Taina
Botezului are multe valenţe, ea conferindu-i omului darurile dumnezeieşti, ca
manifestare a iubirii lui Dumnezeu. Botezul este taina refacerii comuniunii
dintâi a omului cu Dumnezeu, pe care Adam a pierdut-o prin mâncarea din pomul
cunoştinţei binelui şi răului; este taina înfierii, prin care omul, îmbrăcat în
Hristos prin Botez[1], capătă
vrednicia de a I se adresa lui Dumnezeu cu apelativul de „Tată”. Doar într-o
relaţie de filiaţie poate fi numit cineva tată. Hristos adesea le spunea
oamenilor despre „Tatăl” Lui, dar şi despre „Tatăl” lor, referindu-se la
aceeaşi persoană, Dumnezeu Tatăl.
Pilda fiului
risipitor[2]
este cel mai plastic tablou care poate ilustra efectele botezului. Omul, ca fiu
potenţial al lui Dumnezeu, s-a depărtat de Tatăl Ceresc prin folosirea
necugetată a libertății sale; a pierdut toată stăpânirea şi toată avuţia cu
care a fost înzestrat. Toate acestea s-au petrecut cândva și în grădina
Raiului. Atunci când omul a reuşit să mediteze la existenţa sa, şi-a adus
aminte de Tatăl său. Părăsirea ţării străine - ţara păcatului - şi dorinţa de a
fi din nou în comuniune cu tatăl său l-au făcut pe fiul risipitor să pornească
pe drumul de întoarcere. Acest drum spre casa Tatălui este drumul omului spre
Biserică, cu dorinţa de a intra, prin botez, în comuniune cu Dumnezeu Tatăl.
Dorinţa activă a omului Îl determină pe Dumnezeu să vină spre el; şi Dumnezeu
îi iese înainte. Întâlnirea de pe cale - a tatălui din pildă cu fiul său - este
întâlnirea lui Dumnezeu cu omul, în cristelniţă. Punctul de întâlnire este
cristelniţa.
Toată lucrarea aceasta este una duhovnicească. Fiul, îmbrăcat în haină nouă – haina pierdută în Eden, dar regăsită în apa botezului – este omul nou botezat, îmbrăcat în Hristos, Lumina lumii. „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni, 3, 27). Inelul primit în deget de către fiul risipitor întors semnifică stăpânirea care i s-a redat. Prin păcat, omul a pierdut stăpânirea lumii încredinţate, devenind rob al păcatului şi stăpânit de lume. Prin botez i se redă omului stăpânirea, ieşind astfel din robia păcatului. Încălţămintea nouă, primită de către acelaşi fiu risipitor, dar reîntors, este libertatea de care se bucură un stăpân, umblând unde voieşte, iar nu unde i se porunceşte. În Biserică, Apostolul Pavel mărturiseşte despre libertatea primită prin Hristos: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (1Corinteni10, 23). Iar despre bucuria ospăţului, când omul se întoarce din nou în comuniunea Tatălui, ne dă mărturie Însuşi Hristos: „Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca15,7).
Prin această
pildă istorisită de Însuși Hristos, putem descoperi iubirea lui Dumnezeu
reflectată în Taina Sfântului Botez. Botezul este întoarcerea omului, despărţit
prin păcat în grădina Raiului, în comuniunea părintească a lui Dumnezeu.
Intrarea în această comuniune are ca întreit efect: înnoirea omului prin
Hristos - haina cea nouă, dobândirea libertăţii prin ieşirea din robia
păcatului şi stăpânirea asupra cosmosului şi asupra sa.
Hristos, haina cea nouă a omului
Botezul este taina ce îl introduce pe om în trupul tainic a lui Hristos, iar trupul este Biserica Lui. „A se alipi de Hristos înseamnă a deveni mădular al Lui în corpul Bisericii, a se zidi ca o piatră vie în locaşul Domnului, pe temelia apostolilor, având aceeaşi credinţă, aceeaşi vieţuire, străbătută de acelaşi Hristos.”[3] Botezul nu este doar un act ce îi conferă omului curăţia de păcat, făcându-l nou şi lăsându-l în individualismul lui de dinainte. Omul fiind asumat de către Hristos, iar Hristos de către om, ei rămân unul în celălalt prin Duhul Sfânt, în comuniune cu Tatăl, ca efect al rugăminţii pe care Hristos o face Tatălui în gradina Gheţimani: „Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 23). Cel care doreşte să se boteze vine la Biserică. Botezul se săvârşeşte doar în Biserică întrucât, prin această taină, cel botezat este primit ca membru al bisericii. Doar în cazurile excepţionale este permis botezul într-un alt cadru decât cel al bisericii. Biserica îi devine celui botezat casă pentru veşnicie. Când vorbim despre Biserică avem în vedere Biserica, ca locaş situat într-un anume loc și la o anumită adresă, dar avem în vedere, mai ales, comunitatea Bisericii constituită din comuniunea persoanelor cu acelaşi crez, fie ele din localităţi şi din ţări diferite sau chiar plecate din această lume văzută.
Ritualul
liturgic al botezului cuprinde cereri şi rugăciuni adresate de către Biserică
lui Dumnezeu, pentru sfinţirea apei în care urmează să aibă loc Taina, precum
şi binecuvântarea celorlalte lucrări ce fac parte din acest ritual. Deşi sunt
gesturi făcute în chip văzut, toate gesturile liturgice sunt însoţite de
lucrarea Duhului Sfânt. Nu este o lucrare pur omenească, ci una teandrică
(dumnezeiască şi omenească). Aici se întâlnesc: chemarea lui Dumnezeu şi
răspunsul omului, voinţa omului de a se încredinţa lui Dumnezeu şi voinţa lui
Dumnezeu de a-l primi pe om în comuniunea Sa, iar ritualul liturgic este nodul
de împletire al acestor lucrări - omenească şi dumnezeiască.
Omul cufundat
în apa botezului, în numele Prea Sfintei Treimi, este omul cufundat în moartea
lui Hristos pentru a învia cu Hristos, Cel ce a biruit moartea. Omul care alege
să moară cu Hristos are certitudinea învierii, iar nu doar speranţa ei, în
virtutea morţii biruite o dată pentru totdeauna de acelaşi Hristos. Această
moarte a lui Hristos, survenită în urma pătimirii pe cruce, a fost dată în
schimbul morţii omului. Dacă păcatul este ruptura dintre Dumnezeu şi om,
efectul păcatului este moartea sau distrugerea comuniunii dintre om şi
Dumnezeu. Prin întrupare, Hristos îşi asumă firea distrusă a omului, cu toată
moartea ce era în ea, ca efect al rupturii de Dumnezeu, dar nepăcătuind,
deoarece El rămâne permanent în ascultare de Tatăl.
În apa
botezului are loc întâlnirea omului cu Dumnezeu. Aici se reface comuniunea care
a fost întreruptă de neîncrederea omului în sfatul lui Dumnezeu. Prin
încredinţarea sa în moartea lui Hristos, omul se dăruieşte voii Lui. Are loc o
asumare reciprocă: Hristos asumânduşi moartea omului, prin jertfa Sa, omul îşi
asumă moartea lui Hristos prin încredinţarea sa. Această deschidere a unuia
spre celălalt este deschiderea spre o nouă comuniune între Dumnezeu şi om.
„Astfel se încheie o «învoire» între Dumnezeu şi om, afirmă Sfântul Grigorie de
Nazianz. «Dacă trebuie să spunem pe scurt, puterea Botezului trebuie înţeleasă
ca o învoire (συνθήκασ) cu Dumnezeu pentru a doua viaţă şi pentru o vieţuire
mai curată».”[4]
La botez, omul
primeşte un nume ce îl scoate din anonimatul general al creaţiei. Punerea numelui
este în strânsă legătură cu dăruirea persoanei botezate în grija celui care o
asumă. În lume ne identificăm prin numele familiei din care facem parte, precum
şi cu numele nostru personal (prenumele). La o primă vedere, am putea spune că
numele nostru este primit de la părinţi sau de la naşi, atunci când suntem
înscrişi în cetăţenia din care facem parte. Din punct de vedere duhovnicesc,
prin botez ne identificăm prin apartenenţa noastră la împărăţia lui Dumnezeu,
prin numele nostru personal. „Se botează robul lui Dumnezeu (N) ..., Se
împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N)..., Se cunună robul lui Dumnezeu (N)...
ş.a.” Acest nume pe care îl primim la botez devine legat de identitatea noastră
personală care, afiorisită lui Dumnezeu, este asumată de El. Această afiorisire
omenească şi asumare dumnezeiască face ca unitatea dintre persoane să fie
întărită printr-o asumare reciprocă. Chipul lui Dumnezeu se regăseşte din nou
în om, prin curăţirea de tot ce îl întinase prin păcat, ajutându-l să înainteze
tot mai mult spre asemănarea cu El.
Haina
luminoasă cu care este îmbrăcat cel botezat este haina duhovnicească. „Dă-mi
mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină,
mult-Milostive Hristoase, Dumnezeul nostru”[5],
se cântă, în timp ce noul botezat este îmbrăcat cu haină albă, simbol al
luminii. Aceasta este haina cea dintâi pe care Adam a pierdut-o, prin
păcătuire, de s-a văzut gol. Hristos, îmbrăcămintea nouă a omului nou botezat,
este simbolizat de haina cu care fiul cel risipitor a fost îmbrăcat la
întoarcerea sa spre comuniunea cu tatăl său. Îmbrăcat în Hristos, Haina cea
nouă, omul s-a îmbrăcat în dumnezeire, în aceași comuniune cu Tatăl, cu Fiul și
cu Duhul Sfânt, deoarece Persoanele Sfintei Treimi sunt în comuniune una cu
cealaltă. Prin aceasta observăm îndemnul Mântuitorului de a ne boteza nu doar
în numele Lui, ci și în numele Prea Sfintei Treimi, pentru ca această comuniune
să fie veşnică: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească
toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la
sfârşitul veacului” (Mt. 28, 19-20).
