Iubeste si vei fi viu

Probabil ca cei mai multi dintre noi cunosc Legea, sau mai bine zis Invataturile Mantuitorului. Insa ramanem concentrati asupra teoriei si ne impiedicam in a pune in practica invatatura mantuitoare.

Vorbim de dragoste folosind cuvinte mari, traim predicand invataturile de credinta celuilalt, ne indreptatim pe noi in viata duhovniceasca crezand ca daca stim si ne comformam "ritualului" (merg la Biserica, am aprins lumanarea, am dat pomelnicul…), suntem mantuiti. Traim in dreapta-credinta avand comportament stramb; iar altii traiesc in stramba-credinta, dar au fapta-dreapta!

M-a fascinat intotdeauna modul in care Hristos s-a adresat celor ce doreau sa afle ceva sau sa asculte cuvantul Lui, dar sa nu uitam ca "Fiecare cuvant e un margaritar de mare pret" dupa cum spunea si Pr. Rafail Noica. Iar acum, in discutia pe care o are cu invatatorul de lege ce-L ispiteste pe Iisus intrebandu-L: "Ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?", Mantuitorul raspunde printr-o intrebare: "Ce este scris in lege? Cum citesti?"… Raspunsul: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele ca pe tine insuti!"

Si primul gand ce-mi tresare in minte este: "Oare eu Te iubesc asa Doamne?" … Te rog ajuta-ma! "Dar pe aproapele meu?"… Si dupa ce a rostit legiuitorul aceste cuvinte, Iisus ii raspunde: "Drept ai grait. Fa aceasta si vei fi viu!". Impresionant cuvantul Pr. Galeriu referitor la aceasta conversatie: "Fa aceasta si vei fi viu! Adica: Implineste aceasta, implineste iubirea. Vedeti, El a raspuns prin iubire, toate concentrandu-le in iubire-esenta. Iubeste si vei fi viu!...Oare nu iubirea este principiul, izvorul vietii? Din iubire se naste viata. Traieste astfel, si in iubire se lumineaza viata in vesnicia ei!"

Prin aceasta pilda, Mantuitorul nu face altceva decat sa redea necesitatea ajutorului ce trebuie sa existe intre noi. Cei doi oameni ai legii, Preotul si levitul ce erau slujitori ai templului, nu fac nimic din cele ce au invatat si predica; iar simplul samarinean, fara a fi invatator, se comporta cu dragoste, caci "vazandu-l, i s-a facut mila". Dar ca sa iubesti trebuie sa te rogi, sa ai contact viu cu Domnul, caci "Iubirea se naste din rugaciune" spunea Sf. Isaac Sirul.

Adevarul despre viata noastra duhovniceasca se reflecta in comportamentul fata de aproapele. Felul in care privesc pe cel de langa mine este consecinta trairii in Hristos sau in mine. Daca privesc la Hristos sunt conectat la iubire; daca privesc catre mine, sunt curentat de egoism. Daca raman conectat la iubire, castig viata vesnica; daca raman egoist, pierd totul.

Toti suntem asemenea omului cazut in mana talharilor din parabola, pentru ca toti suntem raniti, daca nu chiar morti, din pricina ranilor ce lasa pacatele in sufletul nostru. Talharii sunt demonii care ne ranesc si pleaca, lovesc si dezbraca de virtuti sufletul curat ce calatoreste catre Dumnezeu. La un moment dat suntem singuri si parasiti de toti pe marginea drumului, speram sa ne vindecam in timp ce obosim datorita credintei ce ni se clatina. Fapta e mai necesara decat cuvantul, "caci precum trupul fara de suflet mort este, astfel si credinta fara fapte, moarta este" (Iacov 2, 26).

Mi se pare o descriere exacta a ceea ce se intampla intre noi si astazi. Trecem alergand cu o usurinta revoltatoare pe langa fratele ranit, privim fara compasiune chipul lui ... Iar atunci cand glasul constiintei ne sopteste ca trebuia sa ajutam, il inabusim cu doua scuze: "Am vrut sa ajut, dar m-au rapus rautatea si nemultumirea lumii, am obosit!" si "Nu mai pot ajuta, nu mai am timp nici pentru mine" ... Scuza e ca aspirina pentru bolnavul de cancer, nici nu ajuta, dar nici nu dauneaza! Mai rau decat atat, nu mantuieste! Doar invinovateste.

Felul in care samarineanul trateaza ranile cu ulei si vin, iar dupa aceea il duce la han si-l ingrijeste, este interpretat de Sf. Nicolae Velimirovici asa: "Untelemn si vin inseamna mila si adevar. Mila este si ea un mijloc de vindecare; hanul este Sfanta sobornica si apostolica Biserica, iar gazda sunt Apostolii si urmasii acestora...". Cu alte cuvinte, trebuie sa avem mila de aproapele nostru si sa-i descoperim Adevarul IN FAPTE, regazduindu-l in Biserica unde botezat a fost, dar s-a pierdut...

Sfintii nu au facut altceva decat sa infaptuiasca in viata de zi ci zi cuvantul evanghelic, ajutati de Duhul Sfant sa traiasca bineplacand Lui Dumnezeu. Au plecat de la credinta si au ajuns la iubire, de la iubire au castigat puterea de a se jertfi, prin jertfa lor au castigat viata, caci au urmat intru totul lui Hristos.

Omului ii este greu sa traiasca fara un model de urmat in viata, chiar de la primele gesturi sau priviri isi copiaza parintii; mai mult decat atat, ceea ce-l indruma parintii educandu-l, va face toata viata. Haideti sa ne facem model in viata pe Hristos, sau daca ne simtim neputinciosi, pe-un Sfant drag sufletului nostru.

Si nu uitati, acolo unde exista iubire, exista progres!...

Arhim. Siluan Visan

Material preluat din "CrestinOrtodox.ro"

Gânduri despre trândăvie – akedie -lenevie

"Toate patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului sau numai de partea lui poftitoare, sau de cea raţională. Dar akedia se face stăpână peste toate puterile sufletului" (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Akedia este o patimă descrisă în literatura duhovnicească ca amorţire şi vlăguire a sufletului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, ca o zăpăcire şi neorânduială a tuturor puterilor sufletului care sunt de folos în viaţa duhovnicească:
- neglijenţă a sufletului în ceea ce înseamnă mântuirea lui, o lipsă a zelului duhovnicesc.
- paralizie a puterilor sufleteşti.
Akedia este în strânsă legătură cu tristeţea ca patimă, mai precis cu acea tristeţe care nu are o cauză precisă ci este provocată de către diavol. Chiar unii Părinţi ai Bisericii identifică această tristeţe provocată de diavol cu akedia.
Părinţii Bisericii au vorbit despre akedie mai ales în contextul monahismului, dar akedia este o patimă care îi priveşte pe toţi oamenii, nu numai pe monahi, ci şi pe laici,
Forme de manifestare: lene, plictiseală, o stare de lehamite, silă, urât, lâncezeală, moleşeală, descurajare, toropeală, lipsă de grijă pentru mântuire, amorţeală a sufletului, o stare de somnolenţă care nu e determinată de oboseala firească a trupului, îngreunarea trupului şi a sufletului.

Insatisfacţie vagă şi generală. Sufletul se simte nesatisfăcut, simte că îi lipseşte ceva, nu se simte în largul său, şi din această stare de insatisfacţie decurge o lipsă de interes. Omul cuprins de akedie nu mai este interesat de nimic, totul pare lipsit de sens, nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, i se pare că totul nu are nici rost.

Nestatornicie cu sufletul şi cu trupul.
- mintea nu mai poate să se fixeze pe un lucru, ci trece cu uşurinţă de la un lucru la altul.
- trupul, omul, mai ales când e singur, nu poate sta locului, vrea să plece, caută cu orice preţ întâlnirea cu ceilalţi, dar această întâlnire cu ceilalţi se concretizează în nişte relaţii superficiale, uşuratice, care degenerează în vorbărie deşartă fără folos pentru suflet.
- nostalgia omului pentru o altă stare decât cea în care se află, tendinţa de a pleca, lipsa de răbdare, dorinţa de evadare, impresia că în altă situaţie, într-un alt loc de muncă, într-o altă localitate, într-o altă ţară totul ar merge mult mai bine, totul ar fi mult mai uşor.
- neputinţa de a duce la capăt un lucru început, te apuci de multe lucruri deodată şi nu le poţi duce pe nici unul la capăt.
Această instabilitate interioară se poate manifesta într-un fel extrem de deosebit. Nu ne mai ţinem de sălaşul obişnuit, de munca pe care am învăţat-o, de tovărăşia prietenilor şi cunoscuţilor noştri, ne este cu neputinţă se sfârşim - muncă începută, să citim până la capăt o carte, luăm o carte în mâini doar pentru a o lăsa numaidecât jos. Adeseori nici măcar nu ne putem da seama ce se petrece cu noi. Apar mereu motive plauzibile care ne silesc să ne schimbăm.

Nelinişte sufletească.

Lenevie spre cele duhovniceşti: akedia este o piedică principală în calea rugăciunii. Ea aduce o toropeală în suflet şi în trup, împingând spre somn la vremea rugăciunii. "Când soseşte vremea rugăciunii se îngreunează trupul. Stând la rugăciune îl scufundă pe om în somn şi îi răpeşte stihul cu căscături necuvenite. Iar când se sfârşeşte pravila (deci când se sfârşeşte vremea rugăciunii), se deschid ochii şi oboseala dispare" (Sfântul Ioan Scărarul). Akedia în domeniul vieţii duhovniceşti se manifestă în primul rând în tendinţa spre a minimaliza rugăciunea. Omul cuprins de akedie îşi aduce tot felul de argumente pentru a-şi reduce la minim rugăciunea: că-i obosit, că n-are timp, că nu-i nevoie să te rogi chiar aşa mult, că-i suficient să spui un cuvânt din adâncul inimii decât să spui cuvinte multe şi fără să te poţi concentra.

Lenevia trupească. Părinţii fac distincţie între oboseala firească a trupului care cere odihnă şi patima trândăviei, lenea, care nu este o urmare firească a unei oboseli, o patimă legată de celelalte patimi, mai ales de întristare, de lăcomie şi de curvie.
Iată cum descrie în secolul IV, Evagrie Monahul, starea de akedie: "Atunci când cel căzut pradă akediei citeşte, cască mult şi uşor se lasă dus spre somn. Se freacă la ochi şi îşi întinde mâinile şi dezlipindu-şi ochii din carte îi fixează pe perete. Iarăşi întorcându-i, citeşte puţin şi frunzărind-o caută curios sfârşitul, numără paginile, murdăreşte literele şi podoaba cărţilor. Iar închizând-o, pune cartea sub cap şi cade într-un somn nu foarte adânc, căci foamea îi scoală sufletul şi el îşi face grijile lui".

Cauzele akediei:
- filavtia sau iubirea pătimaşă de sine,
- iubirea de plăcere şi întristarea cea după lume.
- rod al lucrării diavoleşti.
Akedia este o boală a sufletului:
- duce la întunecarea în întregime a sufletului,
- îl face pe om să se îndepărteze de cunoaşterea lui Dumnezeu
- duce la deznădejde, la hulă împotriva lui Dumnezeu, la învârtoşarea inimii, la mâniere grabnică.
Părinţii Bisericii ne învaţă că akedia nu este urmată de o altă patimă pentru că le are în ea pe toate. Omul care este cuprins de akedie, este cuprins de toate celelalte patimi.
Akedia este "cea mai apăsătoare şi greu de îndurat patimă"(Sf. Maxim Mărturisitorul), "moartea sufletului şi a minţii" (Sfântul Simeon Noul Teolog), "gustarea gheenei" (Sfântul Ioan Casian).

Falsă tămăduire: ispita schimbării, devierea atenţiei şi distracţia, a distrage atenţia de la lucrurile esenţiale, de la Dumnezeu, de la problema mântuirii sufletului, de la pocăinţă. Distracţia este însă amăgitoare pentru că ne dă doar impresia că ne rezolvă starea de pustiu sufletesc, de plictis, de lenevire, de nelinişte, dar de fapt nu face decât să ne afunde mai tare în akedie. (Televizorul şi internetul se înscriu în aceeaşi căutare a distracţiei, sunt mijloace prin care practic noi ne smulgem din realitate şi încercăm să schimbăm mediul. Este exact această împlinire a tendinţei spre fugă, spre plecare, care vine din patima akediei).

Tămăduirea akediei
Părinţii Bisericii ne spun că akedia nu are o anumită virtute care să i se opună în mod direct şi pe care să o căutăm în mod deosebit, pentru că akedia adună în sine toate patimile.
primul pas în lupta cu akedia este identificarea bolii acesteia de care suferim, înfruntarea ei şi nu fuga de ea.
Să luptăm cu ispita schimbării, a devierii atenţiei, a distracţiei. Demonul akediei să pleci, să încerci să fugi de realitate. Şi Părinţii îţi spun să înfrunţi.
Să ieşim din toropeala sufletească şi trupească care ne cuprinde, să nu ne lăsăm biruiţi de somnul trupului şi al sufletului, să ne aplecăm asupra noastră şi să căutăm să ne liniştim sufletul, să ne dobândim pacea sufletească. Pentru a putea ajunge la pace sufletească, la linişte sufletească şi pentru a birui akedia este nevoie de o luptă îndelungată şi neîncetată, care nu aduce lesne biruinţa, ci numai după o îndelungă nevoinţă.
• Pentru aceea avem nevoie de foarte multă răbdare. Să răbdăm, să nu plecăm, să nu încercăm să evadăm.
• Apoi trebuie să avem nădejde. Să avem nădejde că Dumnezeu ne va izbăvi de această patimă, să avem nădejde în bunătăţile viitoare în viaţa veşnică.
• Apoi este nevoie de pocăinţă, de întristarea cea după Dumnezeu.
• Apoi să ne aducem aminte de moarte. Toate mijloacele de divertisment nu au alt scop decât să ne facă să pierdem timpul, să treacă timpul fără să ne dăm seama. Or, timpul ne-a fost dat ca un interval în care să ne dobândim mântuirea şi atunci orice minut pe care-l pierdem în zadar este de fapt o riscare a mântuirii noastre, a veşniciei.
• Apoi iarăşi este nevoie de frica de Dumnezeu.
• lucrul mâinilor. Adică să avem o îndeletnicire, să împleteşti munca cu rugăciunea.
• cel mai important în lupta cu akedia este rugăciunea. Rugăciunea dă putere tuturor celorlalte lucruri pe care le-am enumerat până acum. Fără rugăciune nu se poate nimic. Rugăciunea potenţează aşadar, toate celelalte leacuri împotriva akediei, pentru că prin rugăciune noi chemăm ajutorul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu vine asupra noastră şi ne dă putere să luptăm cu această patimă a akediei. Numai acest har ne poate izbăvi de akedie. De asemenea Părinţii ne îndeamnă să nu ne lenevim la rugăciune şi să îmbinăm rugăciunea cu metaniile, pentru ca lenevirea trupului, moleşeala trupului să o alungăm prin metanii, angajând şi trupul în rugăciune.
• participarea la slujbe.
Ne spun Părinţii că această patimă a akediei, fiind o patimă atât de grea şi cuprinzând toate celelalte patimi, nu este urmată îndeaproape de nici o altă patimă. Şi de aceea omul care reuşeşte să biruiască akedia, nu este lovit imediat de nici o altă patimă, ci cunoaşte un moment de răgaz în războiul duhovnicesc. Evagrie Ponticul spune: "Acest demon al akediei nu e urmat îndeaproape de nici un altul. O stare de linişte cuprinde sufletul după încheierea bătăliei. Şi această stare care cuprinde sufletul după ce a biruit demonul akediei, se caracterizează prin odihnă, pace, o bucurie duhovnicească de nespus".

Impacare

Zorica Latcu 

Cu sufletul spre Domnul am strigat:

Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.

Ma tine lutul meu, de lut legat,

Si-n van vrea fierea lumii sa ma-mbete.

Spre Tine merge dorul meu intreg,

La Tine-mi este orisice dorire.

Ci lasa-ma de lut sa ma desleg,

Sa vada sufletu-mi a Ta marire.

Mi-e sete de odihna, Doamne-al meu,

Mi-s mainile si talpile o rana.

Din coasta sange-mi picura mereu,

In drumul de pacat si de prihana.

Primeste-mi, Bune, sufletul stingher,

Gateste-mi Insuti locul de hodina,

Ma lasa astazi sa ma inalt la cer,

Dezleaga-ma de haina mea de tina.

Si glasul Domnului grai raspuns:

Durerea ta ma sfasie de mila,

Cand plansul tau la mine a patruns,

Mi-a inflorit o rana-n piept, copila.

 

Ridica-n slava ochii tai uimiti

Si-mi vezi durerea spinilor pe frunte;

Priveste-n ochii mei de plans topiti

Si-n palme vezi-mi chinurile crunte.

Eu n-am cerut atunci sa vin in sus,

Desi Parintele ceresc mi-e Tata;

Din cupa am sorbit amar nespus,

Si cupa mea e-n veci nedesertata.

Dar rana ta ma doare mai cumplit,

Pe cruce-am sangerat si pentru tine!

Te-am cunoscut din veci si te-am iubit,

Si-i grea povara dragostei depline.

Si-am inganat, cu duhul umilit:

Primeste-ma-n iubirea Ta cereasca,

Si lasa Doamne-n lutul istovit,

Dureri si rani in sange sa-nfloreasca.

Cum să cerem sfat de la duhovnic?

“Noi nu ne ducem la duhovnic aşa cum merg învăţaţii şi înţelepţii lumii acesteia la un om mai înţelept la un om mai cu experienţă ca să facem ucenicie. O spune deja prorocia din Vechiul Testament că vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Şi aşa, în Noul Testament al Domnului, trebuie să învăţăm să ne lăsăm învăţaţi de Dumnezeu Însuşi. Cum s-aud eu glasul lui Dumnezeu? Eu pot să-I spun lui Dumnezeu mii de lucruri, dar în învălmăşeala gândurilor ce-mi vin în minte, de unde ştiu care este de la Dumnezeu sau dacă măcar unul este de la Dumnezeu.

Duhovnicia trebuie înţeleasă şi făcută aşa: te duci la duhovnic cu un gând ori că te spovedeşti, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ca de exemplu să speli pe jos, în loc să mături în chilie, căci nu e important din punct de vedere duhovnicesc. Acestea sunt numai un exerciţiu, o disciplină necesară pentru a învăţa ascultarea adevărată. Şi aşa începe ascultarea adevărată. Ceri Domnului "Doamne, spun-mi ce trebuie să fac în viaţa mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!"; Şi faceţi asta în duhul Părinţilor din Pateric, care se duceau la un bătrân şi cereau un cuvânt de mântuire. Căutau ascultare, căutau cuvânt de la Dumnezeu. Uneori poate nici nu aveau ce să-l întrebe. Îi cereau numai un cuvânt, fără să spună despre ce. Dar cel care se ducea la avva, se ducea cu rugăciune către Dumnezeu: " Doamne, Tu spune-mi un cuvânt!";.

Şi avva sau duhovnicul, nu ca un filosof care a învăţat multe lucruri şi este foarte înţelept omeneşte, caută, la rându-i, cu rugăciune către Dumnezeu: "Doamne, dă-mi, un cuvânt pentru poporul Tău. Nu mă lăsa în deschiderea gurii mele să smintesc pe fratele meu. Nu mă lăsa să spun un cuvânt care nu este de folos sau, mai groaznic, unul care să dăuneze mântuirii sufletului celui care vine către mine în numele Tău." ; Şi caută nu atât în minte, ci în inimă să găsească un cuvânt pe care îl simte inima lui că este ziditor.

Fac aici o mică paranteză ca să spun un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov, care cunoştea cu duhul nu numai viaţa ta, ceea ce se întâmplă în familie, în viaţa prietenilor, ci şi ce să facă ceilalţi. Şi un om, uimit, îl întrebă pe Sfântul Serafim: "Părinte bun, cum ştii toate lucrurile din viaţa mea şi pe toţi oamenii aceştia pe nume?" ; Şi el I-a răspuns : "Eu nu ştiu nimic; eu doar mă rog la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care ştie, iar eu, rugându-mă, îţi spun primul gând, primul cuvânt care vine în inima mea şi care ştiu că este de la Dumnezeu".

Deci, eu nu ştiu ce să fac; părintele meu nu ştie ce să fac, dar eu lui Dumnezeu îi cer şi părintele Îi cere, de asemenea, lui Dumnezeu. Şi atunci se întâmplă taina aceasta – şi aceasta este ascultarea – că, îndreptându-ne către Dumnezeu, prin părintele duhovnic, cum spunea Părintele Sofronie, facem din duhovnicul nostrum un prooroc. Poate că este deja prooroc, poate că nu, dar ascultarea mea îl face pe părintele meu prooroc.

Într-un fel, dacă starea mea de ascultare este adevărată, aceasta îl naşte pe părintele duhovnicesc. Eu însumi îl nasc pe părintele meu duhovnicesc. Aşa sunt lucrurile la Dumnezeu; de multe ori de-andărătelea! Zic asta şi ca să nu vă smintiţi, căci vă poate ispiti cel rău şi aşa: dar dacă părintele meu n-o să ştie asta? Dar dacă nu ştiu ce sau nu ştiu cum? Nu vă smintiţi de aceasta. Naşteţi-vă părintele duhovnicesc prin rugăciune! Căutaţi de la Dumnezeu! Cereţi Domnului: "Doamne, pune în Sfinţia Sa cuvântul potrivit!"; Şi smeriţi-vă înaintea părintelui, în numele Domnului şi părintele, prin rugăciune, va găsi un cuvânt pe care nu ştie nici ele cum este, cum spunea şi Sfântul Serafim de Sarov, dar el, în rugăciunea sa, crede şi nădăjduieşte că Dumnezeu nu vă va lăsa înşelaţi, nu vă va lăsa pe drumuri.

Şi acum încă un lucru. Înţelesesem că nu trebuie să discuţi cu părintele tău sfatul ce ţi-l dă, că primul lucru pe care ţi-l spune, pe acela să-l faci. Încercam, dar voind să-l fac mai bine, îl întrebam: "Părinte, cum înţelegi asta, cum trebuie făcu?"; Şi simţeam că se sfarmă totul. Şi câteodată părintele se mâhnea de mine şi îmi ziceam: "Dar ce-am făcut rău, Doamne? Eu voiam să fac mai bine. Dar cum să înţeleg cuvântul? Cum să fac, dacă nu-l înţeleg mai bine?";  Şi nu pricepeam atunci că nu este vorba numai să înţeleg mai bine, căci nu mă duceam la un filosof, la un om mai deştept ca mine, mai cu experienţă, mai bătrân, ci mă duceam la Dumnezeu. Şi că Dumnezeu îmi dă prin gura lui un cuvânt , poate tainic, poate de neînţeles, dar acela e cuvântul pentru mine de la Dumnezeu, nu-i cuvântul duhovnicului.

Nu căuta lămuriri de la duhovnic – şi asta nu poate fi înţeles nici ca argument că nu vrei să faci voia ta. Nu-i numai asta. Este firul acela, foarte delicat, mai delicat decât firul de păianjen, dintre tine şi Dumnezeu, pe care trebuie să-l rupi, să-l întrerupi cu nimic. Fă o metanie şi spune-i părintelui: "Binecuvântează, Părinte!"; Ţi-e teamă că n-o să înţelegi? Cere rugăciunile părintelui. Cere tot ce vrei, dar nu cere de la început prea multe explicaţii.

Acesta este cuvântul pe care împlinindu-l, îl vei înţelege. Pentru că toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie. Aceasta este filosofia vieţii creştineşti. Deci, părintele nu-ţi va putea explica cuvântul pentru că nu-i vine de la el şi el însuşi poate nu-l înţelege. Dumnezeu îl înţelege şi tu, cu rugăciunile părintelui, îl vei înţelege, iar dacă nu poţi să-l înţelegi, mai târziu poţi să întrebi. Dar mai întâi încearcă să-l împlineşti."

Părintele Rafail Noica "Celălalt Noica" p.103

Gândul cel bun - certitudinea ca traiesti

Dumnezeu în bunatatea Sa (Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. + Lc. 18,19) l-a făcut pe om după chipul Său, adică bun.  Aşa bun l-a lăsat Dumnezeu pe om în grădina Raiului. (Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte - Facere 1,31). Adam nu ştia ce este răul, nu avea răutate, avea gândul bun în toate, pentru că, la el toate erau curate; cunoştea doar binele. Aşa a fost până când a mâncat din pomul  „cunoştinţei binelui şi răului”. De atunci, cunoaşterea lui este amestecată. Cunoaşte în parte binele şi răul. Această cunoaştere o aprofundează astăzi omul: ori vede în toate numai răul şi puţin bine, ori numai binele şi puţin rău. Copiii până la vârsta de 2-3 ani nu ştiu ce este răutatea. În tot ce fac, ei văd doar binele. Jocul lor, chiar dacă este deranjant sau plin de mofturi, este nevinovat. Ei nu cunosc răutatea. De aceea, Mântuitorul îi arată pe copii modele pentru Împărăţia Cerurilor „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. (Matei 18,3)” De unde să ne întoarcem? de la starea în care suntem, stare de duplicitate "bine-rău". Spre ce să ne întoarcem? Spre starea primordială, a lui Adam din rai, unde nu este cunoscut decât binele. Acesta este firescul omului. Întoarcerea de la nefirescul luat prin păcat la firescul sădit de Dumnezeu în om.


Lucrarea gândului bun sau rău ne formează sufleteşte şi pe noi: Dacă vom cultiva doar gânduri rele (văzând numai partea rea a orcărui lucru), sufletul nostru se va înrăi; dacă vom cultiva gândul bun în toate, sufletul se va umple de bunătate.

Iată două argumente: un cuvânt al Cuviosului Paisie Aghioritul şi un film Pollyanna – secretul mulţumirii (care deşi nu tratează teologic aceasta problemă, arată firescul omului bun).

“Dacă vreţi să lucraţi corect în voi înşivă, să nu cercetaţi ce fac ceilalţi din jurul vostru, ci să cultivaţi gânduri bune, atât pentru cele bune, cât şi pentru cele rele pe care le vedeţi în ceilalţi. Indiferent cu ce scop face celălalt ceva, voi puneţi-vă un gând bun în minte. Gândul cel bun are dragoste în el, îl dezarmează pe aproapele şi îl face să se com¬porte bine fată de tine. Vă aduceţi aminte de acele călugăriţe care l-au luat pe tâlhar drept avvă? Când s-a descoperit cine este, au crezut că face pe nebunul pentru Hristos şi se preface în tâlhar, şi la mai mare evlavie l-au avut. In cele din urmă s-a mântuit şi el, şi cei împreună cu el.

Sora de la arhondaric, de pildă, cere de la bucătăreasă salată şi aceea îi spune: „Nu am“, în vreme ce aceea ştie că are. Dacă sora ce a cerut nu are gânduri bune, va spune: “Imi spune min¬ciuni“, însă dacă are gânduri bune, va spune: “Săr¬mana, a uitat că are salată, pentru că are multă treabă“, sau: “a ţinut-o pentru o altă nevoie“. Nu ai sănătate duhovnicească, şi de aceea gândeşti aşa. Dacă ai fi avut sănătate duhovnicească, le-ai fi văzut curate chiar şi pe cele necurate. Precum ai fi văzut fructele, aşa ai fi văzut şi gunoiul, pentru că gunoiul a ajutat să se facă fructele.

Cel ce are gânduri bune are sănătate duhov¬nicească şi răul îl preschimbă în bine. Imi aduc aminte că în timpul ocupaţiei germane toţi copiii care aveau un organism tare mâncau cu poftă o bucată de pâine din făină de porumb şi erau mereu sănătoşi. In timp ce nişte copii din familii bogate, cu toate că mâncau pâine cu unt, erau bolnăvicioşi, deoarece nu aveau organismul rezistent. Chiar şi dacă ai lovi pe cineva care are gânduri bune, acela va spune: “Dumnezeu a îngăduit aceasta ca să-mi şterg greşelile mele cele vechi. Slavă lui Dumnezeu!”. In timp ce pe un altul, care nu are gânduri bune, deşi vei merge ca să-l mângâi, va crede că mergi ca să-l baţi. Luaţi exemplu de la unul beat. Dacă este rau, va sparge toate în beţia sa. Dar dacă este bun, fie va plânge, fie se va arăta foarte binevoitor. Un om beat spunea oarecând: “Dăruiesc câte o găleată de lire celor care mă invidi¬ază!“.

Fiecare o explică potrivit cu gândul său. Orice lucru îl poţi vedea fie din latura lui bună, fie din latura lui cea rea. Am auzit următoarea întâmplare: la o mănăstire care se afla lângă un sat aveau rânduială să facă vecernia şi utrenia la miezul nopţii. La slujbe mergeau şi mireni, pentru că mănăstirea era înconju¬rată de case care cu timpul se zidiseră acolo. Odată un frate începător şi-a uitat chilia sa deschisă şi a intrat în ea o femeie. Când a aflat l-a apucat mâhnirea şi s-a tulburat. O, s-a spurcat chilia! Infricoşător lucru, s-a pier¬dut lumea! Ia spirt şi stropeşte pe podea, apoi îi dă foc, ca s-o dezinfecteze! Puţin de n-a ars mănăstirea. Şi-a ars duşumeaua chiliei, însă gândul nu şi l-a ars. Pe acela trebuia să-l ardă, pentru că răul se afla în el. Dacă şi-ar fi pus gândul cel bun în minte, spunându-şi că femeia a intrat în chilia lui din evlavie, ca să se folosească, ca să primească har şi să se nevoiască şi ea acasă, s-ar fi schimbat duhovniceşte şi ar fi slăvit pe Dumnezeu.

Din calitatea gândurilor unui om se vede starea lui duhovnicească. Oamenii judecă lucrurile potrivit cu conţinutul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă nu au conţinut duhovnicesc, trag concluzii greşite şi-l nedreptăţesc pe aproapele lor. De pildă, dacă unul care face milostenii noaptea ca să nu fie văzut de oameni va vedea pe cineva seara târziu pe drum, niciodată nu-şi va pune gând rău în minte. Insă de l-ar vedea pe acela unul ce umblă nopţile spre a păcătui, va spune: “Ce monstru, cine ştie pe unde umblă noaptea“, pentru că el însuşi are astfel de experienţe. Sau dacă se aude noaptea de la etajul de sus duc-duc, unul care are gânduri bune va spune: “Face metanii“, în timp ce unul care nu are gânduri bune va spune: “Joacă toată noaptea“. Dacă se aude vreo melodie, unul va spune: “Ce psalmodii frumoase“, în timp ce celălalt va spune: “Ce cântece mai sunt şi acestea?“.

Vă aduceţi aminte cum s-au comportat faţă de Hristos cei doi tâlhari care au fost răstigniţi împreună cu El? Amândoi ÎI vedeau pe Hristos sus pe Cruce, vedeau cum se cutremură pământul, etc. Dar ce fel de gând şi-a pus în minte unul şi ce fel celălalt! Unul, cel de-a stânga, hulea şi zicea: „Dacă Tu eşti Hristos, mântuieşte-Te pe Tine Insuţi şi pe noi”. Iar celălalt, cel de-a dreapta, spunea: “Noi după dreptate primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta insă n-a făcut nici un rău”. Unul s-a mântuit, celălalt s-a osândit.”

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Nevointa duhovniceasca“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Pollyanna Partea I

Pollyanna II

Încrederea în duhovnic

Stareţul Dionisie duhovnicul de la Sfântul Munte Athos

Duhovnicul are harul cel dumnezeiesc, prin punerea mâinilor arhiereului, ca să te sfătuiască cât îl duce mintea, cât are el darul de la Dumne¬zeu. Sub nici un motiv el nu te va sfătui spre răul tău. Mă¬car cât de simplu să fie el, o să te sfătuiască spre folosul tău. Şi, dacă te ai dus cu smerita cugetare în sufletul tău, să ştii că atunci se pogoară harul Sfântului Duh spre mintea du¬hovnicului şi o să spună aşa nişte cuvinte că şi el o să se mire de unde i a dat Dumnezeu mintea aceea, ca să te sfă¬tuiască pentru salvarea sufletului tău care e împotmolit în greutăţile păcatului. Ăsta i har dumnezeiesc, har dumne¬zeiesc, de aceea Sfinţii Părinţi ne poruncesc aşa. Bine, sunt unii, duhovnici îndumnezeiţi, apropiaţi de Dumnezeu cu totul, şi sunt alţii, simpli, dar harul acela al duhovniciei tot îl au. […]


Eu nu cred că o să se găsească sau să fie vreun du¬hovnic care să nu te sfătuiască cât îl duce mintea, care, dacă i zici că ai făcut un păcat, să ţi zică: „Nu i nimic, frate, fă tot aşa, că nu i nimic, eh…”. Nu cred că o să fie un aşa du¬hovnic! Dacă am căzut în vreun păcat sau altul, datoria lui este să te sfătuiască să te depărtezi de păcat cât poţi, ca să te îndreptezi. De aceea, să nu întârziem a ne spovedi, că ori de câte ori se duce omul plin de păcate la un duhovnic, ori¬cât de depărtat ar fi el de Dumnezeu, când iese de la du¬hovnic este atâta de uşor, parcă zboară. Se duce greutatea păcatelor din bietul suflet împotmolit în răutate. Şi, prin spovedania lui şi cu binecuvântarea pe care o face duhov¬nicul asupra capului tău, se iartă păcatele şi de acuma su¬fletul se bucură.

Acuma o rămas ca să pui început tu singur, să nu mai faci ceea ce ai făcut, nu că: „bine că am scăpat de la duhovnic, de acuma mă duc şi urmez ca şi până acuma”. Nu! Trebuie să te osârduieşti. Ori de câte ori ai căzut, să te scoli. Primejdia cea mare este când nu te scoli din căderea aceea primejdioasă. Dacă te ai sculat, eşti câştigat. […]

Vedeţi bunătatea lui Dumnezeu cea dumnezeiască? Dumnezeu numai pentru păcătoşi a venit în lume, nu i aşa? Ştim cu toţii, pentru păcătoşi. Dumnezeu n o să i muncească pe păcătoşi pentru că s pă¬cătoşi, o să l muncească pe cel care nu s a pocăit. Nu zice în Sfânta Scriptură: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însăr¬cinaţi şi îngreunaţi cu toate felurile de păcate, veniţi, că numai la Mine veţi afla odihnă”?

Omul, dacă n are pacea sufletească, nu este aproape de Dumnezeu, şi de aceea Mântuitorul zice: „Veniţi, ajunge cât aţi păcătuit, ajunge cât v aţi făcut de cap, ajunge cât M aţi amărât. Veniţi la Mine şi vă spovediţi”. Orice păcat ai avut, dacă l ai spovedit cu smerita cugetare, cu smerenie şi cu părere de rău, într aceeaşi secundă eşti curat şi primit de Dumnezeu, citindu ţi duhovnicul dezlegarea. Şi vedeţi bu¬nătatea lui Dumnezeu? N a pus un înger să spovedească, că noi, ca oameni, poate am fi spus: „Cum să mă duc la un înger să mă spovedesc?” A pus tot nişte preoţi, oameni cu harul lui Dumnezeu – prin citirea episcopului, preotul este făcut duhovnic şi acesta are putere să te dezlege şi să ţi dea canonul cuvenit, după Sfintele Canoane ale Bisericii. Şi te ai curăţat desăvârşit de păcate. De aceea, Dumnezeu o să ne pedepsească nu pentru că suntem păcătoşi; o să ne pe¬depsească de ce nu ne am pocăit, fiindcă nu i în altă parte, ci numai la Dumnezeu este iertare.

Lumea aceasta pe care o vedem e vicleană; te iartă cu un scop, dar Dumnezeu te iartă desăvârşit ca să poţi intra întru Împărăţia Cerurilor. Însă după ce ne spovedim, să ne osârduim cu ajutorul Domnului, ca să nu ne întoarcem înapoi iarăşi, ca şi câinele la vărsătura lui. Şi dacă iar am căzut, iar să te duci la duhovnic, că, vezi, de şaptezeci de ori câte şapte ne iartă Dumnezeu. Dar totul e ca noi să nu fa¬cem păcatele cu scop: „Mă duc să fac păcatul şi apoi mă duc să mă mărturisesc.” Nu! Că te înşeală vrăjmaşul, Sa¬tana. Când fără să vrei faci păcatele e altceva. Ca om, ai alunecat… Ori de câte ori ai cădea, să nu rămâi într aceeaşi fărădelege. Scoală te, că Dumnezeu e aproape de fiecare din noi. Fără spovedanie nu se poate mântui nimeni. Că oameni suntem, şi de mici copii începem a greşi. […] Numai să te osârduieşti să faci canonul ce ţi l a dat duhovnicul şi te duci în rai! Dar dacă nu te spovedeşti, s a terminat; veşnicia ia¬dului, pieirea te aşteaptă. […]

Duhovnicul nu i altceva decât un martor că într adevăr te ai spovedit. Acolo este Hristos Dumnezeu şi dacă te spovedeşti cu sinceritate şi n ascunzi nimica, ţi se iartă păcatele. Dar aşa, dacă te duci cu vicleşug, unele le spui, iar altele nu le spui, te păcăleşti singur. Nu l poţi în¬şela pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ştie şi gândurile, şi rămăşiţa gândului fiecăruia din noi. Aşa, dacă te duci la duhovnic cu adevărată credinţă şi dragoste şi spui tot, cu desăvârşire, cum s a întâmplat şi ce ai pătimit, atunci ţi se iartă tot. Dar dacă ascunzi, înseamnă că eşti fals. Şi dacă eşti fals, n ai făcut nimic.

Din Stareţul Dionisie duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. 1, Prodromos, 2009

Ce înseamnă să simţi lucrarea harului?

Din ceea ce mărturisesc Părinţii Bisericii, primirea harului Duhului Sfânt înseamnă unirea credinciosului cu Dumnezeu.  Trăirea harului este numită de Sfântul Serafim din Sarov „scopul vieţii creştinului”. Această experienţă, fundamentală în Ortodoxie, vădeşte cu adevărat dacă efortul împlinirii poruncilor şi al mărturisirii a fost făcut pentru Hristos. Cei care ajung purtători ai Duhului, trăitori ai harului, sunt adevăraţii mărturisitori şi plinitori ai Evangheliei. Putem afirma că aceasta este experienţa de căpătâi a sfinţilor, cei pentru care Dumnezeu ţine lumea, căci ei au devenit lăcaş cinstit al Duhului, iar fără prezenţa unora ca ei în lume, aceasta din urmă nu şi-ar mai afla vreo raţiune a existenţei. Să nu uităm, aşadar, că puterea de a lupta cu păcatul şi de a-L mărturisi cu curaj pe Hristos vine din har; nu din puterea noastră, nici din abilitatea minţii vreunuia dintre noi. Din acest motiv dorim a face cunoscute unele din pildele de vieţuire în har ale acestor casnici ai lui Dumnezeu pentru a ne împărtăşi, după măsura fiecăruia, din revărsarea dumnezeieştii iubiri ce se află în aceste mărturii .

Harul pe care-l avea acel sfânta strălucit şi-n inima mea.

În biserica la care mergeam pentru privegheri şi slujbe am cunoscut oameni sfinţi. Ascultaţi ceea ce vă voi spune despre un sfânt necunoscut.
Deasupra colibei noastre, cu mult mai sus, trăia singur un rus, Bătrânul Dimas, într-o colibă simplă. Era un monah foarte evlavios. Bătrânul Dimas a rămas aproape necunoscut de-a lungul întregii sale vieţi. Nimeni nu-i pomeneşte numele sau ceva despre harisma lui. Să plece din Rusia! Cine ştie câte zile a făcut pe cale. A lăsat toate ca să vină într-o margine de lume, în Kavsokalivia, ca să-şi trăiască întreaga viaţă în acest loc. Şi a murit neştiut. Nu a fost deloc egoist. Nu, nu, a fost un nevoitor. Să nu aibă pe nimeni lângă el şi să-i spună: „Astăzi am făcut cinci sute de metanii”. „Am avut această simţire…”. A fost un nevoitor în taină.

Da, da, acesta e un lucru desăvârşit. Desăvârşit şi fără vreun interes propriu. Tăiere a voii, adorare, sfinţire, faţă-n-faţă cu Dumnezeu, fără dorinţa de plăcea oamenilor. Robul Stăpânului. Absolut nimic altceva. Nici egumen, nici „bravo”, nici „de ce acest lucru este aşa?”. Am văzut un sfânt în viaţă! Da, un sfânt necunoscut. Un om îndurerat şi dispreţuit! Cine ştie când a murit, apoi după câte zile l-or fi găsit, sau poate luni, dacă va fi fost şi iarnă. Care om să se încumete să meargă acolo sus la coliba lui de piatră! Nu-l vedea nimeni. De multe ori aceşti pustnici sunt găsiţi după una-două luni de la adormirea lor.
Noianul şi prisosul harului său a ajuns şi la mine smeritul, când l-am văzut pe Bătrânul Dimas în biserică, făcându-şi metaniile şi suspinând dintru adânc în rugăciunea sa. Prin metaniile lui, atât de mult l-a vizitat harul, încât a strălucit şi întru mine. Atunci a izbucnit şi întru mine bogăţia harului. Aşadar existase şi înainte, prin dragostea pe care am avut-o pentru Stareţul meu, dar atunci am simţit şi eu harul într-un chip foarte puternic. Să vă spun cum s-au întâmplat lucrurile.

Într-o dimineaţă, în jurul orei trei şi jumătate, am mers la biserica Schitului, la Sfânta Treime, pentru slujbă. Era încă devreme. Încă nu bătuse toaca. În biserică nu era nimeni. M-am aşezat în pronaos, în spatele unei scăriţe. Nu puteam fi văzut şi mă rugam. La un moment dat uşa bisericii se deschise şi intră un monah înalt şi în vârstă. Era Bătrânul Dimas. După ce intră se uită stânga-dreapta; nu văzu pe nimeni. Atunci, ţinând în mână un şirag mare de metanii, începu să facă metanii mari, multe şi iuţi, şi spunea neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă… Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-ne pre noi”. După puţin timp a căzut în răpire. Nu pot, nu aflu cuvinte ca să vă descriu, purtarea sa în faţa lui Dumnezeu; mişcări ale iubirii şi adorării, mişcări ale dumnezeiescului dor, ale dumnezeieştii iubiri şi ale dăruirii. L-am văzut stând drept în picioare, deschizându-şi braţele în chipul crucii, aşa cum a făcut Moisi în faţa mării, şi a scos un sunet: „Oooooo!…”. Ce-a fost asta? Se afla înlăuntrul harului. Strălucea înlăuntrul luminii. Asta a fost! Deodată mi-a transmis rugăciune. Deodată am pătruns în atmosfera sa. Nu mă văzuse. Ascultaţi-mă. M-am emoţionat şi am început să plâng. Întru mine smeritul şi nevrednicul venise harul lui Dumnezeu. Cum să vă spun? Mi-a transmis harul. Aşadar, harul pe care-l avea acel sfânt a strălucit şi-n sufletul meu. Mi-a transmis harismele lui cele duhovniceşti.

Deci, Bătrânul Dimas a pătimit ieşirea din sine. Aceasta s-a făcut fără să vrea. El n-a putut să-şi ţină trăirea. Nici ceea ce spun eu nu este drept. Eu nu pot exprima trăirea aceea. Aceasta este o stare în care eşti luat în stăpânire de Dumnezeu. Aceasta nu se explică. Nu se explică defel, iar dacă o explici, cazi cu totul în afară. Nu, nu se explică, nici în cărţi nu sunt redate aceste trăiri, nici cu mintea nu pot fi cuprinse. Trebuie să fii sfânt ca să le poţi cuprinde.

Mărturia de mai sus aparţine Părintelui Porfirie şi e luată din cartea
Bătrânul Porfirie Kavsokalivitul.

 
Viaţa şi Cuvintele, Sf. Măn. Hrisopigis, Hania, 2003, pag. 78-81).

Prezentare de Ivan Dumitru

Aparut in nr. 13 al revistei Familia Ortodoxa