Unii nu postesc deloc, altii postesc o saptamana sau cateva zile, iar altii, o saptamana la inceput si o saptamana la sfarsit. Fiecare isi va lua plata dupa ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai si incurca in intelegerea postului. Unii postesc ajunand mai ales vinerea - si e foarte bine. Pentru ca postul si ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlauntru sa se repare - aceasta "uzina" care suntem noi insine si care merge asa, ca un automat: de pilda, nu ne dam seama cand se transforma painea in energie. Si cand postim, se bucura tot launtrul nostru, ne spune "mersi", pentru ca se reface aievea. Asadar, cine tine post cu regularitate isi face el insusi foarte mult bine.
Este la cate unii aceasta panica: "Daca nu mananc, mor, ametesc!" Nu-i adevarat. Postul armonizeaza si invioreaza tot launtrul nostru. Postul crestin, supravegheat si tinut cu intelepciune, este recomandat de sfintii Parinti, iar unii din ei aveau studii de medicina inalta si ei urmareau sa ne faca noua bine, nu sa ne chinuiasca. Asa ca toate au fost randuite cu foarte multa luciditate si pricepere.
Postul trebuie sa fie luminat, consimtit de buna voie, nu cu ciuda, ci sa fie ca o bucurie. Nu un post cu ciuda sau tinut de frica, pentru ca atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinta, iar mintea culege numai matraguna si numai rautati. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevarat, atunci cand posteste aceasta aparatura fizica, iar sufletul se revolta. Nu asa! Dumnezeu vrea ca totul sa fie global, armonios; sa posteasca si trupul, dar sa posteasca si sufletul, si atunci e postul cu adevarat binefacator. Sa se bucure si cele dinlauntru si sa nu se revolte gura si limba ca le-am pus la post.
Sfantul Timotei, ucenicul sfantului apostol Pavel, nu stia cum sa se chinuiasca mai mult, ca sa-si stapaneasca patimile. Manca numai paine, apa si fructe - nu numai in post, ci tot timpul - si slabise foarte rau. Sfantul Pavel, care stia suferinta lui, ii scrie sa bea si putin vin, nu numai apa, din pricina deselor sale slabiri. Desigur, sfantul Pavel ii scria putine cuvinte, insa Timotei intelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte putine. Sunt in biblioteci carti mari, volume groase, cu foarte multe pagini si pe masura ce le parcurgi, te atrag intorsaturile de fraze, cuvintele frumoase, dar cand strangi in mana, vezi cum curge tot, nu ramai cu nimic -adica ai foarte putin folos din aceasta literatura profana. Sfanta Scriptura insa este intelepciunea cea mai inalta si deseori, un singur loc, un singur cuvant din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinti care au urmat un singur cuvant din Biblie: "Vinde tot ce ai si urmeaza-mi Mie" - sfantul Antonie cel Mare, de pilda, sau sfanta Paraschiva. Le-a ramas in minte si in inima un text sau o frantura de text din sfanta Scriptura si acest text a "ars" in inima lor, ca unjaratec, toata viata - si pe acesta l-au urmat si s-au mantuit.
In epistola sa catre Timotei, sfantul Pavel scrie cuvinte de o gingasie rara. Ce poate fi mai dragastos decat faptul ca sfantul Pavel, care era asa de prins cu atatea treburi, se ingrijeste de sanatatea ucenicului sau? Si ii scrie cu multa delicatete si curatie launtrica. Timotei era bolnavicios din firea sa si isi stricase stomacul si sfantul Pavel ii scrie: "Nu bea numai apa" - asta inseamna ca pana atunci bause cu adevarat numai apa. Altadata spune: "Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul si credinciosul meu fiu" - aceste cuvinte arata vredniciile lui Timotei. Si Timotei n-ar fi fost asa vrednic, daca ar fi fost robit de trup; dar el, tanar cum era, in chilia lui, intiparea in sine toate faptele bune pe care le facea sfantul Pavel. Desi era foarte tanar, purta acelasi jug cu sfantul Pavel. "Nimeni sa nu-l dispretuiasca pe Timotei, caci el urmeaza Legea Domnului, ca si mine; si ca un tata cu fiul sau, asa impreuna cu mine a slujit el" - spune sfantul Pavel. Timotei insa continua sa posteasca inainte, cu toata asprimea. Si nu facea ca aceia care, dupa ce postesc, incep sa zica: "Ce sa mai postesc de-acum? Mi-am omorat trupul si l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce sa mai postesc?" Timotei nu zicea asa, ci cu cat erau mai mari meritele sale, cu atat mai mult se nevoia; si aceasta, desigur, a invatat tot de la sfantul Pavel.
Va atrag atentia asupra unui cuvant. Sfantul Pavel nu-i scrie: "bea vin", ci "putin vin", adica numai cat e de trebuinta pentru a alunga boala trupului, si nu pentru a ingadui boala sufletului, nici pentru a intarata patimile. Caci vinul, frati crestini, sfarseste energia organismului. Vinul e lasat de Dumnezeu sa-l intrebuintam cu masura, nu oricum. Betivul e un mort viu, are cerul cu desavarsire inchis. Betivii nu pot mosteni imparatia cerurilor, sfantul Pavel ne spune asta.
Frati crestini, din cele spuse in seara aceasta, as vrea sa ramaneti macar cu doua ganduri si anume: un post cumpatat; si dupa un post aspru, sa mancati putin. Unii postesc toata ziua, ajuneaza, si seara mananca cat ar fi mancat toata ziua si apoi toata noaptea le e rau. Este si un cuvant in popor: "Craciunul satulului, Pastele fudulului" - adica acum se taie bietii porci si mancam si ne imbuibam cu toate dupa post, mancam pentru tot postul cu un fel de razbunare si ne vatamam trupul (...). E nevoie de post cu adevarat, frati crestini.
Dar un post aspru se impleteste cu rugaciunea si cu meditatia, si mai ales sa-ti posteasca si gura in timpul postului. Sunt oameni care fac din aceasta ravna a postului un ideal. Si ferice, cu adevarat, de cei ce merg pe aceasta cale frumoasa si cu adevarat vrednica, calea postului! Numai sa fie dusa cu statornicie si rabdare, pentru ca este o cale spinoasa, frati crestini, si totdeauna veti avea de suferit pe aceasta cale. Si sfintii au suferit foarte mult, toti, fara nici o exceptie. Iar daca cineva ajunge la varful faptelor bune si apoi se ademeneste si cade, caderea lui e mare, pentru ca ii tulbura pe toti. Sfantul Timotei stia ca are nevoie de un frau pentru tineretea lui - caci tineretea aceasta de multe ori se preface intr-un fel de flacara si cuprinde totul in jur. De aceea, sfantul Timotei se ingradea din toate partile, ca sa stinga aceasta flacara a pacatului. Si el nu parasea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau in alta parte, oriunde era invatatorul sau, sfantul apostol Pavel. Toti matii sfinti au fost bolnavi, frati crestini. Incepand de la sfantul Pavel, care avea mereu nevoie de sfantul Luca, sau sfantul Ioan Gura de Aur care vomita mereu si nu putea manca niciodata cu altcineva la masa, din pricina acestei slabiciuni... sfantul Nicolae care avea picioarele ranite si umflate, de la minele de plumb din Asia Mica, unde a fost deportat...
Toti sfintii, fara exceptie, au primit suferinta in trupul lor, ca pe un ghimpe care ii ajuta sa fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinte. Iisus insusi a suit acest drum al suferintei, a calatorit pe drumul Crucii si picioarele Lui au netezit asprimea caii, au facut-o mai lesnicioasa celor ce vor merge dupa El.
Tineti seama de toate acestea, frati crestini. Luati-va in serios propria viata, pentru ca o data ii este dat omului sa traiasca si dupa moarte vine judecata - spune sfantul Pavel. Daca noi vorbim numai despre aceste lucruri si le laudam cu gura, dar nu le facem, e ca si cum am vedea in vitrina unui magazin o mancare foarte buna, dar nu o putem lua, pentru ca este un geam intre noi. Asa este si cu aceasta ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Sa facem, frati crestini. Dumnezeu sa ne ajute sa facem, si negresit, ne vom bucura de roadele si sporul cel duhovnicesc. Amin.
Postul e inainte de toate, infranare, frati crestini. Pentru ca daca nu mananci de dulce, dar mananci de post mai mult decat trebuie si mananci si o mancare foarte bine gatita, acela nu mai este post.
Noi astazi nici nu mai bagam in seama poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispret grozav fata de poruncile Lui, fara indoiala ca vom fi aspru judecati. Noi, cei de azi, ne-am obraznicit, suntem "evoluati"...
In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa mori de foame, nu are nici un rost postul tau, pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu asa, o impacare de politete, ci iertare din inima. Nu asa, ca "da, eu n-am nimic cu nimeni". Asta nu e iertare. Sa va iertati unul pe altul din toata inima, numai atunci postul va fi cu adevarat de folos. Unii nu-si vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor... Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit si dincolo ii asteapta acest foc cumplit al constiintei vinovate.
Nu va temeti de post. Postul nu e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Daca esti bolnav si postesti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Si dimpotriva, daca mananci prea bine, poti fi oricat de sanatos, indata te distrugi. Si apoi sa nu uitati ca postul nu inseamna numai post de mancare, ci sa te abtii de la tot ceea ce simti ca nu-ti este de folos: de la o placere vinovata, de la un roman nepotrivit.
In comunitatile in care traim, cand pleaca unul afara, toti ceilalti tabara pe el si ii spun toate greselile si uita ca, oricat de rau ar fi cineva, are si niste lucruri bune. Dar se uita acest amanunt si se spun numai cele rele. Si gresim osandind pe altul, si spurcam postul nostru cu acest pacat, si ne adunam pacate grele in fata lui Dumnezeu. Pentru ca atunci cand judeci pe altul, intri cu obraznicie in drepturile lui Dumnezeu, El e judecatorul. "Cine esti tu, sa judeci sluga straina?" Ce folos ca nu mananci carne, dar mananci cinstea fratelui tau? Sau dai averea la saraci, dar tu esti plin de ura?
Sa avem grija, asa cum v-am spus, sa postim si cu limba, frati crestini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greseli de neiertat. Sfantul Iacov spune asa: "Cine-si pazeste limba si nu spune lucruri gresite, acela e barbat desavarsit". Mare e razboiul purtat de limba - limba aceasta cu care vorbesc si eu acum. Si apoi nu uitati ca vom da seama de orice cuvant desert - asa ne avertizeaza Mantuitorul. E cumplit: vom fi pusi in fata cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfintii Parinti ca limba are doua garduri in fata, ca s-o poti stapani: dintii si buzele. Cand spune prostii, musc-o in asa fel incat sa curga sange. Pedepseste-ti limba, ca sa scapi tu de pedeapsa cea vesnica. Ar trebui sa ne controlam fiecare cuvant pe care-l spunem, pentru ca fiecare are rostul lui in viata noastra sau in viata altora. Nu-ti invinui numai limba, ca si cum ea ar merge fara cap si fara minte... S-o strunim noi, sa-i poruncim noi ce sa spuna, nu sa ne scuzam ca "am scapat din vedere ceea ce am spus", nu dati vina numai pe limba. Inca o data, nu uitati ca postul este si al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitati indemnul:. "Cuvantul vostru sa fie dres, cu sare.. .". Asa ca aveti grija la capitolul "barfa". La noi, asa se procedeaza. Cand lipseste cineva din birou, chiar pentru o clipa, in urma e anulat cu totul de ceilalti, nu mai e bun decat de scuipat cand se intoarce... Sa nu fie, frati crestini.
Marile calatorii sunt intotdeauna cele interioare. Pentru ca in calatoriile exterioare, in timpul nostru, sunt foarte multe inlesniri - de pilda putem merge foarte comod si putem parcurge drumuri mari intr-un interval de timp foarte scurt. Sunt insa calatorii interioare in care avem de luptat cu noi insine, asa cum, de pilda, in Athos, ca sa mergi de la o manastire la alta, te strecori pe niste cararui si cararuile astea [au] de o parte si de alta niste arbusti mici, cu foarte multi spini - si daca mai si ploua, pe de o parte te uda ploaia sau roua, iar pe de alta parte te zgarie spinii care te intampina pe toate cararuile acestea inguste. La Athos nu prea calatorim, insa calatorim cu totii pe o cale foarte ingusta, plina de spini, cu piedici de tot felul. Sa ne gandim cate piedici avem cand vrem sa facem o fapta buna, cate targuieli nu facem noi cu noi insine, cand vrem sa facem o milostenie: cat ii dam? Mai putin, ca avem si noi nevoie... Sau cat trebuie sa ne luptam ca sa ne stapanim de la niste patimi! Cat de greu ne vine sa ne hotaram la aceasta calatorie, fara sa stam pe loc, ci sa mergem numai inainte! De aceea spun ca marile calatorii sunt cele interioare - mai ales aceste targuieli cu noi insine, pentru fapta cea buna.
Aceasta randuiala a postului este tot o calatorie pentru fiecare din noi, un timp de lupta cu noi insine. Pentru ca cea mai cumplita lupta este cu noi insine, nu cu altii, frati crestini. Noi pe altul il biruim repede sau il inlaturam, mai ales daca suntem mai voinici - il desfiintam repede pe dusmanul nostru, insa cu noi insine suntem tare delicati, ne este tare mila de noi si gasim toate argumentele ca sa ne crutam pe noi insine. Postul este lasat ca o arena in care trebuie sa ne luptam cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu rautatea din noi - si e foarte greu sa te biruiesti pe tine insuti.
Si intr-o asemenea calatorie launtrica, ne este absolut de trebuinta o fapta buna care, daca o implinim, este egala cu eliberarea noastra launtrica: adica sa ne iertam unii pe altii. Pentru ca in aceasta calatorie spre inviere, avem noi insine nevoie de multa iertare de la Dumnezeu. Si daca nu iertam, nici noua nu ni se iarta si vai de sufletul nostru! Ne merg toate impotriva, chiar daca ni se pare ca mergem pe drumulcel bun; vai de sufletul nostru, daca nu ne iarta si pe noi Dumnezeu! Cand stii ca seful tau e suparat pe tine si urmeaza sa te sanctioneze, te temi si cauti sa faci tot ce poti, ca sa te ierte si sa te pui bine cu el. Dar marele Stapan al universului, cand il stim suparat pe noi, la cine putem mijloci sa ne ierte? Iar conditia iertarii Lui, e sa iertam si noi. Este conditia pe care acest mare Stapan o pune pentru fiecare dintre noi: "iertati si vi se iarta"; "nu iertati, nu vi se iarta". Aceasta este problema iertarii - foarte grea de multe ori, dar si foarte luminoasa, pentru ca ea ne ajuta la sporul cel duhovnicesc si "ne pune bine" cu acest mare si bun Stapan al universului intreg. Ierti - ti se iarta.
Orice truda pentru luminare si mantuire presupune aceasta conditie a pacii interioare. Caci asta inseamna iertarea: pacea ta. Si nici nu se poate face rugaciune cu ciuda. Cand te chinuie gandul ca celalalt ti-a facut rau, n-ai liniste in suflet si nu te poti ruga. Praful acesta care ustura si doare, stergeti-l de pe suflet si aruncati-l la caini... iertati, fratilor, ca sa puteti veni aici la rugaciune cu inima deschisa si sa va intoarceti acasa cu pace in suflet. Si nu asteptati sa va ceara celalalt iertare. Nu, incepeti prin a cere dumneavoastra iertare, pentru ca este imposibil ca, oricat ar fi si celalalt de vinovat, sa nu aveti si dumneavoastra o vina cat de mica... e imposibil...
Arhim. Sofian Boghiu
