Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei

 

Cei ce isi prorocesc moartea 

Pustnicul Zosima a murit de curand, in octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a cunoscut pe acesti sihastri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut, care i-a auzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure. Marturiile sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a "hotarat" exact ziua in care va muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe ucenicul sau in ziua prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana peste dansul.A spus sa nu i se puna cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat. A dat canon cu limba de moarte sa nu fie dezvaluit locul ingropaciunii, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo. "Un om cu viata ingereasca" a fost socotit schimonahul Zosima. La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul 2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in groapa proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh puternic, din muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar rugaciunile lor. Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de asemenea morminte nestiute, de oameni indumnezeiti - unii poate chiar sfinti -, dar si de sihastri vii (multi dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gropi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic de geros inceput de an 2012. Pustnici multi, si doar intr-un singur munte? Cine ar fi crezut Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici de-ai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur. O groapa peste care poti sa calci nepasator, atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce coclauri ascunse. Un singur om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste aproape toate locurile unde traiesc ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa, fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a primit binecuvantarea de la duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva merinde la bordeiele lor tainice. Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia toti calugarii manastirilor din jur ii zic "ingrijitorul sihastrilor". 

 

Veghetorul pustnicilor: Ioan Baron

Fratele Ioan 

In Campulung Moldovenesc, oraselul cotropit de frig si zapezi de la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar ca acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri ciudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i intreb pe multi localnici dac-au auzit de asa ceva. "In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma, poate sa stea acolo pe gerul asta?", a fost replica. Si ziceau ca nu stiu, nu exista. De Zosima inca se mai zvoneste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de batran si "paranormal", care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si barba pana aproape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are capacitatea "de a se face nevazut" ("cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii daca-i om sau naluca"), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni. Se mai stie ca Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?! Si tocmai pe Rarau, acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din tara, si cand Raraul a fost defrisat si a inceput sa se umple de multimi de turisti?... Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti, merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc jumatate din an doar prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in negura padurilor? Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios si umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci de ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de comori ascunse sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, "de profesie", Nicolae Iurniuc - cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiile batranilor de prin munti. Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se ratacise, i-a pus o mana pe umar un om. De unde aparuse? Zice ca "parca din pamant", in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina dupa dansul. L-a dus prin vifor pana la o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia ardeau cateva candele.

Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului

In fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn, atarnata de un brad enorm. Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa. Mamaliga, supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau gazduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, trecand pe langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au intors. El le-a spus "buna seara", dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au "zavorat" sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimic. Doar ele, uneori. Sapte! I-a mai spus ca acea casa a lui e facuta pentru drumeti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp pentru a-si sapa bordeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar ii gazduia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor. Mergea zeci si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesmeti, malai, orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le lasa in locuri anumite, la poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingaduiau sa urce. Le sapa el insusi bordeiele - era mare mester la asta -, le taia lemne, atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca poate sa mai vina acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am hotarat sa mergem impreuna. 

 

Calatorie in munti

Reporterul si calauza sa

Drum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt kilometri, masina nu ne mai foloseste. Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornurile lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se termina, urcam pieptis. O padure intinsa, "apocaliptica" parca, pustiu inghetat si fantastic, cu cioturi prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepustiitor, sub un cer alburiu. Am trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si oare chiar or fi existand?), daca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia mai pot vorbi. Trecem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica. Cel mai mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri, uitandu-se cu mana streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, acolo este! Undeva, pe celalalt versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihastri .

 

Cel ce vorbeste cu sfintii E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si rotunzi. Ioan Baron nu are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni-i zic ca "si-l inchipuiau altfel", "mai monahal, asa".

Scorbura cu sihastre

Ce conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat la manastirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fiindca nu i-a placut sa i se zica "sarut mana", n-a vrut nicicand sa fie "cineva", sa fie bagat in seama, ci doar sa ajute din umbra, nestiut. Unii monahi ii zic si azi "parinte", iar el aproape se amuza - "habar n-am de ce-mi zic asa!" -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca s-a desprins de mult de sotie si cei doi baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles "dorul de singuratate". Un "dor" pe care l-a avut inca din copilarie, care e "innascut", crede, caci nu i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit din greu sa traiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut datoria, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trait multi ani complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai acelasi mod de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in care sta acum i-au ridicat-o abia de curand credinciosii locului si calugarii manastirilor, ca sa se poata ocupa mai bine de toti schimnicii pe care-i are in grija. Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere nimic in schimb. Localnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il ajuta pe Ioan, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta le-a facut spre ocrotirea lor. Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau. Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case. Se simte doar "un administrator", deloc la locul lui, care sta aici doar "cu ascultare". Zice ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in "groapa" (chilia) lui din varful Giumalaului, unde "era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om...". Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, dandu-ne mereu de-nteles ca nu trebuie urgent "sa dam raportul" de ce-am venit, chiar daca stie ca o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri "delicate", dar nu-l intereseaza asta acum, ci doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am intalnit, ca ii suntem oaspeti si el gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda, cu straturi de branza ciobaneasca inauntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul tresare mocnit. Afara, viscolul loveste in ferestrele casutei, din toate partile.

 

O aratare a muntilor Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti pribegii ce trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. Cert este ca, pana la urma, a recunoscut... "Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L-am gasit, in ziua in care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise. Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn. Cand l-am ridicat in maini sa il pun in mormant, am vazut ca trupul lui era foarte usor si frumos mirositor.

Cabanuta cu sihastri

A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie ca mare profet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu' parintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Impreuna au fost "ca o manusa", la manastirea Rarau, dar Zosima era chiar mai in varsta decat Daniil. S-a retras in munti, cu decretul acela din '59, prigonit de comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa un timp, securistii nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna. Eu l-am vazut abia prin anul 2000. E adevarat ce zice lumea: parca "se facea nevazut" din calea ta. Stiai ca-i acolo, undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Asa imi disparea si mie, la inceput. Pe urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult. Avea un par maaare, roata-mprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau. Umbla in doua bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o ingaduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mereu descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori aproape neatinsa, cand veneam data urmatoare. Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a lasat de cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reusit sa-si gaseasca, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot sa va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea. Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos!... N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de puternice, ca ar putea fi asa usor rastalmacite... Mai ales daca le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, sa-mi permit sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis sau chemat. Va zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania si lumea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de peste-o suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic si inca unul... Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor, iarna asta..." Pe varful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. Intr-o nisa dreptunghiulara sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris: "Nu luati uleiul de candela si chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi". Intr-adevar, un loc de intalnire. Doar cateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea uneori, invaluiti in ceturi, de pe Mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul. 

 

Femeile "zavorate" Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasca pe acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca! Ce comoara trebuie sa fi preluat de la ei in sufletul sau!... Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbesc deseori cu reala invidie: "Mult ti s-o dat, frate Ioane, da' si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc!...". La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii lui cu pesmeti inca multi ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El chiar nu face mare lucru. Doar cara.

In scorbura acestui copac se roaga pustnicele de la Petru Voda

E formidabil cu cat firesc vorbeste despre "vecinii" lui din munti, insi parca desprinsi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de dansul, nevoindu-se afara, in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei. Privindu-l pe Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestrele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici: "Acolo-s doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra Rosie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in codrii seculari... Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86 de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic. Slaaab, facut parca numai din oase si duh. Ce face acolo? Se roaga. Cu rugaciunea se hranesc oamenii astia - au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrana sau apa. Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa privesc in odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, dar putini au vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici "sa il vada". Ca asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii manastirilor, iar acestia nu-i vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra zidurilor, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo. Da, mai exista inca schimnici din astia si azi, infocati, care nu coboara din munte niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici. Femei sunt si mai multe decat parinti. Mucenite! In Rarau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele. Femei cu viata foarte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o jumatate de ora. Atat. In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice "zavorate", retrase acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de la Piatra Fantanele - Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucuresti. Si altele si altele... Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine... exact douazeci si opt de pustnice. Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batrana, sa o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici - eu fac cam o ora. Si am inteles de la ea ca inc-au mai venit alte sihastre noi...". Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va trimite doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor - undeva sub Ceahlau -, una absolventa de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Rarau. De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sape bordeiele. 

 

Urcusul spre Rai Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il "aleg" pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfintita. In primul rand, fiindca stie muntii.

A fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata vreme, pandindu-l din intunecimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul neprihanit, bucuria cu care se duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De cincisprezece ani sta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui supusa si crestina. A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament de bloc, perioada pe care o considera "crucea" sa, pe care a trebuit sa o duca. Cand, prin 1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis "bine", dar nimeni n-a crezut ca o sa reziste singur acolo. "Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine?", i-au zis sotia, baietii, prietenii. A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri - sapte ore avea de urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi, o furtuna teribila s-a napustit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau chipul, cu brazi smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus: "Nu o sa pot ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi?". De cateva ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors. Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe Giumalau. Forfota manastirii, obstea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti in singuratatea friguroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti ai vietii. Mai mult decat fericiti - sublimi, dumnezeiesti! 380 de zile a muncit la chilia aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu-n acoperis pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni. Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regulile lui de asceza, Pravila Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna. In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi putut intoarce. Si-a luxat grav un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic ce manca, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre primavara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manastire, s-au mirat foarte: "Cum ai rezistat, omule bun?!". Dar el venea zambind, abia asteptand sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi. Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici lipsuri, nici insingurari. C-a stat acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca, pe care doar o banuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana. "Va spun: eram deasupra lumii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor... Uitai de foame, de frig. Muntii astia... Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau vecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mistreti, lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu' de-a dara... De nimic nu ma temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnezeu... nu stiu cum sa va zic... cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprinde cu mainile toti muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copil...". 

 

Maica fara nume Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta prin padurile Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare "foarte speciala". Intr-o zi, staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte. "Frate Ioane", i-a zis, "eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma.

Cabana fratelui Ioan

N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat-o aici?". Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat de el si i-a spus: "Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui "i se arata" sihastrii astia cu viata nelumeasca...". S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea... Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera. "Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame... Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca "o vedeam", simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun prin munti. Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut. La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost. Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut ajunge pana aici?... Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice: "Doamne ajuta". O intreb: "Nu sunteti cumva maica fara nume?". Ea, c-o voce asa, pierduta: "Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea...". Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor. Zic: "Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!...".

Fratele Ioan si pustnica Serafima, venita din Rusia

Si-n sinea mea ma tot gandeam ca s-o fi facut Diavolul in chip de maica, ca sa ma ispiteasca. Cand vezi asa, o femeie singura noaptea, in varful muntelui, ce sa mai crezi? Citisem si prin carti despre diavoli care iau infatisari de femeie, de calugarite, tot felul de naluciri... Parca mi-era si frica. Ea era palida la fata si tot venea catre mine. "Da' de ce tot te dai in spate, de ce te temi?", zicea. Ma dadeam in spate, spre bordei, si parca simteam ca n-are cum sa-mi faca nici un rau, imi dadeam seama undeva inauntrul meu, dar tot mi-era teama. Cumva n-as fi vrut sa plece, da-mi era si rusine sa-i zic ca mi-e frica. Cand a ajuns mai aproape de mine, maica mi-a soptit: "Ai ispite, nu? Ti-e tare urat aicea, saracutu' de tine...". Am lasat tarnacopul jos, mi-a cazut din mana. Ca paralizat am ramas. Si am izbucnit in lacrimi. Am pus capul in piept, si stateam asa, plangand, in fata ei. Eu cred ca nu am plans niciodata in viata in felul asta, cu lacrimi multe. Cand am fost copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe dupa umeri si m-a dus incet, sa intram in bordei. "Hai la rugaciune", a zis. "Hai la rugaciune...", ca o mama.

Doi ani de zile am stat cu ea in sihastrie. M-a primit in bordeiul ei, unul micut, pitit sub o stanca pe langa care trecusem de atatea ori pana atunci. Si acolo a inceput ea sa imi spuna, cate putin, despre ce inseamna rugaciunea "cu toata fiinta"... Trei-patru ore aveam de mers pana la dansa, seara de seara, prin padure. Ajungeam frant de oboseala, uneori numai ca s-apuc sa ma uit la ea cateva clipe. Atat. Si apoi ma intorceam iarasi, cincisprezece kilometri prin noapte. Ea statea doar in metanie si rugaciune. Nu dormea. Parca era total rupta din lumea asta. Si se ruga... cu lacrimi. Plangea la rugaciune acolo, in grota ei, in frig. N-am vazut niciodata ceva mai impresionant, mai sincer. Nu trebuie sa-ti fie rusine niciodata de lacrimile tale, domnule. Niciodata! Patru ani de zile am cautat-o pe maica cea sfanta. Patru ani! Ea este inca acolo...", si-mi arata cu mana, prin fereastra, spre culmile involburate de zapezi ale Giumalaului.

"Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie." (Mc.8,34)

Ce inseamna aceasta: sa-ti iei crucea? Aceasta inseamna primirea de bunavoie a fiecarui mijloc de vindecare care ni se da din mana lui Dumnezeu, oricat de amar ar putea fi. Cad nenorociri mari asupra ta? Fa ascultare fata de Voia lui Dumnezeu, asa cum a facut Noe. Ti se cere jertfa? Aseaza-te in mainile lui Dumnezeu cu aceeasi credinta pe care a avut-o Avraam, atunci cand a mers ca sa-si jertfeasca fiul. Ti s-a naruit gospodaria? Ti-au murit copiii dintr-odata? Indura toate cu rabdare, lipindu-te de Dumnezeu in inima ta, asa cum a facut Iov. Te parasesc prietenii si te-au impresurat dusmanii? Rabda toate fara carteala si cu credinta ca ajutorul lui Dumnezeu este aproape, asa cum au facut Apostolii. Esti trimis la moarte pentru Hristos? Multumeste-I lui Dumnezeu pentru asemena cinste, ca miile de mucenici crestini. Nu se va cere de la tine nimic ce nu a mai fost inainte, ci tu vei urma mai degraba exemplul multora - apostoli, sfinti, marturisitori si mucenici - care au facut Voia lui Hristos. Mai mult decat atat, trebuie sa stim ca umbland dupa rastignirea noastra, Domnul vrea rastignirea omului celui vechi, a omului alcatuit din obiceiurile cele rele si din slujirea pacatului. Caci, prin aceasta rastignire, omul cel vechi, deopotriva cu animalul, este trimis la moarte, iar omul cel nou, alcatuit dupa asemanarea si nemurirea lui Dumnezeu, se inalta la viata. Dupa cum spune Apostolul: "Omul cel vechi a fost rastignit" si lamureste de indata de ce: "pentru a nu mai fi robi ai pacatului" (Romani 6:6). 

Crucea este grea pentru omul cel vechi, trupesc, grea pentru un trup cu patimi si cu pofte (Galateni 5:24), dar nu este grea pentru omul cel duhovnicesc. Crucea pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1:18). De aceea noi ne laudam in Crucea lui Hristos si in crucea pe care o purtam pentru El. Domnul nu cauta ca noi sa luam Crucea Lui, ci pe a noastra. Crucea Lui este cea mai grea. El nu a fost rastignit pentru pacatele Lui, ci pentru ale noastre si, de aceea Crucea lui este cea mai grea. Noi suntem rastigniti pentru propriile noastre pacate: de aceea crucea noastra este mai usoara. Si, cand suferintele noastre sunt cele mai mari, nu trebuie sa spunem ca sunt prea mari, ca depasesc toate limitele. Dumnezeu este viu si El cunoaste masura suferintei noastre si nu ne va lasa sa suferim mai mult decat ne sta in putinta sa rabdam. Masura suferintei noastre nu este mai putin randuita si socotita, decat este randuita si socotita masura zilei si a noptii, sau decat sunt masurile stelelor in mersul lor. Sporeste suferinta noastra? Se face mai grea crucea noastra? Puterea lui Dumnezeu este cea mai mare, dupa cum spune Apostolul: "Ca precum prisosesc patimirile lui Hristos intru noi, asa prisoseste prin Hristos si mangaierea noastra." (II Corinteni 1:5).

Mai presus de toate, mangaierea noastra este mare, prin faptul ca Domnul ne cheama sa-L urmam. "Sa vina dupa Mine", spune Domnul. De ce rosteste Domnul aceasta chemare celor care isi iau crucea? Mai intai, ca sa nu cada si sa fie striviti sub ea. Oamenii sunt atat de slabi, incat crucea cea mai usoara este grea pentru omul cel mai puternic, daca acesta nu o cara cu ajutor din cer. Vedem cum se deznadajduiesc credinciosii la cea mai usoara suflare; cum striga impotriva cerului si a pamantului la un necaz mic! Cum se clatina neputinciosi dintr-o parte intr-alta, cautand vreun sprijin si ajutor in desertaciunea acestei lumi si socotesc, ca daca aceasta lume nu le poate aduce sprijin si ajutor, atunci intreaga lume este un pustiu al deznadejdii. De aceea Domnul ne cheama sa-L urmam, pentru ca numai urmandu-L pe El vom putea rabda greutatea crucii. In El vom afla putere, curaj si mangaiere. El ne va fi noua lumina pe calea cea intunecata, sanatate acolo unde este boala, tovarasie ne va fi in singuratate, bucurie in suferinta si bogatii in lipsuri. In camera in care se afla un om bolnav, se lasa noaptea o lumina aprinsa si, in noaptea acestei vieti, este nevoie de lumina cea vesnica a lui Hristos, pentru a ne usura durerea si pentru a ne pastra vie nadejdea in zorii zilei.

Sf. Nicolae Velimirovici

De ce postim?

Postul, ca orice infranare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vietii biologice, este parte dintr-o nevointa omeneasca prin care micsoram putin partasia noastra cu materia, cu biologia. E o taina in om, unde, imputinandu-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frau duhului sa-si exprime ale sale.

Daca vreti, in expresia Sfantului Pavel, “trupul ravneste impotriva duhului si duhul ravneste impotriva trupului“. Si poate toti, sau multi dintre noi cunoastem si asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, cand, daca mancam, parca “stricam” ceva care misca in duhul nostru, in inimile noastre. Daca mai avem prea multa partasie cu ale pamantului, parca se risipeste ceva mai pretios.

Aceasta constientizare poate sa mearga foarte departe, pana la acele nevointe precum le canta Troparele pentru sfinti cuviosi, “nevointe mai presus de fire”. Dar, deocamdata, nevointe pe masura puterii noastre firesti, desi postul nu este post in sensul adevarat al cuvantului – cum a postit Moisi, cum a postit Ilie, cum a postit Mantuitorul, patruzeci de zile nemancand nimic. Si au postit si Parintii nostri din scoala filocalica, ca sa-i zicem asa, de cand cu Antonie cel Mare, ba poate si inainte. Au postit si patruzeci de zile si, zic in Patericul Egiptean, si saizeci de zile (si au socotit ca totusi patruzeci de zile este masura omului cum a aratat-o Hristos, Dumnezeu cel intrupat). Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor.

Este, putem zice, un regim, o dieta. Vedeti ca postul, ca orice infranare, tine de dragoste. Dragostea cere o nevointa. Si dragostea celor ale lumii acesteia cere nevointa. Cate fete tinere astazi nu tin regim ca sa-si pastreze silueta? In masura si in legile dragostei de care esti cuprins este si masura si legile infranarii sau nevointei cu care o sa te nevoiesti.

Noi ravnim catre cele ale vietii vecinice, dar trecem prin nevointe asemanatoare; ne nevoim nu ca sa ne pastram silueta, nu pentru aceleasi motive ca tinerele care vor sa isi castige pe cineva in viata aceasta, un sot, ci in primul rand, fiindca un trup prea greoi nu prea se da rugaciunii. Si chiar pentru motive de sanatate am putea sa tinem acest post, fiindca sanatatea este folositoare pentru viata noastra duhovniceasca. Si-n al doilea rand, dar cu mai multa importanta, pentru a lasa mai mult liber-frau duhului sa se manifeste.

Deci imi vine sa zic asa: A nu se intelege ca postul si iertarea sunt destin si vocatie a omului in Ortodoxie. Postul este o nevointa, un mijloc ca toate nevointele; iertarea este aicea manifestare a iubirii; iar vocatia omului este dragostea, care si este destinul omului, in masura si in sensul in care, cum zice Apostolul, “Dumnezeu este dragoste“. Si-aceasta dragoste este legea vietii si legea veciniciei.

Pr. Rafail Noica

Cum să înţelegem icoana "BOTEZUL DOMNULUI"

 

 Bolta cerească, Raza, Porumbelul

            În partea superioară a compoziţiei apare o emisferă formată în general din trei zone de culoare gri-albăstrui în degradé. Aceasta este reprezentarea iconografică a bolţii cereşti, echivalentă, la nivel simbolic, cu cerurile deschise.

Această emisferă semnifică totodată prezenţa lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, prezenţă evidenţiată uneori şi printr-o mână care binecuvântează. În ceea ce priveşte icoana Botezul Domnului, aceasta mână reprezintă iconografic glasul Tatălui care s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit.”. 

Din cadrul acestei emisfere porneşte o rază de lumină îndreptată spre Hristos.

            Aproape de extremitatea razei, deasupra creştetului Mântuitorului, este reprezentat într-un contur sferic un porumbel alb - chip al Duhului Sfânt care se arată în momentul Botezului Domnului „sub pogorământul unei înfăţişări trecătoare”. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Arătarea Duhului Sfânt la Botezul Domnului în chip de porumbel este explicată de Sfinţii Părinţi prin analogie cu potopul:

„Aşa cum atunci lumea a fost curăţită de păcat prin apele potopului, iar porumbelul a adus o ramură de măslin în Arca lui Noe, vestind sfârşitul potopului, şi pacea a revenit pe pământ, tot aşa, Sfântul Duh coboară în chip de porumbel ca să vestească iertarea păcatelor şi milostivirea lui Dumnezeu asupra lumii. Atunci o ramură de măslin, acum, milostivirea Dumnezeului nostru.” (Sfântul Ioan Damaschin)

În ceea ce priveşte reprezentarea Sfântului Duh ca porumbel în alte icoane decât cea a Botezului, cum ar fi icoana Pogorârii Duhului Sfânt asupra Apostolilor şi, în special, icoana Bunei Vestiri, care a dobândit popularitate în sec. al XVII-lea, Marele Sinod de la Moscova (1666 -1667) dă următoarea explicaţie:

„Sfântul Duh a apărut în chip de porumbel doar la Sfântul Botez al Domnului în Iordan, şi de aceea numai în acest context trebuie înfăţişat Sfântul Duh ca porumbel. Pentru că pe Muntele Tabor a apărut ca nor, şi alteori altfel.” (Documentele sinoadelor de la Moscova 1666 - 1667)

Mântuitorul Hristos este reprezentat stând în picioare, în mijlocul râului Iordan, ca într-un mormânt curgător care Îi cuprinde trupul din toate părţile, înţelegând prin aceasta că nu doar o parte, ci tot trupul Lui s-a scufundat ca semn al îngropării Lui, pentru că Botezul semnifică moartea Domnului. (conform Coloseni 2, 12)

Însă afundarea nu poate fi despărţită de ieşire care simbolizează Învierea Sa din morţi. „Cufundarea şi ieşirea sunt chipul Coborârii la iad şi al Învierii.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Chipul   Domnului are o expresie blândă și smerită, arătând, în același timp sobrietate şi concentrare.

Mântuitorul Hristos este reprezentat fie cu totul dezbrăcat, fie doar cu o pânză albă în dreptul şoldurilor. Icoanele vechi îl înfăţişează pe Hristos gol, conform textelor liturgice, subliniind prin aceasta chenoza dumnezeirii Sale: „Se dezbracă Cel care a îmbrăcat cerul cu nori.” (Canonul praznicului, cântarea a 8-a, Utrenia din ajunul praznicului Botezului).

Se arată în acelaşi timp şi scopul acestei chenoze pentru că, dezbrăcându-şi trupul, îmbracă astfel goliciunea lui Adam, şi împreună cu ea pe cea a întregii omeniri, în veşmântul slavei şi al nestricăciunii.

Cu toate că iconografia iniţială îl înfăţişează pe Hristos gol, astăzi este mai potrivit să fie înfăţişat cu o învelitoare în jurul coapselor (variantă adoptată dealtfel şi în icoana răstignirii Domnului) pentru a sublinia curăţia Celui Care este „singur fără de păcat”.

Mântuitorul Hristos este înfăţişat făcând un pas înainte către Sfântul Ioan Botezătorul şi plecându-Și capul sub mâna acestuia. Se arată prin acest gest suprema iniţiativă a Domnului Care vine de bunăvoie şi cu smerenie, pentru a împlini o rânduială de care El nu avea nevoie, fiind întru totul fără de păcat, dar arătând prin aceasta că a venit nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji. El binecuvântează apele Iordanului, fie cu ambele mâini, fie doar cu mâna dreaptă, sfinţindu-le în acelaşi timp prin cufundarea Lui.

Sfântul Ioan Botezătorul este înfăţişat în icoană purtând tunică şi himation sau o haină de păr care îi acoperă trupul, stând în picioare, pe malul râului, la dreapta lui Hristos și pășind ferm spre Acesta. El se află în acelaşi timp aplecat în semn de supunere şi sfială faţă de Cel căruia nu este vrednic să-I dezlege curelele încălţămintei.

            Această ezitare a Boteză-torului în momentul întâlnirii cu Hristos, este sugestiv redată în slujba Praznicului:

            „La repejunile Iordanului venind astăzi Domnul a strigat către Ioan: nu te teme a mă boteza, că am venit să mântuiesc pe Adam cel întâi zidit.” (Utrenia, condacul Înainteprăznuirii, glas 4)

            Ioan îl identifică pe Hristos de îndată ce Îl vede: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.” (Ioan 1, 29)

            Cu mâna dreaptă deasupra capului Mântuitorului, face gestul sacramental specific ritualului Botezului, exprimând în acelaşi timp şi cutremurul ce l-a cuprins:

            „Nu îndrăznesc să ating preacuratul Tău cap, sfinţeşte-mă Tu, Doamne, cu arătarea Ta dumnezeiască.” (Stihiră la Litie)

            În mâna stângă ţine uneori un sul, simbolul propovăduirii sale, sau face un gest de rugăciune. Privirea sa se îndreaptă în acelaşi timp spre înălţime, dovadă a faptului că el însuşi L-a atins pe Hristos, a văzut pe Duhul Sfânt pogorându-se asupra Lui în chip de porumbel (Ioan 1, 29-34), a auzit glasul Părintelui Ceresc „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17), și a mărturisit apoi despre acestea lumii.

Securea

În partea inferioară a icoanei, la picioarele Sfântului Ioan Botezătorul este reprezentat un arbust la baza căruia stă o secure, rezumat cutremurător al învăţă-turii date de acesta fiecărui nou botezat:

            „Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine, vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.” (Matei 3, 10-11)

Îngerii

            În faţa Sfântului Ioan Botezătorul, de cealaltă parte a râului, se află doi, trei sau chiar mai mulţi îngeri, aplecați, cu aripile lăsate într-o atitudine de slăvire, de rugăciune și de slujire.

Ideea includerii îngerilor în icoana Botezului apare cel puţin din sec. al VI-lea, cu toate că prezenţa lor nu este indicată nici în Evanghelii şi nici în troparul care rezumă principalele momente ale evenimentului. Textele slujbelor, pomenindu-le prezenţa, vorbesc despre starea lor („Cetele îngereşti s-au umplut de mirare, de frică şi de bucurie.” - Tropar, glas 7, Ceasul al 9-lea), însă nu precizează rolul pe care aceştia l-au avut, astfel încât acest rol este adesea diferit înţeles şi reprezentat.

Îngerii sunt înfățișați, fie având mâinile acoperite de propriile mantii, în semn de evlavie şi supunere în faţa Celui ce se botează, fie purtând ştergare. Obiceiul acoperirii mâinilor este de origine răsăriteană şi a fost adoptat la curtea din Bizanţ, unde obiectele înmânate împăratului sau primite de la acesta erau ţinute cu mâinile  acoperite ca semn al unui deosebit respect. Acoperirea mâinilor în iconografie exprimă evlavia şi supunerea faţă de o persoană sfântă.

            În unele icoane, ei au rol de slujitori şi ţin în mâini ştergare, gata să înveşmânteze Trupul Domnului când iese din apă, indicându-se prin aceasta, încă o dată, faptul că botezul s-a făcut prin scufundare, ceea ce necesită ştergerea trupului celui botezat la ieşirea din apă.

            Deşi rolul de slujitori ai Domnului nu este clar definit în ceea ce priveşte momentul Botezului, acest rol se dezvăluie într-un fragment următor relatării Botezului, în care aflăm  că „Iisus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavol”, iar atunci când diavolul L-a lăsat, „iată îngerii, venind la El Îi slujeau”. (Matei 4, 1; 4, 11)

            În orice caz, prezenţa îngerilor în icoana Botezului, cât şi în alte icoane precum Naşterea Domnului, Bunavestire, Învierea sau Înălţarea, atestă faptul că cetele îngereşti au fost martore nevăzute ale petrecerii în trup a Domnului  încercând şi ele să pătrundă treptat înţelesurile tainei celei din veac ascunse a Lui Dumnezeu.

Iordanul (din limba ebraică Jarden - care coboară)

Între cei doi versanţi înalţi, semn al prezenţei Duhului Sfânt, curge râul Iordan cu revărsare mare.

În unele icoane, apa în care a intrat Hristos Îi acoperă tot trupul până la umeri, în altele, apa curgătoare a râului apare de o parte şi de alta a înălţimii trupului Său şi sub picioare, fără a-L acoperi. Acest din urmă mod de reprezentare pare să fie utilizat pentru a nu strica linia clară a trupului, claritatea fiind unul din principiile folosite de iconarii bizantini.

Însă, primul mod, mai vechi de reprezentare a apei, în faţă şi pe ambele laturi ale trupului, este mai potrivit pentru că are în vedere o claritate superioară a formei trupului. Arată că Botezul s-a făcut prin scufundare totală în apele Iordanului după cum spun și Evangheliile. (Matei 3, 16; Marcu 1, 10)

Râul Iordan este reprezentat aici sub forma unei peşteri  întunecoase (imagine iconografică a iadului), sau a unui mormânt lichid, curgător, care cuprinde trupul Domnului (chip al înmormântării reprodus în Taina Botezului prin cufundarea totală).

Regăsim aici motivul peşterii care apare în icoana Naşterii Domnului, ca loc ce adăpostește ieslea în care se află Pruncul Hristos, în icoana Răstignirii, sub Crucea în care se află în chip simbolic ţeasta primului Adam, apoi în icoana Cincizecimii, sub forma unei închisori întunecate din care se zăreşte silueta unui bătrân împărat, şi nu în ultimul rând, în icoana Pogorârii la iad, unde peştera întunecată reprezintă în mod propriu-zis, iadul.

Astfel, prin acest element de legătură - peştera, se crează contrastul permanent între întunericul în care se afla omenirea până la venirea Mântuitorului şi lumina dumnezeiască ce pătrunde în lume odată cu Întruparea Sa.

Tema apei ocupă un loc privilegiat în Sfintele Evanghelii. Odinioară imagine a morţii (potopul), ea este acum „izvor de apă vie” (Apocalipsă 21, 6; Ioan 4, 14). Odată cu intrarea lui Hristos în râul Iordan, firea umană împreună cu întreaga creație își schimbă starea căzută și se sfințesc prin harul Duhului Sfânt.

Făpturile marine

            În unele icoane, sunt reprezentate si anumite făpturi, aşezate în râul Iordan.  

           În partea inferioară a icoanei, la picioarele Mântuitorului, sunt înfăţişate adesea, în dimensiuni discrete, siluetele a două personaje - un bărbat şi o femeie. Amândoi stau cu spatele la Hristos, iar chipurile lor au o expresie de mare uimire. Cele două siluete ilustrează texte ale vechiului testament care sunt prefigurări ale Botezului: „Marea a văzut şi a fugit: Iordanul s-a întors înapoi.” (Psalmul 113, 3).

            Figura bărbătească - un personaj întins în albia râului, ţinând în mâini un vas din care se varsă apă - este reprezentarea alegorică a râului Iordan. Personajul este întors cu faţa de la Hristos, cuprins fiind de o mare uimire, spaimă chiar, motivul desprins din textele liturgice fiind acela de „a-L fi văzut fără veşmânt pe cel Nevăzut”.

            Troparul explică această prezenţă:

            „Întorsu-s-a oarecând râul Iordanului prin cojocul lui Elisei, înâlţându-se Ilie. Şi s-au despărţit apele într-o parte şi într-alta şi i s-au făcut lui calea uscată ceea ce era udă, spre chipul Botezului cu adevărat. Prin carele noi curgerea vieţii cea trecătoare o trecem.” (Troparul duminicii dinaintea praznicului)

            Figura feminină - o femeie pe jumătate goală, purtând coroană pe cap şi sceptru în mână, luându-o la fugă călare pe unul sau doi peşti - este o alegorie a mării şi face trimitere la una din prefigurările Botezului - trecerea poporului iudeu prin Marea Roşie.

În unele reprezentări Hristos este înfăţişat stând în picioare pe două dale de piatră formând o cruce (asemănătoare cu porţile iadului din icoana Pogorârii la iad) sub care se află şerpi cu capetele ridicate, alteori, apare chiar un balaur sub picioarele Lui. Icoana ilustrează în acest fel, biruinţa lui Hristos asupra puterilor întunericului (a diavolului și a îngerilor lui) simbolizate prin acești monştri marini - balauri, șerpi -, puşi pe fugă sau zdrobiţi, detaliu inspirat din Psalmul 13, 14: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă.”.

 „Plecatu-Ți-ai creştetul Înaintemergătorului, sfărâmat-ai capetele balaurilor, venit-ai la repejuni, luminat-ai toate, spre a Te slăvi pe Tine, Mântuitorule, Luminătorul sufletelor noastre.” (Stihiră la Doamne strigat-am ... şi acum, Vecernia Mare, glas 2)

            „Pe Adam cel stricat iarăşi îl zideşte în repejunile Iordanului şi capetele balaurilor celor ascunşi le sfarmă Împăratul veacurilor.” (Utrenia praznicului, cântarea 1, glas 2)

            Uneori, în jurul lui Hristos înoată peşti mici şi chiar copii, însă este de evitat introducerea în scenă a amănuntelor irelevante.

            Toate aceste elemente acvatice trebuie reprezentate cu discreţie, în proporţii echilibrate, astfel încât să rămână în plan secund, pentru a nu produce o distragere inutilă a atenției de la componentele principale ale icoanei care conduc la adevărata înțelegere a însemnătății praznicului.

Sfaturi pentru soţi, la început de an.

Cum înţelegem icoana "Naşterea Domnului"?

În această icoană, întregul mesaj din Evanghelie despre întruparea Mântuitorului din Sfânta Fecioară Maria este surprins împreună cu alte detalii adăugate din Sfânta Tradiţie a Bisericii. În multe icoane cu reprezentări ale Naşterii Domnului sunt o multitudine de detalii, în altele sunt mai puţine. în diagrama arătată aici, luată dintr-un desen al icoanei, putem identifica cel puţin 8 elemente.
(1) Icoana se concentrează, desigur, pe naşterea Domnului nostru Iisus Hristos din Maica Sa, Preacurata Fecioară Maria; ea este reprezentată mai mare decât celelalte personaje, întinsă pe un covoraş şi uitându-se nu la nou-născutul său Fiu, ci mai degrabă cu iubire şi înduioşare către logodnicul ei, Bătrânul Iosif
(7), văzându-i uluirea faţă de această deosebit de minunată şi divină naştere. El este arătat în colţul din jos stânga, stând de vorbă cu un bătrân păstor care i-a văzut pe îngeri slavoslovind. Iosif priveşte calm şi meditativ gândindu-se la minunile lui Dumnezeu pe care le vede şi le aude acum. Domnul nostru este arătat în scutece şi culcat în iesle, „căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 7). În spatele ieslei se află o peşteră întunecoasă
(3), care ne aminteşte imediat de peştera în care Domnul a fost înmormântat 33 de ani mai târziu înfăşurat în giulgiu. În peşteră sunt un bou şi un asin, detalii nemenţionate în Evanghelie, dar trăsături invariabile în fiecare icoană a Naşterii; scena e inclusă pentru a arăta îndeplinirea cuvintelor profetului Isaia, „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe” (Isaia 1, 3).
(2) Deasupra compoziţiei centrale, in chiar centrul icoanei este steaua minunată venită din rai, care i-a condus pe magi
(6) către locul în care se află Mântuitorul nostru; ne aminteşte de semnul raiului pe care-l vedem în icoana Botezului sau Cincizecimii, oriunde e indicată intervenţia divină.
Sfinţii îngeri
(4) sunt reprezentaţi mărindu-L pe Dumnezeu şi aducând vestea cea bună a Naşterii Domnului păstorilor
(5). Faptul că păstorii evrei şi magii păgâni au fost printre primii să îl slăvească pe Domnul nostru ne arată universalitatea acestui mare eveniment, rânduit pentru mântuirea întregii omeniri.
Ultimul detaliu al acestei icoane, scena spălării Domnului
(8) este un element care a provocat multe controverse de-a lungul timpului. În unele biserici din mănăstirile Muntelui Athos, scena a fost intenţionat evitată în fresce şi înlocuită cu tufişuri sau păstori; a existat o părere dominantă că acea scenă era degradantă pentru Hristos, care nu avea nevoie să fie spălat, fiind născut într-un mod miraculos dintr-o fecioara curată. Dar reţinem această imagine în icoana noastră, ca un element din Sfânta Tradiţie transmisă nouă; într-adevăr nu îl degradează pe Domnul, ci îl măreşte pe El, aşa cum este evident în rugăciunea desemnată a fi citită în timpul Botezului pentru moaşa unui copil (Din Trebnicul de rit vechi, a doua rugăciune pentru moaşă: „O Stăpâne, Domnul Dumnezeul nostru … Care a fost culcat în iesle şi a binecuvântat pe moaşa Salomeea care a ajuns să creadă în adevărul de netăgăduit al fecioriei…”. Cine, mai eficient decât o moaşă, poate mărturisi despre o naştere divină şi feciorelnică? De aceea noi înţelegem bine importanţa acestei scene binecuvântate.
În sfârşit, dacă ne uităm la icoană ca la o compoziţie unită, putem doar să fim umpluţi de bucurie, nu doar datorită frumuseţii culorilor şi a atmosferei festive pe care o descrie, dar şi datorită veştii fericite a mântuirii noastre atât de clar proclamată de ea. În icoană, toată creaţia se bucură la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos: cerul (o stea şi îngerii), pământul (munţii, plantele şi animalele) şi în special omenirea reprezentată cel mai desăvârşit în persoana noii Eve, Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului nostru.
Hristos se naşte! Slăviţi-l!
(Traducere după un material în limba engleză: Andra Aldea-Partanen)

Cum se poate distruge propriul copil !?

• De mic, să nu-i refuzaţi nimic.  Daţi-i tot ce doreşte, tot ce cere, mai cu seamă atunci când stăruie cu încăpăţânare şi plânge. Astfel va creşte şi va crede că ceilalţi îi sunt datori mereu şi întru toate, că are doar drepturi.

• Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.

• Să nu-i spuneţi niciodată: „Asta-i rău!” Aşa spun doar cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi înguşti la minte. Când, mai târziu, va întâmpina greutăţi în viaţa sa şi va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire că societatea îl nedreptăţeşte.

• Strângeţi dumneavoastră în urma lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile. Pune-le la locul lor”. Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui şi că pentru toate sunt ceilalţi întotdeauna răspunzători.

• Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales la televizor) şi să citească orice, fără să-l îndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest fel, instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată.

• Nu-i daţi vreo îndrumare duhovnicească. Luaţi în zeflemea şi în batjocură înaintea lui credinţa, Biserica, preoţii şi pe cei ce îi urmează. Când copilul va creşte, „va alege singur”.

• Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă, aşa cum aţi fost dumneavoastră”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului o dă banul, indiferent de cum a fost obţinut.

• Nu-i spuneţi niciodată: „Fă asta!” sau „Nu face asta!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi traume sufleteşti! Când va creşte, va crede că viaţa înseamnă doar să porunceşti, niciodată să asculţi.

• Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul cu celălalt, în faţa lui, fără pic de ruşine (nu vă neliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti!). Mai târziu, când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.

• Când începe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră să închideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i ceva normal”.

• Să-i ţineţi întotdeauna partea înaintea profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că „îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme. Ocărâţi-i pe aceia care, prieteneşte şi bine-intenţionaţi, vă aduc la cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi.

***

Când veţi merge la secţia de poliţie, unde l-au dus pentru că a furat sau a luat droguri, să strigaţi tare, de faţă cu toţi, că este un nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţi reuşit niciodată să-l cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.

                                                         

                                                                       ***

 

PREGĂTIŢI-VĂ PENTRU O VIAŢĂ PLINĂ DE SUFERINŢĂ ŞI DE REMUŞCĂRI. O VEŢI AVEA…

Episcopul Irineu al Ekaterinburgului – Mamă, ai grijă! (Editura Sfintei Mănăstiri Paraklitu, 2007)