Încrederea în duhovnic

Stareţul Dionisie duhovnicul de la Sfântul Munte Athos

Duhovnicul are harul cel dumnezeiesc, prin punerea mâinilor arhiereului, ca să te sfătuiască cât îl duce mintea, cât are el darul de la Dumne¬zeu. Sub nici un motiv el nu te va sfătui spre răul tău. Mă¬car cât de simplu să fie el, o să te sfătuiască spre folosul tău. Şi, dacă te ai dus cu smerita cugetare în sufletul tău, să ştii că atunci se pogoară harul Sfântului Duh spre mintea du¬hovnicului şi o să spună aşa nişte cuvinte că şi el o să se mire de unde i a dat Dumnezeu mintea aceea, ca să te sfă¬tuiască pentru salvarea sufletului tău care e împotmolit în greutăţile păcatului. Ăsta i har dumnezeiesc, har dumne¬zeiesc, de aceea Sfinţii Părinţi ne poruncesc aşa. Bine, sunt unii, duhovnici îndumnezeiţi, apropiaţi de Dumnezeu cu totul, şi sunt alţii, simpli, dar harul acela al duhovniciei tot îl au. […]


Eu nu cred că o să se găsească sau să fie vreun du¬hovnic care să nu te sfătuiască cât îl duce mintea, care, dacă i zici că ai făcut un păcat, să ţi zică: „Nu i nimic, frate, fă tot aşa, că nu i nimic, eh…”. Nu cred că o să fie un aşa du¬hovnic! Dacă am căzut în vreun păcat sau altul, datoria lui este să te sfătuiască să te depărtezi de păcat cât poţi, ca să te îndreptezi. De aceea, să nu întârziem a ne spovedi, că ori de câte ori se duce omul plin de păcate la un duhovnic, ori¬cât de depărtat ar fi el de Dumnezeu, când iese de la du¬hovnic este atâta de uşor, parcă zboară. Se duce greutatea păcatelor din bietul suflet împotmolit în răutate. Şi, prin spovedania lui şi cu binecuvântarea pe care o face duhov¬nicul asupra capului tău, se iartă păcatele şi de acuma su¬fletul se bucură.

Acuma o rămas ca să pui început tu singur, să nu mai faci ceea ce ai făcut, nu că: „bine că am scăpat de la duhovnic, de acuma mă duc şi urmez ca şi până acuma”. Nu! Trebuie să te osârduieşti. Ori de câte ori ai căzut, să te scoli. Primejdia cea mare este când nu te scoli din căderea aceea primejdioasă. Dacă te ai sculat, eşti câştigat. […]

Vedeţi bunătatea lui Dumnezeu cea dumnezeiască? Dumnezeu numai pentru păcătoşi a venit în lume, nu i aşa? Ştim cu toţii, pentru păcătoşi. Dumnezeu n o să i muncească pe păcătoşi pentru că s pă¬cătoşi, o să l muncească pe cel care nu s a pocăit. Nu zice în Sfânta Scriptură: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însăr¬cinaţi şi îngreunaţi cu toate felurile de păcate, veniţi, că numai la Mine veţi afla odihnă”?

Omul, dacă n are pacea sufletească, nu este aproape de Dumnezeu, şi de aceea Mântuitorul zice: „Veniţi, ajunge cât aţi păcătuit, ajunge cât v aţi făcut de cap, ajunge cât M aţi amărât. Veniţi la Mine şi vă spovediţi”. Orice păcat ai avut, dacă l ai spovedit cu smerita cugetare, cu smerenie şi cu părere de rău, într aceeaşi secundă eşti curat şi primit de Dumnezeu, citindu ţi duhovnicul dezlegarea. Şi vedeţi bu¬nătatea lui Dumnezeu? N a pus un înger să spovedească, că noi, ca oameni, poate am fi spus: „Cum să mă duc la un înger să mă spovedesc?” A pus tot nişte preoţi, oameni cu harul lui Dumnezeu – prin citirea episcopului, preotul este făcut duhovnic şi acesta are putere să te dezlege şi să ţi dea canonul cuvenit, după Sfintele Canoane ale Bisericii. Şi te ai curăţat desăvârşit de păcate. De aceea, Dumnezeu o să ne pedepsească nu pentru că suntem păcătoşi; o să ne pe¬depsească de ce nu ne am pocăit, fiindcă nu i în altă parte, ci numai la Dumnezeu este iertare.

Lumea aceasta pe care o vedem e vicleană; te iartă cu un scop, dar Dumnezeu te iartă desăvârşit ca să poţi intra întru Împărăţia Cerurilor. Însă după ce ne spovedim, să ne osârduim cu ajutorul Domnului, ca să nu ne întoarcem înapoi iarăşi, ca şi câinele la vărsătura lui. Şi dacă iar am căzut, iar să te duci la duhovnic, că, vezi, de şaptezeci de ori câte şapte ne iartă Dumnezeu. Dar totul e ca noi să nu fa¬cem păcatele cu scop: „Mă duc să fac păcatul şi apoi mă duc să mă mărturisesc.” Nu! Că te înşeală vrăjmaşul, Sa¬tana. Când fără să vrei faci păcatele e altceva. Ca om, ai alunecat… Ori de câte ori ai cădea, să nu rămâi într aceeaşi fărădelege. Scoală te, că Dumnezeu e aproape de fiecare din noi. Fără spovedanie nu se poate mântui nimeni. Că oameni suntem, şi de mici copii începem a greşi. […] Numai să te osârduieşti să faci canonul ce ţi l a dat duhovnicul şi te duci în rai! Dar dacă nu te spovedeşti, s a terminat; veşnicia ia¬dului, pieirea te aşteaptă. […]

Duhovnicul nu i altceva decât un martor că într adevăr te ai spovedit. Acolo este Hristos Dumnezeu şi dacă te spovedeşti cu sinceritate şi n ascunzi nimica, ţi se iartă păcatele. Dar aşa, dacă te duci cu vicleşug, unele le spui, iar altele nu le spui, te păcăleşti singur. Nu l poţi în¬şela pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ştie şi gândurile, şi rămăşiţa gândului fiecăruia din noi. Aşa, dacă te duci la duhovnic cu adevărată credinţă şi dragoste şi spui tot, cu desăvârşire, cum s a întâmplat şi ce ai pătimit, atunci ţi se iartă tot. Dar dacă ascunzi, înseamnă că eşti fals. Şi dacă eşti fals, n ai făcut nimic.

Din Stareţul Dionisie duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. 1, Prodromos, 2009

Ce înseamnă să simţi lucrarea harului?

Din ceea ce mărturisesc Părinţii Bisericii, primirea harului Duhului Sfânt înseamnă unirea credinciosului cu Dumnezeu.  Trăirea harului este numită de Sfântul Serafim din Sarov „scopul vieţii creştinului”. Această experienţă, fundamentală în Ortodoxie, vădeşte cu adevărat dacă efortul împlinirii poruncilor şi al mărturisirii a fost făcut pentru Hristos. Cei care ajung purtători ai Duhului, trăitori ai harului, sunt adevăraţii mărturisitori şi plinitori ai Evangheliei. Putem afirma că aceasta este experienţa de căpătâi a sfinţilor, cei pentru care Dumnezeu ţine lumea, căci ei au devenit lăcaş cinstit al Duhului, iar fără prezenţa unora ca ei în lume, aceasta din urmă nu şi-ar mai afla vreo raţiune a existenţei. Să nu uităm, aşadar, că puterea de a lupta cu păcatul şi de a-L mărturisi cu curaj pe Hristos vine din har; nu din puterea noastră, nici din abilitatea minţii vreunuia dintre noi. Din acest motiv dorim a face cunoscute unele din pildele de vieţuire în har ale acestor casnici ai lui Dumnezeu pentru a ne împărtăşi, după măsura fiecăruia, din revărsarea dumnezeieştii iubiri ce se află în aceste mărturii .

Harul pe care-l avea acel sfânta strălucit şi-n inima mea.

În biserica la care mergeam pentru privegheri şi slujbe am cunoscut oameni sfinţi. Ascultaţi ceea ce vă voi spune despre un sfânt necunoscut.
Deasupra colibei noastre, cu mult mai sus, trăia singur un rus, Bătrânul Dimas, într-o colibă simplă. Era un monah foarte evlavios. Bătrânul Dimas a rămas aproape necunoscut de-a lungul întregii sale vieţi. Nimeni nu-i pomeneşte numele sau ceva despre harisma lui. Să plece din Rusia! Cine ştie câte zile a făcut pe cale. A lăsat toate ca să vină într-o margine de lume, în Kavsokalivia, ca să-şi trăiască întreaga viaţă în acest loc. Şi a murit neştiut. Nu a fost deloc egoist. Nu, nu, a fost un nevoitor. Să nu aibă pe nimeni lângă el şi să-i spună: „Astăzi am făcut cinci sute de metanii”. „Am avut această simţire…”. A fost un nevoitor în taină.

Da, da, acesta e un lucru desăvârşit. Desăvârşit şi fără vreun interes propriu. Tăiere a voii, adorare, sfinţire, faţă-n-faţă cu Dumnezeu, fără dorinţa de plăcea oamenilor. Robul Stăpânului. Absolut nimic altceva. Nici egumen, nici „bravo”, nici „de ce acest lucru este aşa?”. Am văzut un sfânt în viaţă! Da, un sfânt necunoscut. Un om îndurerat şi dispreţuit! Cine ştie când a murit, apoi după câte zile l-or fi găsit, sau poate luni, dacă va fi fost şi iarnă. Care om să se încumete să meargă acolo sus la coliba lui de piatră! Nu-l vedea nimeni. De multe ori aceşti pustnici sunt găsiţi după una-două luni de la adormirea lor.
Noianul şi prisosul harului său a ajuns şi la mine smeritul, când l-am văzut pe Bătrânul Dimas în biserică, făcându-şi metaniile şi suspinând dintru adânc în rugăciunea sa. Prin metaniile lui, atât de mult l-a vizitat harul, încât a strălucit şi întru mine. Atunci a izbucnit şi întru mine bogăţia harului. Aşadar existase şi înainte, prin dragostea pe care am avut-o pentru Stareţul meu, dar atunci am simţit şi eu harul într-un chip foarte puternic. Să vă spun cum s-au întâmplat lucrurile.

Într-o dimineaţă, în jurul orei trei şi jumătate, am mers la biserica Schitului, la Sfânta Treime, pentru slujbă. Era încă devreme. Încă nu bătuse toaca. În biserică nu era nimeni. M-am aşezat în pronaos, în spatele unei scăriţe. Nu puteam fi văzut şi mă rugam. La un moment dat uşa bisericii se deschise şi intră un monah înalt şi în vârstă. Era Bătrânul Dimas. După ce intră se uită stânga-dreapta; nu văzu pe nimeni. Atunci, ţinând în mână un şirag mare de metanii, începu să facă metanii mari, multe şi iuţi, şi spunea neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă… Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-ne pre noi”. După puţin timp a căzut în răpire. Nu pot, nu aflu cuvinte ca să vă descriu, purtarea sa în faţa lui Dumnezeu; mişcări ale iubirii şi adorării, mişcări ale dumnezeiescului dor, ale dumnezeieştii iubiri şi ale dăruirii. L-am văzut stând drept în picioare, deschizându-şi braţele în chipul crucii, aşa cum a făcut Moisi în faţa mării, şi a scos un sunet: „Oooooo!…”. Ce-a fost asta? Se afla înlăuntrul harului. Strălucea înlăuntrul luminii. Asta a fost! Deodată mi-a transmis rugăciune. Deodată am pătruns în atmosfera sa. Nu mă văzuse. Ascultaţi-mă. M-am emoţionat şi am început să plâng. Întru mine smeritul şi nevrednicul venise harul lui Dumnezeu. Cum să vă spun? Mi-a transmis harul. Aşadar, harul pe care-l avea acel sfânt a strălucit şi-n sufletul meu. Mi-a transmis harismele lui cele duhovniceşti.

Deci, Bătrânul Dimas a pătimit ieşirea din sine. Aceasta s-a făcut fără să vrea. El n-a putut să-şi ţină trăirea. Nici ceea ce spun eu nu este drept. Eu nu pot exprima trăirea aceea. Aceasta este o stare în care eşti luat în stăpânire de Dumnezeu. Aceasta nu se explică. Nu se explică defel, iar dacă o explici, cazi cu totul în afară. Nu, nu se explică, nici în cărţi nu sunt redate aceste trăiri, nici cu mintea nu pot fi cuprinse. Trebuie să fii sfânt ca să le poţi cuprinde.

Mărturia de mai sus aparţine Părintelui Porfirie şi e luată din cartea
Bătrânul Porfirie Kavsokalivitul.

 
Viaţa şi Cuvintele, Sf. Măn. Hrisopigis, Hania, 2003, pag. 78-81).

Prezentare de Ivan Dumitru

Aparut in nr. 13 al revistei Familia Ortodoxa

Dificultăţile copiilor în timpul studiilor

 

Unii copii care sunt ageri la minte au uneori probleme şi se chinuiesc. Ei vor să le aranjeze pe toate cu mintea lor şi vor să facă lucruri mai presus de puterile lor. Au o minte puternică, dar nu ştiu să pună frână. Fac experienţe cu ei înşişi, ca şi cum ar vrea să vadă cât rezistă, şi astfel se chinuiesc. Dacă se vor smeri, agerimea minţii lor îi va ajuta să sporească. în timp ce copiii care nu au această agerime a minţii nu întâm¬pină astfel de probleme, dar nici nu-şi fac probleme de conştiinţă în sensul cel bun.

Mulţi dintre studenţi, deşi au învăţat bine lecţiile, nu se duc să-şi dea examenele pentru că se tem că nu vor scrie bine. Şi cu toate că ei ar putea face faţă cu uşurinţă examenelor, îşi creează ei înşişi, din pricina fricii, o stare de panică. Dar dacă ei ar spune cu smerenie: "Rugaţi-vă pentru mine ca să merg bine la examene, pentru că singur nu cred că o să reuşesc. Dar cu rugăciunile voastre voi încerca", atunci, prin faptul că se smeresc, vor primi şi harul lui Dumnezeu şi iluminarea dumnezeiască. Pe lângă aceasta, înainte de aîncepe examenele să se roage Sfântului lor ocrotitor, iar acela îi va ajuta potrivit cu credinţa şi evlavia pe care o au.

- Părinte, o fată care studiază în străinătate mi-a scris următoarele: "Îmi spune gândul că niciodată nu voi putea spori duhovniceşte”.

Bine, dar acel suflet tocmai în Europa s-a gândit să facă acest lucru? Acolo nu a mers să sporească duhovniceşte, nici ca să se închinovieze, ci să dobândească numai cele ce îi sunt necesare pentru profesia ei. Să încerce să-şi păstreze starea duhovnicească pe care o are şi să nu caute acolo sporire duhovnicească. De altfel europenii sunt avansaţi în ştiinţe şi nu în cele duhovniceşti. Să nu se silească pe sine mai mult decât poate şi să nu le dea prea mare importanţă, nu merită ca cineva să-şi lipească inima şi să sufere pentru acestea. Ci să considere şederea la studii numai ca pe un serviciu militar. În armată soldatul se osteneşte mult, şi uneori superiorii lui se poartă cu el foarte aspru, în timp ce acolo, la studii, oamenii se poartă cel puţin cu politeţe, chiar dacă aceasta este numai exterioară şi făţarnică, rezultată din mentalitatea europeană. Prin urmare era firesc să întâlnească astfel de greutăţi, pentru că şi în Grecia întâlnim lucruri asemănătoare, numai că în Grecia, ca ţară ortodoxă cum este, cei care sunt interesaţi de sporirea lor duhovnicească pot găsi sprijin duhovnicesc. Cu puţină răbdare şi atenţie vor trece greutăţile. De vreme ce se află acolo, să folosească timpul liber pentru studiu şi rugăciune, ca să se hrănească şi duhovniceşte. Străduinţa pe care o va depune pentru studiile ei o va absorbi şi o va ajuta.

Cuviosul Paisie Aghioritul " Viaţa de familie"

Deznadejdea ataca si oamenii din biserica?

O persoană care este inca in deznadejde si are gânduri de sinucidere şi după ce s-a spovedit, credem că încă nu s-a spovedit sincer. Dacă s-a spovedit sincer, fie nu a împlinit sfatul şi canonul primite, fie nu a avut încă parte de îndrumarea care îi trebuie.

Prin harul care lucrează în Taina Spovedaniei, cuvântul pe care îl dă Dumnezeu duhovnicului este un cuvânt cu totul special. De altfel, totul este special în Taina Spovedaniei. În spovedanie Duhul lui Dumnezeu îl povăţuieşte pe preot ce sfaturi să dea, nu pentru vrednicia preotului, ci pentru nevoia şi sinceritatea celui care se spovedeşte. De aceea, dacă în mintea lui revin gânduri de sinucidere şi după spovedanie, să se mărturisească încă o dată, sincer, să-şi spună toate gândurile pe care le are, să-şi cerceteze conştiinţa până ajunge la rădăcinile păcatului şi să mărturisească şi acele rădăcini, căci din ele se nasc gândurile cele rele. Apoi să împlinească cu credinţă şi deplin ceea ce-i rânduieşte duhovnicul în Taina Spovedaniei.

Ce poate el să mai facă după ce s-a spovedit? O lectură bună! Îi recomand ca mai întâi să citească Evangheliile. Să înceapă cu cea de la Ioan, căci în Evanghelii, şi mai ales în Evanghelia de la Ioan, va descoperi mila şi bunătatea lui Dumnezeu, dragostea Lui faţă de om.

Când va vedea cât de mult îl iubeşte Dumnezeu, nu se va mai gândi niciodată să se despartă pentru totdeauna de Dumnezeu prin acea faptă îngrozitoare. Să-i fie limpede că un astfel de pas nu înseamnă altceva decât că îşi dă sufletul în mâinile diavolului pentru totdeauna. Prin sinucidere el se desparte de tot ceea ce este bine, frumos, înălţător, de frumuseţea vieţii în Dumnezeu, adevărata noastră viaţă.

Să înţeleagă clar că, ascultând de acele gânduri, el ascultă de diavol şi se dă în mâna lui; iar diavolul nu îi oferă decât o urâţenie lăuntrică, o teamă pe care i-o strecoară în suflet, o neîncredere în atotputernicia lui Dumnezeu, în locul frumosului, bucuriei, nădejdii, dragostei şi luminii credinţei. Aceasta se întâmplă în lumea de aici. Iar în veşnicie, nu-i oferă altceva decât continuarea stării rele pe mai departe: ruperea de Dumnezeu şi ruperea de comuniunea cu oamenii.

Cel mai greu pentru om este atunci când e lipsit de comuniune şi de dragoste, când nu mai poate comunica şi nu mai poate intra în comuniune cu cel de lângă el. Aceasta este starea spre care se îndreaptă cel ce se gândeşte la sinucidere, căci sinucigaşul, în viaţa de dincolo, are parte de tragedia singurătăţii pentru totdeauna. El nu mai gustă din bucuria comuniunii, deoarece prin gestul său s-a despărţit de oameni şi de Dumnezeu.

În Pateric ni se istoriseşte cum Sfântul Macarie cel Mare a găsit în pustiu o tigvă (craniu) şi a întrebat a cui este şi care este starea sufletului acelui om. Era vorba despre un păgân şi află de la el că este în iad şi că cei din iad nu-şi văd faţa unii altora. Aveau însă şi o mângâiere: atunci când Sfântul Macarie se ruga pentru cei din iad, aceştia îşi vedeau feţele unii altora. Această putere o aveau rugăciunile Bisericii! Sfântul a suspinat şi a zis: „Dacă aceasta este mângâiere, vai de ziua în care s-a născut păcătosul”.

Un episcop arăta odată icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe şi zicea: „Este bine ca fiecare dintre noi să ne gândim că suntem nişte prunci în braţele Maicii Domnului. Căci Maica Domnului, aşa cum şi-a iubit Fiul, tot aşa ne iubeşte pe fiecare dintre noi”. Aşa să încredinţaţi persoana deznadajduita Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos, având nădejdea şi încredinţarea că Maica Domnului îl ţine în braţe şi nu-l lasă. Această nădejde nu va rămâne de ruşine!

Un părinte spunea odată că această nădejde este rugătoare şi lucrătoare. De ce?

Ea este rugătoare pentru că vine din partea noastră şi, astfel, este ca o rugăciune pe care o facem înaintea lui Dumnezeu. Şi este lucrătoare pentru că se întoarce la oameni şi aduce lucrarea lui Dumnezeu asupra persoanei respective. Nu-I cerem lui Dumnezeu să-l mântuiască, pentru că Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu forţa. Dar Îi cerem lui Dumnezeu să aibă milă şi să-i mişte inima spre pocăinţă, căci acesta o poate face Dumnezeu independent de voinţa omului, fie că vrea, fie că nu vrea omul.

Să aveţi permanent încredere că Dumnezeu ne ţine cu adevărat în braţe şi ne iubeşte pe fiecare din noi şi rugaţi-vă pentru prietenul dumneavoastră cu încredinţarea smerită că nu-L va lăsa din braţe!

Părintele Ioan Mina


Articol aparut in nr. 8 al revistei “Familia Ortodoxa”

Discernământul duhovnicesc în relaţiile conjugale

Iubite Părinte Dionisie, bucură-te!
Noul An să fie binecuvântat de către Preasfântul Prunc din Betleem!
Am primit scrisoarea Sfinţiei Tale. Faptul că în privinţa subiectului relaţiilor conjugale (ale preoţilor căsătoriţi şi ale mirenilor), despre care îmi scrii, Sfinţii Părinţi nu au stabilit nişte hotare bine definite, înseamnă că nu toţi oamenii pot fi puşi pe acelaşi calapod; de aceea ei lasă aceasta la discernământul şi mărinimia izvorâte din sensibilitatea şi puterea duhovnicească a fiecăruia. Dar ca să mă fac mai înţeles, voi arăta cazuri de nevoitori căsătoriţi, mireni şi preoţi, care sunt în viaţă şi-i cunosc.
Dintre aceştia sunt unii care s-au unit după nuntă şi au dobândit unii unul, alţii doi, iar alţii trei copii, după care au început să trăiască în curăţie. Unii se unesc o dată pe an pentru naştere de copii, după care trăiesc ca fraţii. Alţii se depărtează în perioadele de post, după care se unesc. Alţii nu pot reuşi să facă nici aceasta. Alţii se unesc la mijlocul săptămânii, pentru ca să aibă trei zile înainte de Sfânta Împărtăşire şi trei după. Alţii se poticnesc şi în aceasta; de aceea şi primele  cuvinte ale lui Hristos, după Înviere, când S-a arătat Apostolilor, au fost: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi… Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” Ioan 20, 21-23

Scopul este să se nevoiască cineva cu discernământ şi mărinimie, potrivit cu puterile lui duhovniceşti. La început, fireşte, nu ajută vârsta, dar cu cât trec anii şi slăbeşte trupul, se impune duhul şi încep atunci să guste şi cei căsătoriţi puţin din desfătările dumnezeieşti. Şi aceasta ajută mai mult la a se depărta de plăcerile trupeşti, pe care le văd ca pe nişte nimicuri. „Atunci când cei căsătoriţi gustă bucuriile duhovniceşti, acestea (plăcerile trupeşti şi dorinţa pentru ele) de la sine se depărtează”, a spus Stareţul într-o discuţie.
În felul acesta se curăţă şi cei căsătoriţi şi ajung în Rai pe o cărare mai odihnitoare cu cotituri. În timp ce monahii o iau de-a dreptul, căţărându-se pe stânci, şi astfel ajung în Rai.
Trebuie să ai în vedere că subiectul relaţiilor conjugale nu te priveşte numai pe Sfinţia Ta, nici nu ai dreptul să-l rânduieşti aşa cum vrei tu, ci „cu bună învoială” I Corinteni 7, 5, potrivit celor spuse de Apostolul Pavel. Dar şi atunci când se face şi aceasta, „cu bună învoială”, este trebuinţă de atenţie. Cel puternic trebuie să se pună în situaţia celui slab. De multe ori, ca să nu mâhnească unul pe celălalt, [cei doi] spun că sunt de acord, însă lăuntric se chinuiesc. [Se chinuiesc] mai ales femeile, care au puţină frică de Dumnezeu şi trup vioi. De multe ori, unii bărbaţi, auzind din gura femeii că este de acord, din lipsă de discernământ, lungesc mult perioada de înfrânare şi atunci femeile se chinuiesc şi devin nervoase etc. Bărbaţii cred că femeile lor au sporit în virtute şi vor să trăiască mai curat pentru perioade mai îndelungate de timp. Însă intră ispita la mijloc şi femeile vor să cunoască prieteni etc. Iar când se întâmplă aceasta, atunci începe să le mustre conştiinţa (pentru cădere). Bărbaţii încearcă atunci să trăiască şi mai curat, văzându-le pe femei că nu au dispoziţie şi cred că ele au sporit şi mai mult duhovniceşte, pentru că nu doresc lucruri trupeşti. Pricina este, fireşte, îndreptăţitul egoism femeiesc şi invidia, datorită faptului că se simt în inferioritate. Când îl vede pe bărbat că vrea să trăiască o viaţă duhovnicească, ea se sileşte pe sine ca să-l întreacă.
Iertaţi-mă că am intrat în vie străină, pentru că lucrarea monahului este şiragul de metanii, iar nu aceste subiecte. Dar ca să nu te mâhnesc, am fost nevoit să-ţi scriu câteva din ele (pe care le ştiu de departe), care îi chinuiesc pe mulţi dintre fraţii noştri ce trăiesc în lume, dând astfel loc vrăjmaşului.
Are o mare însemnătate faptul ca amândoi (soţii) să aibă aceeaşi constituţie trupească. Când se întâmplă ca unul să aibă una domoală şi celălalt una energică sau unul una energică, iar celălalt domoală, va trebui ca cel tare să facă o jertfă faţă de cel mai slab şi încet-încet să fie ajutat să primească sănătatea (şi cel de-al doilea), şi astfel amândoi, sănătoşi, să înainteze (duhovniceşte).
Aşa cum am spus şi la început – întăresc din nou aceleaşi [aspecte] –, este trebuinţă de nevoinţă cu mărinimie şi discernământ ca să se cureţe şi cel căsătorit. Pentru că, dacă vom cerceta lucrul puţin duhovniceşte, ne vom da seama că şi cei căsătoriţi trebuie să se nevoiască puţin (deoarece nu este corect cum gândesc ei, adică, fiindcă sunt căsătoriţi, scopul lor este mâncarea, somnul şi plăcerile trupeşti; pentru că toate acestea sunt trupeşti, iar omul nu este numai trup, ci şi duh). Trupul va trebui să ajute la curăţirea sufletului, iar nu să-l distrugă. Arătând aceasta, nu spun că cei care, după ce au dobândit unul-doi copii, trăiesc în curăţie, sau [cei care se unesc] numai o dată pe an pentru naştere de copii, sau [cei care se depărtează] în perioadele de post etc., sunt: primii [de nota] 10, următorii de 8, ceilalţi de 6 şi ultimii de 4. Dumnezeu cunoaşte nevoinţa fiecăruia şi puterile pe care le-a dat fiecăruia şi, potrivit cu acestea, îl va răsplăti. Eu îi iubesc pe toţi deopotrivă şi sunt mişcat sufleteşte de nevoitorii mărinimoşi.
Îţi cer iertare pentru scrisul meu, deoarece, având multe scrisori, am lăsat puţin îndeletnicirea mea duhovnicească şi scriu în grabă, ca să intru iarăşi în programul meu.
Hristos şi Maica Domnului să fie cu Sfinţia Voastră!
Închinăciunile mele părintelui Vostru, preotul.
Cu dragoste în Hristos,
Monahul Paisie.
Chilia Cinstita Cruce – 01.01.1974

Articol aparut in nr. 14 al revistei “Familia Ortodoxa”

„Cum se poate biruinţa, când ne vedem puţinătatea?”

Suferim pentru că gândurile şi dorinţele noastre sânt rele. Noi înşine ni le-am pricinuit, căci poporul nostru nu are pocăinţă. Nu au pocăinţă nici cei credincioşi, ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi! Cincizeci de ani de comunism au făcut mult rău, mai mult decât 500 de ani de robie sub turci. Atât de mult a îndepărtat răul acesta pe popor de Dumnezeu, omule! Şi tocmai aceste gânduri şi dorinţe rele au nimicit înţelegerea şi pacea, pur şi simplu le-au năruit şi au dat roade rele şi grele. Noi înşine suntem vinovaţi pentru toate acestea. Adunăm roadele gândurilor şi dorinţelor noastre…
Pocăinţa trebuie înnoită. Aceasta înseamnă nu numai spovedanie la duhovnic, deşi este nevoie şi de ea pentru slobozirea omului de gândurile rele, ci pocăinţa înseamnă întoarcere către Binele desăvârşit. Aşadar, întoarcere către Dumnezeu, căci Binele desăvârşit este Dumnezeu. Trebuie să ne întoarcem cu inima spre Dumnezeu şi să cerem pace de la Domnul, să ne dea putere să fim buni.

Pentru binele nostru, să avem gânduri şi dorinţe bune. Noi nu facem asta, şi de aceea suferim. Dumnezeu este în noi, şi pentru că El este dragoste, nu va tulbura voia noastră slobodă. Ţinem în noi mult rău şi la un moment dat acesta iese la iveală: şi în familie, şi la locul de muncă, şi în societate. În cele din urmă, totul se sfârşeşte în suferinţe grozave. Iată, priviţi încotro mergem!…
Şi răul nu este numai în noi, ci în întreaga lume. Dar mai cu seamă în noi, căci suntem totuşi aleşi de Domnul, suntem creştini. Sânt multe suflete din neamul nostru care au pătimit pentru Domnul, şi care se roagă Lui şi Maicii Domnului, dar noi împiedicăm toate acestea prin gândurile şi dorinţele noastre. Cu toate acestea, Domnul ne apără, ne apără mult… Trebuie să ne slobozim de răul din noi.
Avem istoria israilitenilor. Vechiul Legământ este în cea mai mare parte istorie. De câte ori poporul israilitean se lepăda de Domnul, poporul mic al filistenilor îl decima şi îl subjuga, şi mult suferea poporul evreiesc. De câte ori israilitenii se pocăiau şi se întorceau la Dumnezeu, îi supuneau pe duşmani cu oameni puţini. În Cartea Judecătorilor avem pilda lui Ghedeon, care cu trei sute de israiliteni, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-a biruit pe madianiţii cei mulţi ca nisipul ţărmurilor mării. Ghedeon a adunat mai întâi oaste multă de israiliteni şi plănuia să se împotrivească madianiţilor. Dar Domnul i-a spus: „Este prea mult norod cu tine”, aşa încât Ghedeon a lăsat o mare parte din oşteni la casele lor. Şi i s-a arătat Domnul din nou şi i-a spus ca pe cei ce au rămas să îi ducă la apă şi să îi cerceteze bine, deoparte. „Fiecare ostaş care va lipăi apa cu limba din pumni, pe acela să-l pui deoparte”. Iar pe cei ce se vor pleca în genunchi să bea apă, pe aceia să nu-i ia în seamă, ci să-i pună deoparte numai pe cei ce vor lua apă în pumni. A ales cu totul trei sute de ostaşi – numai trei sute, din atâta mulţime de oaste! Atunci i s-a arătat Domnul din nou lui Ghedeon şi i-a spus: „Cu ei să mergi împotriva lui Madian”. „Dar cum voi merge cu trei sute de oameni împotriva unei aşa mulţimi de oaste?” „Vei birui cu trei sute de oameni!” Şi oastea madianită a fost zdrobită.
Iată ce înseamnă Domnul şi puterea Lui! Noi suntem un neam mic, dar, dacă suntem uniţi în cuget pe calea lui Dumnezeu, nici un vrăjmaş nu ne-ar putea sta în cale. Căci în noi se află atunci puterea dumnezeiască, şi aceasta – puterea dumnezeiască unită – aceasta este puterea, omule! De unul, fug mii! Iar acolo, la vrăjmaşul, este dezbinare. Dar tu dovedeşte asta! Cum să spui asta, când frate pe frate nu poate răbda… Iată ce înseamnă: cu oameni puţini poate fi biruit un duşman mult mai mare şi mai puternic.
(Din cartea Stareţului Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa – „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”, Ed. Predania, Bucureşti, 2007)

Despre puterea rugaciunii

 

 Cu parintele staret IUSTIN MIRON de la Manastirea Oasa

"Rugaciunea trebuie sa treaca prin tine ca sa ajunga la Dumnezeu"

- Ma fac, in fata sfintiei voastre, purtatorul de cuvant al cititorilor revistei "Formula AS", care ne cer necontenit, prin scrisori, sfaturi legate de rugaciune. Cum sa ne rugam pentru ca dorintele noastre sa fie implinite? Exista o stiinta a rugaciunii? O scara pe care sa ajungem la cer?

- Parintele Teofil de la Sambata avea un sfat cunoscut printre credinciosi: sa te rogi cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie. Din experienta pe care o am, am invatat si eu ca dascalul cel mai bun al rugaciunii este chiar rugaciunea. Iti spune ea cum sa te rogi. Tu numai roaga-te. Iti spune ea ce sa faci, tu numai sa o asculti.

Spunea Sf. Ioan Gura de Aur: "Cum sa iti asculte Dumnezeu rugaciunea, daca tu nu ti-o asculti?". Daca noi nu ne ascultam, atunci cand le rostim, propriile rugaciuni, daca nu suntem prezenti in ele, daca le spunem formal si cine stie unde suntem cu mintea si cu simtirea in clipele acelea, atunci cum sa asculte Dumnezeu ce-i ceri? Rugaciunea impune prezenta. Traire integrala, trup si suflet. Rugaciunea trebuie sa treaca prin tine ca sa ajunga la Dumnezeu. Urcusul nostru spre Dumnezeu este prin noi insine. Drumul catre Dumnezeu este launtric. Si rugaciunea, ca sa ajunga la Dumnezeu, trebuie sa mearga pe drumul acesta. Daca nu ajunge la tine, nu ajunge nici la Dumnezeu.

- Presupunand ca ai taria aceasta, de a-ti asculta propria rugaciune, de a ti-o face stapana pe minte, gonind gandurile care te bantuie necontenit, ce reguli ar trebui sa folosim mai departe, ca sa fim siguri ca dorintele ne vor fi auzite si implinite? Exista o randuiala a rugaciunii?

- Rugaciunea este un mod de a fi. Ne raportam la ea uneori prea simplist, prea utilitarist, ca in paganism, unde preotul cerea de la zei sa aduca ploaia, comunicai cumva pe interese cu divinitatea. Rugaciunea inseamna cu mult mai mult. E o convorbire cu Dumnezeu, pe care il iei partas la viata ta. Iti deschizi sufletul in fata lui. Te imprietenesti cu el si ti-l iei tovaras de drum. Nu e potrivit ca de cum incepi sa spui rugaciunea, sa ceri. Sa soliciti ceva. In primul rand, trebuie sa multumesti. Sa multumesti ca existi, ca ti-a mai daruit Dumnezeu o zi insorita, ca vezi lumina si frumusetile lumii. Sunt atatea motive de multumire in viata ta, doar sa ti-o privesti de mic copil si pana unde esti azi, si vei vedea cat de mult poti sa multumesti.
Si mai exista o randuiala a rugaciunii: recunoasterea vinovatiei. Rugaciunea nu poate sa se implineasca daca nu-ti recunosti vina. Nu poti sa-l incarci pe Dumnezeu cu problemele tale, cu nevoile tale, cu viata ta, daca nu ti-o asumi. Iar ca sa ti-o asumi, trebuie sa-ti recunosti greselile. Zilnic ne incarcam cu lucruri bune, cu lucruri rele, ne tot incarcam. Cand ne incarcam prea mult si ne slabesc puterile si nu mai putem duce greul, sa luam povara asupra noastra si prin noi sa o punem, prin rugaciune, asupra lui Dumnezeu. Este un transfer extraordinar! Descarcarea asta permanenta de toate grijile, pana ce ramai usor si curat. Prin faptul ca-l incarci pe Dumnezeu cu poverile tale nu inseamna ca devii nepasator, ca nu-ti mai pasa, dimpotriva, te raportezi cu atat mai esential si mai corect fata de el. Dumnezeu vrea sa rezolve toate problemele noastre.

- Ce rugaciuni trebuie spuse la inceput? Cele rostite cu cuvintele noastre, sau cele consacrate, din carti?

- E foarte bine sa ne rugam cu cuvintele din cartile sfinte, dar e bine sa ne rugam si cu cuvintele noastre. Rugaciunea prin cuvintele noastre e mai directa. Nu pot sa nu leg rugaciunea de concretul vietii. "Faca-se voia ta, Doamne", dar in imediatul existentei mele. Cat priveste ordinea lor, mai intai se spun rugaciunile consacrate, Crezul, Tatal Nostru, pe dinafara, cine le stie, cine nu, le citeste din ceaslov sau din cartea de rugaciuni. Celelalte rugaciuni, exprimate prin cuvintele noastre, le rostim la sfarsit. Bine ar fi sa citim si cate un acatist.

"Domnul Hristos e intrupat si in clipe"

- Lumea traieste astazi pe fuga, oamenii sunt grabiti, n-au timp totdeauna sa citeasca din carti, mai ales dimineta, cand incepe o zi de munca si griji.

- Oamenii sunt grabiti pentru ca traiesc in logica lumii care ii inconjoara. De mine depinde sa-mi organizez astfel viata, incat sa fac loc pentru rugaciune in ea. Graba asta, asa de tiranica, este artificiala. Daca seara, cand ma intorc de la munca, in loc sa ma asez in fata televizorului sau a calculatorului, ma integrez linistit in viata mea de familie, traindu-i rostul firesc, voi avea timp suficient sa ma odihnesc si voi avea si starea sa-mi spun rugaciunile, si pe cele de seara, si pe cele de dimineata. Daca traiesc in logica lumii si-n graba ei, voi ajunge sa mai zic doar un "Doamne ajuta" si sa-mi fac o cruce, asa cum fac majoritatea oamenilor de azi. Dar iata ca ce nu pot unii, altii pot, exact in aceleasi conditii de viata. Exista multi oameni care stiu sa isi faca timp pentru rugaciune, ceea ce inseamna ca ea depinde de noi, de felul in care ne randuim zilele.

Manastirea Oasa

- Exista un timp anume, o ora a rugaciunii, de care depinde izbanda ei?

- Sfintii parinti spun asa: cel care se roaga numai cand se roaga, acela nu se roaga. Acela care se roaga numai cand se roaga e cel ce spune rugaciunea numai dimineata si seara. Important este sa te rogi si dupa rugaciune, sa spui rugaciunea si peste zi. Care nu trebuie sa fie lunga. E de-ajuns doar o clipa. Domnul Hristos e intrupat si in clipe.

- O rugaciune intr-o clipa?

- Lucrul acesta se dobandeste in timp, prin practica neintrerupta a rugaciunii si cu deschidere mai mare spre cer. Cerul nu e numai in cer, cerul e si pe pamant. Odata cu intruparea domnului nostru Hristos, s-a intrupat cerul si pe pamant. Sa ne deschidem catre cerescul din pamantesc. Sa fim prin pamant mai deschisi catre cer. Mosii si stramosii nostri au fost dintotdeauna preocupati sa cucereasca cerul. Astazi, noi suntem atat de evoluati si de civilizati, incat nu mai stim nici cum sa cucerim pamantul. Am coborat infinit mai jos fata de ei. Batranii nostri erau tot timpul cu ochii la cer, voiau sa il cucereasca, sa cucereasca vesnicia, iar eu, acum, vreau sa cuceresc si sa stapanesc timpul, imediatul vietii, si ajung macinat de timp. Cu ochii atintiti asupra lui Iisus, nu ne poate sta nimic inainte. Asupra lui Iisus din mine, din tine, a lui Iisus din flori si din iarba. Ruptura asta intre pamantesc si ceresc, asta este marea greseala. De asta nu mai avem timp si suntem grabiti. Sa incercam sa facem aceleasi lucruri, dar fara graba, sa le facem cu ochii inaltati catre cer. Asta este dimensiunea care ne lipseste, ori rugaciunea tocmai asta face. Ne deschide catre cer. Te deschizi catre Dumnezeu in tine, dar deschizi si locul, pamantul din jurul tau. Lumea in care traiesti. In toate trebuie sa-i fac loc lui Dumnezeu. Tot vorbim in ultimul timp despre comunicare, pai si cu Dumnezeu trebuie mai multa comunicare. Ce-i rugaciunea? Vorbirea cu Dumnezeu. Trebuie sa vorbim cu el tot timpul. Dumnezeu se culca si se trezeste cu noi, domnul Hristos merge cu noi la munca, deci sa vorbim mereu cu el. Raportarea asta la el, mereu la el, e rugaciune. In felul acesta, nu am nevoie de o ora anume, de un spatiu anume, intreaga mea viata e rugaciune.



"Rugaciunea coboara singura in inima"

- Cu toata stradania noastra de a fi elevi silitori, sunt zile in care rugaciunea ni se refuza. O spunem, dar simtim ca n-are efect. Nu ajunge la Dumnezeu. Exact ca in pildele biblice, cand fumul jertfelor, in loc sa urce la cer, se risipeste peste pamant. De ce?

- Nu ca rugaciunea nu-i primita, dar ea nu trece de mine, e respinsa de mine, de viata mea. Dumnezeu e ca soarele. El e numai bun, vine tot timpul catre noi, tot timpul! Spunem pe nedrept cateodata: "M-a parasit!". Nu-i adevarat, Dumnezeu nu paraseste pe nimeni. Noi il parasim pe el, ne ascundem, raul se intampla in noi. Zicea sfantul Ioan Gura de Aur ca rugaciunea se naste din atentie, din prezenta noastra in ea, dar si din cantitate. N-o sa ajungi niciodata sa te rogi foarte intens si foarte profund, foarte viu, cu rugaciuni putine. Cu cateva rugaciuni rostite intr-o zi n-ai facut nimic. Cantitatea devine un obicei si el iti schimba firea. Sunt multi oameni care zic rugaciunea mergand pe strada. Se spune ca-n felul asta ea nu se poate interioriza. Ba se poate. Chiar si mergand, faci un exercitiu al rugaciunii, mintea ta se antreneaza cumva sa se roage si cand prinzi un context potrivit, ea devine mult mai puternica si profunda, pentru ca dorinta adresata lui Dumnezeu a fost exersata indelung. Am spovedit si spovedesc un om care este foarte depravat, betiv in ultimul hal. I-am spus sa zica rugaciunea lui Iisus si s-a apucat sa o zica, dar asta nu l-a impiedicat sa se apuce iar de baut. A venit si mi-a spus: "Da, parinte, m-am imbatat, dar sa stiti ca am zis si atunci, cazut in sant, rugaciunea".

Rugaciuni si cantari

L-am certat ca bea, dar in mintea mea l-am si laudat: un om, fie el si beat, dar care spune rugaciunea lui Iisus in orice imprejurare, e pe calea cea buna. Rugaciunea lui e primita mai repede ca a mea, care e facuta dupa program. Chiar am gasit un cuvant undeva, ca Dumnezeu primeste anumite rugaminti de la pacatosi mai mult decat altele de la drepti.

- Se vorbeste mult despre Rugaciunea inimii. Aveti vreun sfat despre cum se poate rosti cu folos? Cum sa-i aprindem cuvintele, cum s-o facem sa arda cu adevarat?

- Rugaciunea coboara ea singura in inima. Tu trebuie doar s-o faci. Sa te rogi cu adevarat. Tu lucrezi rugaciunea si rugaciunea te lucreaza pe tine. Ajungi sa fii locuit de rugaciune, isi face ea viata ei, inlauntrul tau. Si-ti orienteaza si tie viata dupa ea. Ca pana la urma, viata rugaciunii e viata lui Dumnezeu in tine. Prin rugaciune aduci cerul in tine, il aduci in tine pe Dumnezeu. Dumnezeu locuieste si lucreaza in tine.

- Cand se implineste o rugaciune, cum stiu ca acolo-i Dumnezeu si nu intamplarea?

- Dumnezeu aduce pacea, bucuria si linistea. Intamplarea trece cum a venit. Nu aduce odihna aia adanca, asezarea, ocrotirea, speranta... Nici nu poti defini pana la urma ce stare iti da Dumnezeu. E mai presus de cuvinte. Doar sufletul poate sa vorbeasca deplin despre ea. Vorba batranilor, ca nimic pe lume nu e intamplator, e adevarata. Asa este. Nimic, nimic nu-i intamplator...

"Pune-ti sufletul in fata oglinzii"

- Puterea rugaciunii e masurata, indeobste, prin implinirea dorintelor. Am cerut, mi s-a dat. Din cate spuneti, ea pare insa cu mult mai mare. Infinita! Rugaciunea ne schimba viata. Ne ajuta sa-l aflam pe Dumnezeu si in noi, dar si in lumea care ne inconjoara, sa-i recunoastem pecetea, dupa cum spuneti, chiar si in iarba si-n flori...

- Rugaciunea te face alt om. Chiar se spune despre ea ca e oglinda vietii. Atunci cand te rogi, vezi cine esti. In rugaciune, incerci sa privesti la Dumnezeu si te vezi pe tine. Prima data te intalnesti cu tine, dupa aceea cu Dumnezeu. Iar cu Dumnezeu te intalnesti in tine, nu in afara ta. Oamenii stau atata vreme in fata oglinzii, sunt asa de preocupati de infatisarea lor, se straduiesc sa arate bine. Hai sa stam si cu sufletul in fata oglinzii, sa vedem cum ne-am trezit dimineata, cum aratam, poate ne e sufletul cam botit si ar trebui sa il aranjam si pe el, sa ne aranjam caracterul, vointa, sa ne facem frumosi la suflet, pentru ziua care incepe. Sa plec frumos la drum dimineata! Iti rezolvi ziua, rezolvandu-ti starea. Iar ziua depinde de rugaciunea ta. Daca rugaciunea ta nu-i buna dimineata, si-i fuserita, si ziua o sa-ti fie la fel. Daca vrei sa rezolvi o zi inainte sa inceapa, rezolva rugaciunea, rezolva-te pe tine prin ea. Pune-ti sufletul in fata oglinzii. Ca sa va dau un exemplu, la noi in manastire, slujba incepe dimineata la trei. Terminam pe la opt. Incepem ziua cu cinci ore de rugaciune. Si mai sunt parinti care se trezesc si la 12, ca sa-si faca pravila personala. Dar nu ai nevoie de timp de odihna. Te refaci si te odihnesti rugandu-te. Rugaciunea noastra e respiratia noastra. Il respiram tot timpul pe Dumnezeu. Rugaciunea a fost si la poporul nostru lege. Prin doua lucruri am mers inainte si am ramas in istorie: prin rugaciune si post. Astea sunt cele doua aripi cu care s-a inaltat poporul nostru la cer.

- Suntem in plin postul Pastilor. Exista recomandari anume pentru a ne ruga?

- Postul Pastilor e o perioada cu totul si cu totul speciala. Rugaciunea liturgica e mult schimbata fata de restul anului si ea te orienteaza si in rugaciunea personala. Pe langa liturghia obisnuita de duminica, peste saptamana se face liturghia darurilor mai inainte sfintite, specifica doar postului mare. Toate slujbele sunt schimbate, amplificate, dublate de minunate cantari. E foarte important sa mergem mai des la biserica in postul Pastilor, ca sa ne integram si sa simtim mai mult. Cel putin o data pe saptamana sa ajungi la biserica. La manastire, in postul mare, psaltirea se citeste de doua ori. Nu mai vorbim de faptul ca se fac peste o suta de metanii intr-o zi. Este o perioada foarte foarte intensa de viata duhovniceasca.

- Postul sporeste, si el, puterea rugaciunii?

- Cand postim mai mult, trebuie sa ne si rugam mai mult, altfel se creeaza un dezechilibru. In post, si incercarile sunt mai mari. Spun parintii ca in postul mare diavolul iese la lupta cu cei credinciosi, in frunte cu generalii, cu toate fortele pe care le are. Daca nu postesti, daca nu te rogi mai mult, te vei intalni cu armata puternica a lui Satan. Multi oameni vad ca au mai multe ispite si incercari in post. Si sa fim atenti, mai ales la prima saptamana din post. E perioada cea mai intensa de infranare la mancare din tot anul. Ar trebui tinut post negru, de duminica pana miercuri.

- Si mirenii?

- Mirenii tin, si ei, postul cum pot. Dar macar trei zile ar trebui sa tina tot omul post negru. Si sunt care tin. In prima saptamana din post, la noi, la Oasa, vin o multime de tineri, unii casatoriti, vin sa tina prima saptamana din post cu noi. E plina biserica de ei. Nu mai putem face metanii, unii de altii. Desi sunt tineri, ei nu fug de post. Dimpotriva! Fug catre el, catre post. Nu e usor, dar dupa aceea simti ca zbori.

- Rugaciunea din biserica e mai puternica decat aceea de acasa?

- Cea mai puternica rugaciune e aceea in care esti tu mai prezent. Dar daca e sa alegem, rugaciunea de la biserica este mai importanta. In biserica, in mod obligatoriu, e prezent Dumnezeu cu toti sfintii si cu toate puterile ceresti. Dar si prezenta mea la biserica este obligatorie. Mersul duminica la biserica nu-i facultativ. Noi facem prea multa democratie in biserica. Democratizam si biserica, si familia. Nu-i corect. Biserica e teocratica, nu democratica. Acolo avem porunci. Cum spunea si parintele Arsenie Boca: "Noi avem de multe ori mintea care discuta cu Dumnezeu, in loc sa se supuna fara discutie".

- Nu este oare un comandament prea sever? Dumnezeu pe care il chemam in rugaciunile noastre e bland.

- Si rugaciunea e blanda. Rugaciunea trebuie sa fie o mangaiere foarte-foarte subtire a celorlalti. Cum zice Dumnezeu prin prorocul Isaia: "Mangaiati, mangaiati, pe poporul meu". Cand am citit prima oara Biblia, n-am inteles: cum adica sa mangaiem poporul? Apoi am gasit o talcuire la sfintii parinti, care spunea ca prin mangaiat, Dumnezeu intelege si ne cere rugaciunea. Prin rugaciune, cand te rogi pentru cineva, il mangai. Cum am mai spus, noi, la Oasa, ne rugam noaptea. Incepem slujba la trei. Este un sentiment extraordinar ca atunci cand aproape toata lumea doarme, tu sa te duci sa-i mangai cu rugaciunea, pe toti. Ramai acolo in varful muntelui, in biserica, dar totodata te duci si-l mangai pe fiecare, cu rugaciunea ta. Si poate ca unii dintre ei chiar simt, se trezesc mangaiati si nu stiu de cine. E minunat sa mergi asa si sa mangai, fara sa stie celalalt. Prin rugaciunea din biserica pleaca harul, pleaca duhul sfant, e ca un izvor de putere. Tasneste harul si se duce in lume. Dumnezeu nu vrea sa mearga fara noi sa sfinteasca lumea, ci numai prin noi, si atunci pleci si tu cu el, peste tot. Noi, la biserica, ne rugam pentru pacea lumii, ne rugam pentru toti credinciosii, ii insotesti pe toti cei care calatoresc, te duci pe la toti cei care sunt bolnavi, acoperi toata existenta lumii prin harul care vine din biserica. Te duci cu el! Este extraordinar! Daca am simti efectiv ce se intampla acolo, n-am mai putea pleca din biserica. Asa cum am patit cu multi tineri care vin in tabere studentesti la noi si nu mai vor sa plece. Nici acasa, nici la scoala, nici nicaieri. Pur si simplu nu mai vor sa plece din manastire, dintre rugaciuni. Vor sa plece cu harul, sa mearga in lume cu el, sa duca pacea si bucuria la toti. Va dati seama? Faci lucrul lui Dumnezeu si devii ca Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea fara tine, nu vrea pamantul fara tine, trebuie sa-l insotesti peste tot.

"Dumnezeu n-are nevoie de tanguitori"

- E multa iubire in tot ce spuneti. Cu siguranta ca rugaciunea nu poate exista fara ea.

- Dintre toate virtutile, rugaciunea inmulteste cel mai mult iubirea. Asa cum faci cand te intalnesti cu un prieten drag sau cu cineva mult iubit, caruia abia astepti sa-i spui totul, totul, ca sa te simti dupa aceea eliberat, asa sa faci si cand mergi sa te intalnesti cu Dumnezeu. Sa spui rugaciunea cu dragoste. Dumnezeu ne iubeste cel mai mult. Sa avem o relatie de iubire in rugaciune, sa ne apropiem de Dumnezeu ca de un prieten drag. Si mai presus de toate, sa nu avem o relatie interesata cu el. Interesul distruge o relatie. Intre oameni, daca exista interes, ei nu pot construi o relatie adevarata. Iar daca intre oameni nu se poate cu interes, nici cu Dumnezeu nu se poate. Alege-l pe Dumnezeu, nu interesul.
Vedeti cate fete ale rugaciunii exista? Cate consecinte benefice pentru noi? Mai poti sa nu te rogi? Toate astea le-au trait si stramosii nostri, de asta s-au lipit de Dumnezeu. Au inteles ca rugaciunea iti deschide cerul. Prin rugaciune privesti in cer. Este extraordinar sa privesti in cer mereu.

Nelipsiti de la Oasa: studentii in costume populare

- Sa tragem concluzia ca rugaciunea este marele eveniment al vietii? Taina bucuriei si a linistii sufletesti?

- Rugaciunea este o nastere continua. O inaltare continua. O iluminare continua. Asta e adevarata schimbare de care avem nevoie, evenimentul pe care il asteptam. Asta-i noul care ne adauga zi de zi, care ne face sa crestem. De fapt, noul e innoirea mea. Noul sunt eu, cel innoit. Eu maine trebuie sa stralucesc mai mult decat azi. Asta e noul care apare, noua stralucire din viata mea. Intalnirea cu cerul, intalnirea cu Dumnezeu. Un eveniment care valorifica toate evenimentele. Care umple de lumina si de valoare toate intamplarile vietii de zi cu zi. Iti regleaza toata viata. Cu o conditie: sa fii atent la starea ta de rugaciune. Rugaciunea este o stare. O stare pe care poti s-o ai mereu. Chiar si cand nu faci rugaciuni poti sa fii in stare de rugaciune. O stare pe care trebuie s-o urmarim, s-o atingem. Degeaba spui niste cuvinte, daca nu atingi starea de gratie, unirea, intrepatrunderea cu Dumnezeu.

- Beatitudinea, apogeul sufletesc al vietii...

- Rugaciunea nu inseamna numai sa plangi, inseamna sa si zambesti, sa te bucuri. Cum spunea parintele Teofil: "Draga, dar Dumnezeu n-are nevoie de tanguitori". Cand iubesti pe cineva, poti sa nu zambesti? Nu poti, pentru ca revarsarea asta launtrica iti produce zambetul, zambesti fara sa vrei. Daca am relatia asta de bucurie cu Dumnezeu, e normal sa zambesc. Ma trezesc zambind catre el, ma trezesc imbratisandu-ma cu el. Rasare bucuria in mine ca soarele.