Sfântul Ioan Hrisostom - luminător și dascăl al lumii

Împovărat și dezamăgit de mulțimea problemelor, care-i îngrădesc libertatea, omul contemporan, ca și omul secolului IV caută odihna și distracțiile. De fapt, ceea ce caută el, este vindecarea sufletului său, pentru că simte că acolo este adevărata rană. Întrucât, oamenii acestor vremuri, și îndeosebi copiii trec prin diferite dezechilibre și carențe morale și educaționale, educația cunoaște o tot mai mare importanță și necesitate, astăzi, când e nevoie mai mult ca oricând de împletirea dintre cuvânt și faptă, este nevoie mai mult ca oricând de exemple vii, responsabile și morale. Apelul la marii dascăli ai creștinătății este un îndemn la simplitate, frumusețe spirituală și dăruire.

Din marea cetate a Antiohiei, a acestui mare oraș ce încânta privirea prin peisajul natural în care pădurile de chiparoși adăposteau și descopereau ca o licărire din loc în loc, temple din marmură închinate zeilor păgâne, ni se descoperă o apariție excepțională pentru vremea și mediul său, o personalitate care se deosebea prin idealurile și viețuirea sa de atmosfera spirituală și morală ce domnea în Antiohia în secolul IV.

Ioan Hrisostom aparținea unei societăți și unei lumi de conflicte, de răsturnări de situații și de oameni. Pe fundalul acestor răutăți, oamenii își continuă mersul lor distrugător. Acesta alcătuiește însăși istoria acestei perioade, istorie în care „oamenii cred și se roagă, se iubesc sau se urăsc cu pasiune, se entuziasmează și se ticăloșesc, se ridică și cad, se prigonesc, se trădează, se răzbună, etc.”[1]

În această atmosferă de criză morală și de dezechilibru sufletesc își desfășoară Sf. Ioan Hrisostom minunata sa operă de înnoire morală și spirituală, de luptă împotriva păgânismului, care distrusese toate valorile morale.

El a făcut studii strălucite în renumite școli ale vremii - Cezareea, Capadocia, Antiohia, Alexandria, Atena, Constantinopol, fiind vrednică de admirat seriozitatea și gravitatea purtării lui din timpul studiilor. El poate fi numit cu dreptate modelul studentului dornic de cunoaștere, care a avut înțelepciunea de a îndepărta ceea ce-i nefolositor de ceea ce-i folositor, într-un cuvânt, „de a cerne grâul de neghină”; era modelul studentului sârguincios și serios, care manifesta respect atât față de dascăli, cât și față de colegii lui. Și ce poate fi mai înălțător pentru vârsta de care se-nvrednicea acest mare dascăl, decât acea îndemânare și înțelepciune de a alege din științe, nu ceea ce este mai plăcut și încântă auzul, ci ceea ce este mai folositor, mai înălțător, având în acest sens marea mărturisire a Sf. Grigorie de Nazianz, care afirma că, instrucția pentru tineri poate fi „un izvor de zidire sau un început de ruină”.[2]

În spatele marilor oameni au stat modele de adevărate mame, care prin puterea exemplului și-au îndrumat copiii spre o educație completă, în care valoarea adevărată nu o dă inteligența, nici sociabilitatea, nici competența sau dezvoltarea personală, ci desăvârșirea. Termenul de dezvoltare este unul limitat, cu ramificații și cu terminații, pe când cel de desăvârșire este unul continuu, mereu orientat în sus, spre Înalt.

Dacă cuvintele frumoase te impulsionează, exemplul virtuos te atrage, de aceea primul mijloc de educație este bunul exemplu al mamei, care a înțeles și și-a asumat faptul că, jertfa înseamnă și durere și bucurie, a înțeles, de fapt că numai prin osteneală și îndurarea și transformarea suferinței va birui. Înțelegând această mare taină și, mai ales, nelipsindu-l pe copil de dragostea și de afecțiunea de care are nevoie pentru a se dezvolta armonios și pentru a putea face față tuturor problemelor ivite în viață, luând seama la întreaga lui viață, la tovărășiile, la cuvintele, la comportamentul lui, înconjurându-l cu povețe și cu îndemnuri folositoare și de suflet, mama, ca un grădinar minunat va îndepărta ceea ce este nefolositor și va adăuga ceea ce este de trebuință. Așa a fost Antuza, vrednica sa mamă, intenționată spre bine, în care virtuțile dragostei, înțelegerii, milei creștine lucrau atât de armonios în sufletul ei sensibil  și plin de duioșie.

Sfântul Ioan a fost atras, mai ales de frumusețile naturale, îmbinând armonios în cunoștințele sale aspecte ale vieții cu cele ale frumosului natural. Ioan Hrisostom este admirat nu numai pentru aleasa lui oratorie și pentru frumosul stil curgător, ci el este admirat, mai ales, pentru faptul că trăia deplin ceea ce spunea, tocmai de aceea el recomandă stăruitor tuturor retorilor să nu se lase înșelați de orgoliul frumoaselor cuvântări, devenind doar mânuitori ai formei, ci să pătrundă la esență, să pună cât mai mult accent pe fond, ba mai mult, să ajungă să stingă armonia dintre fond și formă, această armonie desăvârșită, care nu numai că le va fi de folos lor înșile, ci și ascultătorilor lor, prezentându-le frumosul în toată splendoarea lui adâncă. 

Ioan avea o mare dragoste față de om, însă această dragoste a lui de om nu ținea seama de clasele sociale și nu făcea discriminări între oameni. El iubea omul prin ceea ce este el ca om, iar nu datorită unor calități sau realizări ale sale: „Fără dragoste, toate celelalte calități și creații ale omului n-au valoare, pentru că nu promovează viața și fericirea. Dragostea este viață, este mers înainte, este lumină, este zbor spre înălțimi, este biruință asupra întunericului și asupra morții. Dragostea trebuie să înflorească în orice om și în orice situație, mai ales în împrejurările grele. Trebuie să iubim pe orice om, indiferent dacă ne este prieten sau dușman, cunoscut sau necunoscut, drept sau păcătos. Omul este cel mai prețios lucru care există în lume, mai valoros decât întreaga lume. Să imităm pe Dumnezeu care nu are dușmănie, ci numai dragoste față de om.”[3]

Punând în centrul preocupărilor sale omul, asupra căruia s-a aplecat cu atâta dragoste și dăruire, Ioan Hrisostom era conștient și credea cu tărie în puterea de îndreptare spre bine a acestuia, de perfecționare continuă. El însuși mărturisea în cuvântările sale despre marea valoare pe care o are sufletul omului, mai mare chiar decât întreaga lume. Ridicând condiția umană la această valoare extraordinară, el îl cheamă pe om la misiune, la o responsabilitate unică în această viață.

Ca o notă distinctă pentru veacul său este de remarcat faptul că, el nu era un speculativ, ci era unul care urmărea transformarea profundă a omului, orientarea lui deplină spre un mod de viață cu totul nou. Tocmai datorită acestui aspect, omul hrisostomic „nu e un om schematic, abstract, construit cu imaginația în cabinetul de lucru, ci un om adevărat, văzut în zbuciumul și lupta vieții, zugrăvit pe toate treptele existenței”, mărturisea Profesorul I. G. Coman.[4] Centrat pe simplitate, naturalețe, viață, stilul și limba Sf. Ioan împrumută aceste însușiri din însăși personalitatea sa, acordând în același timp atâta armonie și atâta cântec scrierilor și cuvântărilor sale, prin îmbinarea deosebit de atrăgătoare dintre fond și formă.

Pentru realizarea acestei opere mărețe, de zidire morală și spirituală, care începe din interior și se continuă în afară, este necesar ca, mai întâi, cel care a primit darul și puterea de a-i învăța și de a-i orienta pe ceilalți, să lupte cu sine, pentru a putea apoi lupta cu cei de lângă el, să fie el întâi modelul în această minunată operă de sinergie între cuvânt și faptă. Ioan a înțeles aceste adevăruri, iar prin exemplul vieții proprii, prin cultura lui înaltă, prin darul oratoric s-a făcut părtaș la suferințele și frământările oamenilor timpului său, înțelegându-le și având în continuare forța și puterea necesare de a le arăta adevărata față a lucrurilor.

Prin viața și prin măiestria cuvântărilor și a scrierilor sale, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost  și rămâne de-a lungul timpului un model.

Pătrunzând cu sfială, și totodată, cu stângăcie în lumea acestui minunat om al cuvântului și al faptei, gustând câte puțin, atât cât mi-a permis condiția de om, din minunățiile acestui mare deschizător de drumuri, în continuarea reliefării portretului său- atât de complet și de desăvârșit,- aș lăsa să vorbească cuvintele mari ale unor oameni luminați și biografi de renume: „Având o inteligență vioaie, un suflet înflăcărat și fraged, o sensibilitate vie, bun. Blând, generos, manifestând față de săraci acea blândețe compătimitoare, care va constitui izvorul elocinței sale, entuziasmându-se pentru ceea ce i se părea lui că este drept și adevărat, însă fără amărăciune, fără mânie, incapabil de prefăcătorie sau lașitate, având un caracter deschis ca și chipul său luminos, cu o statornicie neîntâlnită la tineri, Ioan avea ceva hotărât, aproape marțial în hotărârile lui, ceea ce-l amintea pe tatăl său”[5]. Un alt biograf scria- „Niciodată nu a rostit vreun cuvânt jignitor sau nepoliticos. Înăbușea orice pornire de mânie justificată împotriva păcatelor și răutăților, recunoscând că este o nebunie să osândești greșelile altora înainte să ți le îndreptezi pe ale tale proprii. Cultiva tăcerea cu o abnegație de sine vrednică de admirație, cunoscându-i-se darul vorbirii de care dispunea”[6].

Ioan, prin stilul armonios și prin cuvântările sale, prin care și-a câștigat epitetul de „Gură de Aur”, datorită adâncimii cuvintelor sale, a realizat, într-o frumoasă îmbinare acea minunată operă de dăruire și de eleganță, dusă până la sacrificiu, cunoscut fiind faptul că, fiecare pagină din opera oratorică și pedagogică a Sfântului Ioan Hrisostom cuprinde o continuă „ invitație la iubire”.

---

[1] Prof. Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, rev. Ortodoxia, 1957, nr. 4, p.532.

[2] Episcop vicar Adrian Botoșăneanul, Aspecte ale vieții sociale oglindite în opera Sfântului Vasile,  Revista S.M.M. 1979, nr 1-2, p. 140.

[3] Pr. Prof. Dumitru Călugăru, Actualitatea ideilor pedagogice în unele din lucrările Sf. Trei Ierarhi, revista M.A. 1974, nr 1-3, p.415.

[4] Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, rev. S.T. 1955, nr. 7-8, p. 354.

[5] Arhidiac. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Sfinții Trei Ierarhi, strălucite și neîntrecute modele de virtute creștină, rev. M. B., 1972, nr. 1-2, p.31

[6] Ibidem, p. 32

Sfantul Serafim de Sarov

 Sfaturi duhovnicesti

Aminteşte-ţi mereu, ascultarea le întrece pe toate. Ea întrece postul şi rugăciunea! Iar noi nu numai că nu trebuie să o refuzam, trebuie să alergăm în întâmpinarea ei! Noi trebuie să răbdam orice necaz care ar veni din partea fraţilor fără să ne tulburam şi să cârtim.

Sufletul trebuie alimentat şi hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui să practicăm lectura Noului Testment şi a Psaltirii. Aceasta ar trebui făcută în picioare. Din această lectura vine iluminarea minţii care este schimbată printr-o dumnezeiască schimbare.

Cel ce citeşte Sfânta Scriptură primeşte o căldură care în singurătate dă nastere la lacrimi, prin care omul este încălzit iar şi iar, umplut de daruri duhovniceşti, care dau o încântare minţii şi inimii dincolo de orice închipuire.

Mai presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea sufletului: "Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc." (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe langa alte bune lucrari, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere.

Cei ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa se straduiasca a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca rugaciunea catre Iisus Hristos.

In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.

Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre.

In fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore - de la zece seara pana la doua noaptea. Daca te simti slabit, poti sa dormi si in timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la sfarsitul vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu insumi din tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihna in timpul noptii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sanatos si vesel.

Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat.

Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp.

Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.

Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : "si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus" (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.

Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: "tulburatu-m-am si n-am grait" (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca "trebuie evitata acedia" si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.

Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.

Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.

Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.

Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.

Trupul este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci in acest fel patimile slabesc si omul devine normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura pacatul si boala va pleca.

„Noi nu merităm Împărăţia lui Dumnezeu când ni se pare că suntem mai buni ca alţii”

O frumuseţe asupra căreia timpul nu are putere

Interviu cu preoteasa Natalia Păduraru

Rotunjind vârsta onorabila de 81 de ani (chiar de ziua femeilor mironosite), preoteasa Natalia Paduraru ne-a impresionat prin dezinvoltura si prospetimea unui suflet tânar,combinate cu întelepciunea maturitatii. Am rugat-o la începutul acestui interviu sa-si aminteasca despre timpurile frumoase ale copilariei sale.

- M-am nascut în Soroca, am fost trei copii în familie. Tata lucra magazinier la o gara din Floresti. El era un intelectual, dar nu stia bine româneste si vorbea cu accent, din cauza aceasta era numit „bolsevic”. M-a trimis la scoala din gara aceea, unde erau într-o singura clasa elevi de diferite vârste. Când am trecut în clasa a 4-a, nu stiam nici tabla înmultirii. Tata a înteles ca daca ma mai tine la Rogojeni, apoi m-a pierdut. Si m-a trimis la Iasi, la un colegiu de 12 ani, cu studierea limbii franceze din prima clasa. Profesoarele erau maici frantuzoaice. Si noi am învatat a vorbi foarte bine aceasta limba. Dar la început îmi era foarte greu, am venit în clasa a 4-a si nu stiam nimic - nici matematica, nici gramatica! La orice observatie reactionam foarte bolnavicios. Odata, deoarece primisem nota 1, profesoara de franceza mi-a prins caietul pe spate si am umblat asa 24 de ore. Uneori se întâmpla sa nu-mi placa bucatele pe care ni le serveau - spanacul, spre exemplu, care-mi amintea de ceva foarte dezgustator. Si atunci una din maicile celea mi-a spus ca daca nu manânc, totul îi scrie tatei. Înghitind lacrimi si bând apa, am mâncat cu de-a sila totul, numai sa nu-i scrie tatei. De atunci, când vedeam spanacul sau alt fel de mâncare, necomestibil pentru mine, repede fugeam prima si o rugam pe sora sa-mi puna mai putin în farfurie.

Dupa liceu am dat la medicina la Bucuresti, eram deja casatorita si sotul fusese mobilizat pe front. Atunci, fiindca nu stiam ce sa fac, m-am gândit între timp sa studiez.

- Doamna preoteasa, o femeie crestina, cum poate combina dragostea fata de sot cu dragostea fata de Dumnezeu?

- (Dupa o pauza îndelungata) Stiti, foarte greu. Fiindca un sot trebuieste îngrijit nu numai cu mâncare, dar si sustinut moral, psihologic. Da eu… am cazut la examenul asta. Pentru lucrul meu îmi dadeam tot sufletul, dar pentru gospodarie - nimic…

- Pentru gospodarie, sau pentru sot?

- Dar pe sot îl neglijam de fapt. Si a fost un moment când el a ramas singur, fiind într-o perioada dificila a vietii sale - i se retrasese dreptul de a sluji. Apoi, si el si eu am stat la închisoare. Au fost fabricate diferite motive, dar cauza era una - propaganda religioasa.... Atunci, în acele 2 luni de detentie, am înteles un lucru: la judecata lui Dumnezeu va fi tot asa - o sa fim toti în iad cei care am gresit si nu ne-am pocait înaintea lui Dumnezeu, n-am constientizat ticalosia noastra. Dar eu personal am facut în viata foarte multe lucruri rele. De ce? Îmi parea ca fac bine. Asta este o întunecare a mintii, din cauza mândriei. Lucram bine, dar si ma mândream. Eram aparent foarte smerita, dar în sinea mea gândeam ca totusi suntem ceva - si eu, si sotul meu.

- Cât de greu a fost sa va pastrati credinta în perioada ateismului agresiv?

- Îmi amintesc cum ne-au facut o adunare la Spitalul Salvarii, fiind invitat un lector ateist. Atunci am fost chemata în fata auditoriului - se adunase tot colectivul spitalului - si rugata sa aduc dovezi despre existenta lui Dumnezeu. Dar mie mi s-a sters totul din memorie si am zis în sinea mea: Doamne, daca nu-mi amintesti ceva macar, o sa fac crestinatatea de râs. Si astfel, urcând scarile spre tribuna, mi-am amintit ce ne spunea odata un preot, pe când eram înca studenti - ca cea mai temeinica dovada a existentei lui Dumnezeu este poporul evreu. Noi atunci am ramas mirati, iar el ne-a explicat: toate popoarele se deznationalizeaza . Daca pleaca în Germania, Franta, el devine neamt, francez si asa mai departe. Dar nu tot asa se întâmpla cu evreii. Ei parca ar fi francezi, dar în esenta tot evrei ramân. Si eu am spus aceasta în fata celor adunati si am mai adaugat de la mine: „Avraam a primit binecuvântarea ca samânta lui va mosteni pamântul. Si acum uitati-va: în colhoz, în functie de maturatoare de strada, dereticatoare, acolo unde e munca mai grea, nu veti vedea evrei. Dar în medicina, în spitale - majoritatea sânt evrei. Si chiar aici, la noi, - am zis, - majoritatea sunt evrei. Ei, care au fost atâta timp gâtuiti si stersi de pe fata pamântului, astazi lucreaza, sunt calificati si-si au drepturile lor. Nu vi se pare ca aceasta este o confirmare a binecuvântarii pe care le-a dat-o Dumnezeu?” - ma adresez eu auditoriului, pornind în atac, ca sa scap de lectorul acela, caruia nu stiam ce sa-i mai spun. Atunci s-a lasat pentru un moment tacerea, apoi toti s-au sculat în picioare. Am crezut ca o sa ma împroaste cu ceva. Dar nu, ei vorbeau între dânsii, caci într-adevar erau majoritatea evrei. Mai apoi lectorul a venit la tribuna si a spus: „Vedeti, ea si aici îsi face loc de propaganda, dar atunci când noi nu suntem de fata?!”. Si-mi spune sa-i mai aduc si alte dovezi. Atunci eu i-am raspuns: „As putea sa va aduc o mie, dar tot D-voastra o sa spuneti ca fac propaganda religioasa. Acuma-i ora 12, zic, (dar adunarea începuse pe la 8.30) si bolnavii nostri, poate unii foarte gravi, ne asteapta. Iar noi suntem ocupati cu ceva, chipurile, foarte important. Daca vreti, putem discuta, dar în afara orelor de serviciu”. N-au avut ce sa-mi mai spuna. Însa printre hotarârile acelei adunari de pomina a fost si cea de a-mi lua diploma. Le-am spus ca pot sa-mi ia diploma, dar faptul ca Dumnezeu exista îl întelege oricine, chiar daca unii se sfiiesc sa declare! Si astfel am spart târgul atunci.

- Ne-ati marturisit ca în adolescenta ati fost educata în spiritul de a placea oamenilor, ceea ce cultiva fariseismul, lucru pe care l-ati înteles mai târziu. Dar cum poate fi atragatoare o femeie crestina, fara a dori sa placa cu tot dinadinsul?

- Cum poate fi atragatoare? Acum, când am ajuns la cei 80 si ceva de ani, va declar cu siguranta: este atragatoare daca este buna si blânda. Mântuitorul spune astfel: „Învatati de la mine, fiindca eu sunt blând si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre”. Din pacate, am înteles aceste lucruri cam târziu. În tinerete, însa, îmi pierdeam adesea controlul, nu ma mai supravegheam. Chiar sotul îmi spunea: „Tu stii ca esti mândra?” Eu, însa, nu recunosteam – cum, zic, când eu sînt cea mai smerita? Dar un lucru este sa stai asa ca mâta si sa vezi pe unde a intrat soarecele si cu totul alt lucru este sa fii într-adevar blând si smerit cu inima. Chiar mai deunazi m-am suparat pe o ruda de-a mea si-mi venea sa iau o ceasca si s-o arunc în ea. Dar mi-am zis: „Stii ce, mai retine-te si de data asta”. Dupa aceea m-am gândit si mi-am dat seama ca eu nici nu sunt crestina. Ar fi o mare ratacire sa-mi închipui ca as merita Împaratia lui Dumnezeu. Nu, noi nu meritam Împaratia lui Dumnezeu când ni se pare ca suntem mai buni ca altii. Daca acceptam acest gând, atunci ne-am prabusit în fundul iadului.

- Ce sfaturi ati mai putea sa le dati tinerilor, de la înaltimea experientei de viata pe care ati acumulat-o?

- Câtiva ani în urma, parintele Pavel de la Biserica "Sfântul Dumitru" din Chisinau spunea: „Nu dati sfaturi! În biserica este preot, trimiteti-i pe oameni la dânsul, ca el raspunde de toate”. Dar când ma pomeneam, eu de-acum am sfatuit-o ba pe una, ba pe alta. Mi-a trebuit multa vreme ca sa ma supraveghez si sa obisnuiesc a nu mai da sfaturi. Acum, când ma întreaba cineva ceva, îi raspund: „Asteapta pâna va veni parintele. Poate el nu e universal, dar daca tu te adresezi lui, apoi Duhul lui Dumnezeu, care lucreaza prin el, va descoperi cele privitoare la tine, adica cele ce-ti sunt folositoare”. Orice prieten sau vreo somitate în stiinta, în teologie, dar care nu-i preot, n-o sa te serveasca, fiindca acolo vorbeste eu-l personal al omului. Cred ca fiecare trebuie sa-si aiba duhovnicul lui. El nu trebuie ales la întâmplare, dar omul sa se roage lui Dumnezeu - Doamne, eu am nevoie de o calauza. Si se poate de gasit preoti. Chiar si cel mai rau preot, atunci când îti da dezlegare, se pomeneste în situatia de a se osândi mai întâi pe sine. Si pentru osânda pe care si-o asuma el, Dumnezeu îi descopera ce sfaturi sa dea. Asa ca fiecare ar fi bine sa aiba duhovnicul sau.

- Multi încearca sa înteleaga ce este întelepciunea. Dvs. ce ne puteti raspunde la aceasta întrebare?

- Întelepciunea este frica de Dumnezeu, cum scrie si în Sfintele Scripturi. Nu teama sa furi si sa te ascunzi de El. Nu, ci teama de a-l jigni. Ca Dumnezeu nu are tomuri de articole, pe care poti sa le uiti, dar are numai 10 porunci. Si aceste 10 pot fi respectate. Am o vecina, care-mi spune: „Eu nu pot sa ascund ceva de barbat, asa cum fac unele femei, ci ma sfatuiesc cu el în orice situatie. Bine, rau, dar hotarâm împreuna”. Apoi tot asa si noi trebuie sa ne apropiem de Dumnezeu si sa spunem: „Doamne, eu as vrea asa, dar tu spui altfel. Îndreapta-ma, schimba-mi mentalitatea cumva, ca sa nu-ti calc voia”. Si atunci Dumnezeu face treaba aceasta. Întelepciunea înca mai este smerenie. Dar nu smerenie ca a mea. Va spun, ca daca ati citi cartile de care am dat eu dupa 75 de ani, apoi v-ati speria! Mi-am dat seama ca toata viata m-am tinut de un principiu fals, adica de propria mea scoala. Mie-mi parea ca e bine - aha, înseamna ca te ghiftuiesc si pe tine cu ideile mele. Dar eu însami ma rataceam. Atunci am înteles ca pâna la 70 de ani eu nici nu m-am pocait cu adevarat. Si daca-ti dai seama de pacatele tale, atunci esti smerit - atunci nici nu te certi, nici nu-ti ceri drepturile, dar accepti tot si spui: „Doamne, primeste-ma cumva asa ca sa intru în anticamera tindei raiului. Dar numai cumva sa fiu cu Tine”. Si atunci se schimba toate în noi. Dar atâta timp cât noi vrem sa fim întelepti si înca sa-i învatam pe altii, atunci e vai de capul lor si de al nostru!

- Caracterul omului se formeaza din copilarie. Cum putem educa un copil în spirit crestin, astfel ca el, ajungând la maturitate, sa aiba o credinta vie, constienta?

- Copiii trebuie dusi de tare devreme la biserica. Si trebuie sa citeasca Sfânta Scriptura. Eu am doua nepoate si un nepot. Fetita cea mai mare a fiicei mele, pe atunci de vreo 14 ani, nu voia sa mearga la biserica. Si-mi spune fiica-mea: „Ce sa fac cu fata asta, ma tem ca se va lepada de Dumnezeu”. Atunci eu i-am zis sa le lase la mine pe ambele, cea mai mica avea 5 anisori. Am început a citi cu ele din Sfintele Scripturi si le mai explic, mai întreb ceva. Si asa citim noi câteva duminici la rând când, într-o buna zi, aud: „Nu, bunico, data trecuta ai spus altfel!” Atunci eu îi propun sa mai citim înca o data si sa vedem cine are dreptate. Si iata ca nepotica a absolvit scoala, mai întâi a intrat la o scoala de meserii, la croitorie, caci mai înainte de a fi om mare, e bine sa fii macar om mic. Între timp, s-a deschis Academia Teologica si ea a candidat acolo. A reusit, fiind a treia pe lista. Acum e casatorita, are copii, dar ce i s-a altoit din copilarie, a ramas. Asa ca trebuie sa le citim copiilor Biblia nu când se vor însura sau se vor marita, sau când o sa fie bunici, dar înca din clasele primare. Dar profesorii ar trebui sa fie de o tinuta înalta morala si duhovniceasca. Adica smeriti, sa aiba un duhovnic care sa-i calauzeasca, atunci societatea s-ar schimba.

- Credeti ca o femeie crestina poate influenta mult mediul din jurul sau? Si cum poate face acest lucru?

- Nu va pot da exemplul meu, fiindca eu am vrut sa schimb lumea si m-am certat cu toti (râde). Si acum se uita la mine fiecare si zice - o vezi, sterge-mi-o. De ce? Fiindca n-am avut tactul necesar si am pornit-o dupa 70 de ani. Nu degeaba ne scot la 55 de ani la pensie. Eu vorbesc foarte serios, fiindca noi ne uzam … Asa ca trebuia sa încep pâna la 55. Dar cred ca o femeie multe poate, daca se schimba mai întâi pe sine si se roage lui Dumnezeu. Si trebuie sa aiba neaparat un duhovnic serios, mai subliniez odata acest lucru. Daca nu-l are, sa se roage ca sa-l aiba. Caci Dumnezeu, care a facut mintea, urechea noastra, comunica cu noi cu mult mai repede decât credem.

- Va multumim din tot sufletul. V-am ascultat cu mare placere si mai asteptam si alte întâlniri pe viitor.

Interviu realizat de Alina Grigorascenco, apărut

în Curierul ortodox, iulie 2002

Urările doamnei preotese Natalia Paduraru – secrete de viaţă lungă şi fericită

Ce le doresc eu oamenilor în aceasta perioada a sarbatorilor? Sa ajunga crestini si sa citeasca cel putin o singura data Biblia. Poate va pare ca intru ca o habotrnica în religie, dar nu e asa. O sa va explic de ce.

Toata lumea doreste sa fie bogata. Exista un secret care-i foarte mic dar e sigur, actioneaza fara gres si daca citesti toata Biblia, apoi îl descoperi. Si anume – sa dam lui Dumnezeu zeciuala. Evreii pe vremea lor duceau la Ierusalim zeciulala – adica a 10-a parte din câstigul lor. Iar noi n-avem nevoie sa ne ducem asa de departe, ci trebuie sa dam la saraci si la Biserica.

În al doilea rând, toata lumea doreste sa traiasca mai mult. Eu spre exemplu, traiesc mai mult decât multi altii – am deja 82 de ani - stiti de ce? Într-o zi m-am suparat pe duhovnicul meu si i-am spus ceva si el mi-a raspuns – stiti ceva, de aceea mata ai trait atâtia ani, ca sa ai vreme sa te pocaiesti. Dar eu m-am gândit atunci – eu sa am nevoie de pocainta? Nu ma cunosti mata, nu stii ce “fruct” ai în fata. De atunci au trecut vre-o 14 ani si închipuiti-va ca eu am descoperit în biografia mea atâtea pacate, ca n-am posibilitatea nici sa le scriu – plus la toate nici nu vad bine. Pai iata, spuneam de secretul unei vieti lungi este pocainta în primul rând si în al doilea – postul. Dar e bine ca Dumnezeu mi-a dat atâta timp ca sa ma pocaiesc, caci iata ca atâtia oameni mor de tineri, iar eu înca merg, slava Domnului si pot sa ma duc la biserica. Atât ca sunt nevoita sa-mi scriu pacatele pe o foita, caci le uit.

Foarte multi oameni azi îsi pun speranta în tratamente, mai ales folosind metode noi de diagnostic si cele mai moderne preparate. Vreau sa va spun cu toata seriozitatea, ca medic ce am profesat timp de mai mult de 30 ani în medicina, ca cea mai buna modalitate de a ne însanatosi este postul. Cunosc multe cazuri când oamenii care au postit mult, la anumite boli – de inima, ale aparatului digestiv - s-au facut complet sanatosi si au trait înca multi ani dupa boala aceasta care era la punctul ei critic. De aceea zic sa nu neglijati citirea Bibliei, caci toate aceste lucruri utile le aflati anume de acolo.

Si înca unul din secretele vietii fericite ce-l aflam din aceasta Carte a Cartilor, este cel al relatiei armonioase în familie si cu toti cei din jur. E simplu de asemenea – trebuie sa ne învatam a iubi. Iar aceasta ce înseamna – sa nu ne iritam pe lucruri de nimic, sa fim îngaduitori si rabdatori. Asa cum ne învata si Apostolul Pavel în epistola sa catre Corinteni, capitolul 13: „Chiar daca asi vorbi în limbi omenesti si îngeresti si n-asi avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zânganitor. Si chiar daca asi avea si darul proorociei si asi cunoaste toate tainele si toata stiinta si de asi avea atâta credinta încât sa mut muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt... Si de asi împarti toata avutia mea si de asi da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste. Dragostea îndelung rabda, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeste raul....Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata...”

Sunt niste cuvinte simple, scrise de niste pescari, de niste oameni fara licenta, dar care merg la inima omului. Si daca noi am da atentie numai la acest capitol din Sfânta Scriptura, apoi familiile noastre ar deveni niste cuibusoare de rai!

Articol apărut în Curierul ortodox

Sf. Cuvios Porfirie – Despre Antihrist și 666

L-am întrebat într-o zi, în chilia lui:

”Părinte, în ultima vreme se vorbește mult despre 666, despre venirea lui antihrist care se apropie – unii susțin chiar că a și venit; se vorbește de asemenea mult despre pecetluirea electronică a mâinii drepte sau a frunții, despre confruntarea dintre Hristos și antihrist și despre zdrobirea celui din urmă, despre a Doua Venire a Domnului. Sfinția-voastră ce spuneți de toate acestea?”.

Părintele a răspuns:

”Ce să spun? Eu nu spun că am văzut-o pe Maica Domnului, că va avea loc război și altele asemenea. Știu că va veni antihrist, că va avea loc a Doua Venire a Domnului, dar când vor fi acestea, nu știu. Mâine? Peste 1000 de ani? Nu știu. Dar nu mă neliniștesc din pricina asta, căci știu că ceasul morții înseamnă pentru fiecare din noi a Doua Venire a Domnului. Iar ceasul acesta este foarte aproape”.

666 și antihristul

Mi-a zis:

”Părinte Athanasie (m-a luat de mână așa, strâns), eu acum sunt orb, ochii mei trupești nu mai lucrează, pentru că am cancer la hipofiză, dar am ochi duhovnicești și văd. Înainte să pleci, vreau să îmi spui ce a spus Gheronda Emilianos [Simonopetritul] despre 666 și despre antihrist?”.

Era în zilele de după Cernobâl, lumea era tulburată și oamenii mergeau cu zecile în fiecare zi, mai ales la Părintele Porfirie, care era aproape, în Atena, și neliniștiți îl întrebau:

”Ce va fi? Va veni antihrist să ne pecetluiască cu 666?”.

Și m-a întrebat iar:

”Ia spune-mi, fiule, ce spune Gheronda Emilianos despre 666 și antihrist?”.

Iar eu îi răspund: ”Gheronda, ne-a spus la o sinaxă de curând să nu ne neliniștim. Noi să ne îngrijim să avem o relație vie cu Hristos, iar lui antihrist să nu îi dăm multă însemnătate, căci altfel, acela va deveni centrul vieții noastre, iar nu Hristos”.

Îndată a lovit cu mâinile de pat de bucurie și a spus:

”Ce spui, fiule? Ce spui, fiule? Slavă Ție, Doamne, că am găsit un duhovnic care să fie de acord cu mine! Măi, copile, ce-au făcut duhovnicii, aici în lume?! Au tulburat sufletele, au creat o mulțime de probleme, familiale și psihologice cu acest 666. Nu mai poate lumea să doarmă și au început să ia medicamente de cap și pastile de somn, ca să poată să doarmă. Ce-i asta? Hristos nu vrea asemenea lucruri, fiul meu. Să-ți mai spun ceva?”.

Îi zic: ”Părinte, ce?”. Îmi spune: ”Pentru noi, creștinii, atunci când Îl trăim pe Hristos, nu există antihrist. Ia spune-mi? Aici unde stau eu în pat poți să stai și tu?”. Îi spun: ”Nu, Părinte”. Îmi spune: ”De ce?”. I-am răspuns: ”Pentru că, dacă stau peste dumneavoastră, vă voi strivi”. Îmi spune: ”Dar când poți să stai?”. Îi zic: ”Atunci când plecați dumneavoastră, Gheronda, pot să stau eu”.

Îmi spune: ”Exact, fiule, așa se întâmplă și cu sufletul nostru. Când avem în noi pe Hristosul nostru, poate veni antihrist? Poate intra vreo altă ființă potrivnică în sufletul nostru? Așa că, fiule, pentru că nu Îl avem pe Hristos în noi, de aceea azi suntem neliniștiți cu privire la antihrist. Când Îl punem pe Hristos în noi, toate devin Rai. Hristos este totul și în acest chip să le vorbești și tu oamenilor, fiule, și de ce este potrivnic nu ne temem. [ ...]

Căci, fiule, pe primii martiri i-au băgat la fiare, iar ei se însemnau cu semnul crucii și fiarele se făceau ca niște mielușei. Îi aruncau în mare, iar ei își făceau semnul crucii și marea se prefăcea în uscat și mergeau pe ea. Îi aruncau în foc și ei își făceau semnul crucii, iar focul se prefăcea în răcoare. Binecuvântatul meu fiu, ce suntem noi astăzi? Credem în Hristos? În crucea noastră? Dar de ce S-a pogorât Hristos? Nu S-a pogorât ca să întărească neputința noastră? Așa, fiule, să îi spui și lui Gheronda [Emilianos]. Iar tu să le spui oamenilor să nu se teamă de antihrist. Suntem fii ai lui Hristos, suntem copii ai Bisericii”.

Acest lucru m-a mirat foarte tare. Și a adăugat: ”Să îți spun ceva?”. Zic: ”Părinte, vă rog”. ”Patriarhul Dimitrie cum a venit în Atena?”. Îi zic: ”Cu avionul”. ”Ei, bine, știu că a venit cu avionul, că doar nu venea înot! Cu ce acte a intrat, vreau să zic?”. Îi zic: ”cu pașaportul, Gheronda”. – ”Grecesc sau turcesc?”. Îi zic: ”Nu știu”. – ”Ei, acum faci și pe înțeleptul! Cu pașaport turcesc a venit! Și care este simbolul național al Turciei, știi?”. Îi zic: ”Nu știu, Gheronda”. – ”Hai, c-ai întrecut măsura! Nu știi care este simbolul național al Turciei? Semiluna! Și știi cum este numită semiluna de către Părinții Bisericii noastre, după apariția lui Mohamed?”. Îi zic: ”Nu știu, Gheronda”. ”Ei, o să îți iau diploma aia și am să ți-o rup. Ce fel de teolog ești?” [...].

”Semiluna este semn al antihristului. Dacă semiluna este semn al lui antihrist și Patriarhul nostru are pe pașaportul lui semnul antihristului (cu tot cu ștampilele lor, și câte ștampile nu pun și în interior și în exterior?!), asta vrea să spună că Patriarhul nostru este antihrist? Nu, măi, copile! Nu, măi copile! Să nu îngrădim atât de mult mesajul Evangheliei! Hristos nu este atât de îngust la minte pe cât suntem noi, oamenii, pe care nu ne interesează decât să ne apărăm drepturile. Așa să îi spui lui Gheronda și așa să spui și oamenilor: nici de antihrist nu ne temem, și nici de 666”.

Sursă: Antologie cu sfaturi ale Părintelui Porfirie, pp. 71, 72-75, 2003.