ÎNDREPTAR PENTRU SPOVEDANIE

 

Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, Celui închinat în Sfânta Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, înaintea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, înaintea tuturor îngerilor, a tuturor sfinţilor lui Dumnezeu şi înaintea sfinţiei voastre părinte, că eu păcătosul, în toată clipa şi în tot ceasul am greşit înaintea lui Dumnezeu cu păcatele şi răutăţile mele pe care le mărturisesc:

Credinţa

 

1.     Nu am crezut în Dumnezeu, şi nu m-am raportat la El ca la persoana dumnezeiască, ci ca la o putere extraodinară;

2.     Intentionat am tăgăduit existenţa lui Dumnezeu, declarându-mă ateu;

3.     Mai am îndoială în existenţa Lui, şi în învăţătura bisericii;

4.     M-am împotrivit voit învăţăturii Bisericii cuprinse în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi istorie;

5.     Am refuzat cuvântul lui Dumnezeu, socotind Scriptura invenţie omenească;

6.     N-am vrut să aud vorbindu-se despre Dumnezeu, credintă, religie;

7.     Am negat existenţa sufletului, a îngerilor, susţinând că sunt nascocirile preoţilor;

8.     Am avut gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Sfinţilor sau a altor lucruri sfinte (trebuiesc spuse gândurile de hula);

9.     Am ţinut calendarul pe stilul vechi, crezând mai mult în calendar decât în învăţătura Bisericii Ortodoxe;

10.            Am fost naş la Botez sau la Cununie la persoane de altă credinţă;

11.            Am participat la slujbe cu cei de alte credinţe şi m-am rugat împreună cu ei, căzând sub afurisenia Bisericii;

12.            M-am lepădat de Dumnezeu cu cuvântul, cu gândul, chiar şi în scris, trecând la alte confesiuni, religii sau grupări oculte;

13.            M-am lepădat de  Biserica Ortodoxă, trecând la alte credinţe eretice, sectare, schismatice sau filosofi orientale, printr-un ritual de-al lor;

14.            Am practicat yoga, bioenergie, parapsihologie, radiestezie, telepatie, hipnotism, spiritism, meditaţie transcendentală, zen, budismul şi alte asemenea acestora. Am îndemnat şi pe alţii la aşa ceva.

15.            Am crezut în filosofiile orientale ( Budism, Zen, Hinduism, s.a.) şi în învăţătura lor (reincarnare, karma);

16.            Am avut îndoieli asupra credinţei Ortodoxe în ce priveşte cinstirea Maicii Domnului, a Sfintei Cruci, a Sfintelor Icoane, a Sfintelor Moaşte, a sfintelor Taine (Botezul, Mirungerea, Pocăinţa sau Spovedania, Împartaşania, Preoţia, Nunta şi Sfântul Maslu) sau a altor învăţături ortodoxe;

17.            Am batjocorit semnul Crucii, facându-l strâmb când m-am închinat;

18.            Nu m-am ruşinat de Dumnezeu când păcătuiam; voit Îl ignoram în mintea mea, ca să nu mă mustre conştiinţa;

19.            Am crezut în spiritism; m-am dus la cei care pretend că vorbesc cu morţii;

20.            Am crezut că există strigoi, vârcolaci, zmei, ozn-uri, fantome, şi alte chipuri de înşelare a satanei;

21.            Am mers la ghicitul viitorului meu sau al altora (deschisul carţii, tarot, cafea, bobi, în palmă, sau alte mijloace de ghicit);

22.            Am descântat sau mi s-a descântat când suferam de dureri de cap sau alte neputinţe;

23.            Am practicat ghicitul pentru mine sau pentru altii;

24.            Am crezut în vise şi vedenii;

25.            Am hipnotizat, am adus oameni în transă, am căutat să prezic lucrurile viitoare, m-am ocupat cu telepatia; am crezut că toate acestea sunt lucruri bune şi folositoare;

26.            Am sfătuit pe alţii să meargă la vrăjitori sau să facă lucruri vrăjitoreşti;

27.            Am facut şi eu însumi farmece, vrăjitorii, am ghicit, am explicat visele, vedeniile, zodiacal; am făcut şi alte lucruri vrăjitoreşti (ce anume?);

28.            Am crezut în noroc, destin (predestinaţie), horoscop, astrologie, etc.

29.            Am crezut în superstiţii (că este semn rău când îţi ţiuie urechea, se zbate ochiul, când îţi iese înainte cu găleata goală, când îţi trece prin faţă pisica neagră sau preotul, am folosit culoarea roşie împotriva deochiului, am purtat amulet şi talismane, etc.);

30.            Am luat parte la discreditarea preoţilor şi a învăţături bisericii, făcând glume pe seama lor;

31.            Am susţinut ideile despre avort, homosexualitate, schimbarea sexului, eutanasia, clonarea, naşterea in vitro şi altele, pe care biserica le condamnă ca păcat;

 

Nădejdea

32.            Am păcătuit cu premeditare, zicând că Dumnezeu, este milostiv şi mă va ierta, de aceea pot să păcătuiesc mereu;

33.            Mi-am pus în minte să păcătuiesc cât voi putea, amânând pocăinţa (zicând că mă voi pocai la anul, la batrâneţe, pe patul morţii);

34.            Am învinuit pe Dumnezeu pentru nedorinţa mea de îndreptare, zicând că, dacă va voi Dumnezeu eu mă voi mântui, iar dacă nu, mă voi pierde;

35.            M-am deznădăjduit de mila lui Dumnezeu, crezând că nu mă va ierta, de aceea am păcătuit mereu;

36.            Am stat de vorbă cu gânduri sinucigaşe;

37.            Mi-am pus în minte să mă sinucid şi chiar am încercat să fac aceasta;

38.            Nu am avut încredere în purtarea de grijă al lui Dumnezeu;

39.            Am zis că Dumnezeu ne-a dat uitării, că nu se mai ocupă de noi;

40.            În necaz, ispite, pagube, suferinţe, mi-am pierdut nădejdea în Dumnezeu că mă poate asculta şi ajuta;

41.            Când am păcătuit greu, mi-am pierdut nădejdea în Dumnezeu, zicând ca nu mă va ierta niciodată şi că nu mă pot mântui niciodata;

Dragostea

 

42.            Am defăimat, jignit, batjocorit, bătut pe părinţii mei trupeşti sau duhovniceşti;

43.            Am silit pe alţii să păcătuiască sau i-am ajutat la păcat (la care anume);

44.            Am purtat numele de creştin, dar cu viaţa am fost mai rău decât un pagân smintind pe cei ce mă cunoşteau;

45.            Am profanat biserici, troiţe sau morminte;

46.            M-am rugat lui Dumnezeu să-mi ajute la păcat;

47.            Am defaimat schiopii, ologii, ciungii, cocoşaţii, urâţii, ş.a, nesocotind ca şi ei sunt oameni şi zidiri ale lui Dumnezeu;

48.            Am iubit mai mult lucrurile şi stările de bine (averea, luxul, deşertăciunile lumeşti jocurile, cântecele, glumele, ş.a.) decât pe oameni şi pe Dumnezeu;

49.            În loc de a mă împăca, am dat în judecată pe aproapele meu;

50.            Nu am avut dragoste să-L cunosc pe Dumnezeu din frumuseţile naturii şi din tot ce ne înconjoară;

51.            Neavând dragoste faţă de aproapele, nu m-am silit cu toata puterea de a mângâia pe cei întristaţi, de a învăţa pe cei neştiutori şi de a apăra pe cei nedreptăţiţi;

Mândria

 

52.            Am căutat să plac oamenilor şi nu lui Dumnezeu;

53.            Am batjocorit pe alţii că sunt blânzi, răbdători, că merg la biserică, că postesc şi se roagă, că se spovedesc şi se împărtăşesc, păzind poruncile lui Dumnezeu;

54.            Am râs de cei ce nu au mers la jocuri, petreceri, fumat şi beţii;

55.            M-am ruşinat a face semnul Sfintei Cruci când am trecut pe lângă biserici sau troiţe;

56.            Am păcătuit de frica sau ruşinea oamenilor pentru a nu fi luat în râs sau pentru a mă arăta grozav;

57.            Am jurat strâmb la judecată sau în alte împrejurări;

58.            Am pus pe alţii să jure strâmb pentru mine;

59.            Am jurat mincinos cu mâna pe Sf. Cruce, Biblie sau în faţa Sfântului Altar;

60.            Am folosi numele lui Dumnezeu şi al sfinţilor fără de rost, la toate nimicurile, ca un tic verbal;

61.            Nu m-am arătat recunoscător lui Dumnezeu şi semenilor mei pentru binefacerile primite;

62.            M-am mascat, ca să arăt urât sau m-am machiat să arat “mai” frumoasă de cum sunt;

63.            Am făcut vrajbă între mireni / clerici, provocând tulburare;

64.            Am mărturisit strâmb împotriva aproapelui în faţa oamenilor, aducându-i astfel necinste, înjosindu-l, pricinuindu-i păgubire sufletească sau materială, necazuri şi suferinţe;

65.            Am minţit de frică să nu pătimesc ceva rău;

66.            Am minţit pentru a ieşi în evidenţă;

67.            La judecată am mitui cu bani sau alte bunuri pentru ca să ies nevinovat sau să-mi micşoreze pedeapsa;

68.            Am stat la îndoială dacă să spun adevărul;

69.            Am fost nestatornic în cuvântul dat, în credinţă şi făgăduinţă, minţind pe alţii şi păgubindu-mi sufletul;

70.            Am vorbit cu două înţelesuri, fiind duplicitar;

71.            Am fost linguşitor cu oamenii mari;

72.            Am minţit în faţa judecătorilor ca pârât, ca inculpat sau ca martor;

73.            Am minţit la spovedanie, de ruşine, din teamă de a dezvălui unele însuşiri rele ale mele sau unele păcate ruşinoase;

74.            M-am lăudat, m-am înălţat cu gândul;

75.            Sunt mofturos şi din mândrie sau poftă îmi împlinesc mofturile;

76.            Am obiceiuri rele şi din mândrie nu le părăsesc;

77.            Sunt încăpăţânat, nesupus, ambiţios şi mândru în comportament;

78.            Sunt orgolios, nu suport să mi se poruncească, să mi se arate adevărul sau să fiu criticat, deşi recunosc în sinea mea că sunt vinovat;

79.            Mă încredîn foţele mele întelectuale, trupeşti sau sufleteşti;

80.            Mă încred în bunurile lumeşti, în oamenii mari şi mă laud cu acestea;

81.            Sunt îndrazneţ, doritor de a face numai ce doresc eu, sunt batjocoritor, obraznic, fals şi fără de sfială, mă supăr repede;

82.            Sunt încăpăţânat, neascultator, împietrit, aspru şi plin de mine însumi;

83.            Mă mândresc cu podoabele hainelor şi cu frumuseţea lor;

84.            Mă mândresc cu podoabele casei mele, pe care am dat sume mari de bani;

85.            Mă mândresc cu avere străină dobândită pe nedrept, cu prieteni sau cu rudele bogate, cu titluri înalte în societate sau cu starea mea socială;

86.            Mă mândresc cu podoaba părului meu, cu chipul meu frumos, cu sănătatea mea, cu tinereţea sau cu vârsta înaintată pe care am apucat-o, cu tot ce am frumos şi bun, uitând că toate sunt daruri de la Dumnezeu.

87.            Din mândrie şi ca să arăt bine, îmi îngrijesc cu pre multă atenţie părul, tenul, unghiile pe care le las să creascăşi pe care le vopsesc, arătând prin aceasta că, Dumnezeu nu m-a facut aşa cum trebuie;

88.            Am purtat bijuterii, haine scumpe la moda şi extravagante cu dorinţa de a atrage atenţia celor din jurul meu;

89.            M-am îmbrăcat necuviincios arătându-mi în felurite feluri goliciunea trupeasca (prin fuste scurte, rochii decoltate sau mulate,...);

90.            Unde am mers am stat în faţă ca să fiu văzut/ă şi admirat/ă;

91.            M-am împărtăşit îmbracată necuviincios, cu chipul şi buzele vopsite, cu capul descoperit, cu pantaloni strâmţi, arătând lipsa de evlavie;

92.            Am postit cu gând de slavă deşartă, să slăbesc, nu din evlavie spre a dobândii har dumnezeiesc;

93.            Când am întâlnit un preot sau un călugăr pe stradă, am crezut că-mi aduce ghinion;

94.            Din mândrie am râs de păcatele altuia, dispreţuindu-l şi vorbindu-l de rău, iar pe ale mele nu le-am luat în seamă;

95.            Din mândrie am defăimat pe cei săraci, lipsiţi, neştiutori, pe cei ce au greşit cu ceva, pe cei neputincioşi şi pe cei ce au sărăcit din anumite motive sau necazuri, în loc să-i compătimesc şi să mă rog lui Dumnezeu pentru ei;

96.            Din mândrie m-am socotit deştept, înţelept, talentat şi cu multe calităţi;

97.            M-am mândrit şi m-am socotit mai presus decât ceilalţi cu frumusetea, cu ştiinţa, cu felul de a vorbi, cu glasul meu, nesocotind ca aceste daruri nu sunt ale mele, ci ale lui Dumnezeu, Care mi le-a dat, şi  pe care le pot pierde;

98.            M-am mândrit cu sărăcia, cu hainele modeste, cu postul, cu slăbiciunea trupului, cu visele şi vedeniile pe care pretind că le-am avut;

99.            M-am rugat cu glas tare sau am cântat mai tare decât alţii ca să fiu auzit şi laudat;

100.       Am dat milostenii la săraci de văzul lumii, ca să fiu lăudat, mândrindu-mă prin aceasta;

101.       Din mândrie şi slavă deşartă am intrat în Sfântul Altar fără binecuvântare de la preot;

102.       Din mândrie şi curiozitate, am iscodit despre casa şi bogăţia altora;

103.       M-am trufit şi semeţit;

104.       Am fost făţarnic şi mi-a plăcut mult să fiu cinstit şi lăudat de oameni;

105.       Am păcătuit cu: iubirea de sine, cu părerea (uneori bună alteori rea) de sine şi cu trufaşa încredere în sine.

106.       Am deznădăjduit, spunând că nu am încredere în mine, în loc să caut curajul în mine şi încrederea în Dumnezeu;

107.       Mi-a plăcut să umblu după voia mea şi am urât ascultarea;

108.       Am fost stăpânit în toată vremea de duhul mulţumirii de sine, adică am fost mulţumit cu starea şi asezarea mea sufletească, socotind ca nu sunt aşa de rău ca ceilalti oameni;

109.       N-am avut adevarata cunoştinţă de sine, adevărata mustrare de sine spre pocăinţă, fiind stăpânit în toată vremea de îngâmfare şi pretuirea de sine, îndreptăţindu-mă;

110.       Am vrut şi mi-a plăcut să am întotdeauna dreptate, sa nu fiu contrazis;

111.       Mi-a plăcut să vorbesc mult şi să fiu ascultat de ceilalţi;

112.       Am fost stapânit de “trâmbiţarea” de sine, adică am spus altora faptele mele;

113.       Fiind stăpânit de mândrie şi încăpăţânare, m-am contrazis cu cei mai mari ai mei, subliniind importaţa mea;

114.       Fiind mândru şi semet, am urât pe cei ce m-au mustrat şi am iubit pe cei ce m-au laudat;

115.       Având unele bunătăţi duhovniceşti, n-am recunoscut ca le am ca dar de la Dumnezeu, socotindu-mă vrednic de ele, datorită eforturilor mele;

116.       Am defăimat legile canonice şi liturgice pe care le-au rânduit Sfinţii Părinţi în biserică şi nu am voit să mă supun întru toate predaniilor Bisericii, socotindu-le depăşite sau greşite;

117.       Am defăimat, am jignit, am judecat şi clevetit pe alţii;

118.       Am păcătuit înaintea lui Dumnezeu cu gândul de hulă, de necredinţă, de încăpăţânare, de îngâmfare, de neînfrânare, de iubirea de stapânire şi de altele asemenea acestora.

119.       M-am mândrit ca eu aş fi feciorelnic cu trupul, judecând în mintea mea pe cei ce nu mai sunt;

120.       Din cauza mândriei şi a lenevirii mele am devenit nesimtitor şi împietrit la inimă şi n-am stins focul mâniei şi al iuţimii.

Mânia

 

121.       Am fost iute la mîniei;

122.       Am ucis cu voia sau fara de voia mea;

123.       Am jurat răzbunare la mânie sau la beţie, şi am împlinit jurământul în loc să renunţ la el pentru pace;

124.       M-am jurat să mor, să orbesc, să mă ardă focul, să moară mama, tata, copilul meu etc.;

125.       Am blestemat / m-am blestemat;

126.       Am drăcuit, (naiba),/ m-am drăcuit;

127.       Mi-am dorit moartea;

128.       Am avut gânduri sinucigaşe;

129.       În loc de a mă împăca, am dat în judecată pe aproapele meu;

130.       Am avut gând de răzbunare şi chiar m-am răzbunat asupra vrăjmaşilor mei, dorindu-le necazuri, chiar şi moartea; i-am pizmuit, i-am batut, sau le-am făcut alt rău;

131.       Am fost rău cu aproapelui meu: l-am ocărât, l-am defăimat, făcându-i viata grea prin tot felul de insulte si ponegriri, spunând despre el multe neadevaruri, ucigându-l sufleteste.

132.       Am îndemnat şi pe alţii la bătăi şi ucideri;

133.       Am ucis pe aproapele cu arma, prin junghiere, sufocare, otrăvire..., cu voie sau fără de voie;

134.       Am făcut avort (cu voie sau fără voie);

135.       Am născut copil mort;

136.       Am avut copil care a murit nebotezat;

137.       M-am purtat crud cu animalele, păsările şi alte vieţuitoare, ucigându-le;

138.       M-am iuţit şi m-am mâniat de foarte multe ori în viaţa mea, cu motiv şi fără motiv;

139.       Din cauza mâniei mi-am pierdut răbdarea şi pacea minţii şi a inimii;

140.       Nu m-am împotrivit celor ce au făcut glume pe seama lui Dumnezeu şi a Bisericii lui Hristos;

141.       De multe ori, în timpul rugăciunii, mi-am amintit cu ură şi cu mânie faţa celui care m-a supărat şi am avut în minte gândul de răzbunare;

142.       Am ţinut minte răul făcut de alţii;

143.       Am duşmănie asupra aproapelui meu şi nu pot să-l iert;

Lenevia

 

144.       Nu mi-am facut pravila de rugăciune şi canonul rânduit de către duhovnic, din lenevie;

145.       Am stat la masă fără a face rugăciune şi m-am ridicat fără a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a dat.

146.       Am fost autor moral, prin nepăsare, la sinuciderea cuiva;

147.       M-am lenevit de a lucra toată fapta bună prin gând, prin cuvânt şi prin lucru, după a mea putere;

148.       M-am lenevit de a mă ruga lui Dumnezeu cât mai des;

149.       Am dormit prea mult amânând rugaciunea sau alte moment importante din zi;

150.       M-am lenevit de a citi Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi;

151.       M-am lenevit de a fi treaz cu mintea (de a nu fi visător) în fiecare clipă, spre a nu fi păcălit de ispitele cele subţiri ale diavolilor;

152.       Din lenevie nu am a făcut semnul Sfintei Cruci, metaniile şi închinăciunile corect;

153.       De multe ori am acoperit lenea mea de a mă ruga lui Dumnezeu, cu unele pricini părute a fi folositoare;

154.       M-am lenevit de a-mi face timp şi a ajuta pe fratele meu căzut în îndoială sau deznădejde;

155.       Seara, din pricina oboselii, m-am culcat fără rugăciune, iar dimineaţa, din pricina grabei, am plecat la activităţile mele fără a-mi face rugăciunea, îndreptăţindu-mă că am această îngăduinţă din pricina împrejurărilor;

156.       M-am lenevit să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate, aşteptând să-mi vină cele de trebuinţă fără a mă ruga şi a mulţumi;

157.       Din lene am lăsat să se strice icoanele şi alte podoabe sfinte;

158.       Mi-a fost lene să-mi cercetez cu de-amănuntul păcatele mele;

159.       M-am lenevit să-mi aprind candela;

160.       Mi-am îndreptăţit lenea zicând, că m-aş ruga mai mult dacă aş fi călugăr, dar aşa, fiind în lume nu este cu putinţă;

161.       M-am lenevit a chema preotul să facă sfeştenie în casă, Sfântul Maslu, sau alte slujbe la vremea potrivită;

162.       Din lene şi nepăsare m-am lenevit de a mă spovedi la vreme de ispită;

163.       Din lene am lăsat să se strice mâncare;

164.       Când am facut păcate grele; am umblat din duhovnic în duhovnic, cautând pe cel mai îngăduitor;

165.       Am putut dar nu am vrut să împiedic pe aproapele de a păcătui (Caz concret);

166.       Nu m-am rugat pentru aproapele şi pentru toată lumea;

167.       Nu am mângâiat pe cei întristaţi;

168.       M-am împărtăşit fiind supărat şi învrăjbit;

169.       Nu am pus cuvânt bun şi de garantie pentru cei care îi stiam vrednici;

170.       Nu am săturat pe cei flamânzi;

171.       Nu am dat să bea celui însetat;

172.       Nu am îmbrăcat pe cel gol;

173.       Nu am cercetat pe cel bolnav, pe cel din închisoare;

174.       Nu am primit pe cel străin;

175.       Nu am îngropat pe cel mort;

176.       Nu m-am ostenit să cunosc dogmele, învăţăturile şi rânduielile de credinţă;

177.       Nu m-am ostenit să învăţ Crezul şi credinţa Ortodoxă;

178.       M-am lenevit de multe ori a merge la biserică;

Lăcomia

 

179.       Am mâncat şi băut cu lăcomie, peste măsură;

180.       Nu am postit în zilele rânduite de biserică: miercurea, vinerea şi în cele patru posturi de peste an;

181.       M-am lăcomit la mâncare,

182.       M-am îmbătat;

183.       Am mâncat sânge de animale;

184.       Mi-am făcut pântecele dumnezeu, slujindu-i lui şi facându-i totdeauna voia, procurând mâncăruri gustoase, scumpe şi de multe feluri;

185.       Mi-am îngrăşat trupul cu mâncăruri şi băuturi peste măsură, şi am devenit leneş, trândav şi greoi;

186.       Am fost stăpânit de nesăturare, de cârtire şi nemulţumire în timpul mesei;

187.       Fiind rob al pântecelui, am aşteptat să vină Paştile, Crăciunul sau alte praznice mari doar spre a face dezlegare la toate mâncărurile şi băuturile;

188.       Nu am ţinut post miercurea şi vinerea;

189.       Nu am ţinut cele patru posturi de peste an;

190.       Am mâncat carne în săptămâna brânzei;

191.       Deşi am postit posturile am dat la alţii mâncare de dulce;

192.       Din cauza săturării pântecelui, mi-am făcut mintea groasă şi molatică, scăzându-mi trezvia, atenţia

a.     şi memoria;

193.       Am postit cu scopul de a face rău vrăjmaşilor mei;

194.       Am postit după a mea rânduială şi părere, încălcând postul rânduit de biserică;

195.       Am postit numai de mâncare dar nu şi de păcate, fiind duşmănos şi rău;

196.       Am fumat;

197.       Am ajutat pe cei ce fumează oferindu-le ţigări şi chibrite; am oferit ţigări în schimbul unor servicii, facându-mă astfel părtaş la păcatul lor;

198.       Am folosit droguri sub diferite forme şi intensităţi (exemplu);

199.       Am avut dorinţa de îmbogăţire;

200.       Am lucrat Duminica şi în sărbătorile bisericeşti, la mine sau la alţii;

201.       Am făcut duminica lucrurile care puteau fi amânate pentru a doua zi: cumpărături, mâncare, spalat etc.;

202.       M-am lăcomit la avuţii;

Invidia

 

203.       Am invidiat pe aproapele pentru darul ce i l-a dat Dumnezeu.

204.       Am vorbit de rău şi ironic, faptele bune ale aproapelui;

205.       Am oprit pe alţii de la faptele cele bune;

206.       Am invidiat pe alţii pentru bunastarea lor şi m-am bucurat uneori pentru necazurile lor;

207.       Nu mi-am reparat greşala, când am nedreptăţit pe aproapele, nici nu mi-am cerut iertare;

208.       Din pricina invidiei nu am răspuns la salut, nici nu am salutat pe cei ce erau mai buni sau mai înzestrati cu daruri decât mine;

209.       Din pricina invidiei mi-am umplut sufletul de patimi şi ciudă, întunecându-l cu multe păcate grele.

210.       Sunt foarte duşmănos şi rău;

211.       Nu am avut recunoştinţă faţă de cei ce-mi fac bine;

212.       Ţin minte raul;

213.       Am batjocorit pe aproapele şi mă bucur când alţii sunt batjocoriţi;

Iubirea de arginţi

214.       Am fost zgârcit şi împietrit cu inima;

215.       Nu m-a interesat sărăcia şi lipsurile altora;

216.       Am fost nesăţios, viclean şi nedrept, însuşindu-mi bunuri straine pentru a mă îmbogăţi;

217.       Am fost grabnic a lua şi zăbavnic a da;

218.       Am dat milostenie cu îndoială şi cu zgârcenie, ocărând uneori pe cei care-mi cereau;

219.       Pentru zgârcenia mea nu am dat milostenie şi slujbe la biserică pentru răposaţii din neamul meu;

220.       Am asuprit pe cei săraci, pe văduve şi pe orfani, pe cerşetori şi pe cei neputincioşi sau lipsiţi;

221.       Am oprit plata celor ce mi-au lucrat, pe motiv ca nu au făcut ceea ce mă aşteptam să facă pe acea plată;

222.       Am făgăduit a da daruri la Biserică, la cei necăjiţi, săracilor, şi nu am dat, calcându-mi făgăduinţa;

223.       Am făcut pariuri;

224.       Am câştigat bani şi averi, cu vicleşug;

225.       Am jucat jocuri de noroc, păgubindu-mă băneşte pe mine sau pe alţii;

226.       Prin viclenia sau falsitatea mea am înşelat statul (făcând şi declaraţii false), pe aproapele sau Biserica;

227.       Am avut de gând să fur sau chiar am furat;

228.       Nu mi-am plătit datoriile cuvenite;

229.       Am vândut marfă falsificată, stricată;

230.       Am înşelat la cântar, nu am spus adevărul la vânzare sau la cumpărare spre a înşela;

231.       Am silit pe alţii să cumpere scump de la mine marfă proastă, să-mi lucreze sau să-mi vândă ieftin;

232.       Am făcut afaceri necurate din care au rămas oameni înşelaţi, pe drumuri sau chiar în temniţă;

233.       Am făcut trafic cu droguri, femei, arme etc.

234.       Am răpit/sechestrat alte personae;

235.       Am luat dobândă;

236.       Am aşteptat mită sau alte daruri;

237.       Am nedreptăţit pe aproapele, ţinând seama de îmbrăcăminte, sau poziţia sa socială, căutând folosul meu;

238.       M-am mâhnit pentru sărăcia mea materială, tulburându-mă foarte tare şi am dorit să mă îmbogăţesc;

239.       Am furat de la cei din familie, de la stat, de unde am lucrat şi nu am întors cele furate;

240.       M-am pornit cu ură împotriva celor ce m-au furat sau păgubit, dându-i în judecată, bătându-i sau facândule alte rele;

241.       Am păgubit pe aproapele de cinste, de merite, de funcţie şi de locul său;

242.       Am găsit lucruri furate şi ştiind ale cui sunt nu le-am înapoiat, păstrându-le pentru mine;

243.       Am tăinuit lucruri împrumutate sau date spre păstrare, neîndurându-mă a le înapoia;

244.       Am păstrat în casă lucruri furate, am cumpărat lucruri de care am ştiut că sunt furate;

245.       Am jefuit averile morţilor din mormintele;

246.       Nu am respectat făgăduinţa dată de a face parastase şi liturghii după moartea părinţilor sau a celor care m-au rugat;

247.       Am luat de la Biserică lucruri, bani, lumânări, untdelemn, icoane etc. şi nu le-am înapoiat;

248.       Am invidiat bisericile şi mănăstirile, zicând că au prea mult;

249.       Am răpit cu sila, cu minciuni, cu jurăminte false sau prin judecată pământul aproapelui meu;

250.       Am sfătuit pe alţii să fure, să facă rău, ajutându-i şi eu la acestea;

251.       Nu mi-am respectat nici contractul, nici făgăduinţa făcută;

252.       Nu am lucrat după puterea mea la locul de muncă, nefăcându-mi datoria;

253.       Având posibilitatea să înlătur pagubele aproapelui, nu l-am ajutat;

254.       Am furat în grupuri, îngrozind lumea;

255.       Am bănuit, am năpăstuit, am pedepsit pe altii pentru pierderea avutului meu;

256.       Am fost risipitor cu mine dar zgârcit cu alţii;

Desfrânarea

 

257.       Am avut relaţii intime cu fete, nefiind căsătorit (păcatul curviei);

258.       Am săvârşit păcatul malahiei (masturbării);

259.       Am făcut păcatul malahiei cu altcineva;

260.       Mi-am stricat fecioria prin păcatul malahiei;

261.       Am săvârşit păcatul desfrânării cu gândul, păcătuind prin imaginaţie; îmi plănuiam cum am să-l săvârşesc atunci când voi avea ocazia;

262.       Am cârtit împotriva lui Dumnezeu, cerând să mă scutească de războiul desfrânarii, dar eu nu m-am străduit să mă înfrânez;

263.       Am căutat prilej de a păcătui;

264.       Mi-am expus intimitatea la baie sau plajă;

265.       Am păcătuit prin diferite metode (sterilet, prezervativ etc.), în întelegere cu soţia/soţul sau cu cine am avut relaţii intime, sa nu avem copii;

266.       Am păcătuit cu soţia/soţul sau cu altcineva, împotriva firii (perversiuni sexual);

267.       Am avut gânduri şi pofte trupeşti necuviincioase (uneori şi când am privit la icoane); am păstrat în suflet acele gânduri şi nu le-am alungat, îndulcindu-mă de ele;

268.       În loc de a-mi stapâni poftele, am căutat să le aprind şi mai tare prin imagini sau prin imaginaţie;

269.       Am rostit cuvinte şi am făcut gesturi necuviincioase în faţa copiilor şi a celor mai în vârsta;

270.       Am pastrat în casă, tablouri sau poze cu desfrânari; le-am expus pe pereti;

271.       Am cumpărat, am citit, am dat şi altora cărţi, reviste, publicaţii sau filme pornografice;

272.       Am privit fete sau femei căsătorite cu gând de poftă trupească;

273.       Ca femeie am privit băieţă sau bărbaţi căsătoriţi, cu gând de poftă trupească;

274.       Am săvârşit păcatul sodomiei (femeie cu femeie sau bărbat cu bărbat);

275.       Am păcătuit, curvind cu mintea şi cu inima, chiar în vremea rugaciunii;

276.       Am rapit sau violat cu forţa;

277.       Am desfrânat cu rude;

278.       Am curvit cu soţia/soţul înainte de cununia religioasă, dar şi cu alte personae, unele căsătorite la rândul lor;

279.       Am curvit cu animale;

280.       Fiind căsătorit/ă, am preacurvit cu altcineva;

281.       Am trăit trupeşte cu soţia/soţul în zile de post, Duminica şi în sărbători, în timpul perioadelor lunare sau în perioada lăuziei;

282.       Ca părinte am culcat în pat cu mine fete sau baieţi mai marişori, sau i-am pus să doarmă împreună, ignorând faptul că se pot naşte stări desfrânate;

283.       Fiind copil am jucat diferite jocuri desfrânate, necuviincioase, cu alte fete sau băieţi;

284.       Nu am purtat grijă de copiii mei şi le-am îngăduit să privească la filme imorale, chiar şi în prezenţa mea;

285.       Am frecventat case şi locuri pentru curvie sau preacurvie;

Diverse

 

286.       M-am împărtăşit cu Sfintele Taine ale Domnului nostru Iisus Hristos nefiind spovedit sau nu am primit dezlegare de la duhovnic pentru împărtăşanie;

287.       După spovedanie şi împărtăşanie m-am întors din nou la păcatele vechifără nici o remuşcare, îndreptăţindu-mă că sunt neputincios;

288.       Am scuipat după ce m-am împărtăşit;

289.       Am făcut făgăduinţe bune lui Dumnezeu la vreme de strâmtoare, iar când mi-a fost mai bine le-am calcat;

290.       Nu am mers Duminica şi în sărbători la biserică, din lenevie, dezinteres, sau pentru că mi-am făcut alte planificări;

291.       Uneori, duminica în timpul Liturghiei am stat acasă uitându-mă la slujba de la televizor sau ascultând la radio, fără a avea un motiv binecuvântat;

292.       Am venit la biserică după ce a început slujba şi am plecat înainte de a se termina, asemanându-mă cu Iuda, vânzătorul care a plecat de la Cina de Taina înainte de a se încheia;

293.       Duminica şi în sărbători nu am făcut fapte bune potrivit vredniciei zilei;

294.       Am făcut chefuri la mine acasă, am fost la alţii la chefuri, în discoteci sau cluburi unde m-am dezlănţuit în dans şi băutură;

295.       Mergând la biserica mi-am ales un loc de cinste spre a fi văzut de alţii, uneori, vorbind şi tulburând pe cei din jur;

296.       Ca femeie, fiind în rânduiala firii (perioada lunară), m-am atins de lucruri sfinţite (am sarutat sfintele icoane, am luat anafură, aghiasmă, ulei sfinţit sau m-am împartaşit);

297.       Am luat anafură după ce am mâncat sau băut de dimineaţă, ori când am trăit trupeăte cu soţia/soţul, sau când am avut “scurgeri” în vis;

298.       Nu am ascultat cu toată evlavia şi credinţa slujbele din biserică;

299.       În timpul slujbelor am dormit sau m-am gândit la lucruri desarte;

300.       Am împiedicat pe copiii mei de a merge pe calea credinţei sau să se călugărească, să meargă la biserică, ba i-am şi pedepsit pentru asta;

301.       Ca părinte nu m-am ruşinat de copiii mei, dezbracându-mă în faţa lor;

302.       Ca părinte duhovnicesc (naş) nu am purtat grijă de fiii mei sufleteşti, atât cât mi-a stat în putinţă;

303.       Ca bărbat nu mi-am iubit soţia; am batjocorit-o, am certat-o, am batut-o, am ignorant-o, nu am ajutat-o şi nu m-am străduit să caut şi să găsesc armonia şi pacea în viaţa de familie;

304.       Ca soţie nu am ascultat de soţul meu, ci l-am certat, l-am ocarât, l-am batjocorit, l-am certat, l-am ignorant, nu l-am ajutat şi nu m-am străduit să caut şi să găsesc armonia şi pacea în viaţa de familie;

305.       Am silit pe soţul meu, din pricina mândriei şi a slavei deşarte, să cheltuiască bani pe îmbrăcăminte luxoasă şi la modă, pe plăceri şi deşertăciuni lumeşti;

306.       Nu m-am supus soţului/soţiei la îndatoririle conjugale, motiv pentru care am stricat armonia în familie şi a păcătuit;

307.       M-am despărţit de soţie/soţ fără motiv binecuvântat şi m-am recăsătorit, despărţind familie;

308.       Nu m-am îngrijit de mântuirea copiilor mei; nu i-am dus la spovedanie şi împărtăşanie şi nu le-am dat pildă prin viaţa şi comportarea mea;

309.       Când copiii mei au avut apucături rele nu i-am mustrat, nu i-am pedepsit şi nu i-am oprit de la acestea;

310.       Ca părinte, am îngăduit copiilor mei să trăiască în concubinaj, uneori chiar în casa mea;

311.        Ca părinte m-am purtat prea aspru şi am pedepsit pe nedrept pe copiii mei;

312.       Am povăţuit pe copiii mei sau pe cei din familia mea să “calce peste toţi” numai să iasă ei deasupra tuturor;

313.       Am purtat ură împotriva părinţilor mei pentru că nu am fost lăsat în voia mea, să fac ceea ce îmi plăcea mie;

314.       Nu am ascultat sfaturile părinţilor mei;

315.       Nu am cinstit pe parinţii mei, şi m-am purtat urât cu ei;

316.       Mi-am blestemat părinţii, i-am batjocorit, i-am batut, le-am spus cuvinte jignitoare, le-am dorit boală, necaz şi chiar moartea;

317.       I-am părăsit la nevoie, la boală şi în neputinţe, neajutându-i;

318.       Am văzut goliciunea părinţilor mei;

319.       Nu am ascultat de cei mai mari ai mei (profesori, conducători, sefi) atunci când m-au învăţat de bine;

320.       Nu am ascultat de părinţii mei duhovniceşti (duhovnic şi naşi), nu m-am rugat pentru ei, i-am batjocorit, i-am vorbit de rău, i-am urât;

321.       Am luat anticoncepţionale pentru a nu rămâne însărcinată sau pentru a avorta; am îndemnat şi pe alte femei să facă la fel, sau le-am ajutat într-un anumit fel;

322.       Am îndemnat/obligat sau am fost de acord ca soţia mea să facă avort;

323.       Am ajutat pe altă femeie (sau pe medic) să facă avort, sau am dat bani pentru a face avort;

324.       Am părăsit de bună voie copiii, lăsându-i în voia soartei;

325.       Mi-am petrecut multă vreme prin cluburi şi discoteci;

326.       Am râs fără de măsură, cu nepăsare faţă de alţii;

327.       Am mers la biserică (ca femeie) în perioada lăuzieii fără a-mi face îmbisericirea;

328.       M-am căsătorit cu rude;

329.       Nu m-am silit să câştig virtuţile dragostei creştine în legătură cu Dumnezeu şi cu aproapele;

330.       Nu am ţinut seama de smerenie şi răbdare, prin care se învinge răul şi se câştigă virtutea;

331.       Din cauza nepăsării mele, m-a stapânit uitarea, lenea, neevlavia şi nefrica de Dumnezeu;

332.       Fiind cuprins de nesimţire, de împietrirea inimii, am pierdut râvna, pocăinţa şi umilinţa, precum şi orice simţire a lui Dumnezeu;

333.       Fiind cuprins de nesimţire pentru păcatele mele, m-am apucat să învăţ pe alţii;

334.       De multe ori, fiind în biserică, atâta nesimţire am avut faţă de acest loc sfânt, încât am stat uneori cu dormitare, la vorbe deşarte şi cu glume;

335.       În toate lucrurile, cuvintele şi gândurile mele nu am cultivat răbdarea şi blândeţea lăsându-mă stăpânit în toată vremea de iuţimea, nerăbdarea, amărăciunea, supărarea, tulburarea, neliniştea, neîngăduinţa, răutatea şi viclenia;

336.       Am fost nemulţumitor şi cârtitor la obligaţiile pe care le aveam;

337.       Nu am fost atent la slăbiciunile şi neputinţele mele, ci la ale altora;

338.       În timpul rugaciunii nu m-am silit sa-mi concentrez atenţia spre a înţelege cele citite cu mintea şi inima;

339.       Uneori stând la rugăciune am avut gânduri spurcate; alteori am pierdut rugăciunea prin răspândirea la planuri nefolositoare;

340.       În vremea rugăciunii am avut uneori cereri nechibzuite către Dumnezeu şi, dacă nu le-am dobândit, m-am întristat şi nu m-am mai rugat;

341.       Am amânat rugăciunea;

342.       În vremea rugăciunii am lăsat mintea să-şi închipuiască pe Dumnezeu sau pe alţi sfinţi, în loc să o menţin atentă la sensul cuvintelor din rugăciune;

343.       Am gândit că sunt sporit duhovniceşte;

344.       În vremea rugăciunii, de multe ori m-am aflat dormitând cu mintea şi chiar cu trupul; alteori stând de vorbă cu gândurile şi imaginile care-mi veneau în minte, luând aminte la ele am râs, sau m-am lăsat tulburat şi de alte patimi;

345.       Când cineva m-a rugat să mă rog pentru el, eu fiind lenes, am pus motivul că sunt nevrednic de această rugăminte, sau doar l-am pus pe pomelnic la biserică, să se roage alţii pentru el;

346.       Alteori m-am rugat pentru alţii, şi dacă Dumnezeu le-a împlinit cererea lor, pentru a lor credinţă, eu m-am mândrit laudându-ma cu lucru strain, ca şi cum, pentru a mea rugaciune s-a facut aceasta;

347.       Am osândit pe alţii şi i-am judecat din ura şi răutate;

348.       Am clevetit (vorbit de rău) omorând cinstea altora prin vorbirea de rău şi prin defăimarea lor;

349.       Am pârât, am ocarât, am defăimat, am certat, am mustrat, am blestemat şi am batjocorit pe alţii;

350.       De multe ori nu mi-am oprit limba de la multe vorbe deşarte (bârfe);

351.       Uneori am avut obiceiul de a mă lăuda şi a spune minciuni spre a fi apreciat;

352.       De multe ori am vorbit cu viclenie şi făţărnicie spre a fi lăudat de oameni;

353.       De multe ori am lăudat lucrurile cele rele ale altora şi am vorbit de rău pe cei buni şi lucrurile lor cele bune;

354.       Am avut obiceiul de a povesti la superlativ (de a lăuda) faptele cele rele ale oamenilor care au fost tâlhari, desfrânaţi, beţivi;

355.       Am vorbit (sau am conceput) de multe ori glume cu, cuvinte sfinte;

356.       Am laudat pe unii în faţă iar cand nu erau de faţă i-am vorbit de rău;

357.       Am vorbit de multe ori cu viclenie şi linguşire pe alţii;

358.       M-am ruşinat de a opri pe alţii (cunoscuţi de ai mei) de la vorbirea de rău, de la clevetire, de la nedreptate şi de la orice fel de păcat; uneori m-am însoţit şi eu cu ei la acestea;

359.       Am jignit pe aproapele;

360.       Am uitarea de Dumnezeu lăsându-mă cuprins de cele cotidiene;

361.       Nu am avut evlavie faţă de cele afiorisite lui Dumnezeu şi de cele sfinte;

362.       Am dispreţuit pe alţii;

363.       Am drăcuit (naiba) neştiind că aceasta este blestem;

364.       Am avut îndoieli faţă de Dumnezeu / biserică / preoţi sau episcopi;

365.       Am fost laş uneori;

366.       Am avut afecţiune pentru cele pământeşti,

367.       Am fost nemulţumitor faţă de Dumnezeu şi de oameni;

368.       Am cârtit;

369.       Am fost obraznic;

370.       Am înşelat pe alţii;

371.       Am fost ironic;

372.       Am blasfemiat;

373.       M-am gândit uneori obsesiv, cum să-mi împlinesc patima;

Toate acestea pe care le-am mărturisit şi altele mai mari decât acestea de care nu-mi aduc acum aminte am făcut şi de care mă căiesc. Voiesc şi mă hotărăsc să nu le mai fac, deşi mă simt neputincios. Îl rog pe Dumnezeu prin sfinţia voastră, să-mi întărească această voinţă şi hotărâre, spre îndreptarea şi mântuirea mea.

Nădejdea în Dumnezeu: lumina vieţii

Nădejdea, ca virtute, este absolut necesară pentru mântuire. Ea întăreşte întreaga fiinţă a creş­tinului în Dumnezeu, într-o încredere necontenită în purtarea Lui de grijă; dă putere sufletului în faţa tuturor greutăţilor care-l asaltează, pentru a-l desparte de Dumnezeu. “Nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu” - ne spune sf. Maxim Mărturisitorul.

            Omul simte că trăieşte atunci când are o motivaţie. Motivaţia îi dă putere sufletului  să-şi împlinească dorinţa. Cu toate acestea, sufletul omului este suflare dumnezeiască şi nu se poate împlini prin lucruri materiale şi mărginite. Sufletul omului se împlineşte doar în relaţie cu Dumnezeu. Nădejdea în Dumnezeu nu este doar această motivaţie, ci aceea care îl ajută pe om să se  împărtăşească din voia lui Dumnezeu, luminându-l şi dându-i sens vieţii.

            Din punct de vedere lingvistic, nădejdea este încrederea sau convingere că ceea ce facem sau dorim se va realiza. Dacă ne raportăm la persoane, nădejdea este încrederea în sprijinul pe care ni-l oferă în anumite situaţii critice ale vieţii. Astfel nădejdea este o forţă interioară care ne dă tăria să înaintăm spre scopul suprem al vieţii, care este Hristos. În viaţa duhovnicească, unde constatăm atâtea neputinţe omeneşti, nădejdea îndreptată spre Dumnezeu este vitală. Sfântul Evanghelist Ioan ne aminteşte un cuvânt al Mântuitorului prin care este subliniată necesitatea de a ne pune nădejdea în Dumnezeu: “fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15,5)  

Lucrările lui Dumnezeu în om, după învăţătura sfinţilor părinţi, se numesc virtuţi. Dacă pomul se cunoaşte după roadă (Matei 12,33), tot astfel, şi virtuţile se cunosc după lucrarea harului lui Dumnezeu. Virtuţile sunt legate între ele, se cultivă şi se suţin unele pe altele, deoarece provin din acelaşi Duh Sfânt. Nădejdea nu poate exista singură, ci doar împreună cu alte virtuţi. Sfântul Ioan Scărarul vede o împletire între nădejde, credinţă şi dragoste, împletire care strânge şi întăreşte legătura tuturor ostenelilor duhovniceşti. “Credinţa poate să facă şi să zidească toate. Nădejdea este mereu înconjurată de mila lui Dumnezeu, al cărui sprijin avându-l nu va putea fi niciodată ruşinată. Dragostea nu cade şi nu se opreşte în alergarea sa.”

            Câtă lumină împărtăşeşte nădejdea în Dumnezeu putem înţelege privind la Maica Domnului, cea care s-a împărtăşit deplin din toate virtuţile. Începutul virtuţilor ei a fost sădit de părinţii săi Ioachim şi Ana, care, întristaţi fiind pentru nerodirea lor, au nădăjduit la mila lui Dumnezeu aducându-şi aminte de Avraam şi Sarra şi de ceilalţi câţi făcuseră experienţa unei astfel de întristări pentru lipsa de copii. Însoţiţi de credinţă nu au lăsat rugăciunea până nu au primit certitudinea că le-a fost ascultată. Lucrarea lor duhovnicească, plină de rugăciune şi nădejde a influenţat şi sufletul copilei lor, căci, Maica Domnului este cea prin care avea să lucreze virtutea.

Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre viaţa isihastă a Maicii Domnului, viaţă începută din momentul închinării ei la templu. Tradiţia bisericii relatează momentul când Maica Domnului,- adusă fiind la templu de către părinţii Ioachim şi Ana pentru a fi afiorisită Domnului - a intrat în Sfânta Sfintelor unde nu intra decât Arhiereul, şi acesta o singură dată pe an cu pregătire specială. Această retragere a Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor este văzută de Sf. Grigorie Palama ca o lucrare isihastă. Lucrarea Isihastă este lucrarea de retragere a omului din lume pentru a putea sta în linişte, la rugăciune cu Dumnezeu. Rugăciunea Maicii Domnului, nu era rugăciunea isihaştilor din perioada creştină, care practicau “rugăciunea lui Iisus”, ci era rugăciunea unei copile curate şi dornice de comuniune cu Dumnezeu.

Tot tradiţia biserici ne spune că, Maica Domnului se ruga, în perioada şederii ei la templu, să fie învrednicită pentru a fi slujitoarea acelei femei care va naşte pe Mesia - cel mult profeţit şi aşteptat în popor. Nădejdea Maicii Domnului a fost împlinită mai mult decât dorea, căci Dumnezeu a învrednicit-o să devină ea însăşi, cea care a născut pe Mesia. Cu toate acestea, Maica Domnului s-a numit pe ea, cu smerenie, “Roabă a Domnului”. Rugăciunea în isihie, precum şi smerenia au luminat-o, - cum nimeni dintre oameni nu a mai fost luminat, - căci Hristos I s-a arătat Maicii Domnului în iubirea Sa dumnezeiască şi ea L-a văzut aşa “cum este”!(I Ioan 3,2) Nu l-a văzut ca pe un copil sau ca pe un om matur, ca pe un învăţător sau ca pe un prooroc cum îl vedeu ceilalţi. În Iisus a văzut pe Dumnezeu-omul. În toată viaţa ei nu s-a raportat la Iisus ca la fiul său, ci ca la Dumnezeu. Deşi evangheliştii o numesc “Maică a Domnului”, ea se considera “Roaba Domnului”. Este singura care L-a cunoscut deplin pe Iisus ca Dumnezeu, iar nu prin ghicitură.

Rugăciunea în isihie (linişte) şi ferirea de păcat (pe cât este posibil omului) luminează şi întăreşte sufletul spre nădejdea în Dumnezeu. Pentru omul din lume, isihia este posibilă fragmentar, doar în timpul rugăciunii, când stă de vorbă cu Dumnezeu, prin izolarea de gândurile  cotidiene şi a patimilor.

Împărtăşindu-ne teoretic din învăţătura despre nădejde, ce vom zice atunci când ne vor cuprinde bolile, grijile zilnice sau deprimările? Ce vom face în faţa ceasului morţii?

Cultivând nădejdea vom zice că Dumnezeu a făcut pe om întreg, din nimic, a vindecat boli de nevindecat. La El este, nădejdea însănătoşirii noastre; iar despre grijă, tot El, prin David ne-a încredinţat ”Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni;”( Psalm 54,25); deprimării, care încearcă să ne închidă sufletul în întunericul iadului de unde ni se pare că nu mai este ieşire, îi vom pune înainte cuvintele Domnului încredinţate Sf. Siluan Atonitul: “Numai cei mândri suferă de la demoni, … Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”; iar în pragul morţii vom striga către Dumnezeu: "Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii".( Psalm 141,5)

Dumnezeu a dat omului ştiinţă şi pricepere pentru a le lucra în folosul său, nu pentru a se încrede în ele. “Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta.” – ne sfătuieşte Înţeleptul Solomon.(Pildele 3,5) Iar pe cei ce se încred în ei înşişi şi în simţămintele lor, acelaşi Solomon, îi numeşte “nebuni”. (Pilde 28,26).

Nădejdea trebuie cultivată prin rugăciune, lectură duhovnicească, meditaţie, cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu, la vieţile sfinţilor, ş.a. De asemenea, ea trebuie cultivată şi în împrejurările concrete ale vieţii: să ne încurajăm unii pe alţii atunci când avem un necaz, atunci când ne încearcă bolile sau atunci când ne simţim părăsiţi, ş.a. Cu cât viaţa omului este mai curată, mai în acord cu voia lui Dumnezeu, cu atât nădejdea lui este mai puternică, mai sigură. Totuşi, nici unul dintre noi, cei muritori nu putem spune că avem certitudinea absolută a mântuirii noastre, ci toţi tre­buie să mărturisim împreună cu Sfântul Apostol Pavel: "Prin nădejde ne-am mântuit" (Rom. 8. 24).

Îl rugăm pe Dumnezeu să ne întărească voinţa noastră spre voinţa Lui ca să putem spune cu tărie şi simţire sufletească: “Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, treime Sfântă, Slavă ţie!”

Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră

Icoana Maicii Domnului Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră (Sâmbăta din Săptămâna a cincea a Postului Mare)

Icoana Maicii Domnului „Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră” a fost zugrăvită de maicile Mănăstirii Leushinski cu binecuvântarea sfântului Ioan de Kronstandt în anul 1894. Însuşi sfântul Ioan a sfinţit-o şi s-a rugat dinaintea ei numind-o „Mântuitoarea Rusiei”.
Trei ani mai târziu, sfântul Ioan l-a binecuvântat pentru rugăciune şi nevoinţă dinaintea acestei icoane pe sfântul Serafim de Viriţa, care pe atunci vieţuia încă în lume, spunându-i:
- Vei fi schimnnic al Lavrei Alexandru Nevski. Roagă-te pentru mântuirea Rusiei înaintea acestei icoane.
Şi îi porunci să repete nevoinţa sfântului Serafim de Sarov: să se roage Preacuratei Maici a Domnului să trimită pace ţării.
După mutarea sa la Viriţa, în anul 1937, sfântul Serafim se rugă dinaintea acestei icoane 1000 de zile şi nopţi, cerând Maicii Domnului să trimită pace Rusiei.
Odată, o familie şi-a adus pruncul bolnav de la Sankt Petersburg la sfântul Serafim să se roage pentru sănătatea copilului, însă când intrară la cuviosul părinte, copilul era deja mort. Părinţii plângeau şi îl rugau să le ajute. Sfântul Serafim se rugă Maicii Domnului, iar copilul învie. Vestea minunii se răspândi cu repeziciune, pricină pentru care autorităţile hotărâră să confişte icoana. În acest timp, la sfântul Serafim veni o fiică duhovnicească, Lidia, pe care o tunse în monahism cu numele Varsanufia şi îi încredinţă icoana spre păstrare.
După ce în anul 1962, icoana Maicii Domnului fu adusă în Ucraina, dinaintea ei se rugă 1000 de nopţi schiegumena Alexandra care cu puţin timp înainte de plecarea sa la Domnul, săvârşită în 1978, auzi din icoană ziua adormirii sale.
În 1997, icoana fu dăruită Mănăstirii de maici a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Cernigov, Ucraina. Primele minuni săvârşită aici a fost îmbunătăţirea vieţuirii, încuviinţarea unui preot de sluji la mănăstire, sosirea  unor surori cântăreţe şi începutul lucrărilor de construcţie.
La 23 aprilie 2002, Biserica Ortodoxă Ucraineană a adăugată în lista icoanelor făcătoare de minuni, aşezând prăznuirea sa în Sâmbăta din Săptămâna a cincea a Postului Mare.

+ * + * +

Celei alese dintre toate neamurile, Stăpânei lumii, Fecioarei Născătoare de Dumnezeu, să-i aducem daruri de laude, că şi acum, precum mai înainte, pe cei căzuţi îi ridici, pe cei slabi îi întăreşti, pe bolnavi îi vindeci, de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi izbăveşti, pe cei slabi în credinţă îi înţelepţeşti, celor mâhniţă le dai tărie să creadă în puterea plină de har a sfintelor tale icoane, învăţându-i cu inima şi buzele pline de mulţumire şi de umilinţă să-ţi cânte ţie: Bucură-te, Maica noastră cerească, care cu cuvintele tale „Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră” dăruieşti putere plină de har sufletelor noastre! (Din Acatistul icoanei)

Acatistului Icoanei Maicii Domnului Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră (text, clic aici)

Judecare aproapelui

Atunci cand judecam pe cineva, se pune peste ochii nostrii o pereche de ochelari. Lentilele lor au culoarea unui pacat. Sa presupunem ca judecam pe cineva care s-a imbatat. Lentilele ochelarilor nevazuti, de pe ochii nostrii, ne vor face sa-l vedem si sa ne raportam ca la un betiv. Inseamna ca avem lentile de betiv. Daca le vom tine la ochii multa vreme, vom ajunge si noi sa ne imbatam, ca sa se implineasca cuvantul parintilor: " ce vei judeca in aceea vei cadea" sau cuvantul Mantuitorului "..cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura." (Luca 6,38) Acest exemplu, al betiei,  poate fi aplicat la toate pacatele.

O solutie eficienta, de a scapa de judecarea aproapelui, este privirea cu ochelarii judecatii doar la persoana noastra. Aceasta reiese clar din urmatoarea marturisire a Sf. Cuvios Parinte Pafnutie, Episcopul Tebaidei Egiptului: „Călătorind eu pe o cale, mi s- a întîmplat de am rătăcit din pricina unei neguri dese. Aflîndu-mă aproape de sat, am văzut pe unii care se împreunau fără de ruşine. Atunci am stat şi m-am rugat pentru păcatele mele. Deodată îngerul Domnului a venit acolo, avînd în mînă o sabie mare El mi-a zis cu glas puternic: „Pafnutie! Toţi cei ce judecă pe fraţii lor, vor pieri de această sabie. Tu însă pentru că n-ai judecat, ci te-ai osîndit pe sine înaintea lui Dumnezeu ca şi cum tu ai fi făcut păcatul, pentru aceasta numele tău s-a scris în cartea celor vii, în cartea vieţii" (P, o, c, 201 7 ; comp. Filip. 4 3 ; Ape. 3 5 ; 13 5-70; 17 8; 20 12; 21 2 7 ) ,

O pilda glasuitoare in acest sens, este si urmatorul film:

Despre Afectele (patimile)

 de  plăcere şi

întristare, de dorinţă şi de frică şi de cele ce decurg din acestea.

Sf. Maxim Mărturisitorul

Afectele acestea ca şi celelalte, nu au fost create

la început împreună cu firea oamenilor. Căci altfel ar intra în

definiţia firii. Spun, învăţând de la marele Grigorie al Nisei,

că ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai

puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de

desăvârşire. Prin ele, în loc de chipul dumnezeiesc şi fericit,

îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi

vădită asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare.

Căci trebuia, după ce s-a acoperit demnitatea raţiunii, ca firea

oamenilor să fie chinuită pe dreptate de trăsăturile

iraţionalităţii (dobitociei) la care a fost atrasă prin voia ei,

Dumnezeu rânduind prea înţelept, ca omul în felul acesta să

vină la conştiinţa măreţiei sale de fiinţă raţională.

Cu toate acestea şi afectele devin bune în cei ce se

străduiesc, şi anume atunci când, desfăcându-le cu

înţelepciune de lucrurile trupeşti, le folosesc spre câştigarea

bunurilor cereşti. De pildă: pofta o pot preface în mişcarea

unui dor spiritual după cele dumnezeieşti; plăcerea, în

bucuria curată pentru conlucrarea de bună voie a minţii cu

darurile dumnezeieşti; frica, în grija de a ocoli osânda

viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, pocăinţa care

aduce îndreptarea de pe urma păcatului din timpul de aici. Şi

scurt vorbind, asemenea medicilor înţelepţi care vindecă

prin trupul veninos al viperei o muşcătură înveninată sau

care se va învenina, să ne folosim şi noi de aceste afecte

spre înlăturarea răutăţii celei de faţă sau a celei ce va să fie

şi spre dobândirea şi păzirea virtuţii şi a cunoştinţei. Precum

am spus deci, acestea devin bune prin întrebuinţare în cei ce

îşi robesc orice cuget spre ascultarea lui Hristos.

 

Iar dacă Scriptura vorbeşte de vreun afect de

acesta la Dumnezeu sau la sfinţi , o face în ce priveşte pe

Dumnezeu pentru înţelegerea noastră, exprimînd prin

afectele noastre faptele mântuitoare şi binefăcătoare ale

Providenţei; iar în ce priveşte pe sfinţi, întrucât nu se pot

exprima raporturile lor spirituale cu Dumnezeu şi

dispoziţiile lor prin grai omenesc, fără afectele cunoscute

firii.

. ( Afectele sunt considerate de Sf. Maxim ca trăsături iraţionale pătrunse

în firea omului după căderea în păcat şi apropiindu-1 de animalitate,

întrucât şi animalele reacţionează iraţional prin aceste afecte la ceea

ce văd. Prin ele trupul e pus repede în mişcare spre tot ce apare

omului vrednic de râvnit, precum repede se contrage din fa ţa celor

primejdioase. ~n starea primordială omul îşi călăuzea viaţa cu totul

raţional. Trupul nu a scăpat prin mişcări anarhice şi dezordonate, sub

conducerea raţiunii şi a voinţei. Acum, chiar în starea de renaştere,

aceste afecte nu mai pot fi scoase din fire. Dar ele se pot folosi spre

un scop bun. Gândurile curate şi raţionale n-ar putea mişca uşor

trupul nostru, ajuns sub puterea acestor factori ira ţionali dar foarte

dinamici, spre ţintele fixate de ele. De aceea caută să câştige pentru

aceste ţinte afectele, ca prin impulsul lor să mişte uşor trupul prin ele. Se ştie că ideea teoretică nu prea are efect în ce priveşte

transformarea omului, până ce nu câştigă simţirea lui în favoarea ei.

Calea de la idee spre hotărîrea bună duce prin sentiment. Aceasta e

poate ceea ce numeşte Vîşeslavţev "sublimarea afectelor", în care

atribuie un mare rol imaginaţiei (Etica preobrajenago erosa). Aceasta

este şi calea pe care devine credinţa o putere transformatoare a

omului. Ea converteşte afectele spre alte ţinte, spre Dumnezeu. O

credinţă care nu dă astfel de roade, întinzându-se asupra întregului

om, e ceva de neconceput şi e de mirare cum ea poate fi susţinută de

protestanţi. Dumnezeu e lipsit de afecte. De asemenea îngerii care

sunt minţi pure (vnove"). Aceasta va fi şi partea noastră în viaţa

viitoare. Căci spune Sf. Maxim: "Afectele care conservă firea în

viaţa de aici nu se pot muta împreună cu noi la viaţa nemuritoare şi

vecinică")

 Pr. Dumitru Staniloae Filocalia Vol. III

Sfintirea caselor de Boboteaza

Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", contrar sensului originar de "apa sfintita". Explicatia este urmatoarea: atunci cand preotul sfinteste apa, la sfarsit, canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau". Cand se canta troparul, preotul stropeste pe credinciosi in cele patru puncte cardinale cu apa sfintita, spre alungarea "celui potrivnic", adica a celui rau, a celui urat, care este naluca, ve­denie rea, satana. De la actiunea stropirii cu apa sfintita si rostirea cantarii ei, s-a retinut in popor scopul urmarit prin aiasma - aiazma - iazma, de a alunga "aratarea urata si rea", adica duhul cel rau, satana.

Incepand cu primele zile ale anului civil, slujitorii sfintelor altare merg si sfintesc casele oamenilor prin stropire cu apa sfintita si vestesc Botezul lui Hristos.

Sfintirea caselor credinciosilor se face prin stropirea cu aghiasma mare in ajunul Bobotezei si prin slujba sfestaniei ce se savarseste la mutarea in casa noua si care se repeta in fiecare an sau chiar mai des, atunci cand lucrarea raului se face simtita in vreun fel in casa.

Omul este solidar cu tot ceea ce il inconjoara. Pacatele, faradelegile omului intineaza spatiul in care acesta le savarseste. Dimpotriva, curatenia vietii lui sfinteste mediul care-l inconjoara. Nu este intamplator faptul ca in popor s-a pastrat zicala: "Omul sfinteste locul".

Apa sfintita de preot poarta in ea puterea curatitoare si sfintitoare a harului dumnezeiesc.

Cand face sfintirea apei, preotul se roaga ca: "apa aceasta sa se sfinteasca cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea Sfantului Duh", "pentru ca sa se pogoare peste ea lucrarea cea curatitoare a Treimii celei mai presus de fire", "pentru ca sa fie tamaduitoare sufletelor si trupurilor si izgonitoare a toata puterea cea potrivnica" si pentru ca "prin gustarea si stropirea cu apa sfintita sa ne trimita Dumnezeu binecuvantarea Sa, care spala intinaciunea patimilor".

Termenul "aghiasma" vine de cuvantul grecesc "aghiasmos", care isi are originea in cuvantul "aghios"(sfant). "Aghiasmos" se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem "voi face o aghiasma", intelegem slujba, iar cand spunem "voi bea un pic de aghiasma", ne referim la apa sfintita.

Exista si o alta explicatie in legatura cu originea cuvantului "aghiasma". S-a spus ca el vine de la "iazma". In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", este indicat ca si in DLR, cu etimologie ne­cunoscuta.

E bine sa stim ca harul lui Dumnezeu vine acolo unde este chemat. Asa ca nu putem pune un semn de egalitate intre apa nesfintita si aghiasma. Nici in cadrul Sfintei Liturghii, harul lui Dumnezeu nu se pogoara peste toata painea care este in biserica, pentru a o preface in Trupul Domnului, ci doar asupra darurilor pregatite special pentru aceasta. Harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru si nu peste toata apa care exista in alte locuri. Iata de ce e bine ca omul sa-si deschida casa atunci cand preotul vine sa le sfinteasca, pentru ca sfintirea casei vecinului nu inseamna si sfintirea propriei case.