbătorirea Paştilor
Canonul 8.- Împărtăşirea clerului
Canonul 9.- Împărtăşirea credincioşilor
Canonul 10.- Osândirea comuniunii cu cei afurisiţi
Canonul 11.- Osândirea comuniunii cu cei caterisiţi
Canonul 12.- Scrisori canonice de recomandare
Canonul 13.- Prelungirea afurisirii
Canonul 14.- Transferarea episcopilor
Canonul 15.- Transferarea clerului
Canonul 16.- Transferarea clerului
Canonul 17.- Starea civilă a clerului
Canonul 18.- Clericii să se căsătorească cu fecioare
Canonul 19.- Impedimente de înrudire la căsătoria clerului
Canonul 20.- Oprirea clerului de a da giruri
Canonul 21.- Clerici eunuci
Canonul 22.- Laicul care se castrează nu poate deveni cleric
Canonul 23.- Clericul care se castrează se cateriseşte
Canonul 24.- Laicul care se castrează se afuriseşte
Canonul 25.- Să nu se dea două pedepse pentru aceeaşi faptă
Canonul 26.- Este interzisă căsătoria după hirotonie
Canonul 27.- Osândirea clericilor care bat
Canonul 28.- Osândirea caterisiţilor care slujesc
Canonul 29.- Osândirea simoniei
Canonul 30.- Statul n-are jurisdicţie în Biserică
Canonul 31.- Osândirea schismei
Canonul 32.- Ridicarea afurisirii
Canonul 33.- Cărţile sau scrisorile canonice de preoţie
Canonul 34.- Autocefalia şi autonomia
Canonul 35.- Autonomia eparhială
Canonul 36.- Afurisirea clericilor care nu-şi ocupă slujba
Canonul 37.- Sinoadele plenare
Canonul 38.- Episcopii cu economi principali ai averii bisericeşti………………………
Canonul 39.- Ascultarea clerului de episcopi
Canonul 40.- Averea episcopului
Canonul 41.- Episcopul este căpetenia eparhiei în toate privinţele
Canonul 42.- Osândirea jocurilor de noroc şi a beţie
Canonul 43.- Osândirea jocurilor de noroc şi a beţie
Canonul 44.- Osândirea dobândei şi a cametei
Canonul 45.- Oprirea comuniunii cu eretici
Canonul 46.- Tainele ereticilor nu sunt taine
Canonul 47.- Botezul valid nu se mai repetă
Canonul 48.- Osândirea concubinajului
Canonul 49.- Bodezul se săvârşeşte numai în Sfânta Treime
Canonul 50.- Botezul se săvârşeşte prin trei afundări
Canonul 51.- Rigorismul făţarnic şi hulirea lui Dumnezeu se osândesc îndoit
Canonul 52.- Primirea în Biserică a celor ce se pocăiesc
Canonul 53.- Rigorismul făţarnic se osândeşte
Canonul 54.- Oprirea clericilor de a petrece în cârciume
Canonul 55.- Defăimarea episcopului
Canonul 56.- Defăimarea preotului şi diaconului
Canonul 57.- Batjocura celor cu defecte fizice
Canonul 58.- Îndatorirea clerului de a catehiza şi predica
Canonul 59.- Ocrotirea clericilor săraci
Canonul 60.- Cărţile apocrife şi eretice
Canonul 61.- Păcate care opresc de la preoţie
Canonul 62.- Apostazia clerului
Canonul 63.- Mâncări oprite
Canonul 64.- Oprirea comuniunii cu necreştinii şi ereticii
Canonul 65.- Bătaia sau lovirea se osândeşte
Canonul 66.- Postul de Dumineca şi sâmbăta
Canonul 67.- Osândirea celor ce strică fecioare
Canonul 68.- Hirotonia să nu se repete
Canonul 69.- Posturile de căpetenie
Canonul 70.- Oprirea comuniunii religioase cu iudeii
Canonul 71.- Oprirea comuniunii cultice cu păgânii şi iudeii
Canonul 72.- Osândirea sacrilejului sau ierosiliei
Canonul 73.- Osândirea sacrilejului sau ierosiliei
Canonul 74.- Judecarea episcopilor
Canonul 75.- Martorii împotriva episcopului
Canonul 76.- Episcopia nu se moşteneşte
Canonul 77.- Defecte fizice simple nu împiedică intrarea în cler
Canonul 78.- Defecte fizice grave împiedică intrarea în cler
Canonul 79.- Demonizaţii nu pot intra în cler
Canonul 80.- Neofiţiii nu pot fi făcuţi episcopi
Canonul 81.- Funcţiuni publice incompatibile cu slujirea preoţească
Canonul 82.- Primirea sclarilor în cler
Canonul 83.-Preoţia şi oastea sunt incompatibile
Canonul 84.- Defăimarea stăpânirii de stat
Canonul 85.- Despre canonul cărţilor Sfintei Scripturi

II. CANOANELE SINOADELOR ECUMENICE

CANOANELE SINODULUI I ECUMENIC DE LA NICEE A (325)

Canonul 1.- Automutilaţii nu pot fi clerici
Canonul 2.- Neofiţii să nu fie primiţi în cler
Canonul 3.- Clericii să nu aibă ţiiloare
Canonul 4.- Alegerea şi hirotonia episcopilor
Canonul 5.- Sinoadele mitropolitane
Canonul 6.- Exharhatele.Alegerea episcopilor
Canonul 7.- Cinstirea scaunului din Ierusalim
Canonul 8.- Primirea schismaticilor în Biserică
Canonul 9.- Ispitirea celor ce intră în cler
Canonul 10.- Cei, ce au căzut odată de la credinţă, nu pot intra în cler
Canonul 11.- Treptele pocăinţei celor căzuţi de la Credintă
Canonul 12.- Pocăinţa celor ce vin din oastea păgână
Canonul 13.- Impărtăşirea muribunzilor
Canonul 14.- Pocăinţa catehumenilor căzuţi
Canonul 15.- Transferarea clerului este oprită
Canonul 16.- Osândirea clericilor care se mută singuri
Canonul 17.- Osândirea dobânzei şi a cametei
Canonul 18.- Locul diaconilor în rândul clerului
Canonul 19.- Ereticii Pavlichieni
Canonul 20.- Oprirea îngenunchierii în unele zile

CANOANELE SINODULUI II ECUMENIC DE LA CONSTANTINOPOL (381)

Canonul 1.- Întărirea credinţei de la Niceea
Canonul 1.- Diecezele.Autonomia ierarhiilor şi a unităţilor bisericeşti
Canonul 3.- Roma nouă şi privilegiile ei
Canonul 4.- Hirotoniile ereticilor nu sunt hirotonii
Canonul 5.- Primirea în Biserică a unor arieni din Antiohia
Canonul 6.- Nu oricine poate pîrî pe episcop
Canonul 7.- Primirea ereticilor în Biserică
Canonul 8.- Botezul ereticilo nu este botez

SINODUL AL II-LEA ECUMENIC DE LA EFES ( an 431)


Canonul 1.- Osânda ierarhilor care devin eretici
Canonul 1.- Osânda ierarhilor trecuţi la neestorianism
Canonul 3.- Ocrotirea clericilor loviţi de nestorieni
Canonul 4.- Osânda clericilor trecuţi la nestorieni
Canonul 5.- Clericii reabilitaţi de nestorieni rămân osândiţi
Canonul 6.- Hotărârile canonice ale sinodului III ecumenic rămân nestrămutate
Canonul 7.- Hotărârile dogmatice ale sinoadelor ecumenice să se ţie până la sfârşit
Canonul 8.- Autocefalia bisericii din Cipru
Canonul 9.- Ierarhii nu pot demisiona decât în caz de forţă majoră

SINODUL IV ECUMENIC DE LA CALCEDON ( an 451)

Canonul 1.- Întărirea canoanelor primelor trei sinoade ecumenice
Canonul 1.- Psânda simoniei
Canonul 3.- Se opreşte îndeletnicirea cu treburi incompatibile cu starea clerică
Canonul 4.- Monahii se supun jurisdicţiei ierarhiei bisericeşti
Canonul 5.- Se opreşte transferarea clerului
Canonul 6.- Se opreşte hitoronia fără destinaţie
Canonul 7.- Cinul preoţesc şi cel călugăresc să nu ia slujbă lumească
Canonul 8.- Orice cleric să fie sub jurisdicţia unui episcop
Canonul 9.- Se rânduiesc instanţele de judecată bisericească
Canonul 10.- Clericii să locuiască în localitatea unde slujesc
Canonul 11.- Cărţile sau epistolele canonice
Canonul 12.- Alcătuirile bisericeşti să nu se schimbe prin puterea lumească
Canonul 13.- Cărţile canonice ale clerului
Canonul 14.- Căsătoris clerului inferior
Canonul 15.- Facerea diaconiţelor
Canonul 16.- Femeile închinate Domnului să nu se căsătorească
Canonul 17.- Despre prescripţie şi ca unităţile bisericeşti să se rânduiască după cele de
obşte
Canonul 18.- Osânda conspiraţiei
Canonul 19.- Sinoadele mitropolitane să se ţie de două ori pe an
Canonul 20.- Se opreşte transferarea clerului
Canonul 21.- Să fie verificaţi cei ce pârăsc pe clerici
Canonul 22.- Moştenirea ierarhilor să nu se înstrăineze
Canonul 23.- Osânda clericilor şi monahilor vagabonzi
Canonul 24.- Mănăstirile să nu se secularizeze
Canonul 25.- Scaunele vacante de ierarh să se ocupe în decurs de trei luni
Canonul 26.- Fiecare eparhie să aibă econom
Canonul 27.- Osânda celor ce răpesc femei
Canonul 28.- Privilegiile scaunului din Constantinopol şi diaspora creştină
Canonul 29.- Se opreşte retrogradarea treptelor preoTiei
Canonul 30.- Privilegiul Arhiepiscopului Alexandriei faţă de sinodul propriu

SINODUL TRULAN ( an 692) SAU SINODUL V-VI ECUMENIC DE LA CONSTANTINOPOL

Canonul 1.- Învăţătura celor dintâi şase sinoade ecumenice să se ţie nestrămutat
Canonul 1.- Se primesc şi se întăresc adevăratele canoane aşezate până acum
Canonul 3.- Cei căsătoriţi de două ori nu pot fi clerici
Canonul 4.- Păcătuirea cu femei închinate este ierosilie
Canonul 5.- În casele clericilor să nu stea femei care dau de bănuit
Canonul 6.- Căsătoria după hirotonie este oprită
Canonul 7.- Treptele hirotoniei stabilesc treptele ierarhiei bisericeşti
Canonul 8.- Sinodul Mitropoliei să se ţină cel puţin o dată în an
Canonul 9.- Clericii se opresc a face negoţ cu băuturi
Canonul 10.- Clericii se opresc a lua dopbândă sau camătă
Canonul 11.- Creştinii să nu aibă împărtăşire cu iudeii
Canonul 12.- Episcopii să nu vieţuiască împreună cu soţiile lor
Canonul 13.- Clerul inferior se apără de celibat
Canonul 14.- Vârsta canonică a hirotoniei preoţilor şi diaconilor
Canonul 15.- Vârsta canonică a ipodiaconilor
Canonul 16.- Felul, numărul şi slujba diaconilor
Canonul 17.- Clericii să nu fie primiţi în eparhie străină fără carte canonică
Canonul 18.- Numai sila iartă părăsirea Bisericilor de către clerici
Canonul 19.- Clerul este dator să predice şi să catehizeze
Canonul 20.- Episcopul este oprit să propăvaduiască în eparhie străină
Canonul 21.- Pocăinţa şi reprimarea celor caterisiţi
Canonul 22.- Osânda hirotoniei simoniace
Canonul 23.- Osânda cuminecării simoniace
Canonul 24.- Clericii şi monahii să nu ia parte la spectacole nepotrivite cu starea lor
Canonul 25.- Jurisdicţia bisericească să prescrie după 30 ani de neexercitare
Canonul 26.- Osânda preotului căsătprit în mod nelegiuit
Canonul 27.- Obligaţia de purta haine clericale
Canonul 28.- Să nu se amestece vinul euharistic cu myst de struguri
Canonul 29.- Postul mare să fie ţinut în întregime
Canonul 30.- Celibatul preoţilor din părţile barbare
Canonul 31.- În paraclise particulaee se poate sluji numai, cu aprobarea episcopului
Canonul 32.- La Sfânfa jertfă vinul nu se amestecă cu apa
Canonul 33.- Preoţia nu se moşteneşte
Canonul 34.- Osânda conspiraţiei sau uneltirii
Canonul 35.- Păstrarea bunurilor ierarhilor defuncti
Canonul 36.- Ierarhia scaunelor patriarhale
Canonul 37.- Sila nu ia puterea episcopală
Canonul 38.- Unităţile bisericeşti să se rânduiască după cele de obşte
Canonul 39.- Autocefalia Bisericii din Cipru
Canonul 40.- Vârsta canonică pentru intrarea în monahism
Canonul 41.- Noviciatul în ispitirea celor ce se călugăresc
Canonul 42.- Pustnicii să nuumble prin lume
Canonul 43.- Orice păcătos se poate călugări
Canonul 44.- Osânda călugărilor pentru călcarea castităţii
Canonul 45.- Luxul sminţeşte pe călugăriţe
Canonul 46.- Călugăriţa să nu iasă singură din mănăstire
Canonul 47.- Necălugării să nu doarmă în mănăstire
Canonul 48.- Divorţul şi celibatul episcopilor aleşi din măn
Canonul 49.- Mănăstirile să nu se secularizeze
Canonul 50.- Osândirea pentru jocurile de noroc
Canonul 51.- Creştinii să nu se facă măscărici
Canonul 52.- Liturghia darurilor mai înainte sfinţite
Canonul 53.- Rudenia năşiei de la botez
Canonul 54.- Rudenia de sânge şi de cuscrie
Canonul 55.- Postul mare să nu se ţie ca romanii
Canonul 56.- Postul mare să nu se ţie cu armenii
Canonul 57.- Prinoase oprite
Canonul 58.- Mirenii să nu ia singuri Sfânta Cuminecătură
Canonul 59.- Botezul să se săvârşească numai în Biserică
Canonul 60.- Osânda celor ce se prefac îndrăciţi
Canonul 61.- Osândirea superstiţiilor şi a celor ce le practică
Canonul 62.- Praznicile şi datinele păgâneşti să nu fie ţinute de creştini
Canonul 63.- Se osândesc martirologiile false
Canonul 64.- Mirenii să nu-şi ia slujba de propovăduitor
Canonul 65.- Datina aprinderii focurilor la lunile noi să înceteze
Canonul 66.- Rânduiala prăznuirii săptămânii luminate
Canonul 67.- Creştinii să nu mănânce sânge
Canonul 68.- Cărţile sfinte să fie păstrate cu evlavie
Canonul 69.- Rânduiala pentru intrarea în altar
Canonul 70.- Femeile să tacă în iserică
Canonul 71.- Oprirea datinelor studenţeşti păgâne
Canonul 72.- Creştinii să nu se căsătorească cu eretici şi cu necreştini
Canonul 73.- Semnul crucii să nu se puie oriunde
Canonul 74.- În biserică să nu se facă agape nici să se loocuiască
Canonul 75.- În biserică să se cânte cu Evlavie fără vaiete şi răcnăte
Canonul 76.- Se opreşte negoţul în curtea bisericii
Canonul 77.- Creştinii să nu facă baie după obiceiul păgân
Canonul 78.- Şcolirea catehumenilor
Canonul 79.- Osânda celor se spun vrute şi nevrute despre naşterea Domnului
Canonul 80.- Osânda clericilor şi laicilor care nu merg regulat la Biserică
Canonul 81.- Osânda rătăcirii monofizite
Canonul 82.- Cum să fie şî cum să nu fie zugrăvit Mântuitorul
Canonul 83.- Morţii nu se cuminecă
Canonul 84.- Botezul copiilor găsiţi
Canonul 85.- Rânduiala slobozirii sclavilor
Canonul 86.- Osânda celor ce întreţin desfrâul
Canonul 87.- Osânda adulterului
Canonul 88.- În Biserică să nu se adăpostească dobitoace
Canonul 89.- Postul Paştilor încetează în noaptea Învierii
Canonul 90.- Rânduiala îngenunchierii în Biserică
Canonul 91.- Avortul are canonul uciderii
Canonul 92.- Osândirea răpitorilor de femei
Canonul 93.- Rânduiala pentru căsătoria celor dispăruţi
Canonul 94.- Jurământul păgân se opreşte
Canonul 95.- Rânduiala pentru primirea ereticilor în Biserică
Canonul 96.- Osândirea împodobirii deşarte
Canonul 97.- În clădirile bisericeşte să se locuiască în mod cuviincios
Canonul 98.- Se opreşte căsătoria cu logodnica altuia
Canonul 99.- Prinoase oprite
Canonul 100.- Se osândeşte picyura imorală
Canonul 101.- Rânduiala pentru primirea cuminecăturii
Canonul 102.- Măestria duhovnicului

CANOANELE SINODULUI VII ECUMENIC DE LA NICEEA (787)


Canonul 1.- Se întăresc canoanele primite de întreaga biserică până acum
Canonul 2.- Episcopul trebuie să fie cărturar şi râvnitor
Canonul 3.- Numai biserica îşi alege slujitorii
Canonul 4.- Se osândeşte iubirea de argint şi simonia
Canonul 5.- Se osândeşte simonia
Canonul 6.- Sinodul Mitropoliei să se adune o dată pe an
Canonul 7.- Bisericile se trnosesc numai cu Sfintele Moaşte
Canonul 8.- Numai cel sincer convertit, se primeşte în Biserică
Canonul 9.- Defăimarea icoanelor se osândeşte
Canonul 10.- Clerul să ţie pravilele şi la mutare şi la purtare
Canonul 11.- Economii şi dreptul de devoluţiune în biserică
Canonul 12.- Rânduieli pentru înstrăinarea bunurilor bisericeşti
Canonul 13.- Lăcaşurile bisericeşti să nu se facă sălaşe de rând
Canonul 14.- Aşezarea slujitorilor bisericeşti să se facă după pravilă
Canonul 15.- Clericul să slujească la o singură biserică
Canonul 16.- Se osândeşte luxul clerului
Canonul 17.- Fără învoirea episcopului, nu se face mănăstire
Canonul 18.- În casele episcopale şi în mănăstirile de călugări,să nu stea femei nici să
slujească.
Canonul 19.- Se osândeşte simonia
Canonul 20.- Mănăstiri mixte să nu mai fie
Canonul 21.- Mutarea călugărilor se face cu învoirea egumenilor
Canonul 22.- Vieţuirea creştinilor să fie cuviincioasă: clericii şi călugării să nu intre în
ospătării decât de nevoie