„Omule, nu-ți da
pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Să-ți păzești cu orice preț pacea
lăuntrică. Împacă-te cu tine însuți, și atunci se vor împăca și cerurile și
pământul cu tine.”
(Sfântul Isaac Sirul)
Vedeți
cât de adânci sânt aceste gânduri și de câte ori repetă acest lucru? - dar nici
până astăzi n’am putut ajunge la această treaptă. Putem fi toți buni dacă ne
unim cu Izvorul vieții, cu Dumnezeu, din toată inima noastră; atunci El ne va
da putere să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru. Fără Domnul, nu ne putem
iubi nici pe noi. Mulți cad adesea în deznădejde și se ridică împotriva vieții
lor, curmânduși-o, căci fără Domnul nu ne putem iubi nici pe noi înșine, cu
atât mai puțin pe semenii sau pe vrăjmașii noștri. Prin El putem toate, căci El
este puterea și viața noastră.
Trebuie
să supunem cuiva inimile noastre - și dacă le supunem cuiva de pe fața
pământului, acest lucru ne poate aduce vătămare. Toți căutăm dragoste veșnică
și neschimbătoare, pace fără de sfârșit, și cine poate da toate acestea? Nu ni
le poate da nici mama, nici tatăl, nici fratele, nici sora. Toți aceștia ne pot
părăsi, disprețui și lepăda. De ce? Pentru că toți suntem mărginiți în timp și
în spațiu, toți ne aflăm în luptă cu puterile din văzduhuri care neîncetat ne
întinează gândurile. Așadar, toți cei cărora ne supunem inimile, toți aceștia
ne pot părăsi, ne pot răni. Duhurile cele viclene strecoară gânduri în dragostea
noastră curată, dumnezeiască și caută să ne înrobească.
Dragostea
dumnezeiască este nesfârșită, atotcuprinzătoare, iar noi viem, ființăm, trăim
mărginiți, înrobiți nu numai de ființele vii, ci și de lucrurile moarte, fără
viață, care sânt fără valoare. Inima noastră este înrobită de lucrurile
lumești, iar dacă cineva i le răpește, suferă. Avem voie să ne alipim prin
dragoste numai de Dumnezeu – mai întâi de Dumnezeu și abia apoi de rudele și
semenii noștri.
Nu ne este
îngăduit să ne fim idoli unii altora, nu este voia lui Dumnezeu. Sfinții
Părinți spun că această naștere a noastră pe fața pământului este din
îngăduința Domnului, după cădere – căci Dumnezeu le-a făcut pe toate și El este
tuturor părinte - dar iată, din păcate, toate s’au tulburat. S-a tulburat și
firea noastră, căci strămoșii noștri erau nemuritori. Prin căderea omului a
venit moartea, s’a tulburat lumea materială, cosmosul, căci Adam a fost zidit
ca o cunună a întregii Zidiri și stăpân al întregii lumi materiale. În fiecare persoană
este reprezentată întreaga lume materială a Cosmosului și puterile cugetătoare,
căci se spune că omul este
un micro-cosmos, o
„lume mică.” Trebuie să ne întoarcem în brațele Părintelui nostru, ca să ne
întărească în credință, să fim puternici într’însul, și prin Domnul vom vedea Împărăția
Cerurilor.
Sfinții
Părinți spun: „Ceea ce credința dorește,
Dumnezeu făptuiește, dar plinătatea vieții Creștine este desăvârșita smerenie.”
Chiar unul dintre prorocii Legii Vechi spune: „Numai asupra celui blând și smerit cu inima voi privi.” Cei blânzi
și smeriți sânt moștenitorii Împărăției Cerurilor, și vouă, tuturor, vă doresc
să fiți și voi fii ai Luminii, și să ne aflăm împreună înaintea Domnului, să-L
slăvim pe Domnul pururea și în veacul veacului.
Iată,
planeta noastră a ajuns la sfârșitul ei; tot ceea ce s’a întâmplat, până la capăt,
și mai cu seamă în această scurtă vreme, totul trece neînchipuit de repede - și
slavă lui Dumnezeu că este așa, ca viața noastră să nu fie în zadar, să nu ne
chinuim aici fără folos, căci Împărăția Cerurilor este o stare gândită a
sufletului, iar iadul asemenea; noi acum suntem în rai, acum în iad. Când ne
aflăm într’o stare rea, în noi e iad, nu avem pace, nici liniște. Când avem în
inimă bucurie, atunci ne simțim ca în Rai. De aceea trebuie neîncetat să ne
ostenim în rugăciune. Puțini sânt cei de pe fața pământului care primesc în dar
harul. Am cercetat cu foarte mare luare-aminte felul cum s’au simțit Sfinții
Părinți în timpul vieții și cum au reușit să păstreze acest dar al harului până
la capăt, aici - harul primit în dar.
Sfinții
Părinți spun că aici pe pământ se află oameni care au păcătuit mult, care au cercarea
vieții, dar care, atunci când s’au întors la Domnul, nu s’au mai abătut nici la
dreapta, nici la stânga, ci au mers de-a dreptul spre Domnul. Și Sfântul
Apostol Pavel, și Maria Egipteanca, și mulți alții, când s’au întors la Domnul,
au rămas cu El. Noi încă nu am ajuns la această înălțime, pe noi încă ne atrage
ceva aici, pe pământ. Acum suntem în odihnă, acum în luptă, dar puțini sânt cei
ce dobândesc darul harului. Eu tare m’am minunat când am înțeles că puțini sânt
monahii care primesc harul în dar și că mulți dintre oamenii din lume au primit
acest har. Aproape acum un an a venit la mine un tânăr din Bania Luka, care se
îndeletnicea cu rugăciunea lui Iisus. De puțină vreme un prieten de-al lui,
care era căsătorit și avea copii, a învățat și el să se îndeletnicească cu
rugăciunea lui Iisus. Mult m’am mirat când prietenul său a venit și mi-a spus
cum inima i se roagă neîncetat și rugăciunea curge neîntreruptă. Acest tânăr
era atât de luminat de bucurie, plin de o pace negrăită. El s’a încredințat pe
sine, pe soția și pe copiii săi lui Dumnezeu și a dobândit în dar harul.
Prietenul care la învățat rugăciunea nu a dobândit acest har, deși s’a rugat
îndelung pentru a-l primi. Așadar, Domnul privește la inima noastră, iar când noi
ne rugăm din inimă, Domnul de îndată ne mângâie.
Numai
cei ce au primit harul în dar pot cunoaște starea sfinților și a îngerilor. Alții
nu o pot cunoaște. Ne rugăm noi lui Dumnezeu și ne trudim, dar dacă cineva nu a
dobândit harul nu poate înțelege starea îngerilor și a sfinților, căci acestea
nu pot fi deslușite în cuvinte.
Staretul Tadei
de la Mănăstirea Vitovnița
„Cum îți sânt gândurile așa îți este viața.”
