Pacea lăuntrică - darul Sfântului Duh

„Omule, nu-ți da pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Să-ți păzești cu orice preț pacea lăuntrică. Împacă-te cu tine însuți, și atunci se vor împăca și cerurile și pământul cu tine.” (Sfântul Isaac Sirul)

 Vedeți cât de adânci sânt aceste gânduri și de câte ori repetă acest lucru? - dar nici până astăzi n’am putut ajunge la această treaptă. Putem fi toți buni dacă ne unim cu Izvorul vieții, cu Dumnezeu, din toată inima noastră; atunci El ne va da putere să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru. Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Mulți cad adesea în deznădejde și se ridică împotriva vieții lor, curmânduși-o, căci fără Domnul nu ne putem iubi nici pe noi înșine, cu atât mai puțin pe semenii sau pe vrăjmașii noștri. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.

Trebuie să supunem cuiva inimile noastre - și dacă le supunem cuiva de pe fața pământului, acest lucru ne poate aduce vătămare. Toți căutăm dragoste veșnică și neschimbătoare, pace fără de sfârșit, și cine poate da toate acestea? Nu ni le poate da nici mama, nici tatăl, nici fratele, nici sora. Toți aceștia ne pot părăsi, disprețui și lepăda. De ce? Pentru că toți suntem mărginiți în timp și în spațiu, toți ne aflăm în luptă cu puterile din văzduhuri care neîncetat ne întinează gândurile. Așadar, toți cei cărora ne supunem inimile, toți aceștia ne pot părăsi, ne pot răni. Duhurile cele viclene strecoară gânduri în dragostea noastră curată, dumnezeiască și caută să ne înrobească.

Dragostea dumnezeiască este nesfârșită, atotcuprinzătoare, iar noi viem, ființăm, trăim mărginiți, înrobiți nu numai de ființele vii, ci și de lucrurile moarte, fără viață, care sânt fără valoare. Inima noastră este înrobită de lucrurile lumești, iar dacă cineva i le răpește, suferă. Avem voie să ne alipim prin dragoste numai de Dumnezeu – mai întâi de Dumnezeu și abia apoi de rudele și semenii noștri.

Nu ne este îngăduit să ne fim idoli unii altora, nu este voia lui Dumnezeu. Sfinții Părinți spun că această naștere a noastră pe fața pământului este din îngăduința Domnului, după cădere – căci Dumnezeu le-a făcut pe toate și El este tuturor părinte - dar iată, din păcate, toate s’au tulburat. S-a tulburat și firea noastră, căci strămoșii noștri erau nemuritori. Prin căderea omului a venit moartea, s’a tulburat lumea materială, cosmosul, căci Adam a fost zidit ca o cunună a întregii Zidiri și stăpân al întregii lumi materiale. În fiecare persoană este reprezentată întreaga lume materială a Cosmosului și puterile cugetătoare, căci se spune că omul este

un micro-cosmos, o „lume mică.” Trebuie să ne întoarcem în brațele Părintelui nostru, ca să ne întărească în credință, să fim puternici într’însul, și prin Domnul vom vedea Împărăția Cerurilor.

Sfinții Părinți spun: „Ceea ce credința dorește, Dumnezeu făptuiește, dar plinătatea vieții Creștine este desăvârșita smerenie.” Chiar unul dintre prorocii Legii Vechi spune: „Numai asupra celui blând și smerit cu inima voi privi.” Cei blânzi și smeriți sânt moștenitorii Împărăției Cerurilor, și vouă, tuturor, vă doresc să fiți și voi fii ai Luminii, și să ne aflăm împreună înaintea Domnului, să-L slăvim pe Domnul pururea și în veacul veacului.

Iată, planeta noastră a ajuns la sfârșitul ei; tot ceea ce s’a întâmplat, până la capăt, și mai cu seamă în această scurtă vreme, totul trece neînchipuit de repede - și slavă lui Dumnezeu că este așa, ca viața noastră să nu fie în zadar, să nu ne chinuim aici fără folos, căci Împărăția Cerurilor este o stare gândită a sufletului, iar iadul asemenea; noi acum suntem în rai, acum în iad. Când ne aflăm într’o stare rea, în noi e iad, nu avem pace, nici liniște. Când avem în inimă bucurie, atunci ne simțim ca în Rai. De aceea trebuie neîncetat să ne ostenim în rugăciune. Puțini sânt cei de pe fața pământului care primesc în dar harul. Am cercetat cu foarte mare luare-aminte felul cum s’au simțit Sfinții Părinți în timpul vieții și cum au reușit să păstreze acest dar al harului până la capăt, aici - harul primit în dar.

Sfinții Părinți spun că aici pe pământ se află oameni care au păcătuit mult, care au cercarea vieții, dar care, atunci când s’au întors la Domnul, nu s’au mai abătut nici la dreapta, nici la stânga, ci au mers de-a dreptul spre Domnul. Și Sfântul Apostol Pavel, și Maria Egipteanca, și mulți alții, când s’au întors la Domnul, au rămas cu El. Noi încă nu am ajuns la această înălțime, pe noi încă ne atrage ceva aici, pe pământ. Acum suntem în odihnă, acum în luptă, dar puțini sânt cei ce dobândesc darul harului. Eu tare m’am minunat când am înțeles că puțini sânt monahii care primesc harul în dar și că mulți dintre oamenii din lume au primit acest har. Aproape acum un an a venit la mine un tânăr din Bania Luka, care se îndeletnicea cu rugăciunea lui Iisus. De puțină vreme un prieten de-al lui, care era căsătorit și avea copii, a învățat și el să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus. Mult m’am mirat când prietenul său a venit și mi-a spus cum inima i se roagă neîncetat și rugăciunea curge neîntreruptă. Acest tânăr era atât de luminat de bucurie, plin de o pace negrăită. El s’a încredințat pe sine, pe soția și pe copiii săi lui Dumnezeu și a dobândit în dar harul. Prietenul care la învățat rugăciunea nu a dobândit acest har, deși s’a rugat îndelung pentru a-l primi. Așadar, Domnul privește la inima noastră, iar când noi ne rugăm din inimă, Domnul de îndată ne mângâie.

Numai cei ce au primit harul în dar pot cunoaște starea sfinților și a îngerilor. Alții nu o pot cunoaște. Ne rugăm noi lui Dumnezeu și ne trudim, dar dacă cineva nu a dobândit harul nu poate înțelege starea îngerilor și a sfinților, căci acestea nu pot fi deslușite în cuvinte.

Staretul Tadei 

 de la Mănăstirea Vitovnița 

„Cum îți sânt gândurile așa îți este viața.”

Din Pateric - Dulce sfătuire despre mântuire

Au venit odată fraţi la avva Pamvó şi l-a întrebat unul:
– Avvo, eu postesc câte două zile şi mânc două pâini; oare îmi mântuiesc sufletul, sau mă rătăcesc?
Iar celălalt zise:
– Avvo, eu capăt din munca mâinilor mele doi bani zilnic, şi păstrez puţin pentru hrană, şi ce rămâne dau milostenie; oare mă mântui sau pier?
Deşi l-au r
ugat mult, nu le-a răspuns. După patru zile aveau să plece, iar clericii îi mângâiau, zicând: nu vă amărâţi, fraţilor; Dumnezeu vă va da răsplată. Aşa este obiceiul bătrânului, că nu vorbeşte degrabă, dacă nu-l încredinţează Dumnezeu.
Atunci ei se duseră la bătrân şi i-au spus:
– Avvo, roagă-te pentru noi.
– Vreţi să vă duceţi?
– Da.
Şi reamintindu-şi lucrarea lor, scriind pe pământ, zise: Pamvô, postind câte două zile la rând şi mâncând o pereche de pâini, oare prin asta este călugăr? Nu. Şi Pamvo lucrează de doi bani pe zi şi-i dă milostenie; oare prin asta este călugăr? Nu.
Apoi le zise şi lor: bune sunt faptele, dacă-ţi păzeşti conştiinţa faţă de aproapele, aşa te vei mântui.
Şi lămurindu-se, se duseră cu bucurie.

S-au dus odată patru din Sketis la marele Pamvó, îmbrăcaţi în piei, şi i-a dat de ştire fiecare despre virtutea tovarăşului său. Unul postea mult, al doilea era neagonisitor, iar al treilea dobândise multă dragoste. Iar despre cel de-al patrulea spuseră că de douăzeci şi doi de ani era sub ascultar
ea unui bătrân.
Avva Pamvó le răspunse: vă spun că virtutea acestuia este mai mare. Fiecare dintre voi, orice virtute a dobândit, şi-a dobândit-o cu voia lui; acesta însă, tăindu-şi voia sa, face voia altuia. Asemenea oameni sunt mărturisitori, dacă păzesc (această rânduială) până la capăt.

Călătorind odată avva Macarie împreună cu fraţii prin Egipt, a auzit un copil zicându-i mamei sale: mamă, e un bogat care mă iubeşte şi eu îl urăsc, şi un sărac mă urăşte şi eu îl iubesc. Avva Macarie ascultă, minunându-se. Fraţii îi ziseră:
– Ce înseamnă cuvântul acesta, părinte, de te-ai minunat?
– Domnul nostru este, zău aşa, bogat, şi ne iubeşte, iar noi nu vrem să ascultăm de El, iar vrăjmaşul nostru Diavolul e sărac şi ne urăşte, iar noi iubim spurcăciunea lui.

Zicea avva Pafnutie, ucenicul avvei Macarie: l-am rugat pe părintele meu:
– Spune-mi cuvânt.
– Nu fă rău nimănui, nu osândi pe nimeni. Păzeşte-le pe acestea şi te vei mântui.

A spus avva Pimen că a spus avva Pafnutie: În toate zilele vieţii bătrânilor, de două ori pe lună mergeam la ei, fiind la o depărtare de douăsprezece mile de ei, şi le spuneam lor toate gândurile, şi nu-mi spuneau alt cuvânt decât acesta „în orice loc te-ai duce, nu te măsura pe tine însuţi, şi vei fi liniştit“.

A zis avva Pimen: dacă greşeşte omul, şi tăgăduieşte, zicând „n-am greşit“, nu-l mustra. Dacă nu, îi curmi însufleţirea. Dacă-i spui „nu te descuraja, frate, ci păzeşte-te de acum încolo“, îi trezeşti sufletul spre pocăinţă.

Un mirean cu viaţa foarte evlavioasă s-a dus la avva Pimen. S-au nimerit la bătrân şi alţi fraţi, cerând să audă de la el cuvânt. Atunci bătrânul îi spuse mireanului celui credincios:
– Spune-le cuvânt fraţilor.
El se rugă aşa: iartă-mă, avvo! Eu să învăţ am venit. Silit fiind însă de bătrân, spuse: Eu sunt mirean şi vând verdeţuri. Şi negustorind, dezleg legăturile şi le fac mai mici, cumpăr ieftin şi vând scump. Din Scriptură însă nu ştiu grăi; o să vă spun o pildă. Un om i-a zis prietenului lui: fiindcă am dorinţa să-l văd pe împărat, haide cu mine. Prietenul îi spuse: vin cu tine până la jumătatea drumului. Şi îi spuse altui prieten: haide tu, du-mă până la împărat. Iar el îi spuse: te duc până la palatul împăratului. Îi spuse şi celui de-al treilea: hai cu mine la împărat. El îi spuse: vin, te petrec în palat, mă înfăţişez şi vorbesc şi te fac să intri la împărat.
Ei l-au întrebat:
– Care e tâlcul pildei?
– Prietenul dintâi este nevoinţa, cea care ne călăuzeşte până la cale; al doilea este neprihănirea, care ajunge până la cer, al treilea, milostenia, care petrece până la Dumnezeu împăratul, cu îndrăzneală (familiaritate, nonşalanţă).
Iar fraţii se duseră lămuriţi
  

Un frate îl întrebă pe avva Pimen:
– Am făcut păcat mare şi vreau să mă pocăiesc trei ani.
– E mult.
– Dar până-ntr-un an?
– E mult.
Cei de faţă ziseră:
– Până în patruzeci de zile?
– E mult. Apoi adăugă: eu aşa spun, dacă din toată inima se pocăieşte omul, şi nu păcătuieşte mai departe, şi în trei zile îl primeşte Dumnezeu.

Despre cădere și ridicare

De se va răscula în cugetul tău roiul gândurilor urâte și slăbind vei fi biruit, să știi că te-ai despărțit pentru o vreme de harul dumnezeiesc. De aceea ai și fost dat pe mâna căderii tale, după o dreaptă judecată. Drept aceea, în luptă să nu fii lipsit niciodată de har, din nepurtarea de grijă, nici pentru o clipă. Iar de vei putea să te ridici din alunecare și să treci peste zidul gândurilor pătimașe și peste atacurile întinate necontenite, aduse de marea dibăcie a vrăjmașilor, să nu uiți de harul dat ție de sus. Căci zice Apostolul: „Nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care e cu mine”, a lucrat o astfel de biruință și m-a ridicat din gândurile întinate ce s-au sculat asupra mea, și m-a izbăvit de bărbatul nedrept, adică de diavolul, și de omul cel vechi. Pentru aceasta, ușurat de aripa Duhului și slobozit de povara trupului, am putut zbura deasupra dracilor ce umbla să vâneze și să prindă mintea omeneasca cu patima plăcerii, pe care i-o arată, atrăgând-o cu sila spre ea. Cel ce m-a scos prin urmare din Egipt, adică din lumea pierzătoare de suflet, Acesta este cel ce, luptând pentru mine cu braț ascuns, a biruit pe „Amalec” și mi-a dat nădejdea că Domnul va zdrobi de la fața noastră și celelalte neamuri ale patimilor necuvioase. Acesta este Dumnezeul nostru, care ne va da înțelepciune și putere (căci cine sunt aceia care, luând înțelepciune, nu au luat și puterea Duhului, spre a birui pe vrăjmași), „acesta va înălța capul tău peste vrăjmașii tăi și-ți va da ție aripi ca de porumb și, zburând, te vei odihni la Dumnezeu”. Pune deci în socoteala Domnului harul curăției, mulțumindu-I că nu te-a închis în mâinile voilor trupului tău, ale sângelui și ale duhurilor stricăcioase și necurate, care le întărâta pe acestea, ci te-a întărit pe tine cu dreapta Lui. 

Poate fi cineva foarte bogat în virtuți, dar dacă din nepăsare se abate de la ceea ce se cuvine, se ridică asupra lui „fiii răsăriturilor rele de la Amalec și mai ales de la Madiam”, puterea cea iubitoare de curvie, împreună cu „cămilele lor”, adică cu amintirile pătimașe, cărora nu este număr, și nimicesc toate roadele pământului, adică ale făptuirii și ale deprinderii celei prea bune. Atunci sărăcește „Israel” și se împuținează cu sufletul și se vede silit să strige către Domnul. Iar din cer se trimite gând bun, care imită pe Ghedeon prin multa credință și smerita cugetare. „Căci mila mea, zice, este cea mai smerită în Manase”, ca să lupt împotriva atâtor mulțimi „cu trei sute de oameni slabi” și să dobândesc în chip minunat biruința împotriva vrăjmașilor, cu ajutorul harului.

Se întâmplă uneori că, învățătorul e dat spre necinstire, suferind încercările pentru cei ce s-au folosit duhovnicește. Căci „noi, zice, suntem necinstiți și ocărâți și neputincioși, iar voi v-ați făcut slăviți si puternici întru Hristos”.

Luna, crescând și iarăși scăzând, arată starea omului care acum face cele bune și acum păcătuiește, apoi se întoarce prin pocăință la viața virtuoasă. Deci, nu s-a pierdut mintea celui ce a greșit, cum socotesc unii de la voi, precum nu se micșorează trupul lunii, ci lumina ei. Omul își recâștigă așadar iarăși strălucirea sa prin pocăință, precum luna, după ce s-a mistui, se îmbracă iarăși de la sine cu lumina. Căci „cel ce crede în Hristos, de va și muri, viu va fi”; „și va cunoaște, zice, că Eu Domnul am grăit și voi face”.

 

Gândul pătimaș este izvor și pricină a stricăciunii prin trup. Cel ce cultivă însă trezvia îl alungă din suflet, după greșeală, prin pocăință, dar și înainte de greșeală. Bine este deci căci ați plâns mai mult, ca să se scoată din mijlocul vostru gândul viclean și necuvios, care v-a îndemnat să faceți acest lucru. Prin urmare plânsul se împotrivește duhului stricăciunii.

Sfântul Ioan Carpatinul