Rugăciunea, în întreaga tradiţie ortodoxă, este
cea dintâi între faptele bune săvârşite de om spre mântuire. Prin rugăciunea
neîncetată gândul omului rămâne statornic în prezenţa şi comuniunea lui Dumnezeu. Rugăciunea este măsura vieţii
duhovniceşti; ea este începutul vieţuirii virtuoase şi izvorul tuturor faptelor
bune; ea este calea vieţii veşnice, a cunoaşterii lui Dumnezeu, căci prin ea
vine harul Sfântului Duh care curăţă şi sfinţeşte toate cugetările şi simţurile
spre împlinirea poruncilor lui Hristos.
Rugăciunea
totuşi este un dar pe care Dumnezeu îl dă celui ce se roagă; Duhul Sfânt se
face simţit în inima celui ce se roagă cu smerenie şi trezvie, în deplină
ascultare faţă de un povăţuitor duhovnicesc, şi Duhul însuşi îl învaţă pe om
rugăciunea neîncetată.
1. Rugăciunea
este născută din iubirea lui Dumnezeu şi duce la o mai mare sporire şi
spiritualizare a iubirii. Despătimirea, iluminarea şi îndumnezeirea sunt
treptele desăvârşirii vieţii duhovniceşti în care rugăciunea neîncetată este
polul principal. Ea susţine întreg efortul ascetic în vederea pocăinţei curate
şi a stăpânirii simţurilor de către raţiune. Ea curăţă şi mintea de nălucirile
pătimaşe şi o face receptivă iluminării dumnezeieşti.
"Cel ce îşi
curăţă trupul său prin înfrânare, îşi face din mânie şi poftă izvor de virtuţi
prin iubire dumnezeiască şi îşi prezintă mintea lui Dumnezeu, purificată prin
rugăciune, acela dobândeşte şi vede în sine harul promis celor curaţi cu
inima." (Sf. Grigorie Palama)
2. Sfinţirea
trupului este aşadar efectul rugăciunii neîncetate care atrage pe Duhul Sfânt
să Se sălăşluiască în întreaga fiinţă a omului.
"La cei ce
şi-au înălţat mintea la Dumnezeu şi sufletul la poftirea Lui, se transferă şi
trupul, se înalţă şi se bucură şi el de comuniunea cu Dumnezeu; devine şi el
posesiune şi locaş al lui Dumnezeu."(Sf. Grigorie Palama)
3. Dar
rugăciunea sporeşte frica de Dumnezeu, păzindu-l pe om de păcat, şi progresiv
se intensifică şi rugăciunea continuă şi îndurerată; din aceasta vine împăcarea
cu Dumnezeu, iar frica se preface în iubire şi durerea rugăciunii în bucurie,
răsărind în noi floarea iluminării din care răzbate ca un miros contemplarea
tainelor lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
4. Însă pe
măsura iluminării minţii în har şi a cunoaşterii prin vedere directă a slavei
lui Hristos, dragostea şi căldura inimii cresc odată cu bucuria unirii cu
Hristos în lumină. Rugăciunea devine curată şi simplă, plină de iubire şi de
smerenie, şi urcă până la tronul lui Dumnezeu, păstrându-se în cupe de aur ca
să fie tămâiat cu ea Domnul. Ea este retezată brusc sub lumina harului
dumnezeiesc ce inundă mintea şi-o uneşte cu Dumnezeu în iubire deplină.
5. Foloasele
rugăciunii nu sunt însă numai acestea: nepătimirea, vederea slavei dumnezeieşti
şi îndumnezeirea omului, ci şi celelalte daruri şi harisme ale Duhului Sfânt
prin care Dumnezeu lucrează în Biserică pentru întărirea comuniunii de iubire
între credincioşi.
Rugăciunea intimă personală este creatoare de comuniune în
Hristos între cei ce se roagă şi se bucură împreună cu El. În rugăciunea minţii
se trăieşte comuniunea şi cu ceilalţi semeni; rugăciunea însăşi ne face
transparenţi lui Dumnezeu şi semenilor prin fericitele ei roade:
"dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,
credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia" . Acestea
sunt mărturiile rugăciunii neîncetate, ale liniştii şi ale odihnei în Hristos.
Acestea sunt roadele Duhului Sfânt şi arvuna vieţii celei veşnice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu