Bomba cu hidrogen
Părintele Ioil zicea odată:
„Se neliniştesc oamenii pentru ce se va întâmpla dacă va fi război şi va cădea o bombă cu hidrogen…
Creştinul meu, ce sunt acestea care cugeţi? Ce bombă cu hidrogen să cadă? Bomba cu hidrogen a căzut! A căzut cu mii de ani înainte. Atunci când a păcătuit Adam, iar numele ei este moarte! Aşadar, ce importanţă are dacă va fi război? Ce importanţă are dacă vei muri împreună cu mulţi de la o bombă sau de unul singur din cauza unei boli?
Un fapt este sigur: vei muri! Fii aşadar gata şi încetează să te mat preocupi plin de nelinişte dacă va fi război şi dacă vor cădea bombe de un fel sau de altul… Bomba a căzut şi în fiecare clipă seceră o mulţime de vieţi omeneşti…”
 
„Acţiunile şi clocot”
Discuţie cu un teolog:
–   Creştinul, părintele meu, trebuie să fie omul acţiunii. Viaţa monahală însemna lipsă  de activitate.
-    Oh, bietul de tine! Nu laşi puţin acţiunea şi clocotul pentru a privi puţin şi la starea ta? Doar acţiune şi clocot suntem, lăsând sufletele noastre să ajungă nişte pământuri sterpe. Curăţă-ţi cu mult sârg sufletul de patimi şi tot ce vei oferi aproapelui va fi nu din goliciunea ta interioară, ci din prisosul tău.
 
Răspuns împotrivitorilor monahismului
Un copil dintr-o familie vădit credincioasă sub anumite aspecte, educat şi cu un loc bun asigurat în societate, şi-a dorit să meargă la mănăstire. Familia a reacţionat cu duritate. I-au scris şi părintelui Ioil, rugându-l să facă ceva pentru ca să se răzgândească (copilul).
„Este păcat”, scriau, „ca un om cu succes în viaţă să părăsească lumea”.
Răspunsul părintelui Ioil:
„Credeţi că slujirii lui Dumnezeu – întrucât viaţa monahală aşa ceva este nu trebuie să i se dedice cei care au succes în viaţă, ci doar rataţii, naufragiaţii, oropsiţii? întrucât gândiţi aşa nu vă pot ura decât felicitări călduroase! şi mai sunteţi şi oameni credincioşi!…”
 
Asceză şi discreţie
Într-o anumită discuţie, apărând cu putere viaţa monahală, a zis: „Fără smerenie omul nu vede faţa lui Dumnezeu. Pentru trup smerenia înseamnă post, priveghere, reaua petrecere, asceză în general. Pentru suflet smerenia înseamnă neieşirea în evidenţă. Asceză şi neieşirea evidenţă, iată aşadar cele care ţin în smerenie atât trupul cât şi sufletul. Monahul exact acest lucru îl face: smereşte prin asceză trupul şi prin neieşirea în evidenţă (la vedere) sufletul.”
 
Armonia Sfinţilor Părinţi
Părinţel Ioil spunea:
–   Dacă îi citeşti pe Părinţi, vei vedea că în multe chestiuni au o poziţia originală, uneori intrând în dezacord cu ceilalţi. De pildă un loc din Scriptură unul îl poate tâlcui într-un fel, iar altul în mod diferit. Dacă există insă o chestiune la care niciun Părinte nu este în dezacord, aceea este legată de asceză. În privinţa ei există o armonie universală a tuturor Părinţilor. Toţi laudă postul, privegherea, sărăcia de bunăvoie, călirea trupului în condiţii dificile şi reaua petrecere în general. Nimeni nu laudă comodităţile, lejerităţile şi traiul bun. Pricepi semnificaţia acestui lucru?
 
Imitare sau admiraţie
A fost întrebat de cineva: – De ce întâlnim asprimi atât de mari în vieţile asceţilor? Este posibil să punem în practică astfel de lucruri?
- Sunt scrise fie pentru a-i imita, fie, dacă nu reuşim acest lucru, pentru a-i admira şi a ne smeri la vederea propriei noastre slăbiciuni. Nevoinţa celorlalţi ne cheamă, aşadar, la imitare sau la admiraţie şi smerenie. Noi, în loc să-i admirăm pentru reuşitele lor şi să deplângem starea noastră, îi batjocorim şi îi ironizăm. Ei, va să zică, nu au prins sensul adevărat al creştinismului, Insă 1-am prins noi!… Dumnezeul să ne lumineze pentru a ne vedea starea în care ne aflăm…
 
Sfinţii Părinţi înseamnă viaţă
Discutând despre Părinţi cu un teolog modernist, a spus: – Suntem atenţi la ce au spus şi scris Părinţii, şi nu la cum au trăit în loc să facem comentarii la textele Părinţilor, ar trebui mai bine să le copiem viaţa. Părinţii s-au rugat mult, au privegheat mult, au postit mult, au iubit sărăcia şi simplitatea, au urât cugetarea lumească, s-au războit cu înşelăciunile, s-au scârbit de comodităţile vieţii, au fugit de ranguri, au iubit mucenicia. Facem noi aşa ceva? Ţinem în mâini cărţile Părinţilor şi viaţa noastră constituie o negare a vieţii lor. Părinţii sunt viaţă, nu filologie.
 
„Apostolul este frumos”
Într-o altă discuţie, care se referea la cei ce reduc Sfânta Liturghie doar la ce se vede şi se aude, a spus: – Îi auzi că fac următoarea remarcă: „Ce frumos a citit cântăreţul Apostolul”.
Ce frumos a recitat cântăreţul Apostolul ar trebui să spunem sau ce frumos a fost Apostolul citit de cântăreţ? Conţinutul Apostolului a fost frumos şi la el trebuie să luăm aminte.
 
Simplitate – Profunzime
Într-o discuţie, unde se vorbea de predică: – Predica trebuie să fie simplă şi profundă. Profundă pentru a atrage şi simplă pentru a fi înţeleasă.
 
Muncă şi moarte
Părintele Ioil lucra neîncetat. În pofida faptului că se îmbolnăvise de tuberculoză în tinereţile lui, ţinuse toate posturile. Din pricina aceasta, unul dintre prieteni 1-a sfătuit să mai slăbească şi din post şi din muncă.
Răspunsul lui a fost:
- lubitul meu, omul undeva trebuie să se consume şi să se şlefuiască. Dacă nu se şlefuieşte în muncă, se şlefuieşte în păcat. Nu exista fericire mai mare ca cineva să se şlefuiască în lucrarea lui Dumnezeu. Lucrare şi moarte, aceasta să fie deviza noastră. Să muncim aşadar, pentru că vom muri.
 
Credinţă şi minuni
Înainte de război, călătorind cu trenul spre Atena, într-o staţie a auzit că în acel loc se petrece o minune (o icoană lacrima). A rămas în tren, fară să fie influenţat de această ştire, citind în continuare o carte, timp în care trenul se golea cu rapiditate, călătorii alergând către biserica respectivă – care era aproape de gara – pentru a vedea minunea. După puţin timp, s-au întors. Cel care stătea exact în faţa părintelui loil se uita la acesta cu asprime. Îi era clar ca „popa” – doar el – nici măcar nu se clintise din locul său.
–   Matale, părintele, se vede că nu crezi! – i-a spus mustrător părintelui loil.
–   Eu cred şi de aceea nu mă impresionează minunile. Tu nu crezi! Şi te-ai dus să vezi minunea ca să crezi. Nu este aşa? Ia spune-mi, acum crezi?
Nota de trecere sau foarte bine
 
Discuţie cu un profesor de gimnaziu:
- Părintele meu, nu găsesc deloc corect că un creştin să facă binele pentru a se bucura de răi şi pentru a scăpa de iad. Binele ar trebui să-I facem numai şi numai din dragoste pentru Dumnezeu.
- Tu, în schimb, când îi evaluezi pe elevi tăi, numai cu nota minimă şi maximă îi notezi. Nu ai şi alte note?
- Am la dispoziţie o mare varietate De note. Plec de la zero la 10. Cei care iau de la cinci în sus promovează, ceilalţi sunt picaţi.
- Creştinismul are şi el propria lui scară de evaluare. Foarte bine primesc cei care fac binele numai şi numai pentru că doresc, că fii ai lui Dumnezeu, să împlinească voia Tatălui lor. Celor care fac binele doar pentru a avea parte de bunătăţile raiului le dă cea mai mică notă. La fel primesc şi cei care vor să scape de iad. Toate aceste note sunt mai sus de cinci şi, prin urmare, de promovare, atât timp cât cei care le iau fac binele. Tu, dacă vrei, luptă-te pentru nota cea mai mare. Nimeni nu te împiedica. Priveşte-i însă cu simpatie pe acei sărmani care se silesc fie pentru un amărât de cinci.
 
Îndemn la împăcare
Dialog cu un ţăran:
- …Dar nu pot, părintele meu, să-i vorbesc eu primul. Fratele meu trebuie să-mi vorbească primul. El a greşit, nu eu. Şi apoi el este mai mic decât mine.
- Tu spune-mi, cine este mai mare? Noi sau Dumnezeu?
- Mai încape. întrebare? Dumnezeu, desigur.
- Cine a greşit celuilalt? Dumnezeu nouă sau noi Lui Dumnezeu?
- Noi am greşit lui Dumnezeu.
- Şi cine a făcut primul pas spre împăcare? Noi ne-am îndreptat către Dumnezeu sau El către noi?
- Dumnezeu a venit spre noi.
- Aşadar?
- Aşadar, vă mulţumesc. Aveţi dreptate. Eu voi merge primul către fratele meu.
 
Să înveţi conştient”
Răspuns unei alte persoane care avea dificultăţi să ierte pe cineva care îl rănise:
- …Să înveţi bine „Tatăl nostru”. Mă auzi?
- „ŢâţâI nostru” îI ştiu părinte pe din afară de când eram copil.
- Îl ştii pe din afară dar nu pe şi pe dinăuntru.
- Ce vreţi să spuneţi?
- Nu i-ai pătruns incă sensul. reciţi mecanic. Dacă it ştiai pe dinlăuntru îl iertai cu multă bunăvoinţă pe aproapele tău, întrucât altfel nu împlineşti nici tu condiţia ca Dumnezeu să-ţi ierte păcatele tale. „şi ne iartă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri” – aceasta înseamnă aşadar.
- Aşadar să înveţi „Tatăl nostru” pe dinăuntru. De acord?
 
Duşmănia celui căruia i-ai făcut bine
Fragment dintr-o predică de a sa:
„Când faci un bine şi nu ţi-e recunoscut acest lucru, atunci binele tău este legat doar de răsplata lui Dumnezeu. Când faci insă un bine şi din pricina lui îţi găseşti beleaua, atunci binele tău s-a încununat!”
Nu Căutaţi recunoştinţă
Ceva. asemănător a spus şi altădată:
„Când faci un bine şi aştepţi recunoştinţă, repede vei fi dezamăgit şi îţi vei pierde liniştea, întrucât oamenii de obicei sunt nerecunoscători. Când faci un bine, să te aştepţi la rău din partea celui căruia i 1-ai făcut. Aşa, când te vei confrunta cu nemulţumirea lui, nu te vei mai tulbura, pentru că vei fi pregătit. Iar dacă vei avea parte de recunoştinţă, bucuria ta va fi mare, întrucât altceva ai aşteptat  şi altceva ai găsit”.
 
Darul şi dăruitorul
Cu altă ocazie zicea iar: „Noi, oamenii, obişnuim să privim la dar şi nu la dăruitor. Nu, omul meu! Să cauţi la dăruitor şi nu la dar. Când dăruitorul este bun, să iei ce iţi dă. Când Dăruitorul este Dumnezeu, să iei darul Lui fără să cauţi ce este. De este sănătate, boală, bogăţie, sărăcie, slavă, batjocură, orice ar fi, tu să iei cu bucurie. Ştie El de ce ai nevoie îţi dă exact ce îţi este de folos”.
 
Bogăţie materială şi sărăcie duhovnicească
Fragment dintr-un alt cuvânt al său:
„Două feluri de bunuri există: materiale şi duhovniceşti. Noi, pe de o parte, când e vorba de cele materiale, privim nu la ce avem, ci la ce ne lipseşte; în timp ce, în privinţa celor duhovniceşti, nu ne uităm la ce ne lipseşte, ci la ce avem.
Nu aşa, fratele meu! Invers să faci! La bunurile materiale să vezi nu ce îţi lipseşte şi să te văicăreşti, ci câte ai şi să-l slăveşti pe Dumnezeu pentru cele pe care bunătatea lui ţi le-a dat. La bunurile duhovniceşti, adică la virtuţi, să vezi nu ce virtuţi ai şi să te umfli de mândrie, ci câte îi lipsesc, şi să te smereşti pentru sărăcia ta duhovnicească şi aşa să câştigi îmbelşugat mila Domnului”.
 
0ligarhia
Un alt fragment: „Deseori cerem celorlalţi să ne dea totul, fie că pot, fie că nu. Nu aşa, creştinii mei! Nu trebuie să avem pretenţia că ceilalţi să ne dea atâta dragoste cătă vrem noi, ci să ne fie îndeajuns cât pot ceilalţi să ne ofere…”