Patima mâniei este considerată de Sfantul Ioan Casian „ucigătoare" prin efectele devastatoare pe care le are asupra sufletului şi, implicit, asupra vieţii duhovniceşti. Cât timp ea se află în inimile noastre drumul spre desăvârşire ne este închis, deoarece sufletul robit de mânie nu poate lucra nici o virtute. Şi aceasta pentru că mintea este orbită de „întunecimile vătămătoare" ale acestei patimi. Raţiunea este considerată de Sfântul Ioan a fi soarele nostru lăuntric, care luminează gândurile şi ascunzişurile inimii. Dacă, din cauza mâniei, acest soare interior apune, atunci întunericul patimilor va pune stăpânire pe fiinţa noastră. De aceea, cel aflat în robia mâniei bâjbâie în noaptea păcatelor şi nu poate ajunge la lumina virtuţilor.
Sfântul Ioan Casian ne aminteşte, însă, că mânia este o pornire a sufletului lăsată cu înţelepciune de Dumnezeu după căderea omului în păcat, pentru ca prin ea fiinţa umană să stârpească cu desăvârşire orice imbold al patimilor. Astfel, mânia ne-a fost zidită în noi spre o „slujire bună", şi anume spre a ne mânia împotriva pornirilor pătimaşe ale sufletului şi asupra păcatelor făptuite. Ea este, în acelaşi timp, armă împotriva ei înseşi, atunci când ne mâniem pe semeni, neîngăduind cuibărirea acestei patimi în ascunzişurile inimii. In acest sens explică Sfântul Ioan povaţa Sfântului Apostol Pavel: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi" (Efeseni 4, 26). Este vorba aici de mânia cea bună, îndreptată împotriva păcatelor proprii, şi de mânia cea rea îndreptată în mod greşit spre aproapele.
Trebuie să facem distincţie între aceste două feluri de mânie. Mânia cea dreaptă este numai cea îndreptată împotriva propriilor patimi. Sfântul Ioan ne atenţionează ca nu cumva să ne îndreptăm această pornire a sufletului asupra aproapelui sub pretextul dorinţei de a-l ajuta să se vindece de patimi. Căci preocupându-ne de tămăduirea altora, noi înşine nefiind încă vindecaţi, putem cădea uşor în „boala mai cumplită a orbirii". Pornirea mâniei trebuie îndreptată doar asupra noastră. De aceea, trebuie să ne vedem mai întâi bârna din ochiul nostru şi nu paiul din ochiul celuilalt, pentru ca nu cumva din cauza bârnei noastre să ni se întunece sufletul şi să nu mai vedem „soarele dreptăţii".
Scopul mâniei este unul singur: retezarea din rădăcină a „pornirilor ticăloase" ale inimii, pentru ca acestea să nu se transforme în păcate cu fapta.
Sfântul Ioan Casian supune atenţiei în acest capitol şi faptul că unii caută să-şi îndreptăţească pornirile mâniei asupra celorlalţi printr-o interpretare voit greşită a Sfintei Scripturi. Astfel ei consideră că dacă în Scriptură se spune: „Şi S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său" (Psalmul 105, 40), se pot considera şi ei îndreptăţiţi să se mânie. Sfântul Ioan consideră că această interpretare a Scripturii este „trupească şi strâmtă, adică după literă", nefiind corectă. Aici Scriptura trebuie înţeleasă în mod spiritual, alegoric. Mânia lui Dumnezeu trebuie înţeleasă ca dreapta răsplată căreia ne va face părtaşi la Judecată. Omul se teme în faţa unor judecători foarte drepţi de mânia lor
pedepsitoare atunci când conştiinţa îi este apăsată de o vinovăţie, iar acest lucru îl face nu pentru că aceşti judecători ar avea în sufletele lor o mânie răzbunătoare, „ci pentru că acesta este sentimentul ce-l încearcă cei ce se tem în faţa celui ce aplică legile, după o examinare şi cumpănire dreaptă". Chiar dacă judecata este făcută cu multă blândeţe şi bunătate, totuşi ea este considerată ca fiind săvârşită cu mânie de către cei ce vor trebui să fie osândiţi din vina lor.
Sfântul Ioan subliniază faptul că mânia nu trebuie izgonită numai din sufletele noastre, ci pentru ca rugăciunile noastre să fie bineprimite înaintea lui Dumnezeu, noi trebuie să ne silim să aducem pace şi în sufletele celor care s-au mâniat împotriva noastră, după cuvântul Mântuitorului: „Dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău" (Matei 5, 23-24).
In ceea ce priveşte tămăduirea de această patimă Sfântul Ioan ne învaţă ca mai întâi să o izgonim din inimă, iar apoi să sădim în locul ei virtutea răbdării. Este metoda terapeutică esenţială în izbăvirea de patimi, având drept scop smulgerea păcatelor din rădăcină şi izgonirea lor definitiv. De aceea, Sfântul Ioan o recomandă în cazul fiecărei boli sufleteşti datorate patimilor.
Trebuie ca mai întâi să o smulgem din fundul inimii noastre pentru a nu o mai săvârşi în cuvânt şi în faptă, nu invers. Căci dacă ne abţinem să o făptuim în cele exterioare, dar o lucrăm în interior, cu gândul şi cu inima, nu vom avea nici un folos, ba dimpotrivă ea va creşte în sufletul nostru şi, mai târziu, nu o vom mai putea înăbuşi deloc. De aceea, chiar de va trăi cineva în singurătate şi nu va avea pe cine să se mânie, dacă nu şi-a stârpit mânia din ascunzişurile inimii, ea se va înmulţi în sufletul său, iar atunci când va avea prilej de manifestare, o va face cu o violenţă de neoprit. Sfântul Ioan aseamănă această ascundere a viciilor în inimă cu nişte cai fără frâu care stau în boxe la alergări, aşteptând deschiderea lor, iar când aceasta are loc ei „ţâşnesc năvalnic spre pieirea propriului vizitiu".
Izgonind patima din inimă trebuie să sădim în locul ei virtutea răbdării, care stăvileşte pornirile „ticăloase" ale inimii şi izvorăşte blândeţea.
Iată, pe scurt, care sunt sfaturile terapeutice ale Sfântului Ioan Casian, prin urmarea cărora sufletul doritor de vindecare îşi va redobândi sănătatea în vederea câştigării mântuirii.
1. Urmările robirii sufletului de patima mâniei
„A patra luptă o avem de dat împotriva mâniei, care trebuie alungată cu totul din suflet pentru otrava ei ucigătoare. Cât timp stăruie în inimi, orbindu-ne mintea cu vătămătoarele ei întunecimi, nu vom putea ajunge nici să judecăm cu dreaptă chibzuinţă, nici să ne bucurăm de văzul unei sublime contemplaţii şi nici să dăm sfaturi înţelepte altora. Nici părtaşi la viaţa adevărată şi păstrători statornici ai dreptăţii nu vom mai rămâne, dar să mai încapă în noi lumina duhului şi a adevărului! Căci zice Scriptura: «Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu» (Ps. 30, 9). Nici parte de adevărata înţelepciune nu vom avea, chiar de am trece de înţelepţi în ochii tuturora, «Pentru că mânia sălăşluieşte în sânul celor
nebuni» (Ecclesiast 7, 8), dar nici viaţă fără de moarte nu vom putea dobândi, oricât de prevăzători s-ar părea că suntem judecaţi de oameni: «Căci mânia îi pierde chiar pe cei prevăzători» (Pilde 15, 1). Nu vom fi în stare să păstrăm nici cârma dreptăţii ajutaţi de un ascuţit discernământ al minţii, oricât de desăvârşiţi şi vrednici de respect am fi socotiţi de toată lumea: «Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu» (Iacob 1, 20). Nici cinstea pe care o întâlnim deseori chiar la oamenii acestui veac, n-o putem în nici un chip câştiga, oricât de nobili şi cinstiţi am fi prin privilegiul naşterii, «căci bărbatul mânios este necinstit» (Pilde 11, 25). Nici la un sfat înţelept nu vom fi în stare să ne ridicăm vreodată, oricât de severi şi plini de adâncă ştiinţă am părea, fiindcă «cel iute la mânie săvârşeşte nebunii» (Pilde 14, 7). Nici la adăpost de tulburări primejdioase şi feriţi de păcate nu vom putea fi, chiar dacă nici o nelinişte nu ne vine din partea altora, fiindcă «un om mânios aţâţă cearta şi cel aprig săvârşeşte multe păcate» (Pilde 29, 12). („Aşezămintele... ", cartea aVIII-a,cap. l,p. 211-212)
„...Fericitul Apostol... după ce a zis: «Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi», adaugă îndată: «Soarele să nu apună peşte mânia voastră, nici să daţi loc diavolului» (Efeseni 4, 26-27). Dacă este vătămător să apună soarele peste mânia voastră şi dacă, mâniindu-ne dăm îndată loc în inima noastră diavolului, cum ne-a dat poruncă să ne mâniem, zicând: «Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi»? Oare nu este limpede că acest lucru, adică mâniaţi-vă împotriva viciilor şi furiei voastre, ca nu cumva voi, închizând ochii, soarele dreptăţii, Iisus, din cauza mâniilor voastre,
să înceapă să apună peste minţile voastre întunecate, şi, plecând El, să faceţi loc în inimile voastre diavolului?
Despre acest soare aminteşte în mod vădit Dumnezeu, prin profet, când zice: «Celor ce se tem de numele Meu, le va răsări soarele dreptăţii şi sănătate în aripile voastre» (Maleahi 4, 2). însă pentru cei păcătoşi,... pentru cei ce cad în patima mâniei, se spune că acest soare apune la amiază, după vorba profetului: «Soarele va apune pentru ei în miezul zilei» (Amos 8, 9). Sau cel puţin, după semnul figurat, spiritul, sau raţiunea, care pe drept cuvânt este numită soare, deoarece luminează toate gândurile şi ascunzişurile inimii, nu trebuie stinsă de patima mâniei. Apunând raţiunea, întunericul patimilor şi diavolul, autorul acestora, ar pune stăpânire pe întreaga simţire a inimii noastre şi cufundându-ne într-o neagră mânie, ca într-o noapte oarbă, n-am mai şti ce să facem". (Ibidem, cap. 9-10, p. 215-216)
2. Combaterea celor care-si îndreptăţesc aprinderea la mânie
„Am auzit pe unii care, încercând să aducă îndreptăţire acestei foarte primejdioase boli sufleteşti, se grăbesc să-i micşoreze vina, printr-o neîngăduită interpretare a Scripturilor. De pildă, susţin că nu este greşit a ne mânia pe fraţii care cad în vreo greşeală, de vreme ce se spune că însuşi Dumnezeu Se înfurie şi Se mânie, fie împotriva celor ce nu vor să-L ştie, fie contra celor care, cunoscându-L îl dispreţuiesc, cum este acel pasaj: «Şi S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său» (Ps. 105, 40), sau când se roagă profetul, zicând: «Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi» (Ps. 6, 1). Ei nu înţeleg că, vrând să li se îngăduie oamenilor o aşa boală ucigătoare, aduc nemărginirii divine şi fântânii întregii curaţii jignirea unei patimi trupeşti...
Când citim despre mânia sau furia lui Dumnezeu, nu trebuie să înţelegem trupeşte, adică după josnica patimă omenească, ci într-un chip demn de Dumnezeu, Care-i străin de orice patimă, în felul acesta, îl putem considera drept judecătorul şi osânditorul tuturor faptelor rele din această lume şi, luându-ne după înţelesul acestor cuvinte, să ne temem de înfricoşătorul platnic al faptelor noastre şi să nu îndrăznim a admite ceva împotriva vrerii Lui.
Intr-adevăr, omul întotdeauna s-a temut de cei despre care ştie că se mânie şi de aceea se fereşte să-i supere. Aşa, în faţa unor foarte drepţi judecători, de obicei se tem de mânia lor pedepsitoare cei a căror conştiinţă este apăsată de vreo vinovăţie, şi asta nu pentru că s-ar afla vreo pornire de răzbunare în sufletele celor care au să dea o sentinţă dreaptă, ci pentru că acesta este sentimentul ce-l încearcă cei ce se tem chiar în faţa celui ce aplică legile, după o examinare şi cumpănire dreaptă. Oricât de mari ar fi blândeţea şi bunătatea cu care este făcută judecata, ea este socotită ca izvorând dintr-o grea şi foarte pornită mânie de către cei ce au trebuit să fie supuşi din vina lor osândei.
Ar fi lungă înşirarea şi nepotrivită cu scopul lucrării dacă am sta să lămurim toate câte s-au spus în sens figurat în Scripturi despre Dumnezeu asemănat cu făptura omenească. Pentru trebuinţa de acum ar fi de ajuns cele ce am spus..., pentru ca nimeni să nu-şi mai tragă prilej de boală şi moarte veşnică tocmai de acolo unde se caută sfinţenie şi nemurire, tămăduirea vieţii şi nemurirea". (Ibidem, cap. 3-4, p. 212-214)
3. Mânia mântuitoare şi mânia pierzătoare
„Negreşit avem sădită în noi mânia spre o destul de bună slujire, la care este folositor şi sănătos să recurgem numai atunci când fierbem de mânie împotriva pornirilor ticăloase ale inimii noastre şi ne indignăm că cele, de care ne ruşinăm a le face sau vorbi în faţa oamenilor, s-au furişat în ascunzişurile inimii noastre. Fireşte, prezenţa îngerilor şi a lui Dumnezeu însuşi, Care pătrunde cu vederea pretutindeni şi în toate şi Căruia nu-i pot rămâne ascunse în nici un chip tainele conştiinţei noastre, ne cutremură de spaimă.
Tot astfel, ne aduce bună slujire când ne pornim împotriva mâniei însăşi, care s-a furişat în noi contra fratelui şi alungăm întâi toate îmboldirile ei ucigaşe, fără a-i îngădui să aibă lăcaş în adâncul inimii noastre. La fel ne învaţă să ne mâniem chiar profetul, care o alungase într-atât din simţurile lui, încât nici propriilor lui duşmani n-a voit să le răspundă după legea talionului, zicându-le: «Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi» (Efeseni 4, 26).
Prin urmare, ni se porunceşte să ne mâniem cu folos împotriva noastră înşine şi împotriva îmboldirilor ticăloase ce se stârnesc în noi şi să nu greşim împingându-le pe acestea spre fapte vătămătoare. în sfârşit, acelaşi sens îl lămureşte mai deplin versetul următor: «De cele ce ziceţi în inimile voastre căiţi-vă în aşternuturile voastre» (Ps. 4, 5), adică tot ce gândiţi în inimile voastre sub năvala neaşteptată a îmboldirilor ticăloase, îndreptaţi şi lecuiţi prin cumpănită chibzuinţă şi alungaţi, printr-o foarte fierbinte căinţă, toată izbucnirea furiei pătimaşe, ca şi cum aţi fi gata de culcare". (Ibidem, cap. 7-9, p. 215-216)
Insă ce trebuie să mai spun de unii despre care nu pot nici chiar vorbi fără să roşesc eu în-sumi, a căror înverşunare nici la apusul soarelui nu-şi află potolire, ci şi-o prelungesc timp de multe zile? O ură ascunsă îi roade împotriva celor pe care le-a căşunat, şi oricât ar tăgădui-o prin vorbe, o dovedesc prin fapte cât sunt de copleşiţi de ea. Nici nu li se mai adresează cu grai blând, dar să mai stea de vorbă cu obişnuita bunătate; şi cu toate astea
socotesc că nu săvârşesc nici un păcat dacă pornirea lor nu caută răzbunare. Totuşi, dacă din lipsă de curaj ori, sigur, din neputinţă n-o dau pe faţă şi n-o pun în lucrare, atunci, întorcând otrava mâniei asupra lor înşişi, spre propria pierzanie, o clocesc mulţi în inimi şi o rumegă pe tăcute în ei; în loc să alunge îndată otrava supărării prin puterea virtuţii, ei o mistuiesc zi de zi". (Ibidem, cap. 11, p. 216-217)
4. Tămăduirea patimii mâniei
Impăcarea cu semenii
„Or, cum să îngăduie Domnul să păstrăm în noi mânia, fie chiar pentru o clipă, El, Care nu admite să-I fie oferite nici măcar jertfele spirituale ale rugilor noastre, dacă ştim că cineva are vreun necaz pe noi? «Deci, zice El, dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo iti vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău» (Matei 5, 23-24). De aceea, cum ne vom îngădui să păstrăm supărare împotriva fratelui, nu zic pe mai multe zile, dar nici chiar până la apusul soarelui, dacă nici măcar, când este supărat fratele pe noi, nu ne este îngăduit să adresăm rugăciuni Domnului? Or, Apostolul ne îndeamnă: «Rugaţi-vă neîncetat» (I Tesaloniceni 5, 17) şi «în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără mânie şi fără şovăieli» (I Timotei 2, 3).
Deci rămâne ca sau să nu ne mai rugăm, cât timp păstrăm în inimi o astfel de o-travă, şi atunci ne facem vinovaţi de călcarea acestei porunci apostolice şi evanghelice, după care ni se cere să ne rugăm neîncetat şi în tot locul; sau, dacă închizând ochii la această inter-zicere, cutezăm să-I înălţăm rugăciuni, să ţinem seamă că nu rugi Ii adresăm Domnului, ci sfidarea noastră cu duh de răzvrătire.
Şi fiindcă de cele mai multe ori noi le arătăm desconsiderare fraţilor pe care i-am jignit şi întristat, sau, cel puţin privindu-i de sus, pretindem că nu noi ne facem vinovaţi de asta, Doctorul sufletelor şi Cunoscătorul celor ascunse dinlăuntrul nostru a voit să înlăture cu totul orice prilej de mânie din inimile noastre. Astfel, El ne porunceşte nu numai să-i iertăm pe fraţii noştri care ne-au supărat şi să ne împăcăm cu ei, alungând din minte toată jignirea sau întristarea pricinuită de ei, dar mai mult: dacă ştim că ei au vreo pornire dreaptă sau nedreaptă împotrivă-ne, la fel ne impune să lăsăm darul nostru, adică să întrerupem ruga şi să ne grăbim mai întâi a-i împăca. După ce le-am potolit mânia, putem înălţa nepătate darurile rugaciunilor noastre.
Caci Domnul nostru, al tuturor oamenilor, nu-I împăcat să-I aducem o astfel de slujire, prin care ce-a dobândit printr-unul să piardă prin celălalt stăpânit de supărare. Cel ce doreşte şi aşteaptă mântuirea tuturor robilor Săi suferă o pagubă la fel dacă a pierdut pe cineva. De aceea, dacă fratele are mânie împotriva noastră, rugăciunea ne va fi tot atât de nefolositoare de parcă noi am păstra-o în sufletul umflat de indignare împotriva acestuia". (Ibidem, cap. 13-14, p. 217-218)
Izgonirea patimii din inimă şi sădirea, în loc, a virtuţii răbdării
„Mânia trebuie oprită nu doar de la faptă, ci mai ales alungată din ascunzişurile inimii noastre, ca nu cumva, orbiţi de întunecimile ei să nu mai fim în stare să primim nici lumina unui sfat sănătos, nici a ştiinţei şi, drept urmare, să nu mai devenim templul Duhului Sfânt, dacă duhul cel rău şi-a găsit sălaş în noi. Această mânie închisă în inimă poate să nu facă supărare oamenilor din jur, dar respinge strălucitoarea lumină a Duhului Sfânt, ca şi cum ar împinge-o în afară". (Ibidem, cap. 12, p. 217)
„Legea Veche... ne pune în vedere acelaşi lucru: «Să nu duşmăneşti, zice, pe fratele tău în inima ta» (Levitic 19, 17), şi iarăşi: «Să nu ai ură asupra fiilor poporului tău» (Levitic 19, 18) şi tot aşa: «Drumurile celor care-şi amintesc de fapta rea duc spre moarte» (Pilde 12, 28). Deci şi acolo observi că este îndepărtată răutatea nu numai de la faptă, dar chiar din gând, o dată ce se cere alungată cu totul ura şi răzbunarea până şi din minte, dar din inimă?...
Indreptarea şi liniştea noastră deplină nu trebuie să se bazeze pe o bunăvoinţă străină, ceea ce nu stă, dealtfel, în putinţa noastră, ci mai degrabă în tăria noastră. De asemenea, nici înăbuşirea mâniei nu e bine să atârne de desăvârşirea morală a altuia, ci să coboare din forţa noastră spirituală, care se dobândeşte nu prin răbdarea semenilor, ci prin propria noastră îndelungă - răbdare.
Uneori, biruiţi de orgoliu sau de lipsa de răbdare, nu vrem să ne îndreptăm purtările neaşezaţe şi neînţelepte şi de plângem că avem nevoie de singurătate, ca şi când acolo, nemaifiind nimeni care să ne tulbure, vom afla virtutea răbdării. Acoperindu-ne în acest fel lipsa noastră de zel, pretindem că nu din nerăbdarea noastră, ci din vina semenilor izvorăsc cauzele supărărilor. Tot dând pe alţii vina propriilor greşeli, nu vom putea ajunge niciodată la o adevărată răbdare şi desăvârşire... Căci singurătatea, pe cât e în măsură să descuie poarta spre cea mai sublimă contemplaţie celor ce şi-au curăţat viaţa, iar prin vederea cea mai neîntinată să pătrundă la cunoaşterea tainelor spirituale, tot aşa celor ce nu şi-au îndreptat-o îndeajuns, nu numai că le păstrează întregi patimile, dar chiar le sporeşte.
Câte un om pare răbdător şi sfios până s-a întovărăşit cu cineva, dar, cum s-a ivit prilej de iritare, îl şi vezi revenit îndată la firea lui de înainte. Viciile ce stăteau ascunse au şi erupt ca nişte cai fără zăbală, care, după o prea lungă odihnă, ţâşnesc năvalnic şi sălbatic din boxe la alergări, spre pieirea propriului vizitiu. Intr-adevăr, întrerupând legăturile noastre cu semenii, şi mai mult se aprind în noi patimile, dacă n-au fost sugrumate de mai înainte. Lenevia pe care o hrăneşte lipsa de griji ne face să pierdem chiar şi umbra de răbdare, pe care părea să o avem pentru moment...
Ca şi când toate neamurile de şerpi veninoşi şi de fiare n-ar continua să rămână primejdioşi chiar dacă stau retraşi în vizuinile lor; dacă deocamdată nu vatămă pe nimeni, nu înseamnă prin asta că nu sunt periculoşi, căci nu blândeţea, ci izolarea lor îi face nevătămători. De aceea, pentru cei ce caută desăvârşirea, nu-i de ajuns să nu se mânie contra unui om... nu va fi de ajuns să lipsească oamenii împotriva cărora să se aprindă mânia. Dacă nu vom dobândi mai întâi virtutea răbdării, ea se poate porni chiar împotriva lucrurilor mute, căci, aflând lăcaş în inimile noastre, nu ne îngăduie nici să ne bucurăm de o continuă linişte, nici să fim la adăpost de alte patimi...
De aceea, dacă râvnim să ajungem la acea înaltă răsplată divină, despre care se spune: «Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 8), trebuie să suprimăm mânia nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. Negreşit, nu ne va fi de nici un folos să înăbuşim manifestarea în cuvânt sau în faptă a pornirii noastre mânioase, dacă Dumnezeu, Căruia nu-I rămân neştiute cele ascunse ale inimii, o găseşte cuibărită acolo.
Cuvântul Evangheliei ne porunceşte să stârpim mai degrabă rădăcinile viciilor decât roadele, care fără îndoială vor dispărea după ce le-a fost nimicită vatra. Când acestea vor fi alungate, nu de la suprafaţa faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre, mintea ne va putea rămâne necontenit într-o răbdare şi sfinţenie deplină. De aceea, ca să nu se săvârşească omoruri, este suprimată mânia şi ura, fără de care în nici un chip nu se va putea întâmpla vreo ucidere: «Căci, oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă» (Matei 5, 22) şi «Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni» (I Ioan 3, 15). Adică, dorind în inima lui să-l ucidă pe fratele său,... numai pentru patima mâniei este declarat el ucigaş de Domnul Care va da fiecăruia răsplata sau osânda cuvenită, nu numai pentru săvârşirea faptului în sine, dar chiar pentru a-l fi voit şi dorit. Este tocmai ceea ce însuşi Domnul spune prin gura profetului: «Eu însă faptele şi gândurile acelora vin să le strâng la un loc cu toate popoarele şi toate limbile» (Isaia 66, 18), şi iarăşi «care (fapte şi gânduri) îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor»" (Romani 2,15-16). (Ibidem, cap. 15-20, p. 218-220)
„Tămăduirea deplină de această boală va cere mai întâi: să credem că nu este îngăduit în nici un chip a ne mânia, pentru cauze drepte sau nedrepte, ştiind că vom pierde îndată lumina judecăţii, tăria unui sfat sănătos, şi însăşi cinstea şi spiritul dreptăţii, după ce partea cea mai intimă a inimii noastre va fi orbită de întunecimile acestei patimi. Mai mult, puritatea spiritului nostru tulburându-se şi duhul mâniei având lăcaş în noi, nu vom mai putea deveni templu al Duhului Sfânt. In cele din urmă, trebuie să cugetăm că nu ne este în nici un chip îngăduit să ne rugăm şi nici să-L implorăm pe Dumnezeu, dacă mânia ne stăpâneşte, şi mai presus de toate, având zilnic în faţa ochilor starea schimbătoare a condiţiei omeneşti, trebuie să credem că vom pleca din trup şi nu ne va fi de nici un folos nici castitatea, nici lepădarea de toate bunurile nici sila de bogaţi, nici truda posturilor si veghilor, daca numai din cauza mâniei si urii ni se făgăduieşte de către Judecătorul lumii osândă veşnica. (Ibidem, cartea a XXII-a, p. 221)
Toate lucrurile se leaga si se dezleaga in Duh, explicati-ne, va rog?
Parintele Rafail:
Da, am spus si in felul asta. Tot ce face omul incepe in nevazut, adica in taina inimii tale, cand ti-ai pus in inima asta Dumnezeu a vazut si daca te-ai hotarat pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o sa inceapa sa se infaptuiasca candva in viata ta. Uitati, va dau o pilda: un monah mi-a spus intr-o zi: ma certasem cu un alt monah dintr-o alta manastire si m-am cait dupa aceea si am vrut sa-mi cer iertare, dar nu mai voia sa stie de mine asa era de ranit si mi-am zis ce sa fac, maine-poimaine trebuie sa plec, eu vreau sa ma apropriu de Sfanta Impartasanie, ce sa fac, am ranit pe fratele meu, cum o sa pot sa ma aproprii de Impartasanie, cum sa continui viata pocaintei mele ca nu ma mai primeste; eu vreau sa-i cer iertare si el nu vrea sa auda nimic. Si zice: mi-am amintit de un cuvant din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. Monahul acesta-i grec si in greaca - imi pare rau ca in traducerea noastra nu reiese asa - la pomeniri, dupa sfintirea Tainelor cand spune "pomeneste Doamne pe cei care ai invrednicit sa imparateasca pe pamant" spune asa: "glasuieste in inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tau". Monahul si-a adus aminte de acest glasuieste si a zis: Doamne! glasuieste in inima lui pentru pocainta mea, spune-i ca ma caiesc pentru ce am facut, ca-i cer iertare si ca eu il iert. Si mi-a spus: data urmatoare cand l-am vazut parca nu fusese niciodata nor pe cer, totul disparuse si impacarea lor era deja facuta. Cand am auzit cuvantul asta, am sfatuit multe persoane in aceasta directie si aproape de fiecare data s-au intamplat minuni dintr-astea.
O monahie care era noua intr-o manastire si spunea "Parinte! mi-e frica de toata lumea", era foarte sensibila si ranita mai ales de monahia cutare care era un pic mai asa, in varsta si mai autoritara. Zice: cand intru in bucatarie m-apuca groaza, nu stiu ce sa fac. I-am spus sa se roage: "Doamne spune in inima ei sa-mi spuna un cuvant bun sau spune-i ceva bun despre mine". Intr-o zi vine fugind catre mine: "Parinte! Parinte! stiti ce s-a intamplat? A venit maica cutare si m-a apucat groaza si am zis Doamne spune-i ca o iubesc!" si zice: "nu stiu, parinte, coincidenta, s-a uitat frumos la mine si mi-a zis ceva frumos". Ultima oara cand am vazut-o, acum un an era aceeasi fata luminata asa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani si era impacata cu toata lumea si cred ca au continuat aceste coincidente.
Deci se leaga si se dezleaga in Duh, in taina inimii si profit de intrebare sa spun si lucrul asta: trebuie sa ne nevoim in ceva ce stramosii nostri cred ca faceau fireste. Cred ca stramosii nostri, care erau cat de cat apropiati de Dumnezeu, in mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! si zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un pacat in tine: Doamne! uite ce-i in mine, nu ma lasa asa! Vezi pe cineva care te supara si nu te poti impaca cu el: Doamne! spune ceva in inima mea pentru aproapele meu! s.a.m.d.
Chemati-L pe Dumnezeu. Zicem ca Iisus Mantuitorul este singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si om. Indraznesc sa spun ca lui Dumnezeu ii place sa mijloceasca intre om si om. Chemati-L pe Dumnezeu mijlocitor intre tine si vrajmasul tau, intre tine si cei cu care te-ai certat si sa vezi cum spuneam catre cineva acum catava vreme: Dumnezeu nu exista. Nu! Dar se preface bine! Fa si tu ca si cum ai crede si sa vezi cum si Dumnezeu se face ca si cum exista! Si provocam coincidente dintr-acelea.
In esenta profit ca sa zic: sa invatam, fratilor, sa chemam pe Dumnezeu in toate imprejurarile, sa-i cerem sfatul lui Dumnezeu, sa multumim lui Dumenzeu cand ne-a dat ceva ce i-am cerut, sa-L intrebam pe Dumnezeu ce inseamna asta si toate nedumeririle noastre. Intai "Doamne!" sa fie in inimile noastre si dupa aceea tot restul. Daca vrei sa-l vezi pe duhovnicul tau si este la 100 de metri de tine trebuie sa faci 100 de metri si poate altceva l-a inhatat sau trebuie sa iei telefonul si sa faci un numar. Pentru Dumnezeu nimic din toate astea, acum poti sa zici "Doamne!" si ai contactat "satelitul Doamne" si sa vezi cum se preface acest Dumnezeu ca exista.
Da, am spus si in felul asta. Tot ce face omul incepe in nevazut, adica in taina inimii tale, cand ti-ai pus in inima asta Dumnezeu a vazut si daca te-ai hotarat pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o sa inceapa sa se infaptuiasca candva in viata ta. Uitati, va dau o pilda: un monah mi-a spus intr-o zi: ma certasem cu un alt monah dintr-o alta manastire si m-am cait dupa aceea si am vrut sa-mi cer iertare, dar nu mai voia sa stie de mine asa era de ranit si mi-am zis ce sa fac, maine-poimaine trebuie sa plec, eu vreau sa ma apropriu de Sfanta Impartasanie, ce sa fac, am ranit pe fratele meu, cum o sa pot sa ma aproprii de Impartasanie, cum sa continui viata pocaintei mele ca nu ma mai primeste; eu vreau sa-i cer iertare si el nu vrea sa auda nimic. Si zice: mi-am amintit de un cuvant din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. Monahul acesta-i grec si in greaca - imi pare rau ca in traducerea noastra nu reiese asa - la pomeniri, dupa sfintirea Tainelor cand spune "pomeneste Doamne pe cei care ai invrednicit sa imparateasca pe pamant" spune asa: "glasuieste in inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tau". Monahul si-a adus aminte de acest glasuieste si a zis: Doamne! glasuieste in inima lui pentru pocainta mea, spune-i ca ma caiesc pentru ce am facut, ca-i cer iertare si ca eu il iert. Si mi-a spus: data urmatoare cand l-am vazut parca nu fusese niciodata nor pe cer, totul disparuse si impacarea lor era deja facuta. Cand am auzit cuvantul asta, am sfatuit multe persoane in aceasta directie si aproape de fiecare data s-au intamplat minuni dintr-astea.
O monahie care era noua intr-o manastire si spunea "Parinte! mi-e frica de toata lumea", era foarte sensibila si ranita mai ales de monahia cutare care era un pic mai asa, in varsta si mai autoritara. Zice: cand intru in bucatarie m-apuca groaza, nu stiu ce sa fac. I-am spus sa se roage: "Doamne spune in inima ei sa-mi spuna un cuvant bun sau spune-i ceva bun despre mine". Intr-o zi vine fugind catre mine: "Parinte! Parinte! stiti ce s-a intamplat? A venit maica cutare si m-a apucat groaza si am zis Doamne spune-i ca o iubesc!" si zice: "nu stiu, parinte, coincidenta, s-a uitat frumos la mine si mi-a zis ceva frumos". Ultima oara cand am vazut-o, acum un an era aceeasi fata luminata asa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani si era impacata cu toata lumea si cred ca au continuat aceste coincidente.
Deci se leaga si se dezleaga in Duh, in taina inimii si profit de intrebare sa spun si lucrul asta: trebuie sa ne nevoim in ceva ce stramosii nostri cred ca faceau fireste. Cred ca stramosii nostri, care erau cat de cat apropiati de Dumnezeu, in mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! si zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un pacat in tine: Doamne! uite ce-i in mine, nu ma lasa asa! Vezi pe cineva care te supara si nu te poti impaca cu el: Doamne! spune ceva in inima mea pentru aproapele meu! s.a.m.d.
Chemati-L pe Dumnezeu. Zicem ca Iisus Mantuitorul este singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si om. Indraznesc sa spun ca lui Dumnezeu ii place sa mijloceasca intre om si om. Chemati-L pe Dumnezeu mijlocitor intre tine si vrajmasul tau, intre tine si cei cu care te-ai certat si sa vezi cum spuneam catre cineva acum catava vreme: Dumnezeu nu exista. Nu! Dar se preface bine! Fa si tu ca si cum ai crede si sa vezi cum si Dumnezeu se face ca si cum exista! Si provocam coincidente dintr-acelea.
In esenta profit ca sa zic: sa invatam, fratilor, sa chemam pe Dumnezeu in toate imprejurarile, sa-i cerem sfatul lui Dumnezeu, sa multumim lui Dumenzeu cand ne-a dat ceva ce i-am cerut, sa-L intrebam pe Dumnezeu ce inseamna asta si toate nedumeririle noastre. Intai "Doamne!" sa fie in inimile noastre si dupa aceea tot restul. Daca vrei sa-l vezi pe duhovnicul tau si este la 100 de metri de tine trebuie sa faci 100 de metri si poate altceva l-a inhatat sau trebuie sa iei telefonul si sa faci un numar. Pentru Dumnezeu nimic din toate astea, acum poti sa zici "Doamne!" si ai contactat "satelitul Doamne" si sa vezi cum se preface acest Dumnezeu ca exista.
Cum putem ajunge la rugaciunea curata, la statornicia gandului in rugaciune?
Parintele Rafail:
Iarasi va zic: este cu neputinta. Rugaciunea curata este o stare mai presus de fire. Ei, acest cu neputinta sa vi se faca voua prin lucrarea lui Dumnezeu. Acuma lucrarea lui Dumnezeu are mai multe laturi. Spunem dupa impartasanie in rugaciune "sa-mi fie acestea spre merinde, spre viata de veci". Ce este aceasta merinde? Este imputernicire. Cand esti slabanog, ai muncit mult, ai umblat mult, te-asezi nitel, mananci ceva si o iei din nou si continui sa lucrezi, asa sunt si aceste merinde - Tainele Bisericii, cu precadere Sfanta Impartasanie, dar si toate sfinteniile Bisericii: aghiasma, untdelemnul sfintit, anafura si tot ce este sfintenie sunt lucruri prin care primim aceste energii, prin care putem sa continuam viata pocaintei noastre, ba sa o facem lucratoare si sa ajungem la Cel neajuns, adica la cele cu neputinta omului prin lucrarea lui Dumnezeu cu impreuna lucrarea noastra. Profit sa va spun inca un lucru: de multe ori am avut si eu intrebarea si multi tineri m-au intrebat dar daca Dumnezeu stie toate de ce trebuie sa ma rog si sa-I spun? Nu trebuie, dar de multe ori rugaciunea este singura metoda prin care imi pot arata impreuna mea lucrare cu Dumnezeu. Zicand "Doamne vreau asta!", Dumnezeu stie ca vreau, dar facand-o incep o impreuna lucrare. Uneori poate este singurul lucru pe care pot sa-l fac, alteori se adauga la ceea ce fac. Deci, "Doamne da-mi rabdare!" este deja o impreuna lucrare, Dumnezeu imi da rabdare. De ce? Pentru ca e indelung-rabdator. Vine un moment in care trebuie sa-mi exersez rabdarea, incerc cum pot, voi reusi sau voi cadea, vedea-voi! Dar cerand de la Dumnezeu rabdare, impreuna lucrez cu Dumnezeu mantuirea mea. Nu astept pica para malaiata in gura lui natafleata. Fac si eu ceva! Cer Domnului: da-mi asta!
Parinte Rafail, unii preoti spun ca nu e bine sa ne impartasim des, ce ne sfatuiti referitor la Impartasanie?
Parintele Rafail: Sfatuiesc pe toti sa se impartaseasca cat de des posibil, atat de des cat ii sfatuiesc duhovnicii lor. Si asta nu numai pentru a nu intra in conflict cu duhovnicii, ci fiindca - si asta este un lucru foarte important de inteles - omul nu este un obiect si ca atare nu este supus unei legi. Omul este o exceptie. Fiecare suflet ce va fi existat in lumea asta este o calatorie dintru nefiinta pana in vesnica dumnezeire, o calatorie unica.
As prefera o impartasanie cat mai des. Nu este caracteristica impartasaniei deasa, ci as zice impartasanie des, dar cat de des este bine tie sau tie, asta o las duhovnicului tau si cer Domnului sa insufle pe fiecare duhovnic cat de des este bine pentru cutare si pentru cutare; pentru tine poate vino peste doi ani, pentru tine in fiecare duminica, pentru altcineva duminica si de praznice, pentru altii la doua saptamani s.a.m.d.
Parinte, dati-ne un indreptar de viata duhovniceasca prin care sa punem inceput bun in viata noastra?
Parintele Rafail: Asta este simplu. In legatura cu ce-am vorbit, apropo de faptul ca toate se leaga si se dezleaga in Duh si in nevazut, singurul indreptar pe care-l pot da tuturor este: contactati "satelitul Doamne". Sa ne invatam cu "Doamne" in toate imprejurarile si sa incepem cu "Doamne" si alt indreptar nu cred ca as putea sa dau fara ca pe unul sau pe altul sa-l poticnesc. Toate legile isi au valoarea si limita lor, dar "Doamne" nu cere nici o limita.
Iarasi va zic: este cu neputinta. Rugaciunea curata este o stare mai presus de fire. Ei, acest cu neputinta sa vi se faca voua prin lucrarea lui Dumnezeu. Acuma lucrarea lui Dumnezeu are mai multe laturi. Spunem dupa impartasanie in rugaciune "sa-mi fie acestea spre merinde, spre viata de veci". Ce este aceasta merinde? Este imputernicire. Cand esti slabanog, ai muncit mult, ai umblat mult, te-asezi nitel, mananci ceva si o iei din nou si continui sa lucrezi, asa sunt si aceste merinde - Tainele Bisericii, cu precadere Sfanta Impartasanie, dar si toate sfinteniile Bisericii: aghiasma, untdelemnul sfintit, anafura si tot ce este sfintenie sunt lucruri prin care primim aceste energii, prin care putem sa continuam viata pocaintei noastre, ba sa o facem lucratoare si sa ajungem la Cel neajuns, adica la cele cu neputinta omului prin lucrarea lui Dumnezeu cu impreuna lucrarea noastra. Profit sa va spun inca un lucru: de multe ori am avut si eu intrebarea si multi tineri m-au intrebat dar daca Dumnezeu stie toate de ce trebuie sa ma rog si sa-I spun? Nu trebuie, dar de multe ori rugaciunea este singura metoda prin care imi pot arata impreuna mea lucrare cu Dumnezeu. Zicand "Doamne vreau asta!", Dumnezeu stie ca vreau, dar facand-o incep o impreuna lucrare. Uneori poate este singurul lucru pe care pot sa-l fac, alteori se adauga la ceea ce fac. Deci, "Doamne da-mi rabdare!" este deja o impreuna lucrare, Dumnezeu imi da rabdare. De ce? Pentru ca e indelung-rabdator. Vine un moment in care trebuie sa-mi exersez rabdarea, incerc cum pot, voi reusi sau voi cadea, vedea-voi! Dar cerand de la Dumnezeu rabdare, impreuna lucrez cu Dumnezeu mantuirea mea. Nu astept pica para malaiata in gura lui natafleata. Fac si eu ceva! Cer Domnului: da-mi asta!
Parinte Rafail, unii preoti spun ca nu e bine sa ne impartasim des, ce ne sfatuiti referitor la Impartasanie?
Parintele Rafail: Sfatuiesc pe toti sa se impartaseasca cat de des posibil, atat de des cat ii sfatuiesc duhovnicii lor. Si asta nu numai pentru a nu intra in conflict cu duhovnicii, ci fiindca - si asta este un lucru foarte important de inteles - omul nu este un obiect si ca atare nu este supus unei legi. Omul este o exceptie. Fiecare suflet ce va fi existat in lumea asta este o calatorie dintru nefiinta pana in vesnica dumnezeire, o calatorie unica.
As prefera o impartasanie cat mai des. Nu este caracteristica impartasaniei deasa, ci as zice impartasanie des, dar cat de des este bine tie sau tie, asta o las duhovnicului tau si cer Domnului sa insufle pe fiecare duhovnic cat de des este bine pentru cutare si pentru cutare; pentru tine poate vino peste doi ani, pentru tine in fiecare duminica, pentru altcineva duminica si de praznice, pentru altii la doua saptamani s.a.m.d.
Parinte, dati-ne un indreptar de viata duhovniceasca prin care sa punem inceput bun in viata noastra?
Parintele Rafail: Asta este simplu. In legatura cu ce-am vorbit, apropo de faptul ca toate se leaga si se dezleaga in Duh si in nevazut, singurul indreptar pe care-l pot da tuturor este: contactati "satelitul Doamne". Sa ne invatam cu "Doamne" in toate imprejurarile si sa incepem cu "Doamne" si alt indreptar nu cred ca as putea sa dau fara ca pe unul sau pe altul sa-l poticnesc. Toate legile isi au valoarea si limita lor, dar "Doamne" nu cere nici o limita.
Cat de departe trebuie sa mearga ascultarea celui din lume fata de duhovnicul sau?
Parintele Rafail:
Ascultarea nu este o disciplina. In dreapta slavire, in ortodoxie, ascultarea este o taina. Iertati-ma, frati teologi, noi nu reducem Biserica noastra la sapte Taine. Sunt nenumarate Taine chiar daca sapte, ba opt ar trebui sa numim taine de capatai. Care-i a opta? Daca Nunta-i o Taina, apoi calugaria nu-i si asta o Taina? Da, Bun! Hai sa zicem sapte Taine de capatai, dar multe sunt Tainele Bisericii. Oriunde este vorba de viata duhovniceasca este vorba de viata tainica, o numim mistica. Ascultarea este acea taina in care omul cauta voia lui Dumnezeu pentru el insusi, in care omul poate afla si poate ramane in proniile lui Dumnezeu. Si asta se face prin duhovnic.
Nu exista o mantuire a monahului si o mantuire a mireanului, ca altfel ar fi dat Hristos alte porunci si alta Evanghelie pentru monahi si pentru mireni, pentru femei si pentru barbati si asa mai departe, pentru chinezi si pentru romani. O Evanghelie si aceleasi porunci, Evanghelie, adica buna vestire a invierii din morti si aceleasi porunci pentru lumea intreaga. Deci si mireanul, acelasi om ca Adam, ca si Eva, ca si mine monahul, avem nevoie de aceeasi intelegere a voii lui Dumnezeu. Ascultarea este acea intelegere a voii lui Dumnezeu in care trebuie sa intri. Ce gandeste Dumnezeu? Cine sunt eu? Uite un mirean de la Bucuresti zicea: as vrea sa stiu cine sunt eu si ce vrea Dumnezeu cu mine. Asta-i intrebarea de capatai si pe linia aceasta este ascultarea. Domnul, Facatorul meu, trebuie sa-mi spuna cine sunt si ce vrea cu mine, adica ce rol am de jucat in aceasta istorie, sa-mi gasesc fiinta cea adevarata, mantuirea mea.
Deci, ascultarea de duhovnic, daca o intelegeti drept, nu este vorba de orizontalism intre tine si duhovnic. Este vorba de cautarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic si asta-i intelegerea dreapta si taina aceasta se savarseste in felul asta: tu ca ucenic, ca cel care te duci la duhovnic, fie sa te spovedesti, fie sa ceri sfat, cere intai Domnului in taina inimii tale; de cate ori te vezi pacatos spune Domnului: uite Doamne ca sunt pacatos, iarta-ma, vindeca-ma. Cand te duci la duhovnic cere-I ca prin preotia duhovnicului, prin lucrarea tainica pe care a lasat-o Biserica (n.n. Taina Spovedaniei), sa ti se ierte pacatele si nadajduiesc ca de vei face astfel si stiu ca de vei face in Duh si adevar, cat de putin de la fiecare spovedanie, o sa iesi mai mult sau mai putin zburand. Acest zbor nu este doar o stare psihologica - te simti psihologic usurat - intr-adevar se intampla in Duh o usurare de care da Doamne sa ai parte acum si in veci.
Daca te duci pentru un sfat, intai lui Dumnezeu sa-i ceri indrumare: Doamne! sa fac asta sau sa fac aia? Spune-mi prin duhovnicul meu! Cand simti oarecum in rugaciune, in viata ta , ca vine momentul, du-te la duhovnic cu gandul la Dumnezeu cu atentia catre Dumnezeu si atunci spune-i duhovnicului problema ta si pandeste de la el primul cuvant. Il citesc pe sfantul Serafim, ba citesc colectia Filocalica acel prim cuvant. Dumnezeu atotputernic e bland, e acea adiere de glas subtire pe care a auzit-o proorocul Ilie si de care s-a impresionat mai mult decat cutremurul, decat uraganul, decat focul, adierea de glas subtire care e mai rapida decat toti dracii daca lucram prin ascultare. Nu intreba pe duhovnic mai departe, primeste acel prim cuvant, e cuvantul tau, duhovnicul nu ti-l poate explica, este dialogul tau intim cu Dumnezeu. Daca asa l-ai cerut de la Dumnezeu, daca in felul asta il vei primi de la duhovnic, de ce sa nu cartesti, de ce sa nu te impotrivesti? Fiindca risti sa lepezi cuvantul lui Dumnezeu. ba chiar in momentul cand ii spui parinte explica-mi mai bine, ai rupt firul cu Dumnezeu, ai inchis telefonul si acuma vorbesti cu aparatul de plastic, daca-i vorba de telefon, acuma vorbesti cu duhovnicul ca om. Asta sa nu faci! Primeste cuvantul cu credinta, cere blagoslovenie si tu vei intelege acel cuvant facandu-l.
Unul din chipurile ascultarii sunt cei zece leprosi. Hristos le-a spus un cuvant foarte indiferent. Cei zece leprosi au strigat: Mantuitorule, miluieste-ne si pe noi. Si le-a zis: duceti-va si va aratati preotului. Pai, n-avea nici un sens cuvantul acesta, fiindca ce poate sa-mi faca mie preotul, in primul rand. In al doilea rand Moise a randuit ca daca te-ai curatit de lepra sau ti se pare, du-te la preot si el te va cerceta si daca te va gasi curatit te va inscrie din nou in societate. Dar ei erau inca leprosi. Ce-au facut? s-au intors si au facut ascultare, fara sa judece, fara sa carteasca. De ce s-au vindecat? Era puterea dumnezeiasca care era continuta in acea porunca pe care ei, facand ascultare si-au insusit-o. Aia i-a inviat din morti, aia i-a curatit, aia trebuie sa cautati voi ucenicii, iar voi duhovnicii trebuie sa invatam lucrul asta, sa cerem de la Dumnezeu cuvant, sa nu raspundem din mintea noastra. Zicea Sfantul Serafim, cand raspundeam din mintea mea erau greseli si Sfantul Siluan zice: greselile pot fi mici, dar pot fi mari. dcei noi, duhovnicii, trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu ca Dumnezeu in inima noastra sa puna cuvant si trebuie sa ne nevoim, sa deslusim acel cuvant. Dar nadajduim ca pana vom ajunge si noi sa deslusim acel prim cuvant, daca voi ca ucenici, veniti la duhovnici cu credinta, credinta voastra va face din noi prooroci. Daca tu vii cu inima asa, cu deschidere la dumnezeu, tu vei face din duhovnicul tau un prooroc de fiecare data cand vei veni in aceasta ascultare la duhovnicul tau.
Multe s-ar putea zice, cer Domnului sa le zica in inima voastra, frati duhovnici si cei care va duhovniciti.
Multe s-ar putea zice, cer Domnului sa le zica in inima voastra, frati duhovnici si cei care va duhovniciti.
Ascultarea nu este o disciplina. In dreapta slavire, in ortodoxie, ascultarea este o taina. Iertati-ma, frati teologi, noi nu reducem Biserica noastra la sapte Taine. Sunt nenumarate Taine chiar daca sapte, ba opt ar trebui sa numim taine de capatai. Care-i a opta? Daca Nunta-i o Taina, apoi calugaria nu-i si asta o Taina? Da, Bun! Hai sa zicem sapte Taine de capatai, dar multe sunt Tainele Bisericii. Oriunde este vorba de viata duhovniceasca este vorba de viata tainica, o numim mistica. Ascultarea este acea taina in care omul cauta voia lui Dumnezeu pentru el insusi, in care omul poate afla si poate ramane in proniile lui Dumnezeu. Si asta se face prin duhovnic.
Nu exista o mantuire a monahului si o mantuire a mireanului, ca altfel ar fi dat Hristos alte porunci si alta Evanghelie pentru monahi si pentru mireni, pentru femei si pentru barbati si asa mai departe, pentru chinezi si pentru romani. O Evanghelie si aceleasi porunci, Evanghelie, adica buna vestire a invierii din morti si aceleasi porunci pentru lumea intreaga. Deci si mireanul, acelasi om ca Adam, ca si Eva, ca si mine monahul, avem nevoie de aceeasi intelegere a voii lui Dumnezeu. Ascultarea este acea intelegere a voii lui Dumnezeu in care trebuie sa intri. Ce gandeste Dumnezeu? Cine sunt eu? Uite un mirean de la Bucuresti zicea: as vrea sa stiu cine sunt eu si ce vrea Dumnezeu cu mine. Asta-i intrebarea de capatai si pe linia aceasta este ascultarea. Domnul, Facatorul meu, trebuie sa-mi spuna cine sunt si ce vrea cu mine, adica ce rol am de jucat in aceasta istorie, sa-mi gasesc fiinta cea adevarata, mantuirea mea.
Deci, ascultarea de duhovnic, daca o intelegeti drept, nu este vorba de orizontalism intre tine si duhovnic. Este vorba de cautarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic si asta-i intelegerea dreapta si taina aceasta se savarseste in felul asta: tu ca ucenic, ca cel care te duci la duhovnic, fie sa te spovedesti, fie sa ceri sfat, cere intai Domnului in taina inimii tale; de cate ori te vezi pacatos spune Domnului: uite Doamne ca sunt pacatos, iarta-ma, vindeca-ma. Cand te duci la duhovnic cere-I ca prin preotia duhovnicului, prin lucrarea tainica pe care a lasat-o Biserica (n.n. Taina Spovedaniei), sa ti se ierte pacatele si nadajduiesc ca de vei face astfel si stiu ca de vei face in Duh si adevar, cat de putin de la fiecare spovedanie, o sa iesi mai mult sau mai putin zburand. Acest zbor nu este doar o stare psihologica - te simti psihologic usurat - intr-adevar se intampla in Duh o usurare de care da Doamne sa ai parte acum si in veci.
Daca te duci pentru un sfat, intai lui Dumnezeu sa-i ceri indrumare: Doamne! sa fac asta sau sa fac aia? Spune-mi prin duhovnicul meu! Cand simti oarecum in rugaciune, in viata ta , ca vine momentul, du-te la duhovnic cu gandul la Dumnezeu cu atentia catre Dumnezeu si atunci spune-i duhovnicului problema ta si pandeste de la el primul cuvant. Il citesc pe sfantul Serafim, ba citesc colectia Filocalica acel prim cuvant. Dumnezeu atotputernic e bland, e acea adiere de glas subtire pe care a auzit-o proorocul Ilie si de care s-a impresionat mai mult decat cutremurul, decat uraganul, decat focul, adierea de glas subtire care e mai rapida decat toti dracii daca lucram prin ascultare. Nu intreba pe duhovnic mai departe, primeste acel prim cuvant, e cuvantul tau, duhovnicul nu ti-l poate explica, este dialogul tau intim cu Dumnezeu. Daca asa l-ai cerut de la Dumnezeu, daca in felul asta il vei primi de la duhovnic, de ce sa nu cartesti, de ce sa nu te impotrivesti? Fiindca risti sa lepezi cuvantul lui Dumnezeu. ba chiar in momentul cand ii spui parinte explica-mi mai bine, ai rupt firul cu Dumnezeu, ai inchis telefonul si acuma vorbesti cu aparatul de plastic, daca-i vorba de telefon, acuma vorbesti cu duhovnicul ca om. Asta sa nu faci! Primeste cuvantul cu credinta, cere blagoslovenie si tu vei intelege acel cuvant facandu-l.
Unul din chipurile ascultarii sunt cei zece leprosi. Hristos le-a spus un cuvant foarte indiferent. Cei zece leprosi au strigat: Mantuitorule, miluieste-ne si pe noi. Si le-a zis: duceti-va si va aratati preotului. Pai, n-avea nici un sens cuvantul acesta, fiindca ce poate sa-mi faca mie preotul, in primul rand. In al doilea rand Moise a randuit ca daca te-ai curatit de lepra sau ti se pare, du-te la preot si el te va cerceta si daca te va gasi curatit te va inscrie din nou in societate. Dar ei erau inca leprosi. Ce-au facut? s-au intors si au facut ascultare, fara sa judece, fara sa carteasca. De ce s-au vindecat? Era puterea dumnezeiasca care era continuta in acea porunca pe care ei, facand ascultare si-au insusit-o. Aia i-a inviat din morti, aia i-a curatit, aia trebuie sa cautati voi ucenicii, iar voi duhovnicii trebuie sa invatam lucrul asta, sa cerem de la Dumnezeu cuvant, sa nu raspundem din mintea noastra. Zicea Sfantul Serafim, cand raspundeam din mintea mea erau greseli si Sfantul Siluan zice: greselile pot fi mici, dar pot fi mari. dcei noi, duhovnicii, trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu ca Dumnezeu in inima noastra sa puna cuvant si trebuie sa ne nevoim, sa deslusim acel cuvant. Dar nadajduim ca pana vom ajunge si noi sa deslusim acel prim cuvant, daca voi ca ucenici, veniti la duhovnici cu credinta, credinta voastra va face din noi prooroci. Daca tu vii cu inima asa, cu deschidere la dumnezeu, tu vei face din duhovnicul tau un prooroc de fiecare data cand vei veni in aceasta ascultare la duhovnicul tau.
Multe s-ar putea zice, cer Domnului sa le zica in inima voastra, frati duhovnici si cei care va duhovniciti.
Multe s-ar putea zice, cer Domnului sa le zica in inima voastra, frati duhovnici si cei care va duhovniciti.
Cum explicati degradarea iubirii in iubire patimasa?
Parintele Rafail:
Tot omul cauta adevarul, cauta viata de unde vine si unde este destinat sa mearga. Indraznesc sa mai aduc aici un alt cuvant al parintelui meu duhovnic nici un om nu vrea sa pacatuiasca. M-au uimit atunci fiindca eu stiu ca toti vrem sa pacatuim, dar ii interzis. Nu-i adevarat! Omul nu cauta pacatul. Pacatul in general este o deformare, n-are fiinta in sine, nu exista fiindca Dumnezeu nu l-a facut si ce n-a facut Dumnezeu nu exista.
Ce este pacatul - este o deformare, si va dau ca pilda lucrul acesta ce mi s-a lamurit intr-o zi: ma gandeam ce este murdaria. Sa luam balegarul. In grajd este balegarul. Rau nu face, dar cand va trebui sa-l cureti, sa-l scoti de acolo. Pe campul meu unde o sa seman grau este aur, dar pe covorul meu in salon nu mersi, acolo imi este murdarie. Murdaria nu e ce este, ci unde este. La fel si cu pacatul, dragoste este nu ce este dragoste. Dumnezeu este dragoste si zicea un parinte, Dionisie de la Muntele Athos - un batran roman imbunatatit care mai traieste, de trei ori am vizitat asta vara Muntele Athos, de trei ori a zis la mai multi in mai multe contexte - acest cuvant: fratilor, paziti dragostea ca dragostea este de la Dumnezeu. Bineinteles ca este de la Dumnezeu pentru ca este Dumnezeu. Deci omul chipul si asemanarea lui Dumnezeu ce va fi daca nu dragoste, si daca dragostea in om piere, dragoste va cauta, si daca nu va gasi in Duh si Adevar, ca sa reluam cuvantul Mantuitorului, in deznadejdea si intunericul lui, o va gasi intr-un fel stramt si tot va trebui sa aiba o dragoste. Daca nu exista dragoste dumnezeiasca in om va curvi, dar i se va parea lui intr-o masura ca asta-i dragoste, se va dezamagi, poate isi va reveni ca fiul risipitor si se va intoarce si va cauta adevarul, dar poate ca nu - Doamne fereste.
Omul nu poate fara dragoste pentru ca nu poate fara tot ce este cuvant de la Dumnezeu. Dumnezeu nu ne da porunci care, cum zice apostolul, ne sunt grele, ingreuitoare. Dumnezeu cand ne porunceste ne arata ceea ce suntem noi ori ca suntem si nu constientizam, ori ca trebuie sa devenim. Ori, degradarea dragostei asa este. In intunericul pacatului omul nu stie, dar tanjeste, inseteaza dupa ceea ce este adevarul si nestiind cauta aiurea.
Tot omul cauta adevarul, cauta viata de unde vine si unde este destinat sa mearga. Indraznesc sa mai aduc aici un alt cuvant al parintelui meu duhovnic nici un om nu vrea sa pacatuiasca. M-au uimit atunci fiindca eu stiu ca toti vrem sa pacatuim, dar ii interzis. Nu-i adevarat! Omul nu cauta pacatul. Pacatul in general este o deformare, n-are fiinta in sine, nu exista fiindca Dumnezeu nu l-a facut si ce n-a facut Dumnezeu nu exista.
Ce este pacatul - este o deformare, si va dau ca pilda lucrul acesta ce mi s-a lamurit intr-o zi: ma gandeam ce este murdaria. Sa luam balegarul. In grajd este balegarul. Rau nu face, dar cand va trebui sa-l cureti, sa-l scoti de acolo. Pe campul meu unde o sa seman grau este aur, dar pe covorul meu in salon nu mersi, acolo imi este murdarie. Murdaria nu e ce este, ci unde este. La fel si cu pacatul, dragoste este nu ce este dragoste. Dumnezeu este dragoste si zicea un parinte, Dionisie de la Muntele Athos - un batran roman imbunatatit care mai traieste, de trei ori am vizitat asta vara Muntele Athos, de trei ori a zis la mai multi in mai multe contexte - acest cuvant: fratilor, paziti dragostea ca dragostea este de la Dumnezeu. Bineinteles ca este de la Dumnezeu pentru ca este Dumnezeu. Deci omul chipul si asemanarea lui Dumnezeu ce va fi daca nu dragoste, si daca dragostea in om piere, dragoste va cauta, si daca nu va gasi in Duh si Adevar, ca sa reluam cuvantul Mantuitorului, in deznadejdea si intunericul lui, o va gasi intr-un fel stramt si tot va trebui sa aiba o dragoste. Daca nu exista dragoste dumnezeiasca in om va curvi, dar i se va parea lui intr-o masura ca asta-i dragoste, se va dezamagi, poate isi va reveni ca fiul risipitor si se va intoarce si va cauta adevarul, dar poate ca nu - Doamne fereste.
Omul nu poate fara dragoste pentru ca nu poate fara tot ce este cuvant de la Dumnezeu. Dumnezeu nu ne da porunci care, cum zice apostolul, ne sunt grele, ingreuitoare. Dumnezeu cand ne porunceste ne arata ceea ce suntem noi ori ca suntem si nu constientizam, ori ca trebuie sa devenim. Ori, degradarea dragostei asa este. In intunericul pacatului omul nu stie, dar tanjeste, inseteaza dupa ceea ce este adevarul si nestiind cauta aiurea.
Ce este viata duhovniceasca?
Parintele Rafail: Astazi se confunda cu o revenire la o moralitate, cu o moralitate neinspiranta si insipida. Nu! Moralitatea este numai un prim pas de intoarcere, un prim pas primitiv de intoarcere la viata duhovniceasca. Cand cititi Noul Testament vedeti de cate ori apostolii vorbesc de noua viata in Hristos. Este intr-adevar o viata in Duh. Viata duhovniceasca este a trece de la viata noastra primitiva, biologica, pentru care nu am nici un cuvant de prihana [...] Viata in Duh inseamna a patrunde in legile, daca le putem numi legi, ale vietii dumnezeiesti, care viata nu cunoaste stricaciune, nici micsorare, nici suferinta - suferinta este un mers spre moarte, este o pierdere - deci viata duhovniceasca nu cunoaste pierdere si a intra inainte de moartea noastra biologica, a intra in aceste elemente ale vieti vesnice, este viata duhovniceasca.
Sa luam dragostea. Uite, va dau un exemplu: de cate ori au venit la mine oameni zdrobiti de viata aceasta, cu incurcaturi inexplicabile, cu probleme de nerezolvat si in neputinta mea, asa cum ne-a spus parintele nostru duhovnicesc (n.n. Este vorba de parintele Sofronie. Nascut in 1896 la Moscova, parintele a manifestat de timpuriu o reala vocatie de artist plastic, absolvind Scoala Nationala de Arte Frumoase din Moscova. In 1925 pleaca la Muntele Athos si intra ca monah in manastirea Sfantul Pantelimon. Aici cunoaste pe Cuviosul Siluan caruia ii devine ucenicul si mostenitorul spiritual. In 1959 intemeiaza la Maldon in Essex prima comunitate monahala ortodoxa britanica: Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, al carui staret ramane pana la moarte si unde in 1988 a fost sfintita prima biserica inchinata Cuviosului Siluan) daca au venit la mine i-am primit, asa cum i-au primit si fratii mei din manastire si daca i-am ascultat si daca am avut atat de putina dragoste sa-i ascultam fara sa judecam, de multe ori asa de putina dragoste a lucrat asa o inviere in viata acestor oameni ca uneori am ramas pur si simplu nu uimiti, trazniti! De unde pana unde!
Deci, ce vreau sa zic: dragostea in cele mai mici manifestari nu este o chestie psihologica, nici macar morala; este legea vietii, si legea vietii aduce inviere. Viata duhovniceasca este lucrul despre care se vorbeste in teologia noastra cu terminologie eretica: mistica. Pentru noi, in ortodoxie, mistica nu exista! Ce se numeste mistica, aia ii viata duhovniceasca, fiindca este a Duhului, pentru ca Duhul nu se poate exprima in termenii logicii formale, nici in materialitate, e tainica fiindca face minuni, face lucruri la care nu ne asteptam. Chiar si asta: impartasesti putina dragoste unui aproape si te minunezi de unde pana unde, ca invie toata viata lui si de multe ori si altii imprejurul lui. Deci, in cateva cuvinte, asta este viata duhovniceasca si tare m-as bucura ca acest cuvant "mistica" aproape sa nu nu se mai auda fiindca vine dintr-o erezie care nu a stiut rational unde sa plaseze niste fenomene pe care nu le putea nega si atunci a inventat un sertar pe care l-a intitulat mistica si tot ce nu intelegi bagi acolo si zici: "asta-i mistic, asta nu-i mistic". Nu! Noi n-avem nevoie de termenul acesta decat daca exista se intrebuinteaza si asta.
Pentru noi este Viata duhovniceasca, adica viata prin care acum incepem sa lucram pocainta noastra, incepem sa vedem mai limpede azi, incepem sa intelegem cuvantul din Scriptura mai bine decat ieri, maine inteleg mai multe lucruri, fac un lucru care prin a-l face imi deschide ochii daca este drept lucrul pe care l-am facut si experienta fizica pe care o am poate ca imi deschide niste orizonturi la care nu ma asteptam [...]
Fiindca ce este pocainta? Iarasi un lucru care nu se intelege drept astazi. Pocainta nu este numai o parere de rau si o miorlaiala pentru niste rautati pe care le-am facut, pocainta este, cum am zis, dinamica catre viata vesnica. Parintele nostru duhovnicesc, si daca va uitati, in armonie cu toata Filocalia, spune ca este inceputul autenticei contemplari. Ce se intampla in pocainta? Uitati cati oameni dimprejurul nostru, dar si noi ieri alaltaieri suntem inconstienti de pacate - traim pacatul si nu stim ca este pacat. De cate ori n-am auzit: "O! parinte, nu stiam ca asta-i un pacat!" sau eu candva aceasta n-am stiut ca-i pacat decat vazand intr-o rugaciune sau in intrebarile acelea din Molitfelnic. Deci constientizarea pacatului. Dar in aceasta constientizare nu este numai lucrul acesta faptic. De cate ori ai incercat sa convingi pe cineva ca asta nu-i un lucru bun, un pacat si nu te-a crezut? Si ce se intampla cand incepe sa te creada? Ce se intampla cand eu constientizez ca un lucru a fost pacat? Incep sa vad intunericul in care sunt. Si ce-mi arata acest intuneric? Decat ca e prezenta o lumina pe undeva in viata mea. Deci constientizarea pacatului, in doua cuvinte este - v-o spun din partea filocalicilor si-a parintelui meu duhovnic - este lumina necreata, este Dumnezeu Insusi Care-mi lumineaza constiinta. Acum risc deznadejdea, dar acum nu-i momentul sa deznadajduiesc ca sunt mai rau decat ieri, ba sunt mai bine, sunt tot pacatosul de ieri, dar incep sa fiu constient. Vazand acuma raul si intunericul pacatului meu pot sa deznadajduiesc, dar eu sunt mai pretios in ochii lui Dumnezeu decat atunci cand eram acelasi pacatos dar habar n-aveam. De ce? Fiindca Dumnezeu gaseste in mine pe cineva cu care poate sa inceapa a vorbi si zicea parintele Sofronie: Viata pocaintei nu este altceva decat intoarcerea omului de catre intunericul pe care astazi lumina lui Dumnezeu mi-l descopera, catre acea lumina. Contemplarea luminii necreate, a lui Dumnezeu Insusi, nu este asa un fenomen cum ni-l inchipuim noi. Este un lucru care este intr-un firesc al dezvoltarii omului, al devenirii omului intru fiinta, un firesc, cand omul a devenit o minte de Dumnezeu vazatoare fiindca printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumnezeu imi dezvaluie intunericul, incep sa vad ceva in viata mea - da-ne Doamne si auzi-ne ca rugaciune! - incep sa vad insasi lumina. Parintele nostru Sofronie zicea: de-abia atunci o sa-ti dai seama ca asta este acea lumina care in zilele deznadejdilor mele ma lumina ca sa-mi vad intunericul, ca sa incep calatoria mea dintru intuneric intru lumina.
Asta este ce numesc viata duhovniceasca.
Ati vorbit mult despre dragostea cea adevarata, ca este iertare, este postire, este jertfire, cum explicati degradarea iubirii in iubire patimasa?
Parintele Rafail: Tot omul cauta adevarul, cauta viata de unde vine si unde este destinat sa mearga. Indraznesc sa mai aduc aici un alt cuvant al parintelui meu duhovnic nici un om nu vrea sa pacatuiasca. M-au uimit atunci fiindca eu stiu ca toti vrem sa pacatuim, dar ii interzis. Nu-i adevarat! Omul nu cauta pacatul. Pacatul in general este o deformare, n-are fiinta in sine, nu exista fiindca Dumnezeu nu l-a facut si ce n-a facut Dumnezeu nu exista.
Ce este pacatul - este o deformare, si va dau ca pilda lucrul acesta ce mi s-a lamurit intr-o zi: ma gandeam ce este murdaria. Sa luam balegarul. In grajd este balegarul. Rau nu face, dar cand va trebui sa-l cureti, sa-l scoti de acolo. Pe campul meu unde o sa seman grau este aur, dar pe covorul meu in salon nu mersi, acolo imi este murdarie. Murdaria nu e ce este, ci unde este. La fel si cu pacatul, dragoste este nu ce este dragoste. Dumnezeu este dragoste si zicea un parinte, Dionisie de la Muntele Athos - un batran roman imbunatatit care mai traieste, de trei ori am vizitat asta vara Muntele Athos, de trei ori a zis la mai multi in mai multe contexte - acest cuvant: fratilor, paziti dragostea ca dragostea este de la Dumnezeu. Bineinteles ca este de la Dumnezeu pentru ca este Dumnezeu. Deci omul chipul si asemanarea lui Dumnezeu ce va fi daca nu dragoste, si daca dragostea in om piere, dragoste va cauta, si daca nu va gasi in Duh si Adevar, ca sa reluam cuvantul Mantuitorului, in deznadejdea si intunericul lui, o va gasi intr-un fel stramt si tot va trebui sa aiba o dragoste. Daca nu exista dragoste dumnezeiasca in om va curvi, dar i se va parea lui intr-o masura ca asta-i dragoste, se va dezamagi, poate isi va reveni ca fiul risipitor si se va intoarce si va cauta adevarul, dar poate ca nu - Doamne fereste.
Omul nu poate fara dragoste pentru ca nu poate fara tot ce este cuvant de la Dumnezeu. Dumnezeu nu ne da porunci care, cum zice apostolul, ne sunt grele, ingreuitoare. Dumnezeu cand ne porunceste ne arata ceea ce suntem noi ori ca suntem si nu constientizam, ori ca trebuie sa devenim. Ori, degradarea dragostei asa este. In intunericul pacatului omul nu stie, dar tanjeste, inseteaza dupa ceea ce este adevarul si nestiind cauta aiurea.
Folosul rugăciunilor pentru morţi (adormiţi)
Încep a spune cateva lucruri despre „Folosul rugăciunilor ptr. morţi” încercând la început să amintesc pricina care ne-a adus să ne întâlnim şi să discutăm despre subiectul amintit. Este adevarat ca materialul s-ar putea sa para mai lung, dar am incercat sa concentrez ideile si sa va introduc in gandirea ortodoxa, nu doar sa prezint un material prin care sa combat o anumita atitudine diferita de a bisericii ortodoxe, ci ca sa intelegeti motivatia rugaciunilor pentru morti din punctual de vedere ortodox,.
Din câte imi amintesc, aţi fost de acord să ne întalnim pentru ai demonstra mamei dv. că rugăciunile de parastas şi celelalte rugaciuni rânduite de Biserica Ortodoxă pentru morţi, sunt de prisos, datorita faptului ca „cel mort nu mai poate fi salvat din locul de chin in care este”, conform invaţaturii adventiste din care vă împărtaşiti. Stim amandoi ca intre învaţătura ortodoxă şi cea adventista sunt multe deosebiri. Cunosc şi eu in parte invăţătura adventista cum şi dv. tot in parte o cunoaşteti pe cea ortodoxa, de aceea am fost de acord să ne intalnim şi să discutam pe marginea acestei teme (nu cu intentii prozelite) ptr. mama dv., desi eu stiu ca ea este convinsă în adancul ei de ceea ce face, ptr.ca este o ortodoxa traitoare, nu doar cu numele, la aceasta ajutandu-o si „ghimpele” ei prin necazul pe care il produce.
De ce noi ortodocşii ne rugăm ptr. Cei morţii?
1. Ptr. Că îi considerăm adormiţi şi nu morti, lucru care ne face să putem fi în comuniune cu ei prin Hristos, în biserică.”Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat”( I Cor. 12, 13) . Moartea trupeasca nu-i desparte insa pe crestini de Hristos. Chiar si dupa moarte, ei raman uniti cu Hristos, ca membre vii ale bisericii, care este Trupul Sau, iar prin Hristos ei continua sa ramana in stransa legatura si comuniune cu membrii cei vii ai Bisericii. “Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimile, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea Intru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).
Ca Trup al lui Hristos, Biserica are datoria sa se ingrijeasca si sa se roage pentru toti fiii si fiicele sale care au murit intru nadejdea invierii si a vietii celei vesnice.
Noi nu putem sti care dintre morti vor fi iertati si mantuiti, dar avem datoria sa ne rugam neincetat pentru toti, cu nadejdea ca Dumnezeu ne va asculta rugaciunile si-i va scapa de focul cel vesnic al iadului care este aprins de pacat prin nelucrare (Matei 25, 41).
2. Păcatul
Stim ca tot omul este păcătos "Ca nu este drept nici unul "(Rom. 3,10). "Nimeni nu e curat de pacate, macar de-ar fi trait o singura zi pe pamant" (Iov 14, 44). Acestea stiindu-le, nu putem avea siguranţa 100% că vom fi mantuiti. “Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos? “ (I Petru 4,18)
Hristos a pătimit, ne-a deschis calea spre Împarăţia lui Dumnezeu, prin botez si credinţa în El, dar oare am putut pastra Harul Duhului Sfant primit la botez? “…prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine.” (I Cor. 15 ,10 ) Cati dintre noi au reusit sa scape de mandrie, de manie, de egoism si alte asemena patimi, pe care de multe ori le cultivam in loc sa le omoram. “Văd în mădularele mele - zice Apostolul Pavel- o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” (Romani 7,23). De aceea situatia celor morti, destinati prin judecata chinurilor iadului nu se mai poate modifica prin propria lor vointa ci numai prin rugaciunile celor vii, ale Bisericii. De aici, necesitatea rugaciunilor pentru cei morti.
In Biserica ortodoxă intre cei vii si cei morti nu este un zid despartitor, ci ei sunt solidari impreuna. “Caci daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna.” (I Corinteni XII, 26). Aceestea ne leaga de o alta motivatie:
3. Dragostea
În iubirea fata de aproapele noi ii dorim semenului nostru binele moral si material; iar binele spiritual cel mai inalt este, fara indoiala, mintuirea sufleteasca, dobindirea imparatiei lui Dumnezeu. Deci, rugaciunea spre indreptarea celui ratacit, pentru iertarea pacatelor lui fie vietuind in lume, fie in viata de dupa moarte este un act de iubire crestina. Rugaciunea este necesara pentru semeni, caci spune Sfintul Iacov: “Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati, caci mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului” (Iacov V, 16), Sfintul Pavel adauga: «Pentru ca stiu ca aceasta imi va fi mie spre mintuire, prin rugaciunile voastre si cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos» (Filipeni I, 19).
Rugaciunile facute cu credinta pentru noi si pentru semeni au rezultat, caci Mintuitorul a spus: “Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide” (Matei VII, 7). Sau: “Si toate cite veti cere, rugindu-va cu credinta, veti primi” (Matei XXI, 22; Marcu XI, 24; Ioan XIV, 13). Mai mult, Domnul Hristos si Apostolii Sai raspund faptic la rugaciunile ce li se fac si ajuta pe acei pentru care sint rugati. Astfel Domnul Hristos vindeca pe sluga sutasului (Matei VIII, 5-13), pe fiica cananeencei (Matei XV, 22-26); pe tinarul lunatic (Matei XVII, 14-18); inviaza pe fiica lui Iair (Matei IX, 23-25). Toate aceste minuni Domnul Hristos le indeplineste pe baza rugaciunilor celor apropiati. De asemenea si Sfintul Petru inviaza pe Tabita la rugaciunile credinciosilor apropiati ei (Fapte IX, 40-41).
Uniti in aceeasi credinta (Efeseni IV, 5) si vietuind in acelasi trup tainic al lui Hristos, membrii Bisericii isi impartasesc intre ei dragostea crestina, (cea mai mare porunca a Mintuitorului): “Porunca noua dau voua: sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi unul pe altul sa va iubiti” (Ioan XIII, 34; 12-13; Romani XIII, 9-10; I Corinteni XIII). Iar Sfintul Ioan arata ca dragostea fata de Domnul se concretizeaza si se vadeste in iubirea aproapelui (I Ioan IV, 20).
In Biserica Ortodoxă mijlocirea nu are limite rigide: pentru cei morţi sau pentru cei vii; “Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate.” (I Petru 4,8)
Rugaciunea pentru cei morti presupune nu numai o mijlocire pe langa Creator, ci si o actiune directa asupra sufletului, susceptibila sa-l faca demn de iertare. Iar afirmatia ca prin rugaciunile Bisericii unele suflete pot fi trecute din iad in rai pare a sta in contrazicere cu cuvintele de la Luca 16, 26, dupa care intre rai si iad este o prapastie de netrecut. Contradictia este insa aparenta, intrucat, daca privim lucrarile mai atent vom vedea ca intre acest text si invatatura Bisericii Ortodoxe privitoare la posibilitatea mantuirii din iad exista de fapt o perfecta concurenta.
Textul amintit spune numai atat ca nimeni nu poate primi prin propria vointa sa treaca dintr-o stare in alta. Avraam spune bogatului: "intre noi si voi s-a asezat o prapastie mare, astfel ca cei ce ar vrea sa treaca de aici la voi, ori de acolo la noi sa nu poata sa treaca". Este exact ceea ce spune Biserica. Bariera aceasta este de netrecut cand cineva aflat intr-o parte sau alta a ei ar vrea s-o depaseasca, dar pentru Domnul ea nu constituie o bariera. Cei ce in viata de aici si-au taiat de bunavoie orice posibilitate, ca odata ajunsi dincolo Biserica sa nu poata mijloci prin rugaciuni pentru schimbarea in bine a starii lor, acestia au intr-adevar in fata lor o asemenea bariera. Ea nu este de netrecut pentru Domnul, dar nimeni nu poate fi mantuit impotriva vointei sale. Ar fi poate absurd sa se invoace in acest caz dragostea lui Dumnezeu.
Dovezi
Se stie foarte bine faptul că Sf. Scriptura (Biblia), - si in special Noul Testament - a fost scrisă pentru nevoile sufletesti ale crestinilor din primele veacuri (ma refer la Noul Testament), care doreau sa afle cat mai multe date despre invatatura si faptele Mantuitorului (in special), dar si diferite alte invataturi la nevoile concrete ale bisericii si a membrilor ei din fiecare comunitate. Toate acestea nu s-au putut cuprinde in paginile Noului Testament (Ioan 21,25). Majoritatea invataturii a fost receptionata de catre primii crestini (incepand cu apostolii) prin auz si prin aplicare concreta in viata lor. Acest tezaur practic a fost transmis mai departe urmasilor tot prin “auz si aplicata in viata lor”, tezaur pe care Biserica Ortodoxa se bazează la fel de mult (ptr. ca este girat de Sinodul Apostolic şi de Sinoadele Ecumenice) numindu-l “Sfânt”. Ii acordă aceiasi cinstire ca si Bibliei pentru ca pe amandoua le numeste “sfinte” (Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie). Ele se completează nu sunt paralele.
Invăţătura ortodoxă nu sustine ca un om poate mantui pe altul sau il poate scoate din iad. De asemenea total gresita ar fi si parerea ca cineva poate face in viata orice, deoarece il vor scoate din chinuri rugaciunile urmasilor. Pe de o parte se cade in pacatul prea marii increderi in mila lui Dumnezeu, pacat impotriva Duhului Sfant. Pe de alta parte se mai pune o problema de ordin practic: o data cu pacatosul respectiv pot muri si urmasii lui si atunci nu are cine se mai ruga pentru el. Dar ajutorul primit, de cel adormit de la cei din viata, de la Biserica, nu vine ca o obligatie sau ca raspuns la o porunca, ci este un dar al dragostei. Apoi, mijlocirea Bisericii se indreapta spre Dumnezeu, pentru a-L indupleca spre mila si iertare pentru cei adormiti. Relatia nu este intre credinciosul in viata si cel adormit, ci intre crestin si Biserica in Hristos.
Scripturistice
Am să mă refer întâi la dovezile scipturistice, ţinând seama de anumite aspecte ale problemei discutate de noi:
1. Hristos împărăţeşte peste toţi, peste cei vii şi peste cei adormiţi.
"Caci daca traim, pentru Domnul traim si daca murim, pentru Domnul murim. Deci si daca traim si daca murim ai Domnului suntem. Caci pentru aceasta a murit si a inviat Hristos ca sa stapaneasca si peste morti si peste vii" (Romani 14, 8-9). La aceasta adaugam urmatoarele texte : "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov. Nu este Dumnezeul mortilor, ci al viilor" (Matei 22, 23). "Dumnezeu nu este deci Dumnezeu al mortilor, ci al viilor, caci toti traiesc in El" (Luca 20, 38; Marcu 12, 26-27). "Intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor dedesubt. Si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu-Tatal" (Filipeni 2, 10-11). El S-a jertfit pe Sine pentru pacatele tuturor oamenilor, adica ale tuturor peste care El stapaneste, fie vii, fie adormiti: "S-a dat pe Sine pret de rascumparare pentru toti" (I Timotei 2, 6). "El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci si pentru ale intregii lumi" (I Ioan 2, 2 ; Coloseni 1, 20 ; Ioan 1, 29). Deci Hristos imparateste peste toti, vii si adormiti, iar jertfa Sa a fost data pentru toti, vii si adormiti.
2. Ca împărat este atotputernic în împărăţia Sa şi în iubirea Sa este atotmilostiv faţă de toţi.
"Caci dupa cum Tatal scoala pe cei morti si le da viata, tot asa si Fiul da viata celor ce voieste" (Ioan 5, 21).
Ar fi lipsit de sens sa ne intrebam daca Dumnezeu poate schimba starea celor peste care imparateste. Dumnezeu este atotputernic si atotbun, asa că Hristos poate schimba in mai bine starea celor din iad: "Domnul omoara si invie; El pogoara in iad si iarasi scoate" (I Regi 2, 6 ; Deuteronom 32, 39). "Doamne, scos-ai din iad sufletul meu, mantuitu-m-ai de cei ce se pogoara in groapa" (Psalm 29, 3). "Dar Domnul va izbavi sufletul meu din mana iadului, cand ma va apuca" (Psalm 48, 16). "Am fost mort si, iata, sunt viu in vecii vecilor si am cheile mortii si ale iadului" (Apocalipsa 1, 18). "Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului i se va ierta lui ; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfant nu i se va ierta lui nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie" (Matei 12, 32).
Se vede din acest ultim text ca numai pacatele impotriva Duhului Sfant nu se iarta, deoarece cei ce le savarsesc refuza definitiv mantuirea. Aceste pacate sunt : increderea prea mare in bunatatea lui Dumnezeu (Romani 2, 4-5; Iacob 2, 6); neincrederea sau deznadejdea de a primi ajutorul lui Dumnezeu (Facere 4, 13; Matei 27, 4-5); erezia (Ioan 9, 40-41); apostazia; invidia harului fratern si nepocainta pana la moarte.
Se înţelege că celelalte pacate se pot ierta. Cand ? Fie in veacul acesta, fie in veacul viitor. Si daca in veacul viitor, adica dupa iesirea sufletului din trup (cand omul intra in vesnicie), nimeni nu mai poate lucra la mantuirea lui, inseamna ca aceasta iertare a pacatelor imparatul Hristos o face la rugaciunea Bisericii. Sfanta Scriptura ne ofera si cateva exemple cand Mantuitorul Iisus Hristos a intervenit si a modificat, temporar sau definitiv, starea unor morti din iad. Pana la Jertfa si invierea Domnului toti cei care au murit, au mers in iad. In conceptia Vechiului Testament moartea de fapt insemna mergere in iad (Facere 37, 35) după cum am mai vorbit la prima intalnire. Astfel Mantuitorul a scos pentru putin timp sufletul lui Moise din iad, la Schimbarea la Fata (Matei 17, 3). Hristos il inviaza pe Lazar pentru rugaciunea surorilor sale (Ioan 11, 41-44) ; inviaza pe fiica lui Iair, pentru rugaciunea tatalui sau (Luca 8, 41-56) si pe fiul vaduvei din Nain, pentru lacrimile mamei sale (Luca 7, 11-16). Tuturor acestora le-a schimbat starea sufletului lor de dupa a doua moarte, caci moartea lor avea sa se intample dupa biruinta Mantuitorului Iisus Hristos asupra iadului si a mortii. Ei nu mai aveau sa mearga in iad, ca prima data, ci la fericire, cu atat mai mult cu cat in viata lor intervenise insusi Mantuitorul Iisus Hristos.
3. Biserica si crestinii, in particular, nu-si aroga dreptul de a schimba prin propria lor lucrare chinurile din iad, ci prin Sfanta Liturghie, dezlegari, rugaciuni si fapte de milostenie, (toate pornite din solidaritate si dragoste intre toti crestinii), îl roaga pe Dreptul Judecator spre mila si iertare fata de cei osanditi, temporar, deci pana la Judecata de apoi.
Incredintata fiind ca Marele imparat, Domnul Iisus Hristos, poate schimba starea si viata oamenilor, atat in timpul acestei vieti cat si dupa iesirea din aceasta viata (dupa cum reiese din temeiurile scripturistice de mai sus), Biserica se roaga in duhul dragostei pentru cei adormiti. Biserica Ortodoxa nu a pretins niciodata ca numai prin puterea preotilor, sau numai prin rugaciuni si fapte bune se pot scoate sufletele din iad. Biserica Ortodoxa recunoaste ca "Unul este Mijlocitorul" (I Timotei 2, 5) si pe El biserica il roaga spre mila si iertare. Biserica face aceasta "pentru ca intr-un duh ne-am botezat noi toti, ca sa fim un singur trup... Si daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna. Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madulare fiecare in parte" (I Corinteni 12, 13 si 26-27). Daca Biserica nu s-ar ruga pentru cei adormiti, ar pierde din caracterul ei comunitar, ar pierde din orizontalitatea ei, ar stirbi intr-o oarecare masura Jertfa lui Hristos.
4. Domnul Iisus Hristos a dat Bisericii garantii ca mijlocirile si rugaciunile preotilor si ale credinciosilor vor fi implinite.
Rugaciunile de dezlegare facute de preoti in cadrul slujbelor randuite pentru cei morti isi au temeiul lor scripturistic chiar in cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos : "Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer" (Matei 18, 18). Nu intelegem ca ierarhia bisericeasca face aceasta prin putere omeneasca proprie, ci prin puterea si impreuna-lucrarea lui Hristos. "Iata, Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului" (Matei 28, 20; Marcu 16, 201.
In rugaciunile lor particulare crestinii se roaga pentru fericita odihna a sufletelor parintilor, rudelor si semenilor lor. Si daca rugaciunile sunt facute cu caldura si cu lacrimi, ele sunt ascultate ca si rugaciunea lui Iair, a surorilor lui Lazar, ca si lacrimile vaduvei din Nain. Rugaciunile noastre facute cu credinta vor fi implinite de Dumnezeu, caci El ne-a asigurat: "Toate cate veti cere, rugandu-va cu credinta, veti primi" (Matei 21, 22).
Tot pentru cei adormiti ai nostri, dorind ca Dumnezeu sa-si reverse mila si iertarea Sa peste ei, savarsim si fapte de milostenie - pomana pentru sufletul celui adormit, este expresie a milei crestine : a hrani pe cel flamand, a da apa celui insetat, a imbraca pe cel gol, a cerceta pe cel bolnav, a primi pe cel strain etc. (Matei 25, 34-36). Si Apostolul neamurilor ne indeamna la aceasta: "Facerea de bine si darnicia nu le dati uitarii, caci cu jertfe ca acestea se multumeste Dumnezeu" (Evrei 13, 16; II Corin-teni 9, 7-15).
Patristice
Invatatura Bisericii referitoare la rugaciunea pentru cei adormiti este bine precizata chiar din veacul apostolic. In veacurile urmatoare, Sfintii Parinti aduc numeroase marturii referitoare la lamurirea acestui adevar. Amintim pe Sfintii Ioan Gura de Aur, Chiril al Ierusalimului, Efrem Sirul, Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschinul, Simeon al Tesalonicului, s.a. Am sa redau mai jos cateva texte din invatatura Sfintilor Parinti care arata practica pomenirii mortilor ca o lucrare continua in viata bisericii.
In Liturghia sa, Sfantul Apostol Iacob (+ 44 d.H) se ruga atat pentru cei vii cat si pentru cei morti, cu aceste cuvinte: "Doamne, Dumnezeul duhurilor si al trupurilor, adu-ti aminte de toti dreptii de care ne-am adus aminte si de (cei) care nu ne-am adus aminte, de la Abel pana in ziua cea de astazi. Da-le lor odihna in lacasurile ceresti ale Imparatiei Tale, in desfatarile raiului, in sanul lui Avraam, al lui Isac si al lui Iacov,. sfintii nostri parinti, acolo unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, unde straluceste totdeauna lumina fetei tale".
Rugaciuni pentru cei morti se obisnuia sa se faca si in Bisericile de Alexandria, de Cartagina, de Constantinopol, de Milan. Din toate vechile Liturghii, atat din cele ce erau in uz si mai sunt inca in Biserica ortodoxa orientala si cunoscute sub numele de Liturghia Sfantului Iacob, fratele Domnului, a Sfantului Vasile cel Mare, a Sfantului Ioan Gura de Aur, a Sfantului Grigorie, precum si Liturghiile romana, galicana si altele, cum si cele ale iacobitilor, a coptilor, a etiopienilor, sirienilor si nestorienilor, din toate aceste Liturghii, desi atat de numeroase si diferite, nu exista nici una sa nu aiba cuprinsul ei si rugaciunile pentru cei morti.
Sfantul Dionisie Areopagitul, (+ 96) contemporan cu Sfintii Apostoli si unul din cei ce l-au ascultat pe Sfantul Apostol Pavel vorbind in Areopag (Cf. Faptele Apostolilor, 17, 34), spune in “contemplatia” sa despre cei raposati: "Rugaciunile sfintilor in timpul vietii lor si chiar dupa moartea lor sunt folositoare pentru acei care sunt demni de sfintele rugaciuni, adica pentru cei credinciosi. Rugaciunile unora pentru altii, au valoare si putere inaintea lui Dumnezeu".
Sfantul Atanasie cel Mare (295 – 393), vorbind despre cei morti, spune ca “Dumnezeu nu-i paraseste pe acestia, ci misca pe cei de aproape ai lor, indreapta cugetele lor, le atrage inimile, le induioseaza sufletele si astfel miscati cei vii se grabesc sa dea ajutoru celor morti, indeplinind ei neajunsurile lor.” (...)Tot cu privire la folosul rugaciunilor pentru cei morti, Sfantul Chiril al Ierusalimului (315 - 386) scrie in Cuvantul al cincilea: "Noi serbam amintirea raposatilor; intai a patriarhilor, a proorocilor, a apostolilor si a martirilor, pentru ca dupa cererile si rugaciunile lor, ale noastre sa fie ascultate de Dumnezeu, in al doilea rand ne rugam pentru raposatii Sfintii Parinti si episcopi si in al treilea rand, ne rugam pentru toti acei dintre noi care au murit si credem cu tarie ca rugaciunea e de un mare ajutor pentru sufletele in favoarea carora ea este facuta si pentru care se face Jertfa Sfintei Liturghii".
In Liturghia sa, Sfantul Vasile cel Mare (330 -379) se roaga pentru cei adormiti in Domnul astfel: "Adu-ti aminte, Doamne, de cei ce au adormit intru nadejdea invierii si a vietii vesnice", iar in continuare zice sa ne rugam pentru aceia ale caror nume le va citi preotul, "pentru odihna si iertarea sufletelor lor in loc luminat unde nu e intristare, nici suspin, da-le Doamne odihna unde straluceste lumina fetei Tale".
Sfantul Ioan Gura de Aur (347-407) arata ca apostolii chiar au randuit sa se faca la Liturghie pomenire pentru cei morti zicand: "Nu degeaba au randuit apostolii sa se faca asupra tainei celei infricosatoare pomenirea celor morti. Cand sta poporul, plinatatea preoteasca, cu mainile intinse si in fata sta jertfa cea infricosatoare, cum nu vor indupleca pe Dumnezeu pentru cei adormiti ? Iar aceasta, numai pentru cei plecati cu credinta" (Omilia a III-a, la Filipeni).
Explicand cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos, adresate Martei, sora lui Lazar: "Eu sunt invierea si viata, cel care crede in Mine, chiar daca va muri fi-va viu" (Ioan 11, 25), Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Fiindca Iisus Hristos este Stapan al vietii si al tuturor bunurilor, la El trebuie sa cerem ca sa amelioreze soarta raposatilor. Fiind Dumnezeu, El da viata cui voieste".
Răspunzând la întrebarea „Există ceva care poate fi de folos sufletelor după moarte?”, Sfântul Grigorie cel Mare (540 - 604), în Dialogurile sale ne învaţă: „Sfânta Jertfă a lui Hristos, Jertfa mântuirii noastre, aduce mari foloase sufletelor chiar şi după moarte, putând da iertarea păcatelor lor în viaţa care va să vină. Pentru această pricină, sufletele morţilor cer uneori să li se facă Liturghii …. În chip firesc, calea mântuirii înseamnă să facem noi înşine, chiar în timpul vieţii, cele ce nădăjduim că alţii le vor face pentru noi după moarte. Este mai bine să ne pregătim ieşirea sufletului ca oameni liberi, decât să căutăm slobozirea după ce acesta se află deja în lanţuri. De aceea, trebuie să defăimăm această lume din toată inima noastră, ca şi cum slava ei a trecut deja, şi să ne dăruim jertfa noastră de lacrimi lui Dumnezeu în fiecare zi, aşa cum jertfim Trupul şi Sângele Lui Cel sfânt. Numai această jertfă are puterea să mântuiască sufletul de moartea cea veşnică, pentru că ea ne arată taina morţii Fiului Cel Unul Născut” (Dialoguri IV: 57, 60, pag. 266, 272-273).
Sfantul Simeon al Tesalonicului (+ 1429) comenteaza astfel: "Celor adormiti le sunt mai de folos liturghiile, iar celelalte mai putin ii ajuta (pentru ca omul murind a incetat de la pacat), iar prin jertfa se impartasesc cu Hristos, se umplu de dumnezeiasca veselie, de dar si se izbavesc cu dumnezeiasca mila de toata durerea. Deci, mai inainte de toate, sa se faca liturghie pentru dansul si dupa aceea, de va avea avutie... milostenie saracilor, zidiri sfintelor biserici isi altele care sunt spre mantuirea lui" (IX, 72). Si continua: "...Mirida (adica particica ce se pune pe sfantul disc, alaturi de Agnet, pentru pomenirea celor vii si a celor morti) care se scoate la liturghie si pomenirea care se face pentru cel mort unesc pe cel mort cu Dumnezeu si-1 impartasesc cu Dansul nevazut. Drept aceea, folosindu-se foarte mult dintru aceasta, nu numai se mangaie fratii cei ce cu pocainta s-au mutat intru Hristos, dar inca si sfintele suflete ale sfintilor se bucura pentru aceste pomeniri care se fac pentru dansii; unindu-se cu Hristos isi impartasindu-se din Sfanta Liturghie mai curat si mai luminat, si impartasindu-se mai mult cu darurile Lui, se roaga pentru noi. Deci pentru aceasta, Dumnezeu a lucrat aceasta jertfa si a dat-o spre mantuirea si luminarea trupurilor, ca sa fim cu Dansul toti una, cum S-a fagaduit. Drept aceea, se roaga pentru aceia care ii pomenesc pe dansii savarsind jertfe pentru cinstea lor si se fac mijlocitori si solitori pentru dansii. Si se roaga ca si acestia sa se impartaseasca cu Hristos ca si dansii. Pentru aceea trebuie sa facem pomenirea celor raposati, pentru ca dragostea uneste pe cei vii cu cei morti, si sa pomenim pe sfinti, ca, veselindu-i, sa se faca si ei rugatori veseli pentru noi, catre Dumnezeu" (Sfantul Simeon Tesaloniceanul, VI, 375).
Acestea sunt, pe scurt, motivele pentru care Biserica Ortodoxa considera necesara rugaciunea pentru cei adormiti.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
