Judecare aproapelui

Atunci cand judecam pe cineva, se pune peste ochii nostrii o pereche de ochelari. Lentilele lor au culoarea unui pacat. Sa presupunem ca judecam pe cineva care s-a imbatat. Lentilele ochelarilor nevazuti, de pe ochii nostrii, ne vor face sa-l vedem si sa ne raportam ca la un betiv. Inseamna ca avem lentile de betiv. Daca le vom tine la ochii multa vreme, vom ajunge si noi sa ne imbatam, ca sa se implineasca cuvantul parintilor: " ce vei judeca in aceea vei cadea" sau cuvantul Mantuitorului "..cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura." (Luca 6,38) Acest exemplu, al betiei,  poate fi aplicat la toate pacatele.

O solutie eficienta, de a scapa de judecarea aproapelui, este privirea cu ochelarii judecatii doar la persoana noastra. Aceasta reiese clar din urmatoarea marturisire a Sf. Cuvios Parinte Pafnutie, Episcopul Tebaidei Egiptului: „Călătorind eu pe o cale, mi s- a întîmplat de am rătăcit din pricina unei neguri dese. Aflîndu-mă aproape de sat, am văzut pe unii care se împreunau fără de ruşine. Atunci am stat şi m-am rugat pentru păcatele mele. Deodată îngerul Domnului a venit acolo, avînd în mînă o sabie mare El mi-a zis cu glas puternic: „Pafnutie! Toţi cei ce judecă pe fraţii lor, vor pieri de această sabie. Tu însă pentru că n-ai judecat, ci te-ai osîndit pe sine înaintea lui Dumnezeu ca şi cum tu ai fi făcut păcatul, pentru aceasta numele tău s-a scris în cartea celor vii, în cartea vieţii" (P, o, c, 201 7 ; comp. Filip. 4 3 ; Ape. 3 5 ; 13 5-70; 17 8; 20 12; 21 2 7 ) ,

O pilda glasuitoare in acest sens, este si urmatorul film:

Despre Afectele (patimile)

 de  plăcere şi

întristare, de dorinţă şi de frică şi de cele ce decurg din acestea.

Sf. Maxim Mărturisitorul

Afectele acestea ca şi celelalte, nu au fost create

la început împreună cu firea oamenilor. Căci altfel ar intra în

definiţia firii. Spun, învăţând de la marele Grigorie al Nisei,

că ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai

puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de

desăvârşire. Prin ele, în loc de chipul dumnezeiesc şi fericit,

îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi

vădită asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare.

Căci trebuia, după ce s-a acoperit demnitatea raţiunii, ca firea

oamenilor să fie chinuită pe dreptate de trăsăturile

iraţionalităţii (dobitociei) la care a fost atrasă prin voia ei,

Dumnezeu rânduind prea înţelept, ca omul în felul acesta să

vină la conştiinţa măreţiei sale de fiinţă raţională.

Cu toate acestea şi afectele devin bune în cei ce se

străduiesc, şi anume atunci când, desfăcându-le cu

înţelepciune de lucrurile trupeşti, le folosesc spre câştigarea

bunurilor cereşti. De pildă: pofta o pot preface în mişcarea

unui dor spiritual după cele dumnezeieşti; plăcerea, în

bucuria curată pentru conlucrarea de bună voie a minţii cu

darurile dumnezeieşti; frica, în grija de a ocoli osânda

viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, pocăinţa care

aduce îndreptarea de pe urma păcatului din timpul de aici. Şi

scurt vorbind, asemenea medicilor înţelepţi care vindecă

prin trupul veninos al viperei o muşcătură înveninată sau

care se va învenina, să ne folosim şi noi de aceste afecte

spre înlăturarea răutăţii celei de faţă sau a celei ce va să fie

şi spre dobândirea şi păzirea virtuţii şi a cunoştinţei. Precum

am spus deci, acestea devin bune prin întrebuinţare în cei ce

îşi robesc orice cuget spre ascultarea lui Hristos.

 

Iar dacă Scriptura vorbeşte de vreun afect de

acesta la Dumnezeu sau la sfinţi , o face în ce priveşte pe

Dumnezeu pentru înţelegerea noastră, exprimînd prin

afectele noastre faptele mântuitoare şi binefăcătoare ale

Providenţei; iar în ce priveşte pe sfinţi, întrucât nu se pot

exprima raporturile lor spirituale cu Dumnezeu şi

dispoziţiile lor prin grai omenesc, fără afectele cunoscute

firii.

. ( Afectele sunt considerate de Sf. Maxim ca trăsături iraţionale pătrunse

în firea omului după căderea în păcat şi apropiindu-1 de animalitate,

întrucât şi animalele reacţionează iraţional prin aceste afecte la ceea

ce văd. Prin ele trupul e pus repede în mişcare spre tot ce apare

omului vrednic de râvnit, precum repede se contrage din fa ţa celor

primejdioase. ~n starea primordială omul îşi călăuzea viaţa cu totul

raţional. Trupul nu a scăpat prin mişcări anarhice şi dezordonate, sub

conducerea raţiunii şi a voinţei. Acum, chiar în starea de renaştere,

aceste afecte nu mai pot fi scoase din fire. Dar ele se pot folosi spre

un scop bun. Gândurile curate şi raţionale n-ar putea mişca uşor

trupul nostru, ajuns sub puterea acestor factori ira ţionali dar foarte

dinamici, spre ţintele fixate de ele. De aceea caută să câştige pentru

aceste ţinte afectele, ca prin impulsul lor să mişte uşor trupul prin ele. Se ştie că ideea teoretică nu prea are efect în ce priveşte

transformarea omului, până ce nu câştigă simţirea lui în favoarea ei.

Calea de la idee spre hotărîrea bună duce prin sentiment. Aceasta e

poate ceea ce numeşte Vîşeslavţev "sublimarea afectelor", în care

atribuie un mare rol imaginaţiei (Etica preobrajenago erosa). Aceasta

este şi calea pe care devine credinţa o putere transformatoare a

omului. Ea converteşte afectele spre alte ţinte, spre Dumnezeu. O

credinţă care nu dă astfel de roade, întinzându-se asupra întregului

om, e ceva de neconceput şi e de mirare cum ea poate fi susţinută de

protestanţi. Dumnezeu e lipsit de afecte. De asemenea îngerii care

sunt minţi pure (vnove"). Aceasta va fi şi partea noastră în viaţa

viitoare. Căci spune Sf. Maxim: "Afectele care conservă firea în

viaţa de aici nu se pot muta împreună cu noi la viaţa nemuritoare şi

vecinică")

 Pr. Dumitru Staniloae Filocalia Vol. III

Sfintirea caselor de Boboteaza

Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", contrar sensului originar de "apa sfintita". Explicatia este urmatoarea: atunci cand preotul sfinteste apa, la sfarsit, canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau". Cand se canta troparul, preotul stropeste pe credinciosi in cele patru puncte cardinale cu apa sfintita, spre alungarea "celui potrivnic", adica a celui rau, a celui urat, care este naluca, ve­denie rea, satana. De la actiunea stropirii cu apa sfintita si rostirea cantarii ei, s-a retinut in popor scopul urmarit prin aiasma - aiazma - iazma, de a alunga "aratarea urata si rea", adica duhul cel rau, satana.

Incepand cu primele zile ale anului civil, slujitorii sfintelor altare merg si sfintesc casele oamenilor prin stropire cu apa sfintita si vestesc Botezul lui Hristos.

Sfintirea caselor credinciosilor se face prin stropirea cu aghiasma mare in ajunul Bobotezei si prin slujba sfestaniei ce se savarseste la mutarea in casa noua si care se repeta in fiecare an sau chiar mai des, atunci cand lucrarea raului se face simtita in vreun fel in casa.

Omul este solidar cu tot ceea ce il inconjoara. Pacatele, faradelegile omului intineaza spatiul in care acesta le savarseste. Dimpotriva, curatenia vietii lui sfinteste mediul care-l inconjoara. Nu este intamplator faptul ca in popor s-a pastrat zicala: "Omul sfinteste locul".

Apa sfintita de preot poarta in ea puterea curatitoare si sfintitoare a harului dumnezeiesc.

Cand face sfintirea apei, preotul se roaga ca: "apa aceasta sa se sfinteasca cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea Sfantului Duh", "pentru ca sa se pogoare peste ea lucrarea cea curatitoare a Treimii celei mai presus de fire", "pentru ca sa fie tamaduitoare sufletelor si trupurilor si izgonitoare a toata puterea cea potrivnica" si pentru ca "prin gustarea si stropirea cu apa sfintita sa ne trimita Dumnezeu binecuvantarea Sa, care spala intinaciunea patimilor".

Termenul "aghiasma" vine de cuvantul grecesc "aghiasmos", care isi are originea in cuvantul "aghios"(sfant). "Aghiasmos" se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem "voi face o aghiasma", intelegem slujba, iar cand spunem "voi bea un pic de aghiasma", ne referim la apa sfintita.

Exista si o alta explicatie in legatura cu originea cuvantului "aghiasma". S-a spus ca el vine de la "iazma". In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", este indicat ca si in DLR, cu etimologie ne­cunoscuta.

E bine sa stim ca harul lui Dumnezeu vine acolo unde este chemat. Asa ca nu putem pune un semn de egalitate intre apa nesfintita si aghiasma. Nici in cadrul Sfintei Liturghii, harul lui Dumnezeu nu se pogoara peste toata painea care este in biserica, pentru a o preface in Trupul Domnului, ci doar asupra darurilor pregatite special pentru aceasta. Harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru si nu peste toata apa care exista in alte locuri. Iata de ce e bine ca omul sa-si deschida casa atunci cand preotul vine sa le sfinteasca, pentru ca sfintirea casei vecinului nu inseamna si sfintirea propriei case.

Şoferul duhovnicesc

Dimineata cand te urci
In masina sa conduci
Nu uita sa-ti amintesti
De cele duhovnicesti
Si sa te gandesti asa:
Greu lucru e a sofa
O masina; dar mai greu 
Este ca sufletul tau
Sa-l sofezi pe drumul vietii,
Urmand caile blandetii,
Ale dragostei, rabdarii,
Smereniei si-nfranarii.
Si sa stii sa ocolesti
Gropile duhovnicesti:
Pizma,cearta si mandria,
Rautatea si mania.
Sa alimentezi mereu
- chiar daca este mai greu -
Cu cea mai scumpa "benzina "
Apa vie, cristalina
A rugaciunii curate,
Cu smerenie-naltate,
Care pune in miscare
Motorul inimii tale.
Si un singur scop sa aI:
Sa gasesti parcare -n Rai !

Poezie preluata din cartea "Poezii cu iz de Filocalii "

Naştera Domnului - "Taina omului-frate"

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, adică pentru a dărui oamenilor, păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică. „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la noi” (I Petru 1, 10).

Când Fiul lui Dumnezeu este dăruit de Tatăl pentru viaţa şi mântuirea lumii, El nu este dăruit ca un obiect, ci ca Persoană liberă, smerită şi iubitoare, deoarece Fiul Se dăruieşte Tatălui prin ascultare smerită şi Se dăruieşte oamenilor prin iubire milostivă, vindecând orice boală şi orice neputinţă din popor şi iertând păcatele celor care se pocăiesc.

Aşadar, taina Crăciunului este taina iubirii milostive şi smerite a lui Dumnezeu pentru oameni. Pe cât a coborât Fiul Lui Dumnezeu la noi pe pământ, pe atât ne-a deschis nouă oamenilor drum ca să ne înălţăm la El, la viaţa cerească.

De aceea, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire nesfârşită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare lucrare mântuitoare a fost şi scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Ea a fost prezisă de profeţii lui Dumnezeu inspiraţi de Duhul Sfânt, iar apoi a fost văzută şi mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), a fost apărată şi formulată ca dogmă de către Părinţii Bisericii în faţa ereziilor, a fost preamărită în rugăciuni şi lăudată în cântări de-a lungul veacurilor de către toţi creştinii binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu.

Pentru Sfinţii Apostoli contemplarea tainei Întrupării sau Înomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul întregii teologii, al întregii vieţi spirituale şi al misiunii Bisericii în lume. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel, uimit în faţa iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume, exclamă: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Timotei 3, 16). Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan zice: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari dascăli ai lumii şi ierarhi, cuvioşi şi mărturisitori, imnografi şi melozi, n-au încetat să preamărească taina iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, care s-a descoperit nouă prin Iisus Hristos. În această privinţă, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) spune că „din dor nesfârşit după oameni, Cel ce există din fire S-a făcut cu adevărat însuşi cel iubit” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 78), adică om.

Cine altul poate mântui sau vindeca pe om de păcat şi de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat şi moarte? Cântările ortodoxe ale Naşterii Domnului vorbesc despre vindecarea omului de păcat prin Naşterea lui Hristos: „Pe cel după Chip şi după asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei, fără schimbare, ca într-Însul să înnoiască pe Adam cel stricat, care strigă: slavă arătării Tale, Izbăvitorul meu şi Dumnezeu” (Litia, stihira 4, alcătuire a lui Ioan Monahul). Iar Sfântul Grigorie de Nyssa († 395) descrie scopul Întrupării Fiului Cel veşnic al lui Dumnezeu, zicând: „Firea noastră cea slăbănogită, într-adevăr, avea nevoie de doctor, omul căzut de istoveală aştepta pe Cel ce-i va întinde mâna, cel ce-şi pierduse viaţa aştepta pe Dătătorul ei” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt Catehetic sau Despre învăţământul religios, VIII, în PSB 30, Scrieri. Partea a doua: Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, traducere şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1998, p. 302).

Pe scurt, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rezumat învăţătura despre scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu astfel: „Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu, după har”. Sau: „Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător al Duhului (Sfânt)”. Sau: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har”. Toţi oamenii care, prin credinţă şi Botez, primesc pe Hristos ca Mântuitor al lumii devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har (cf. Ioan 1, 12).

Aşadar, de la Întruparea şi Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca Om, iubirea Preasfintei Treimi umple inima umană a Fiului lui Dumnezeu de iubire dumnezeiască infinită şi eternă pentru întreaga umanitate, iar iubirea veşnică a Tatălui faţă de Fiul Său Care S-a făcut Om este şi iubire veşnică pentru oameni, împărtăşită lor prin Duhul Sfânt. Întrucât Hristos Domnul ne-a descoperit în El însuşi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, fiecare fiinţă umană iubită de Dumnezeu este un loc sacru al prezenţei lui Hristos. „Taina omului-frate” este, de fapt, taina iubirii lui Hristos prezent în fiecare om. „Dumnezeu - spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreuna pătimire patimile fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimeşte mistic pururea pentru bunătatea Sa, după analogie cu pătimirea fiecăruia” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, traducere, note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 45).

Prezenţa tainică a Domnului Hristos în oamenii săraci şi smeriţi, „în aceşti fraţi prea mici” ai Săi (cf. Matei 25, 37-40), se explică prin iubirea Sa milostivă şi smerită pentru fiecare fiinţă umană. Taina omului-frate ne descoperă de fapt că omul care ne cere ajutor este pentru noi o chemare la mântuire, dacă-l ajutăm, sau un obstacol în calea mântuirii, dacă-l neglijăm.

Extras din pastorala Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la praznicul Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, 2012.

CUGETARI COPILARESTI

"Calugarii si-au facut meserie din rugat pentru ca ei au vazut ca nu poate sa existe meserie mai frumoasa decat sa vorbesti tot timpul cu Dumnezeu." ( 9 ani)


"Calugarii nu sunt asa de vorbareti pentru ca daca il lasa pe Dumnezeu sa le vorbeasca toata ziua, ei s-au obisnuit sa taca mult, ca sa-L asculte - ca nu pot sa-L intrerupa tocmai pe Dumnezeu." ( 8 ani)

"Biserica e sfanta si ramane sfanta chiar daca intra in ea multi pacatosi, ca biserica de aia e facuta, ca pacatosii care intra sa-si faca acolo antene pentru Dumnezeu." ( 12 ani)

"Dumnezeu se intelege mai usor cu copiii mici, ca cei mici au suflet mai incapator. La oamenii mari e o inghesuiala de rele ca nici n-ai unde sa stai."( 10 ani)

"Biserica nu iubeste placerea , ca placerea iti aduce sa spui mereu ca mai vrei, pe cand multumirea iti aduce sa spui ca-ti ajunge." ( 9 ani)

"Ingerii nu ne spun cum e in Rrai, de unde sunt ei, ca atunci cand mori e ca un fel de ziua ta si primesti cadou Raiul si ei nu pot spune dinainte cum arata cadoul pe care il primesti pentru ca strica toata ziua." ( 10 ani)

" Nu e bine sa stai cu pacatul in tine, trebuie sa fugi la spovedit, ca pacatul din tine sa nu faca pui de pacati." ( 10 ani)

"Preotii vin in casele oamenilor inainte de paste si Craciun ca sa sfinteasca toate camerele, ca le curata cu aghiazma care e un foarte bun detergent impotriva dracilor." ( 11 ani)

"Postim ca sa nu ne mai gandim numai la gusturi de mancare si sa ne mai gandim si la gustul de Dumnezeu." ( 11 ani)

"Cei care nu-l gasesc pe D-zeu sunt cei care il cauta din interes." ( 12 ani)

"Milostivul e rar ca mila n-o gasesti pe toate drumurile deoarece ea trebuie cultivata." ( 14 ani)

"Altarul este partea din biserica unde preotul vorbeste intre patru ochi cu Dumnezeu." ( 10 ani)

"Unii oameni nu putrezesc dupa ce mor, pentru ca trupurile lor au fost bagate in pamant cu cerul in ei." ( 13 ani)

"Sfintii au aureola rotunda si nu patrata ca sa nu faca vreun rau nici macar din greseala - ca poate cine stie, cand se ridica la cer, sa nu intepe cu vreun colt o pasare in zbor." ( 13 ani)

"Oamenii care cred in Dumnezeu se dezvolta mai repede decat ceilalti oameni, pentru ca ei ajung sa-si dezvolte esentialul." ( 15 ani)

" Ne dam seama ca Dumnezeu ii iubeste pe toti oamenii la fel, ca daca te desparti de El si mai tarziu te intorci la El, nu tine suparare si te ajuta la fel ca si pe cei care au fost tot timpul cu El." ( 11 ani)

"Inima bate, bate pana se stinge, ca inima este ca lumanarea si daca tu crezi in Dumnezeu, el ti-o aprinde din nou in Cer." ( 9 ani)

"Daca cineva ar insista la usa mea sa-mi schimb religia, as zice ca nu pot, pentu ca ar fi ca si cand mi-ar cere sa-mi schimb parintii."( 9 ani)

"Daca ii ascultam atent pe oameni, auzim mai tot timpul cum se lauda, pentru ca nu le este gata capul."( 11 ani)

Extrase din revista Familia Ortodoxa.

Sfantul Ierarh Nicolae

Sfantul Ierarh Nicolae s-a nascut pe la anul 270, in orasul Patara, din vestita provincie a Asiei Mici, Licia. Parintii sai, Teofan si Nona, se bucurau de o aleasa faima inaintea intregului tinut, prin bogatia lor, dar mai ales prin credinta lor crestina si ravna de a ajuta pe saraci. Pe acesti buni crestini, Dumnezeu ii rasplati cu binecuvantarea Sa, implinindu-le dorinta de a avea si ei un copil, caruia prin botez i-au dat numele de Nicolae, care talmacit pe romaneste aceasta inseamna, biruitor de popoare.

Haghiograful Sfantului Nicolae ne spune ca acest copil a fost crescut in chip minunat de parintii sai, indrumat fiind pe urmele trase de ei. El traia in familie ca si intr-o scoala a credintei, in care invata, mai presus de toate, sa slujeasca lui Dumnezeu si sa traiasca in frica de El, caci aceasta este si inceputul intelepciunii, ne spune Sf. Carte.

Tineretea si-o trai intr-o alta minunata gradina duhovniceasca, fiind ucenic al vestitului episcop de Patara, Metodie. Acest vladica, precum ne spun istoricii, “stralucea - in ochii tuturor - printr-o indoita aureola de sfintenie si stiinta, la care, in cele din urma, s-a adaugat si aceea de martir, care si incununa viata sa. Metodie, prin tot traiul sau, era o oglinda de sfintenie pentru poporul sau: cuvantul sau era lumina credinciosilor; tezaurul credintei sale, invatatura pentru ei si biruinta contra paganilor; mila sa, refugiul saracilor, si intreaga sa persoana, imagine vie a unui tata si a unui doctor plin de grija pentru mantuirea tuturor.

Si asa crescu Sfantul Nicolae, in scoala unor astfel de parinti, dar mai ales a unui astfel de ierarh, intr-o atmosfera cereasca de credinta Dumnezeiasca, pentru ca mai apoi sa ajunga si el placut lui Dumnezeu si oamenilor. Invatatura Bisericii patrundea in mintea sa si-i incalzea inima, iar virtutile crestine ii luminau intreaga sa viata. De aceea, ajungand sa fie ca un batran intelept inca din tinerete, el nu avea decat dorul de a dobandi margaritarul stiintei, iar pe toate celelalte: petrecerile, moda, jocurile de noroc si alte usuratati, le vantura ca si pe o pleava cu lopata intelepciunii sale...

Dar si cu faptele milosteniei, tanarul preot Nicolae stralucea cu deosebire, caci pilda buna avea pe parintele sau duhovnicesc. Si iata, din cele multe ale lui milostenii, voi pomeni una, ca sa fie si pentru noi o pilda de lumina, de chipul cum trebuie sa facem milostenia. In acest oras Patara, era un om ce avea trei fete si care, din pricini nestiute de noi, ajunsese din bogat un om foarte sarac. Incoltit de nevoi, el se gandea sa le dea pe ele desfranarii ca astfel si ele si el sa poata trai. Dar iata ca Dumnezeu, ca unul ce voieste ca toti sa se mantuiasca, descoperi toate acestea aceluia ce stia ca are iubire de oameni, Sfantului Nicolae. Acesta, fara sa-l fi mustrat pe acel om pentru gandul lui necurat, se hotari ca pe ascuns sa-l ajute, iar nu la aratare, pentru ca asa spune Mantuitorul: “Sa nu faceti milostenia voastra inaintea oamenilor”. Iar in al doilea rand, mai gandi el, sa faca asa si pentru ca sa nu rusineze pe acela ce odinioara a fost bogat, iar acuma era sarac. Si asa, luand o punga cu galbeni, in toiul noptii, nevazut de nimeni, se duse si o arunca pe o fereastra dosnica in casa celui sarman. Cu acest ajutor, nestiut de la cine, acel parinte isi marita fata cea mare. Vazand Sf. Nicolae ca chibzuit om este acel tata, nu mult dupa aceea, arunca o a doua punga la fel, dar cand dorea sa o arunce si pe a treia, pentru ca sa se marite si ultima fata, acel om ce statea la panda de saptamani si luni de zile, l-a vazut pe marele lui binefacator, care era Sf. Nicolae. Si cu lacrami multumindu-i, el nu primi de la sfant decat rugarea ca nimanui sa nu spuna acestea.

 

Episcopul Metodie, fericit de a avea un astfel de ucenic, dorea sa-l aiba totdeauna langa el si la vreme sa-l aiba urmas la pastorire, iar pana atuncea sa-i fie toiag al batranetelor sale. Dar Sf. Nicolae era calauzit, mai presus de voia oamenilor, de mana lui Dumnezeu... Si iata, voind el sa se inchine la Sf. Mormant, pleca la Ierusalim pe mare. Si pe cand calatorea, starnindu-se o mare furtuna pe care tanarul preot Nicolae o prevesti, aceasta nu se potoli decat prin rugaciunea acestui pelerin, pentru care toti au cunoscut ca el este un om ales al lui Dumnezeu. Dupa ce cu multa evlavie a umblat prin Locurile Sfinte, intorcandu-se inapoi in patria sa Licia, se opri in orasul Mira, pentru a trai intr-o manastire de acolo, care se numea Sinai. Dar iata ca tocmai atuncea episcopii intregului tinut erau adunati sa aleaga mitropolit pentru Mira, in locul celui care de curand murise. Si rugandu-se ei, ca Dumnezeu sa le descopere pe cine sa aleaga mitropolit al Mirei, Dumnezeu a facut cunoscuta voia Sa printr-o viziune de noapte, celui mai batran dintre episcopi.

“Mergeti”, a spus El, “la biserica, si pe acel pe care-l veti gasi ajungand cel dintai si care se numeste Nicolae, luati-l si-l asezati pe tronul arhiepiscopal”. In acea dimineata, ca de obicei, Sf. Nicolae se duse cel dintai la biserica. Dar in pridvor, intampinandu-l batranul episcop, il intreba: “Fiul meu, cum te numesti?” - “Eu ma numesc Nicolae, smeritul slujitor al Domnului”. Si luandu-l si infatisandu-l soborului de episcopi si multimii credinciosilor, zise: “Acesta este ales de Domnul pentru a fi arhiepiscop al Mirelor”. Zadarnic se opuse Sfantul Nicolae, caci in cele din urma trebui sa ia loc pe tronul arhiepiscopal.

Ca pastor de suflete, Sfantul Nicolae a avut de indurat rautatea toata de la paganii imparati Diocletian si Maximian: schingiuiri si inchisoare. Atuncea a murit si parintele sau sufletesc, episcopul Metodie, iar el prin minune Dumnezeiasca a fost pastrat sa duca si alte lupte cu ereticii. Caci tocmai atunci se ivi erezia lui Arie, care spunea ca Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu deplin, ci e o faptura a Parintelui din ceruri.

Cu venirea ca imparat a Sfantului Constantin cel Mare, Sfantul Nicolae fiind eliberat cu toti crestinii din temnita, incepu lupta cea sfanta, nu numai contra paganestii credinte, dar si cu acea erezie a lui Arie. Prin predici, prin discutii publice si prin sfat parintesc de la om la om, el lupta contra celui ce primejduia insesi temeliile crestinatatii, tagaduind Dumnezeirea Domnului Hristos. Si numai datorita Sfantului Nicolae, metropola Mira Lichiei nu a avut nicio legatura cu erezia ariana, pe care el ca pe un venin stiu sa o arunce departe de granitele eparhiei sale. Parca si acuma rasuna in urechile noastre ecoul marilor lupte ce le-a dus Sfantul Nicolae! Si acuma vibreaza sufletul lui apostolic, cu toate ca au trecut 1600 de ani de atunci!...

Dar la Sf. Sinod din Niceea, cat s-a zbuciumat Sf. Ierarh Nicolae, sa lumineze pe ereticul Arie, si cu toti cei 318 parinti la un loc, sa hotarasca drept si sfant, crezul credintei ortodoxe! Caci atuncea s-a alcatuit Crezul, cea mai sfanta marturisire de credinta cu privire la Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos. “Cred si intr-unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul nascut, care din Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii; Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu facut; Cel de o fiinta cu Tatal prin carele toate s-au facut”...

In focul acestor aprinse discutii, pe cand lamurea pe Arie, Sfantul Ierarh Nicolae a lovit peste obraz pe acest intunecat tagaduitor al celor mai limpezi crezuri de credinta. Si ne spun istoricii ca Parintii Sinodului, mahnindu-se de aceasta asprime, i-au luat de la dansul semnele cele arhieresti: Omoforul si Sf. Evanghelie. Iar Domnul nostru Iisus Hristos si Maica Sa, privind din inaltimea cea cereasca in adancul inimii acestui parinte, s-au coborat in inchisoare si i-au dat ei insisi semnele arhieriei: Mantuitorul ii dadu Sf. Evanghelie, iar Fecioara Maria ii aseza pe umerii sai, Omoforul. Si aceasta aratandu-se in vedenii si altor episcopi, cu totii au vazut ca Dumnezeu e cu mai mare mila pentru acei care cu inima curata marturisesc si lupta pentru adevarul cel vesnic...

In lumina acestei minunate intamplari din viata Sfantului Nicolae, la fel si noi judecam, pe buna dreptate, ca bine privita este in ochii cei vesnici ai cerului lupta cea dreapta pe care o duce crestinatatea pentru raspandirea luminii si adevarului Dumnezeiesc si in intunecatele suflete ale paganilor de ieri, de astazi si de oricand. Caci noi ne luptam cu dusmanii lui Dumnezeu, cu cei care tagaduiesc ca Domnul Hristos este Dumnezeu, ca si Arie. Iar dupa infrangerea paganului, noi dorim tuturor sa fie traitori fericiti in imparatia lui Dumnezeu. Intr-o imparatie cereasca pe pamant in care sa se dea fiecaruia: adevar, dreptate, dragoste, pace, bunatate si mila. In sufletele tuturor sa fie acea iubire de oameni pe care a aratat-o Sfantul Nicolae tuturor pastoritilor sai. Caci precum se spune, “Sfantul Ierarh Nicolae era bun catre toti si mult apropiat sufleteste: sarmanilor era tata, saracilor milostiv datator, mangaietor celor ce plangeau, ajutator celor napastuiti si tuturor mare facator de bine”. (Vietile Sfintilor de Neamt).

Nenumarate sunt minunile Sfantului Nicolae prin care tuturor bine le facea si din primejdii ii scapa, pentru care i se si spune: “Sf. Ierarh Nicolae, facatorul de minuni”. Astfel, el ascultand rugaciunile celor invaluiti de furtuni pe mare, potolea mania valurilor, pentru care el este socotit patronul marinarilor. Iar pe cei napastuiti pe nedrept el ii apara, mustrand prin vedenie pe prigonitorii lor. La fel pe cei infometati ii ajuta, trimitand indemn negustorilor sa vina in patria cu lipsa. De aceea si noi astazi, praznuindu-l, sa ne rugam lui, graind unele ca acestea: “Pastorii si invatatorii pre pastorul cel intocmai ravnitor Pastorului celui bun, adunandu-ne sa-l laudam. Cei din boale pre doctorul, si cei din primejdii pre izbavitorul; pacatosii pre folositorul, saracii vistieria, cei din necazuri pre mangaietorul; calatorii pre cel impreuna calator, cei ce sunt pre mare pre carmuitorul, toti pre cel ce pretutindenea intampina cu caldura, pre Marele Ierarh, laudandu-l asa, sa zicem: “Prea Sfinte Nicolae, grabeste si ne scoate pre noi din nevoile noastre acestea de acum; si mantuieste turma credintei crestine cu rugaciunile tale”. (Slava de la laude).

Pe Sfantul Ierarh Nicolae, pastorul cel milostiv, nu-l putem praznui mai cu cinste decat prin aceea de a-i urma pilda iubirii sale de oameni. Si socot ca aceasta mila fata de toti cei in nevoi au avut-o in cinste si stramosii nostri, cand au inaltat atatea biserici spre lauda Sfantului Ierarh Nicolae. Atat in trecut, cat si pentru toate vremurile, au stiut strabunii nostri ca omenirea va avea nevoie de o scoala a bunatatii celei ceresti...

Iata in aceste zile de cumpana pentru Neamul nostru, cand cei mai viteji dintre noi si-au jertfit viata lor, suntem chemati sa cinstim pe urmasii unor astfel de eroi cu sprijinul nostru. Eroii au aparat Patria si viata noastra, iar noi suntem indemnati la marea onoare de a ocroti pe acesti fii de eroi. Ei au implinit prima pilda a vietii Sfantului Ierarh Nicolae, caci prin voinicie au aparat intreaga si curata icoana acestui Neam, iar noi suntem chemati sa implinim cea de-a doua faima a Sfantului Nicolae, milostenia. Sa ajutam pe cei in nevoi, sa ocrotim pe cei lipsiti, sa sprijinim pe acei pe care Dumnezeu din ceruri ni i-a dat ca pe frati ai nostri. Iata, in jurul nostru privesc ochi inlacramati de dureri si lipsuri, si de sus din ceruri, Sfantul Ierarh Nicolae priveste in tainitele bogatiei noastre si in adancurile inimii noastre... Iar din jurul tronului ceresc, cauta catre noi insisi eroii nostri...

De voiti sa fiti si voi recunoscatori pentru cei ce v-au aparat viata si avutul, dati cu inima larga pentru urmasii lor. De voiti sa impliniti pilda Sfantului Ierarh Nicolae, ajutati cu bogata inima pe cei din nevoi. De voiti sa fiti si voi niste eroi ai bunatatii, jertfiti cu voie buna din cele ale voastre. Si asa unul pe altul ajutandu-ne, sa ne bucuram de binecuvantarea cea cereasca a lui Dumnezeu, traind zile de pace si fericire, pe pamant ca si in ceruri. Amin.

Protosinghel Vasile Vasilache
Predicatorul Sfintei Patriarhii (1940-1944)

(Predica rostita la Radio Romania in 5 decembrie 1943)