Rugăciune
Doamne, nu mă lipsi pe mine de binele Tău cel ceresc.
Doamne, izbăveşte-mă de chinurile cele veşnice.
Doamne, de am greşit fie cu mintea, fie cu gândul sau cu cuvântul, sau cu lucrul, iartă-mă.
Doamne, izbaveşte-mă de toată neştiinţa şi uitarea, de neândrăznirea şi de nesimţirea cea împietrită.
Doamne, izbaveşte-mă de toată ispitirea.
Doamne, luminează-mi inima pe care a întunecat-o pofta cea rea.
Doamne, eu ca un om am greşit, iar tu, ca un Dumnezeu îndurător, miluieşte-mă văzând neputinţa sufletului meu.
Doamne, trimite mila Ta întru ajutorul meu, ca să preasăvesc numele Tău.
Doamne, Iisuse Hristoase, scriemă pe mine, robul Tău, în cartea vieţii şi-mi dăruieşte sfârşit bun.
Doamne Dumnezeul meu, deşi n-am făcut nici un bine înaintea Ta, dă-mi, după harul tău, să pun început bun.
Doamne, stropeşte inima mea cu roua harului Tău.
Doamne al cerului şi al pământului, pomeneşte-mă pe mine, păcătosul, ruşinatul şi necuratul robul Tău, întru împărăţia Ta. Amin.
Doamne, primeşte-mă întru pocăinţă.
Doamne, nu mă lăsa pe mine.
Doamne, nu mă duce pe mine în ispită.
Doamne, dă-mi cuget bun.
Doamne, da-mi lacrimi şi aducere aminte de moarte şi de umilinţă.
Doamne, dă-mi cuget să mărturisesc toate păcatele mele.
Doamne, dă-mi smerenie, curăţie şi ascultare.
Doamne, dă-mi răbdare şi voie nebiruită şi blândeţe.
Doamne, sădeşte în mine rădăcina bunătăţilor şi frica Ta în inima mea.
Doamne, învredniceşte-mă să Te iubesc cu tot sufletul şi gândul meu şi să fac in toate voia Ta.
Doamne, apără-mă de oameni gâlcevitori, de diavoli şi de patimile trupeşti şi de toate celelalte lucruri necuvioase
Doamne, ştiu că faci precum vrei Tu, deci să fie întru mine, păcătosul, voia Ta, că binecuvântat eşti ân veci. Amin.
marți, 7 iulie 2009
Câteva gânduri despre tăcere
Sa ne aratam tacuti si fara stiinta in fata celorlalti caci abia atunci dovedim si dobandim cea mai multa cunostinta caci mintea nerisipindu-se in vorbe multe, distinge cu mai multa claritate tot ce observa si afla.
ˇ Tacerea fara rost este pricinuita ori din mandrie, ori din lenea mintii si aceasta-i semnul tampeniei, pe cand tacerea cu rost este semnul unei lucrari intense a mintii prin care surprinde tainele cele mai adanci ale existentei. In aceasta tacere mintea omeneasca se intalneste cu lucrarea intensa a Sfantului Duh Care ii comunica taine mai presus de cuvant. O astfel de tacere este semnul unei intense a persoanei , deci si a lui Dumnezeu care ii atrage mintea in tainele Sale. Numai persoana poate tacea in felul acesta intens de gandire.
ˇ Alunga departe de tine duhul mult vorbitor caci in el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna, indrazneala, gluma usuratica, rasul, calomnia, rautatea, vorba prosteasca si pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: ''Din multa vorbire nu va lipsi pacatul.'' (Pilde 10,19) Barbatul tacut este scaunul simtirii iar Domnul a spus ca vom da socoteala pentru orice cuvant desert. (Teodor al Edesei)
ˇ Limbutia este tronul slavei desarte prin care omul se arata pe sine si cauta sa se faca cunoscut. Limbutia este semnul dupa care-i recunosti pe ignoranti, usa clevetirii, calauza glumelor si a prostestii veselii, slujitoarea minciunii, destramarea umilintei, nascatoarea trandaviei, inainte-mergatoarea somnului, imprastierea mintii, nimicitoarea pazei sufletului, racirea fierbintelii inimii, intunecarea rugaciunii.
ˇ Tacerea intru cunostinta este maica rugaciunii, izbavire din robia cugetelor, pazitoarea ravnei dupa Dumnezeu, cercetatoarea gandurilor, straja impotriva dusmanilor, inchisoare unde intra sufletul si-si plange pacatele, lucratoare a pomenirii mortii, zugrav iscusit al chinurilor vesnice, iscoditoare a judecatii lui Dumnezeu, sprijin puternic al intristarii (pocaintei), vrajmasa indraznelii, tovarasa linistii, potrivnica iubirii de a invata pe altii, adaus de cunostinta, prilejuitoarea vederilor dumnezeiesti, progres nearatat al virtutii, suire tainuita catre Dumnezeu.
ˇ Cel ce nu-si cunoaste greselile isi infraneaza limba, iar vorbaretul nu s-a cunoscut inca pe sine cum trebuie. Tacerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, linistea omului duhovnicesc mistuie slava desarta.
ˇ Un singur cuvant rostit a Petru si din pricina aceasta a plans cu amar, caci a uitat a s-a spus: ''Zis-am: pazi-voi caile mele ca sa nu gresesc cu limba mea.'' (Psalmi 38,1) si de ceea ce-a spus altul: ''Mai bine sa cazi de la inaltime pe pamant, decat din pricina limbii.'' I
ˇ Tacerea creeaza o stare de liniste a mintii care poate in felul acesta sa se ocupe cu patrunderea intr-o lume necunoscuta inca si pe care cauta sa o inteleaga. Cand se scufunda in Dumnezeu si in cunoasterea smereniei sale in fata lui Dumnezeu, ea da nastere rugaciunii.
ˇ Tacerea intru cunostinta nu numai ca ne pazeste de vrajmasi, dar nici nu-i lasa sa se apropie.
ˇ Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, stie ca e indefinit si nu se poate descrie. Isi da seama ca de negraitul omenesc, pe langa aceasta, cunoscandu-se pe sine a ajuns la smerenie, adica la cunostinta micimii si nepriceperii sale si nu vrea sa mai spuna nimic caci orice cuvant vrea sa invete pe altul ceva. Daca numai in tacere se cunoaste pe sine ca negrait, numai in tacere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrait. Tacerea in care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de alta parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El il cunoaste pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, si-I raspunde prin smerenia sa. ''De-ti vei pazi limba ta, frate, ti se va da tie de la Dumnezeu harul strapungerii inimii ca sa privesti sufletul tau si prin aceasta vei intra in bucuria Duhului. Insa de vei fi biruit de limba, crede-ma ca niciodata nu vei iesi din intuneric.''
ˇ Limbutia se naste sau din prea mare libertate in vorbire si din obisnuinta cea rea - deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, asa precum s-a deprins si precum ii cere obiceiul, asa si graieste - sau mai ales din slava desarta la cei ce se nevoiesc si mai ales la ei si deseori din lacomia pantecelui. Pentru aceea nu rareori multi dintre cei care-si infraneaza stomacul cu oarecare sfortare opresc si multa graire a limbii.
ˇ Cel ce se sarguieste in cugetarea la moarte isi opreste limba, iar cel ce a agonisit plansul inimii se fereste de vorbarie ca de foc.
Nestatornicii si nepriceputii sa nu ispiteasca pe cei intelepti. Iar cel intelept este barbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeste putine si pe cele de trebuinta si placute lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)47
ˇ Cand afli pe unul galcevindu-se si luptandu-se impotriva adevarului si a lucrului vadit, pune capat galcevii, parasind pe unul ca acela, fiindca si-a impietrit cu totul mintea. Caci precum apa cea rea strica vinul, cu vrajba strica pe cei virtuosi cu viata si cu socotinta. (Antonie cel Mare)47
ˇ Nu spune multimii cuvinte despre evlavie si buna vietuire. Nu pentru pizma zic, dar socotesc ca vei fi luat in ras de cei smintiti. Caci cel asemenea se bucura de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte putini auzitori gasesc. Mai bine este dar a nu grai, decat ceea ce voieste Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor. (Antonie cel Mare)47
ˇ Cuvantul este sluga mintii. Caci ce voieste mintea, aceea talcuieste cuvantul. (Antonie cel Mare)47
ˇ Prin trup omul este muritor. Dar prin minte si cuvant nemuritor. Tacand intelegi si dupa ce ai inteles graiesti. Caci in tacere naste mintea cuvantul. Si rostind cuvant de multumita lui Dumnezeu, iti lucrezi mantuirea. (Antonie cel Mare)47
ˇ Cel ce vorbeste fara socoteala nu are minte, caci graieste fara sa inteleaga nimic. Cerceteaza dar ce-ti este de folos sa faci pentru mantuirea sufletului. (Antonie cel Mare)47
ˇ Nu vorbi cu doua limbi, intr-un fel aratandu-te cu cuvantul si intr-alt fel aflandu-te cu constiinta. Caci pe unul ca acesta Scriptura il pune sub osanda. (Marcu Ascetul)47
ˇ Precum usile bailor, deschizandu-se necontenit, imping caldura dinauntru afara, asa si sufletul cand vrea sa vorbeasca multe, chiar daca le-ar spune toate bune, imprastie si slabeste puterea tinerii de minte prin poarta graitoare. Prin aceasta mintea uita sa spuna lucrurile care se cuvin la vreme potrivita si impartaseste de-a-valma oricui se nimereste o amestecatura de ganduri, nemaiavand nici pe Duhul Sfant, care sa-i pazeasca cugetarea ferita de naluciri. Caci lucrul bun scapa totdeauna vorbariei, fiind strain de orice valmasag si imaginatie. Buna este deci tacerea la vreme, ea nefiind decat mama gandurilor prea intelese. (Diadoh al Foticeii)47
De ce iubeşte lumea zgomotul?…În trecut oamenii se adunau la şezători să cânte doine, cântece de leagăn, ghicitori etc. Azi? Se uită bogăţia folclorului, fiindcă oamenilor nu le mai place tăcerea creatoare… Zgomotele cad ca un potop. Cine va fi în stare să construiască o nouă arcă a lui Noe salvatoare din noul potop al decibelilor? Tăcerea, în faţa oamenilor şi a celor înconjurătoare, nu este o fugă din faţa vieţii, ci este condiţia indispensabilă ca sufletul să se reîntoarcă mai autentic în faţa oamenilor şi a tuturor celor înconjurătoare. Astăzi când dincolo de fiecare vietate care caută să-şi facă simţită prezenţa, băile de tăcere sunt necesare omului ca să tacă în el glasurile discordante ale orgoliului şi egoismului, dar mai ales pentru a asculta Cuvântul lăuntric, care ne purifică, ne fortifică şi ne unifică. „Făptura noastră este plină de lucruri care ne proiectează afară” a spus pascal. Surmenajul şi exteriorizarea neîntreruptă a vieţii noastre ne duce la o nemiloasă irosire a vitalităţii noastre lăuntrice. De aceea, Pascal spunea că nenorocirea omului se trage dintr-un singur lucru „că nu ştie să stea liniştit într-o cameră”.
Clipele de tăcere pe care ni le rezervăm, chiar dacă sunt dureroase, conferă gândirii noastre o agerime nouă, vorbirii noastre rezonanţe mai adânci, acţiunii noastre o rodnicie înzecită. Cât taci, atâta valorezi.
Dacă Dumnezeu ne-ar scrie pe frunţi gândurile care ne frământă, n-am mai îndrăzni să ne arătăm lumii, am înţelege mai bine nimicnicia noastră, dar mai ales importanţa pe care trebuie s-o acordăm tăcerii, ca mijloc indispensabil pentru a face ordine în propria casă.
Rugăciunea nu este aceea care zboară de pe buze când în suflet este furtună, deoarece cu Dumnezeu nu ne întâlnim undeva în cosmos, ci în intimitatea inimii…rugăciunea trebuie scăldată în tăcere, astfel este lipsită de mediul său vital. A fi tăcut nu înseamnă a fi mut sau ursuz. Trebuie să ne păzim de tăcerea rea ca de flecăreală, pentru că tăcerea nu este ceva absolut în sine, o raţiune de a fi. Avem, de exemplu, tăcerea mofluză, care este un lucru nedemn de un adult, sau tăcerea unei mândrii şifonate, avem tăcerea indiferenţei sau egoismului în cazul în care cuvântul nostru ar putea aduce lumină, pace şi îmbărbătare; există şi o tăcere evazivă, atunci când am avea datoria de a face act de prezenţă iubitoare şi activă faţă de cei din jurul nostru; există şi o tăcere a laşităţii atunci când ar trebui să avem curajul de a lua apărarea cinstei lui Dumnezeu, ori a reputaţiei aproapelui, sau când am avea obligaţia de a ne mărturisi vinovăţia. Tăcerea este o binefacere şi o bogăţie, dar în anumite cazuri ea poate fi ucigaşă.
Spiritul de a critica este un venin, un vierme, un cancer într-un organism sănătos. El absoarbe energiile vitale ale celui ce critică, ale celui ce ascultă critica şi ale celui criticat. Spiritul de a critica este spiritul satanei. Dacă cineva îi dă acces în sine, nu mai este loc nici pentru intimitate cu sine, nici cu aproapele şi nici cu Dumnezeu.Tăcerea este dimensiunea vitală a sufletului în care se învaţă cea mai frumoasă şi eroică melodie, menită să fie cântată cu îngerii… „un cântec nou” (Apoc. 5,9). Trebuie să ştim să profităm şi de zgomot…să-l ascultăm în tăcere şi să-l unim cu rugăciunea: zgomotul, de pildă, al unei nicovale dacă-l ascultăm ne oferă în tăcere munca muncitorilor; un clopot când sună ne îndeamnă la rugăciune; vântul ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei ce suferă de frig, etc.Să medităm mult Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu ajungem sclavii cuvintelor noastre, dar să fim liberi prin inspiraţia Duhului Sfânt.
ˇ Tacerea fara rost este pricinuita ori din mandrie, ori din lenea mintii si aceasta-i semnul tampeniei, pe cand tacerea cu rost este semnul unei lucrari intense a mintii prin care surprinde tainele cele mai adanci ale existentei. In aceasta tacere mintea omeneasca se intalneste cu lucrarea intensa a Sfantului Duh Care ii comunica taine mai presus de cuvant. O astfel de tacere este semnul unei intense a persoanei , deci si a lui Dumnezeu care ii atrage mintea in tainele Sale. Numai persoana poate tacea in felul acesta intens de gandire.
ˇ Alunga departe de tine duhul mult vorbitor caci in el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna, indrazneala, gluma usuratica, rasul, calomnia, rautatea, vorba prosteasca si pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: ''Din multa vorbire nu va lipsi pacatul.'' (Pilde 10,19) Barbatul tacut este scaunul simtirii iar Domnul a spus ca vom da socoteala pentru orice cuvant desert. (Teodor al Edesei)
ˇ Limbutia este tronul slavei desarte prin care omul se arata pe sine si cauta sa se faca cunoscut. Limbutia este semnul dupa care-i recunosti pe ignoranti, usa clevetirii, calauza glumelor si a prostestii veselii, slujitoarea minciunii, destramarea umilintei, nascatoarea trandaviei, inainte-mergatoarea somnului, imprastierea mintii, nimicitoarea pazei sufletului, racirea fierbintelii inimii, intunecarea rugaciunii.
ˇ Tacerea intru cunostinta este maica rugaciunii, izbavire din robia cugetelor, pazitoarea ravnei dupa Dumnezeu, cercetatoarea gandurilor, straja impotriva dusmanilor, inchisoare unde intra sufletul si-si plange pacatele, lucratoare a pomenirii mortii, zugrav iscusit al chinurilor vesnice, iscoditoare a judecatii lui Dumnezeu, sprijin puternic al intristarii (pocaintei), vrajmasa indraznelii, tovarasa linistii, potrivnica iubirii de a invata pe altii, adaus de cunostinta, prilejuitoarea vederilor dumnezeiesti, progres nearatat al virtutii, suire tainuita catre Dumnezeu.
ˇ Cel ce nu-si cunoaste greselile isi infraneaza limba, iar vorbaretul nu s-a cunoscut inca pe sine cum trebuie. Tacerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, linistea omului duhovnicesc mistuie slava desarta.
ˇ Un singur cuvant rostit a Petru si din pricina aceasta a plans cu amar, caci a uitat a s-a spus: ''Zis-am: pazi-voi caile mele ca sa nu gresesc cu limba mea.'' (Psalmi 38,1) si de ceea ce-a spus altul: ''Mai bine sa cazi de la inaltime pe pamant, decat din pricina limbii.'' I
ˇ Tacerea creeaza o stare de liniste a mintii care poate in felul acesta sa se ocupe cu patrunderea intr-o lume necunoscuta inca si pe care cauta sa o inteleaga. Cand se scufunda in Dumnezeu si in cunoasterea smereniei sale in fata lui Dumnezeu, ea da nastere rugaciunii.
ˇ Tacerea intru cunostinta nu numai ca ne pazeste de vrajmasi, dar nici nu-i lasa sa se apropie.
ˇ Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, stie ca e indefinit si nu se poate descrie. Isi da seama ca de negraitul omenesc, pe langa aceasta, cunoscandu-se pe sine a ajuns la smerenie, adica la cunostinta micimii si nepriceperii sale si nu vrea sa mai spuna nimic caci orice cuvant vrea sa invete pe altul ceva. Daca numai in tacere se cunoaste pe sine ca negrait, numai in tacere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrait. Tacerea in care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de alta parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El il cunoaste pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, si-I raspunde prin smerenia sa. ''De-ti vei pazi limba ta, frate, ti se va da tie de la Dumnezeu harul strapungerii inimii ca sa privesti sufletul tau si prin aceasta vei intra in bucuria Duhului. Insa de vei fi biruit de limba, crede-ma ca niciodata nu vei iesi din intuneric.''
ˇ Limbutia se naste sau din prea mare libertate in vorbire si din obisnuinta cea rea - deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, asa precum s-a deprins si precum ii cere obiceiul, asa si graieste - sau mai ales din slava desarta la cei ce se nevoiesc si mai ales la ei si deseori din lacomia pantecelui. Pentru aceea nu rareori multi dintre cei care-si infraneaza stomacul cu oarecare sfortare opresc si multa graire a limbii.
ˇ Cel ce se sarguieste in cugetarea la moarte isi opreste limba, iar cel ce a agonisit plansul inimii se fereste de vorbarie ca de foc.
Nestatornicii si nepriceputii sa nu ispiteasca pe cei intelepti. Iar cel intelept este barbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeste putine si pe cele de trebuinta si placute lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)47
ˇ Cand afli pe unul galcevindu-se si luptandu-se impotriva adevarului si a lucrului vadit, pune capat galcevii, parasind pe unul ca acela, fiindca si-a impietrit cu totul mintea. Caci precum apa cea rea strica vinul, cu vrajba strica pe cei virtuosi cu viata si cu socotinta. (Antonie cel Mare)47
ˇ Nu spune multimii cuvinte despre evlavie si buna vietuire. Nu pentru pizma zic, dar socotesc ca vei fi luat in ras de cei smintiti. Caci cel asemenea se bucura de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte putini auzitori gasesc. Mai bine este dar a nu grai, decat ceea ce voieste Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor. (Antonie cel Mare)47
ˇ Cuvantul este sluga mintii. Caci ce voieste mintea, aceea talcuieste cuvantul. (Antonie cel Mare)47
ˇ Prin trup omul este muritor. Dar prin minte si cuvant nemuritor. Tacand intelegi si dupa ce ai inteles graiesti. Caci in tacere naste mintea cuvantul. Si rostind cuvant de multumita lui Dumnezeu, iti lucrezi mantuirea. (Antonie cel Mare)47
ˇ Cel ce vorbeste fara socoteala nu are minte, caci graieste fara sa inteleaga nimic. Cerceteaza dar ce-ti este de folos sa faci pentru mantuirea sufletului. (Antonie cel Mare)47
ˇ Nu vorbi cu doua limbi, intr-un fel aratandu-te cu cuvantul si intr-alt fel aflandu-te cu constiinta. Caci pe unul ca acesta Scriptura il pune sub osanda. (Marcu Ascetul)47
ˇ Precum usile bailor, deschizandu-se necontenit, imping caldura dinauntru afara, asa si sufletul cand vrea sa vorbeasca multe, chiar daca le-ar spune toate bune, imprastie si slabeste puterea tinerii de minte prin poarta graitoare. Prin aceasta mintea uita sa spuna lucrurile care se cuvin la vreme potrivita si impartaseste de-a-valma oricui se nimereste o amestecatura de ganduri, nemaiavand nici pe Duhul Sfant, care sa-i pazeasca cugetarea ferita de naluciri. Caci lucrul bun scapa totdeauna vorbariei, fiind strain de orice valmasag si imaginatie. Buna este deci tacerea la vreme, ea nefiind decat mama gandurilor prea intelese. (Diadoh al Foticeii)47
De ce iubeşte lumea zgomotul?…În trecut oamenii se adunau la şezători să cânte doine, cântece de leagăn, ghicitori etc. Azi? Se uită bogăţia folclorului, fiindcă oamenilor nu le mai place tăcerea creatoare… Zgomotele cad ca un potop. Cine va fi în stare să construiască o nouă arcă a lui Noe salvatoare din noul potop al decibelilor? Tăcerea, în faţa oamenilor şi a celor înconjurătoare, nu este o fugă din faţa vieţii, ci este condiţia indispensabilă ca sufletul să se reîntoarcă mai autentic în faţa oamenilor şi a tuturor celor înconjurătoare. Astăzi când dincolo de fiecare vietate care caută să-şi facă simţită prezenţa, băile de tăcere sunt necesare omului ca să tacă în el glasurile discordante ale orgoliului şi egoismului, dar mai ales pentru a asculta Cuvântul lăuntric, care ne purifică, ne fortifică şi ne unifică. „Făptura noastră este plină de lucruri care ne proiectează afară” a spus pascal. Surmenajul şi exteriorizarea neîntreruptă a vieţii noastre ne duce la o nemiloasă irosire a vitalităţii noastre lăuntrice. De aceea, Pascal spunea că nenorocirea omului se trage dintr-un singur lucru „că nu ştie să stea liniştit într-o cameră”.
Clipele de tăcere pe care ni le rezervăm, chiar dacă sunt dureroase, conferă gândirii noastre o agerime nouă, vorbirii noastre rezonanţe mai adânci, acţiunii noastre o rodnicie înzecită. Cât taci, atâta valorezi.
Dacă Dumnezeu ne-ar scrie pe frunţi gândurile care ne frământă, n-am mai îndrăzni să ne arătăm lumii, am înţelege mai bine nimicnicia noastră, dar mai ales importanţa pe care trebuie s-o acordăm tăcerii, ca mijloc indispensabil pentru a face ordine în propria casă.
Rugăciunea nu este aceea care zboară de pe buze când în suflet este furtună, deoarece cu Dumnezeu nu ne întâlnim undeva în cosmos, ci în intimitatea inimii…rugăciunea trebuie scăldată în tăcere, astfel este lipsită de mediul său vital. A fi tăcut nu înseamnă a fi mut sau ursuz. Trebuie să ne păzim de tăcerea rea ca de flecăreală, pentru că tăcerea nu este ceva absolut în sine, o raţiune de a fi. Avem, de exemplu, tăcerea mofluză, care este un lucru nedemn de un adult, sau tăcerea unei mândrii şifonate, avem tăcerea indiferenţei sau egoismului în cazul în care cuvântul nostru ar putea aduce lumină, pace şi îmbărbătare; există şi o tăcere evazivă, atunci când am avea datoria de a face act de prezenţă iubitoare şi activă faţă de cei din jurul nostru; există şi o tăcere a laşităţii atunci când ar trebui să avem curajul de a lua apărarea cinstei lui Dumnezeu, ori a reputaţiei aproapelui, sau când am avea obligaţia de a ne mărturisi vinovăţia. Tăcerea este o binefacere şi o bogăţie, dar în anumite cazuri ea poate fi ucigaşă.
Spiritul de a critica este un venin, un vierme, un cancer într-un organism sănătos. El absoarbe energiile vitale ale celui ce critică, ale celui ce ascultă critica şi ale celui criticat. Spiritul de a critica este spiritul satanei. Dacă cineva îi dă acces în sine, nu mai este loc nici pentru intimitate cu sine, nici cu aproapele şi nici cu Dumnezeu.Tăcerea este dimensiunea vitală a sufletului în care se învaţă cea mai frumoasă şi eroică melodie, menită să fie cântată cu îngerii… „un cântec nou” (Apoc. 5,9). Trebuie să ştim să profităm şi de zgomot…să-l ascultăm în tăcere şi să-l unim cu rugăciunea: zgomotul, de pildă, al unei nicovale dacă-l ascultăm ne oferă în tăcere munca muncitorilor; un clopot când sună ne îndeamnă la rugăciune; vântul ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei ce suferă de frig, etc.Să medităm mult Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu ajungem sclavii cuvintelor noastre, dar să fim liberi prin inspiraţia Duhului Sfânt.
Rabdarea necazurilor
Evagrie si Sfantul Maxim Marturisitorul spun ca Dumanezeu conduce pe om spre desavarsire, pe o cale pozitiva si pe una negativa. Cea dintai, numita providenta, atrage pe om in sus, in chip pozitiv, prin frumusetea binelui, prin ratiunile lucrurilor, prin indemnurile launtrice ale constiintei sale si, in general, prin tot ce a facut si face Dumnezeu pentru noi. A doua, numita judecata, cuprinde diferitele pedepse ce ni le aduce Dumnezeu de pe urma pacatelor, ca sa ne atraga de la rele, diferitele privatiuni de fericire, ca sa ne indemne sa-L cautam si mai mult. Precum pronia este o activitate permanenta a lui Dumnezeu, tot asa judecata Lui se exercita in fiecare zi. Printr-una ne cheama spre cele bune, aratandu-ne frumusetea lor, prin cealalta, ingrozindu-ne cu cele contrare, asa cum un tata isi indruma copilul pe calea cea dreapta atat prin indemnuri pozitive, cat si prin pedepse. "Acela care iubeste lucrurile bune si frumoase, spune o scolie la Sfantul Maxim, tinde de bunavoie spre harul indumnezeirii, fiind calauzit de providenta prin ratiunile intelepciunii. Iar acela care nu e indragostit de acestea e atras de la pacat impotriva voii lui si lucrul acesta il face judecata cea dreapta prin diferitele feluri de pedepse. Cel dintai, adica iubitorul de Dumnezeu, e indumnezeit prin providenta; cel de al doilea, adica iubitorul de trup si de lume, e oprit de judecata sa ajunga la osanda". Locul insusi citat din lucrarea Sfantului Maxim, lamurit de aceasta scolie, zice: "Aripile Soarelui dreptatii sunt Pronia si Judecata. Cuvantul, zburand prin acestea. Se salasluieste in chip nevazut in fapturi, tamaduind prin ratiunile intelepciunii pe cei ce voiesc sa se tamaduiasca, si vindecand prin modurile certarii pe cei greu de urnit spre virtute".
Din aceste citate se vede ca aceste doua cai mai au o caracteristica. Calea providentei e o cale urmata din initiativa proprie, prin osteneli asumate, iar calea judecatii e calea pe care e impins cu sila cel ce nu si-a asumat osteneli de bunavoie. De aceea spuneam mai inainte ca cea dintai e mai ales calea monahilor, iar a doua, cu deosebire, calea mirenilor. Judecata fiind o metoda de permanenta alternanta cu pronia, isi arata eficienta si la inceput, pentru a-l ndruma pe om pe caile unei vieti mai curate, facandu-l sa paraseasca o vietuire dominata de patimi si sa aleaga una mai infranata. Dar este de remarcat ca metoda judecatii nu inceteaza nici dupa un oarecare progres intr-o asemenea viata, ci se intensifica dupa o anumita inaintare in viata de infranare pentru a desavarsi opera aceleia. Si cum nici monahul nu ajunge la rezultate deplin satisfacatoare, dupa un anumit progres duhovnicesc vine si asupra lui cate o perioada de lenevie si ipsite, care sa-i puna la incercare si sa-i sporeasca virtutea rabdarii.
Aici nu vom vorbi despre necazurile initiale sau despre cele de totdeauna, care insotesc viata oamenilor, mai ales a mirenilor, ci in special despre cele care vin in urma unui anumit progres in viata infranata, fie ca e vorba de monahi, fie de mireni. Daca infranarea si supravegherea gandurilor, facuta de obicei in clipe de singuratate, vizeaza indeosebi patimile poftei (lacomia pantecelui, curvia, iubirea de avutie), rabdarea fata de nemultumirile ce ni le provoaca oamenii si suportarea diferitelor necazuri ce vin asupra noastra sunt menite mai ales sa slabeasca patimile maniei (intristarea si supararea), desi contribuie si ele la o si mai deplina vestejire a miscarilor poftei. De aceea virtutea aceasta isi are locul dupa virtutea infranarii. Dar mai este un motiv pentru care se insira dupa infranare.
De obicei succesele pe care le-a obtinut cineva prin diferite infranari si prin dobandirea mai multor virtuti il expun slavei desarte si mandriei. De aceea Dumnezeu a randuit ca sa vina peste el suparari de la oameni si diferite necazuri, ca sa-l tamaduiasca si de aceste patimi, aparute intr-o forma noua, dupa ce n-au mai putut sa se intemeieze pe avutii si pe alte straluciri desarte. Din aceasta pricina ele sunt simtite ca un fel de parasire a nevoitorului din partea lui Dumnezeu, dupa ce mai inainte Il simtise mereu aproape, ajutandu-l in eforturile sale. Dat fiind insa rostul pozitiv al acestei parasiri. Parintii o numesc parasire pedagogica sau povatuitoare, si o deosebesc de parasirea in sens de lepadare. Ea cuprinde nu numai necazurile din afara, ci si anumite descurajari launtrice. E ceea ce Ioan al Crucii numeste purificare pasiva, care, dupa ce au disparut copacii patimilor, are sa extirpe si radacinile lor, si in cursul careia omul traieste sentimentul de descurajare si de plictiseala al unui gol si al unei ariditati inspaimantatoare.
Diadoh spune despre aceste parasiri: "Parasirea in scop de povatuire nu lipseste nicidecum sufletul de lumina dumnezeieasca, ci harul isi ascunde numai, cum am zis de multe ori, prezenta din fata mintii, ca sa impinga oarecum sufletul inainte, folosind rautatea dracilor, spre a cauta cu toata frica si cu multa smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cunoscand cate putin rautatea vrajmasului sau. Este ceea ce face si mama, care departeaza putin pruncul de la sanul sau, daca se poarta cu neoranduiala fata de regulile alaptarii, ca, speriat de unii oameni cu fete urate ce stau imprejur, sau de unele fiare, sa se intoarca cu frica multa si cu lacrimi la sanul mamei. Dar parasirea in sens de lepadare preda sufletul ce nu vrea sa aiba pe Dumnezeu, legat dracilor... Parasirea povatuitoare aduce sufletului intristare multa, de asemenea o anumita smerire si o deznadejde masurata. Aceasta, pentru ca pornirea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Dar parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si de manie".
Din citatele de mai sus ale Sfantului Maxim Marturisitorul si din caracterul de purificare pasiva ce-l atribuie Ioan al Crucii parasirii pasive povatuitoare, se mai desprind urmatoarele deosebiri intre metoda proniei si metoda judecatii, pe langa cea amintita, conform careia metoda proniei atrage pe om spre bine prin faptul ca-l indeamna sa-si asume din proprie initiativa anumite osteneli, iar metoda judecatii il atrage prin anumite suferinte ce le aduce asupra lui. Metoda proniei ne face mai ales sa respingem ispitele placerii, deci patimile poftei, pe cand metoda judecatii ne face indeosebi sa suportam incercarile prin durere, prin care slabim patimile maniei si ale mandriei.
Cuvantul grec peirasmos si cuvantul slav corespunzator au intelesul general de mijloc prin care se pune cineva la incercare, la proba, ca sa-si dezvaluie firea ascunsa (de aceea verbul slav ispitivati, a ispiti, inseamna si a cerceta un lucru mai in adanc, pentru a afla ce se afla in el: a ispiti Scripturile). Proba aceasta, ca sa provoace cu adevarat o reactie autorevelatoare din partea celui supus ei, trebuie sa fie sau atractiva, sau repulsiva, adica sau sa trezeasca pofta dupa ea, sau retragerea din fata ei si refuzul de a o primi, cu alte cuvinte, trebuie sa se adreseze sau poftei, sau maniei. Proba care trezeste atractia poftei este placerea in sens general, cea care starneste respingerea maniei este durerea in general. Limba romaneasca, mai nuantata in chestiunea aceasta ca cea greaca, sau slava, a rezervat pentru cele doua feluri de probe cate un cuvant aparte: prin cuvantul ispita indica aproape exclusiv proba prin placere, rezervand pentru proba prin durere cuvantul incercare. Astfel, cand auzim de ispita ne gandim la ceva atractiv, iar cand auzim de incercare, ne gandim la ceva anevoie de suportat.
Dar in crestinism proba nu are numai rostul stiintific de a face pe om sa se reveleze. Ea nu este un simplu experiment obiectiv, ci are mai ales un scop pedagogic. Prin ea omul trebuie nu numai sa se cunoasca, ci mai ales sa se indrepte, sau, cunoscandu-se, sa se indrepte. Proba nu urmareste atat scopul de a da pe fata intensitatea poftelor sau maniei unui om, ci mai ales pe acela de a-l face pe om sa le biruiasca. Desigur, cum nu poti spune ca ai biruit pe cineva daca l-ai legat cand dormea, tot asa nu se poate vorbi de o biruinta asupra poftei decat daca o infrangi in momentul in care are toate conditiile sa-si manifeste in mod actual puterea. Daca stapanesti o patima pana ce n-o starneste nimic din somnul ei, nu inseamna ca ai slabit-o, sau ca ai stins-o. Poti spune ca i-ai stins puterea numai daca, punand inainte proba care o starneste, ea nu se mai starneste, sau, starnindu-se, totusi o poti domoli. De aceea probele au pe de o parte rostul de a descoperi in ce faza ai ajuns in stradania de a-ti infrange patimile, sau in ce intensitate se mai gasesc patimile tale, iar pe de alta, rostul de a te face si mai tare in lupta impotriva lor.
Ispitele in sens restrans au prin urmare scopul de a ne face sa biruim patimile poftei sau atractia ce o exercita asupra ei perspectiva placerilor, precum incercarile au scopul de a ne face sa biruim patimile maniei, sau repulsia si reactia ce ne-o trezeste durerea. Ispitele ne ajuta sa crestem spiritual prin respingerea lor, adica prin infranare, precum incercarile isi implinesc scopul de a ne intari prin acceptare. Se vede ca infranarea este un lucru mai usor, caci ostenelile infranarii ni le putem asuma prin-initiativa proprie. Propriu-zis, nu trebuie sa se astepte totdeauna prezentarea ispitei exterioare, pentru a se face efortul unei infranari. Caci fiecare om poarta in el pofta ca pe un arc ce se intinde din cand in cand dupa placeri, in baza amintirilor, a obisnuintei, sau a unui apetit natural care cauta o satisfacere exagerata. Poate mai ales acesta este motivul principal pentru care omul poate proceda la o viata sistematica de infranari din proprie initiativa, prin osteneli de buna voie.Nu tot asa este cu intristarea, cu mania, cu revolta. Pe de o parte, infranarea de la ele este mai grea, pe de alta, ele sunt numai slujitoare ale patimilor placerii. De aceea lupta cu ele trebuie sa urmeze intr-un stadiu mai progresat al vietii duhovnicesti, dupa ce e usurata prin slabirea patimilor de baza ale poftei. Dar, pe langa aceea, ele sunt trezite aproape totdeauna de anumite prilejuri externe. Revolta nu-si are un ultim resort in noi, nu ne revoltam de dragul revoltei insesi. Ea este totdeauna o reactie, nu o initiativa primordiala, cum este miscarea poftei. De aceea trebuie asteptate prilejurile externe pentru a se da lupta cu patimile provocate de ele. Fe urma, daca ispita ne imbie cu o placere, iar incercarea e o durere, e mai usoara renuntarea la placere decat cautarea durerii.In definitiv, nici nu ni se cere sa cautam durerea din proprie initiativa, cum ni se cere sa luam din proprie initiativa masuri pentru respingerea si preintampinarea placerii. Pricina primordiala si directa a decaderii omului nu e fuga de durere, ci cautarea placerii. Fuga de durere vine ulterior, intrucat durerea a fost adusa de placere. Deci cu placerea trebuie data lupta mai intai si in mod principal si direct. Precum placerea e cautata adeseori printr-o initiativa prealabila a noastra, iar durerea aproape totdeauna e evitata, printr-o reactie ce se produce atunci cand se iveste, la fel, daca vrem sa scapam de initiativa prealabila ce cauta placerea, trebuie sa o facem tot printr-o initiativa prealabila contrara, pe cand, daca vrem sa scapam de reactia contrara durerii ce se produce in momentul aparitiei durerii, trebuie sa asteptam acel moment pentru a opri acea reactie. E adevarat ca ma pot pregati de mai inainte pentru primirea unei dureri care se va produce. Dar durerea nu o produc eu anticipat, sau nu grabesc aparitia ei, ci astept sa se produca. Placerea o produc adeseori prin proprie initiativa. Tot prin proprie initiativa trebuie sa ajung in starea de a nu mai avea o astfel de initiativa, de a nu mai cauta placerea. Fug de placere ca reactie fata de un fapt pe care il astept. Dar trebuie sa astept momentul durerii pentru ca sa opresc reactia repulsiva fata de ea.
Aceste doua feluri de probe a trebuit sa le treaca si Mantuitorul, in aceeasi ordine: intai ispitirea prin placere, in pustie, in al doilea rand, incercarile supreme prin durere in vremea Patimilor si a mortii pe cruce. Atat in primirea placerii, cat si in respingerea durerii se manifesta slabiciunea firii. Caci patimile care poftesc si primesc placerea si cele care resping durerea nu sunt decat manifestarile slabiciunii firii. Iisus a intarit firea Sa omeneasca, si prin ea firea omeneasca in general, atat prin respingerea placerii, cat si prin primirea durerii.De fapt in cautarea placerii si in fuga de durere se manifesta o slabiciune a firii, care pe plan psihic se experiaza, in primul caz, ca o pornire anevoie de oprit, si in al doilea, ca o frica greu de stapanit, iar frica aceasta (frica pentru viata in trup) alimenteaza grija. Uneori frica de durere se manifesta atat de naprasnic, incat o putem socoti ca suprema trasatura de pasivitate in fata tiraniei care contravine libertatii si stapanirii de sine a firii noastre.Iar aruncarea noastra asupra placerii nu mai e numai rezultatul unei atractii a aceleia, ci si o frica de durere. Pentru omul temator de durere si obisnuit sa-si caute refugiul in contrariul ei, in placere, nu numai durerea, ci chiar numai absenta placerii e o durere sau o stare de care fuge cu frica. Iar cel care este rob al fricii, cel cu firea astfel slabita, se afla la polul opus fata de cel cu firea tare. Omul cu firea fricoasa sau slabita e purtat fara voia lui, de stihiile lumii si de impulsurile provocate de tot ce cade sub simturi; el nu mai e o persoana, ci un obiect usor de dus la orice vant. Omul cu firea tare fiind omul stapan pe sine, e omul liber, in care natura din sine si din jur e dominata de spirit. Deci infranarea de la placere si rabdarea durerii, departe de a fi ceva negativ-pasiv si de a slabi firea, o intaresc, si intarirea aceasta inseamna spiritualizare, sau asezarea spiritului in rolul de conducator. La urma urmelor si placerea, si durerea afecteaza latura trupeasca a omului. Iar cel ce a facut sa covarseasca spiritul asupra trupului si-a adus trupul la o stare care nu mai vibreaza cu atata sensibilitate la placere si la durere.
Desigur, sunt si dureri sufletesti precum: lipsa de cinstire, de atentie, de recunostinta din partea altora. Dar si acestea sunt dureri care denota o slabiciune, care maresc sensibilitatea egoista, superficiala, cea orientata spre lume, a firii noastre, care, cand e covarsita de spirit, adica de orientarea noastra spre domeniul adanc spiritual, nu mai vibreaza atat de sensibil. Vibratia exagerata la placerea si durerea sensibila sau egoista e semnul unei potriviri a firii pe latura ei exterioara, trairea exclusiv prin aceasta latura, uitarea de latura ei spirituala, acoperirea aceleia impreuna cu orizontul ei. Vibratia la durere e dovada unei ingrosari materiale a firii, dovada caderii ei in sensibilitatea fiintelor biologice, purtate de reflexe. De aceea retinerea voluntara de la placere si suportarea voluntara a durerii inseamna o biruinta a vointei, ca factor spiritual, asupra sensiblitatii biologice si peste tot o coplesire a biologicului prin spiritual. Firea isi devine pentru sine si devine pentru altii fereastra stravezie spre lumina spiritului propriu si a lui Dumnezeu, si lumina aceea se revarsa pe fereastra firii spre lumea din afara. Respingandu-se placerea, nu mai e aburul de tina care acopera cu un strat tot mai gros fereastra firii spre spirit, iar primindu-se durerea, aceasta curata si absoarbe tina de pe geamurile firii.
Prin infranarea de la placeri am facut un prim pas spre forta spirituala a nepatimirii; prin rabdarea supararilor, a durerilor si a necazurilor l-am facut pe al doilea si cel mai decisiv. Caci, cum am spus, rabdarea si infranarea nu reprezinta ceva negativ si nu slabesc firea, ci o intaresc; ele scapa firea de pasivitatile cele mai accentuate ale tendintei aproape impulsive spre placere si ale retragerii cu totul impulsive din fata durerii. Nepatimirea spre care duc infranarea si rabdarea, sau starea nepatimasa, desi numita cu termen negativ, reprezinta, dimpotriva, o data cu curatia, o stare libera cu totul de pasivitate, asadar o deplina eliberare a spiritului si o deplina stapanire de sine. Nepatimirea nu e un minus, o neutralitate a firii, ci ea e o stare tesuta din toate virtutile a caror dobandire treptata nu e decat o apropiere de nepatimire. Iar virtutea inseamna barbatie, derivand de la "virtus". Nepatimirea nu e pasivitate, ci concentrare a spiritului in domeniul binelui si al lumii spirituale. Desigur, aceasta nu se face prin impulsiuni. De aceea, concentrarea aceasta este, in raport cu agitatia impulsiva, o odihna, o liniste. Dar despre nepatimire vom spune mai multe la locul sau.Cele mai frumoase sentinte despre rostul necazurilor ni le-au dat Sfintii Marcu Ascetul si Isaac Sirul; ele sunt o adevarata teologie a necazurilor. in primul rand, prin necazuri ne atrage Dumnezeu de la pacate. in al doilea rand, necazurile urmeaza de multe ori pacatelor, chiar daca le-am marturisit. Prin ele se restabileste firea povarnita si se intareste din nou. Exista o compensatie regulata intre pacatul primit cu voia si necazul venit fara voie. In al treilea rand, necazurile se trimit pentru probare, pentru intarirea firii si pentru ferirea de greseli viitoare. In al patrulea rand, ele pot veni chiar cand n-am pacatuit noi: ne vin pentru pacatele altora. Iar lucrul al cincilea, care trebuie remarcat, este ca rabdarea lor e semn de putere si de intelepciune, si ne inzestreaza cu putere si cu intelepciune, in general, necazurile intra in mod ncesar in iconomia mantuirii, cel ce le primeste fiind scutit de necazurile vesnice. Exista apoi o alternanta regulata intre bucurii si necazuri in lumea aceasta. Chiar lucrul care ti-a adus bucurii, sa stii ca iti va pricinui pe urma si necazuri si viceversa. O randuiala inteleapta carmuieste destinul fiecaruia dintre noi. Bucuria ne poate face mai putin atenti la datoriile noastre, deci trebuie stropita cu dusul rece al necazurilor, ca sa nu ne slabim eforturile. Dar necazurile nu trebuie sa dureze prea mult, ca sa nu se incuibeze in noi indoiala ca mai e cineva care ne poarta de grija. De pe dealurile bucuriilor - in vaile necazurilor, asa decurge viata omului duhovnicesc; dar ea inscrie un real progres chiar in aceste alternante. Bucuriile pentru rabdare sunt tot ma curate, mai spiritualizate, mai nepatate de multumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm rabdate. Fropriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranta necazurilor ce vor veni, iar necazurile, rabdate cu un amestec de seninatate, de ras interior, cum zice Ioan Scararul, pentru siguranta bucuriilor ce vor urma. Deci fie cat de schimbatoare imprejurarile externe in care se desfasoara viata omului duhovnicesc, launtric ea a ajuns la un fel de nivelare, care ii da o statornica liniste. E taria spiritului in fata valurilor lumii.Daca in goana dupa placeri si in fuga de dureri se manifesta nestatornicia si caracterul lunecos al firii, care sunt urmare a pacatului si semnul stricaciunii ei, in statornicia si neschimbarea manifestate in infranare si rabdare, se arata fermitatea si arvuna nestricaciunii, pe care a redobandit-o dupa pilda firii omenesti a lui Iisus flristos si prin ajutorul Lui. Exercitiile de rabdare sunt asadar necesare firii noastre si deci si necazurile care le prilejuiesc, fie ca sunt ... urmarea unor pacate, fie ca.nu. Iar lumea este astfel oranduita, ca sa ne fie nu numai revelatie a providentei dumnezeiesti, a Datatorului de bunatati, ci si a Judecatorului, a Celui ce vrea sa ne intareasca, printr-o pedagogie mai aspra din cand in cand. Firea noastra insasi cere aceasta asprime, ca sa nu se moleseasca; o cere pana la intarirea deplina din viata viitoare. Pi-o cere permanent, pentru ca nu e in stare sa o suporte, ci in alternare cu semnele de afectiune. Dumnezeu foloseste lumea si timpul ca gratie si judecata pentru noi. Si sub amandoua aspectele ne este de folos.
Parintele Dumitru Staniloae
Din aceste citate se vede ca aceste doua cai mai au o caracteristica. Calea providentei e o cale urmata din initiativa proprie, prin osteneli asumate, iar calea judecatii e calea pe care e impins cu sila cel ce nu si-a asumat osteneli de bunavoie. De aceea spuneam mai inainte ca cea dintai e mai ales calea monahilor, iar a doua, cu deosebire, calea mirenilor. Judecata fiind o metoda de permanenta alternanta cu pronia, isi arata eficienta si la inceput, pentru a-l ndruma pe om pe caile unei vieti mai curate, facandu-l sa paraseasca o vietuire dominata de patimi si sa aleaga una mai infranata. Dar este de remarcat ca metoda judecatii nu inceteaza nici dupa un oarecare progres intr-o asemenea viata, ci se intensifica dupa o anumita inaintare in viata de infranare pentru a desavarsi opera aceleia. Si cum nici monahul nu ajunge la rezultate deplin satisfacatoare, dupa un anumit progres duhovnicesc vine si asupra lui cate o perioada de lenevie si ipsite, care sa-i puna la incercare si sa-i sporeasca virtutea rabdarii.
Aici nu vom vorbi despre necazurile initiale sau despre cele de totdeauna, care insotesc viata oamenilor, mai ales a mirenilor, ci in special despre cele care vin in urma unui anumit progres in viata infranata, fie ca e vorba de monahi, fie de mireni. Daca infranarea si supravegherea gandurilor, facuta de obicei in clipe de singuratate, vizeaza indeosebi patimile poftei (lacomia pantecelui, curvia, iubirea de avutie), rabdarea fata de nemultumirile ce ni le provoaca oamenii si suportarea diferitelor necazuri ce vin asupra noastra sunt menite mai ales sa slabeasca patimile maniei (intristarea si supararea), desi contribuie si ele la o si mai deplina vestejire a miscarilor poftei. De aceea virtutea aceasta isi are locul dupa virtutea infranarii. Dar mai este un motiv pentru care se insira dupa infranare.
De obicei succesele pe care le-a obtinut cineva prin diferite infranari si prin dobandirea mai multor virtuti il expun slavei desarte si mandriei. De aceea Dumnezeu a randuit ca sa vina peste el suparari de la oameni si diferite necazuri, ca sa-l tamaduiasca si de aceste patimi, aparute intr-o forma noua, dupa ce n-au mai putut sa se intemeieze pe avutii si pe alte straluciri desarte. Din aceasta pricina ele sunt simtite ca un fel de parasire a nevoitorului din partea lui Dumnezeu, dupa ce mai inainte Il simtise mereu aproape, ajutandu-l in eforturile sale. Dat fiind insa rostul pozitiv al acestei parasiri. Parintii o numesc parasire pedagogica sau povatuitoare, si o deosebesc de parasirea in sens de lepadare. Ea cuprinde nu numai necazurile din afara, ci si anumite descurajari launtrice. E ceea ce Ioan al Crucii numeste purificare pasiva, care, dupa ce au disparut copacii patimilor, are sa extirpe si radacinile lor, si in cursul careia omul traieste sentimentul de descurajare si de plictiseala al unui gol si al unei ariditati inspaimantatoare.
Diadoh spune despre aceste parasiri: "Parasirea in scop de povatuire nu lipseste nicidecum sufletul de lumina dumnezeieasca, ci harul isi ascunde numai, cum am zis de multe ori, prezenta din fata mintii, ca sa impinga oarecum sufletul inainte, folosind rautatea dracilor, spre a cauta cu toata frica si cu multa smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cunoscand cate putin rautatea vrajmasului sau. Este ceea ce face si mama, care departeaza putin pruncul de la sanul sau, daca se poarta cu neoranduiala fata de regulile alaptarii, ca, speriat de unii oameni cu fete urate ce stau imprejur, sau de unele fiare, sa se intoarca cu frica multa si cu lacrimi la sanul mamei. Dar parasirea in sens de lepadare preda sufletul ce nu vrea sa aiba pe Dumnezeu, legat dracilor... Parasirea povatuitoare aduce sufletului intristare multa, de asemenea o anumita smerire si o deznadejde masurata. Aceasta, pentru ca pornirea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Dar parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si de manie".
Din citatele de mai sus ale Sfantului Maxim Marturisitorul si din caracterul de purificare pasiva ce-l atribuie Ioan al Crucii parasirii pasive povatuitoare, se mai desprind urmatoarele deosebiri intre metoda proniei si metoda judecatii, pe langa cea amintita, conform careia metoda proniei atrage pe om spre bine prin faptul ca-l indeamna sa-si asume din proprie initiativa anumite osteneli, iar metoda judecatii il atrage prin anumite suferinte ce le aduce asupra lui. Metoda proniei ne face mai ales sa respingem ispitele placerii, deci patimile poftei, pe cand metoda judecatii ne face indeosebi sa suportam incercarile prin durere, prin care slabim patimile maniei si ale mandriei.
Cuvantul grec peirasmos si cuvantul slav corespunzator au intelesul general de mijloc prin care se pune cineva la incercare, la proba, ca sa-si dezvaluie firea ascunsa (de aceea verbul slav ispitivati, a ispiti, inseamna si a cerceta un lucru mai in adanc, pentru a afla ce se afla in el: a ispiti Scripturile). Proba aceasta, ca sa provoace cu adevarat o reactie autorevelatoare din partea celui supus ei, trebuie sa fie sau atractiva, sau repulsiva, adica sau sa trezeasca pofta dupa ea, sau retragerea din fata ei si refuzul de a o primi, cu alte cuvinte, trebuie sa se adreseze sau poftei, sau maniei. Proba care trezeste atractia poftei este placerea in sens general, cea care starneste respingerea maniei este durerea in general. Limba romaneasca, mai nuantata in chestiunea aceasta ca cea greaca, sau slava, a rezervat pentru cele doua feluri de probe cate un cuvant aparte: prin cuvantul ispita indica aproape exclusiv proba prin placere, rezervand pentru proba prin durere cuvantul incercare. Astfel, cand auzim de ispita ne gandim la ceva atractiv, iar cand auzim de incercare, ne gandim la ceva anevoie de suportat.
Dar in crestinism proba nu are numai rostul stiintific de a face pe om sa se reveleze. Ea nu este un simplu experiment obiectiv, ci are mai ales un scop pedagogic. Prin ea omul trebuie nu numai sa se cunoasca, ci mai ales sa se indrepte, sau, cunoscandu-se, sa se indrepte. Proba nu urmareste atat scopul de a da pe fata intensitatea poftelor sau maniei unui om, ci mai ales pe acela de a-l face pe om sa le biruiasca. Desigur, cum nu poti spune ca ai biruit pe cineva daca l-ai legat cand dormea, tot asa nu se poate vorbi de o biruinta asupra poftei decat daca o infrangi in momentul in care are toate conditiile sa-si manifeste in mod actual puterea. Daca stapanesti o patima pana ce n-o starneste nimic din somnul ei, nu inseamna ca ai slabit-o, sau ca ai stins-o. Poti spune ca i-ai stins puterea numai daca, punand inainte proba care o starneste, ea nu se mai starneste, sau, starnindu-se, totusi o poti domoli. De aceea probele au pe de o parte rostul de a descoperi in ce faza ai ajuns in stradania de a-ti infrange patimile, sau in ce intensitate se mai gasesc patimile tale, iar pe de alta, rostul de a te face si mai tare in lupta impotriva lor.
Ispitele in sens restrans au prin urmare scopul de a ne face sa biruim patimile poftei sau atractia ce o exercita asupra ei perspectiva placerilor, precum incercarile au scopul de a ne face sa biruim patimile maniei, sau repulsia si reactia ce ne-o trezeste durerea. Ispitele ne ajuta sa crestem spiritual prin respingerea lor, adica prin infranare, precum incercarile isi implinesc scopul de a ne intari prin acceptare. Se vede ca infranarea este un lucru mai usor, caci ostenelile infranarii ni le putem asuma prin-initiativa proprie. Propriu-zis, nu trebuie sa se astepte totdeauna prezentarea ispitei exterioare, pentru a se face efortul unei infranari. Caci fiecare om poarta in el pofta ca pe un arc ce se intinde din cand in cand dupa placeri, in baza amintirilor, a obisnuintei, sau a unui apetit natural care cauta o satisfacere exagerata. Poate mai ales acesta este motivul principal pentru care omul poate proceda la o viata sistematica de infranari din proprie initiativa, prin osteneli de buna voie.Nu tot asa este cu intristarea, cu mania, cu revolta. Pe de o parte, infranarea de la ele este mai grea, pe de alta, ele sunt numai slujitoare ale patimilor placerii. De aceea lupta cu ele trebuie sa urmeze intr-un stadiu mai progresat al vietii duhovnicesti, dupa ce e usurata prin slabirea patimilor de baza ale poftei. Dar, pe langa aceea, ele sunt trezite aproape totdeauna de anumite prilejuri externe. Revolta nu-si are un ultim resort in noi, nu ne revoltam de dragul revoltei insesi. Ea este totdeauna o reactie, nu o initiativa primordiala, cum este miscarea poftei. De aceea trebuie asteptate prilejurile externe pentru a se da lupta cu patimile provocate de ele. Fe urma, daca ispita ne imbie cu o placere, iar incercarea e o durere, e mai usoara renuntarea la placere decat cautarea durerii.In definitiv, nici nu ni se cere sa cautam durerea din proprie initiativa, cum ni se cere sa luam din proprie initiativa masuri pentru respingerea si preintampinarea placerii. Pricina primordiala si directa a decaderii omului nu e fuga de durere, ci cautarea placerii. Fuga de durere vine ulterior, intrucat durerea a fost adusa de placere. Deci cu placerea trebuie data lupta mai intai si in mod principal si direct. Precum placerea e cautata adeseori printr-o initiativa prealabila a noastra, iar durerea aproape totdeauna e evitata, printr-o reactie ce se produce atunci cand se iveste, la fel, daca vrem sa scapam de initiativa prealabila ce cauta placerea, trebuie sa o facem tot printr-o initiativa prealabila contrara, pe cand, daca vrem sa scapam de reactia contrara durerii ce se produce in momentul aparitiei durerii, trebuie sa asteptam acel moment pentru a opri acea reactie. E adevarat ca ma pot pregati de mai inainte pentru primirea unei dureri care se va produce. Dar durerea nu o produc eu anticipat, sau nu grabesc aparitia ei, ci astept sa se produca. Placerea o produc adeseori prin proprie initiativa. Tot prin proprie initiativa trebuie sa ajung in starea de a nu mai avea o astfel de initiativa, de a nu mai cauta placerea. Fug de placere ca reactie fata de un fapt pe care il astept. Dar trebuie sa astept momentul durerii pentru ca sa opresc reactia repulsiva fata de ea.
Aceste doua feluri de probe a trebuit sa le treaca si Mantuitorul, in aceeasi ordine: intai ispitirea prin placere, in pustie, in al doilea rand, incercarile supreme prin durere in vremea Patimilor si a mortii pe cruce. Atat in primirea placerii, cat si in respingerea durerii se manifesta slabiciunea firii. Caci patimile care poftesc si primesc placerea si cele care resping durerea nu sunt decat manifestarile slabiciunii firii. Iisus a intarit firea Sa omeneasca, si prin ea firea omeneasca in general, atat prin respingerea placerii, cat si prin primirea durerii.De fapt in cautarea placerii si in fuga de durere se manifesta o slabiciune a firii, care pe plan psihic se experiaza, in primul caz, ca o pornire anevoie de oprit, si in al doilea, ca o frica greu de stapanit, iar frica aceasta (frica pentru viata in trup) alimenteaza grija. Uneori frica de durere se manifesta atat de naprasnic, incat o putem socoti ca suprema trasatura de pasivitate in fata tiraniei care contravine libertatii si stapanirii de sine a firii noastre.Iar aruncarea noastra asupra placerii nu mai e numai rezultatul unei atractii a aceleia, ci si o frica de durere. Pentru omul temator de durere si obisnuit sa-si caute refugiul in contrariul ei, in placere, nu numai durerea, ci chiar numai absenta placerii e o durere sau o stare de care fuge cu frica. Iar cel care este rob al fricii, cel cu firea astfel slabita, se afla la polul opus fata de cel cu firea tare. Omul cu firea fricoasa sau slabita e purtat fara voia lui, de stihiile lumii si de impulsurile provocate de tot ce cade sub simturi; el nu mai e o persoana, ci un obiect usor de dus la orice vant. Omul cu firea tare fiind omul stapan pe sine, e omul liber, in care natura din sine si din jur e dominata de spirit. Deci infranarea de la placere si rabdarea durerii, departe de a fi ceva negativ-pasiv si de a slabi firea, o intaresc, si intarirea aceasta inseamna spiritualizare, sau asezarea spiritului in rolul de conducator. La urma urmelor si placerea, si durerea afecteaza latura trupeasca a omului. Iar cel ce a facut sa covarseasca spiritul asupra trupului si-a adus trupul la o stare care nu mai vibreaza cu atata sensibilitate la placere si la durere.
Desigur, sunt si dureri sufletesti precum: lipsa de cinstire, de atentie, de recunostinta din partea altora. Dar si acestea sunt dureri care denota o slabiciune, care maresc sensibilitatea egoista, superficiala, cea orientata spre lume, a firii noastre, care, cand e covarsita de spirit, adica de orientarea noastra spre domeniul adanc spiritual, nu mai vibreaza atat de sensibil. Vibratia exagerata la placerea si durerea sensibila sau egoista e semnul unei potriviri a firii pe latura ei exterioara, trairea exclusiv prin aceasta latura, uitarea de latura ei spirituala, acoperirea aceleia impreuna cu orizontul ei. Vibratia la durere e dovada unei ingrosari materiale a firii, dovada caderii ei in sensibilitatea fiintelor biologice, purtate de reflexe. De aceea retinerea voluntara de la placere si suportarea voluntara a durerii inseamna o biruinta a vointei, ca factor spiritual, asupra sensiblitatii biologice si peste tot o coplesire a biologicului prin spiritual. Firea isi devine pentru sine si devine pentru altii fereastra stravezie spre lumina spiritului propriu si a lui Dumnezeu, si lumina aceea se revarsa pe fereastra firii spre lumea din afara. Respingandu-se placerea, nu mai e aburul de tina care acopera cu un strat tot mai gros fereastra firii spre spirit, iar primindu-se durerea, aceasta curata si absoarbe tina de pe geamurile firii.
Prin infranarea de la placeri am facut un prim pas spre forta spirituala a nepatimirii; prin rabdarea supararilor, a durerilor si a necazurilor l-am facut pe al doilea si cel mai decisiv. Caci, cum am spus, rabdarea si infranarea nu reprezinta ceva negativ si nu slabesc firea, ci o intaresc; ele scapa firea de pasivitatile cele mai accentuate ale tendintei aproape impulsive spre placere si ale retragerii cu totul impulsive din fata durerii. Nepatimirea spre care duc infranarea si rabdarea, sau starea nepatimasa, desi numita cu termen negativ, reprezinta, dimpotriva, o data cu curatia, o stare libera cu totul de pasivitate, asadar o deplina eliberare a spiritului si o deplina stapanire de sine. Nepatimirea nu e un minus, o neutralitate a firii, ci ea e o stare tesuta din toate virtutile a caror dobandire treptata nu e decat o apropiere de nepatimire. Iar virtutea inseamna barbatie, derivand de la "virtus". Nepatimirea nu e pasivitate, ci concentrare a spiritului in domeniul binelui si al lumii spirituale. Desigur, aceasta nu se face prin impulsiuni. De aceea, concentrarea aceasta este, in raport cu agitatia impulsiva, o odihna, o liniste. Dar despre nepatimire vom spune mai multe la locul sau.Cele mai frumoase sentinte despre rostul necazurilor ni le-au dat Sfintii Marcu Ascetul si Isaac Sirul; ele sunt o adevarata teologie a necazurilor. in primul rand, prin necazuri ne atrage Dumnezeu de la pacate. in al doilea rand, necazurile urmeaza de multe ori pacatelor, chiar daca le-am marturisit. Prin ele se restabileste firea povarnita si se intareste din nou. Exista o compensatie regulata intre pacatul primit cu voia si necazul venit fara voie. In al treilea rand, necazurile se trimit pentru probare, pentru intarirea firii si pentru ferirea de greseli viitoare. In al patrulea rand, ele pot veni chiar cand n-am pacatuit noi: ne vin pentru pacatele altora. Iar lucrul al cincilea, care trebuie remarcat, este ca rabdarea lor e semn de putere si de intelepciune, si ne inzestreaza cu putere si cu intelepciune, in general, necazurile intra in mod ncesar in iconomia mantuirii, cel ce le primeste fiind scutit de necazurile vesnice. Exista apoi o alternanta regulata intre bucurii si necazuri in lumea aceasta. Chiar lucrul care ti-a adus bucurii, sa stii ca iti va pricinui pe urma si necazuri si viceversa. O randuiala inteleapta carmuieste destinul fiecaruia dintre noi. Bucuria ne poate face mai putin atenti la datoriile noastre, deci trebuie stropita cu dusul rece al necazurilor, ca sa nu ne slabim eforturile. Dar necazurile nu trebuie sa dureze prea mult, ca sa nu se incuibeze in noi indoiala ca mai e cineva care ne poarta de grija. De pe dealurile bucuriilor - in vaile necazurilor, asa decurge viata omului duhovnicesc; dar ea inscrie un real progres chiar in aceste alternante. Bucuriile pentru rabdare sunt tot ma curate, mai spiritualizate, mai nepatate de multumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm rabdate. Fropriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranta necazurilor ce vor veni, iar necazurile, rabdate cu un amestec de seninatate, de ras interior, cum zice Ioan Scararul, pentru siguranta bucuriilor ce vor urma. Deci fie cat de schimbatoare imprejurarile externe in care se desfasoara viata omului duhovnicesc, launtric ea a ajuns la un fel de nivelare, care ii da o statornica liniste. E taria spiritului in fata valurilor lumii.Daca in goana dupa placeri si in fuga de dureri se manifesta nestatornicia si caracterul lunecos al firii, care sunt urmare a pacatului si semnul stricaciunii ei, in statornicia si neschimbarea manifestate in infranare si rabdare, se arata fermitatea si arvuna nestricaciunii, pe care a redobandit-o dupa pilda firii omenesti a lui Iisus flristos si prin ajutorul Lui. Exercitiile de rabdare sunt asadar necesare firii noastre si deci si necazurile care le prilejuiesc, fie ca sunt ... urmarea unor pacate, fie ca.nu. Iar lumea este astfel oranduita, ca sa ne fie nu numai revelatie a providentei dumnezeiesti, a Datatorului de bunatati, ci si a Judecatorului, a Celui ce vrea sa ne intareasca, printr-o pedagogie mai aspra din cand in cand. Firea noastra insasi cere aceasta asprime, ca sa nu se moleseasca; o cere pana la intarirea deplina din viata viitoare. Pi-o cere permanent, pentru ca nu e in stare sa o suporte, ci in alternare cu semnele de afectiune. Dumnezeu foloseste lumea si timpul ca gratie si judecata pentru noi. Si sub amandoua aspectele ne este de folos.
Parintele Dumitru Staniloae
duminică, 22 februarie 2009
Despre hulă
PENTRU GANDURILE CELE DE HULA CARE VIN IN INIMA OMULUI, HULITOARE SPRE DUMNEZEU, SPRE PREACURATA FECIOARA MAICA LUI HRISTOS DUMNEZEU, SPRE SFINTII LUI DUMNEZEU SI SPRE SFINTELE TAINE
INTREBARE ( + )
( + ) Din ale lui Anastasie Sinaitul, putin schimbata.
Oare, de unde se intampla de vin si intra in inima omului, fara de voia si invoirea lui, niste ganduri rele, necurate si hulitoare spre insusi Domnul Dumnezeu si spre Preacurata si Pururea Fecioara Maria, Maica lui Hristos Dumnezeu si spre sfintii lui Dumnezeu in vremea rugaciunii si in vremea cuminecarii cu Sfintele Taine ? Pentru care multi au cazut intru deznadajduire, socotindu-se pe sine fara Dumnezeu si mai rai decat paganii si decat dobitoacele cele necuvantatoare, atat de mult, incat de aceea nici crestini nu se mai socuteau a fi si multi de aceasta suparare s-au oprit de la Sfanta Impartasire. Unii au vrut ori sa sara in apa sa se inece, ori intr-alt chip sa se omoare, socotindu-se ca ei nu mai au iertare de pacatul acesta, nici nu mai este nadejde de mantuirea lor, pentru ca au hulit pe Insusi Domnul Dumnezeu, aducandu-si aminte si socotind cuvantul Domnului ce este scris in Sfanta Evanghelie, care zice : tot pacatul si hula se va ierta oamenilor, iar hula care este asupra Duhului Sfant, nu se va ierta, nici in acest veac, nici in veacul ce va sa fie. Deci, de unde vin in inima omului niste ganduri rele si spurcate si hulitoare de Dumnezeu, ca acelea care sunt fara voia omului ? Si in ce chip poate omul sa se izbaveasca si sa scape de pieirea acelor ganduri pierzatoare de suflet ?
RASPUNS
De acea ispita, de vei citi cu luare aminte, vei afla folos, ca ispita ca aceea se intampla la multi daca-l sloboade Dumnezeu pe diavol, ca sa-i ispiteasca pentru inaltarea si mandria lor, ca sa-i smereasca si sa-si vina intru cunostinta, sa-si cunoasca neputinta lor si sa se pocaiasca de mandria lor. Iar unora fiind smeriti si cucernici, li se intampla lor o ispita ca aceea, din zavistia si pizma vrajmasului diavol. Pentru aceea si multora din prea cuviosii parinti care traiau prin pustie cu multa infranare si pustniceasca viata, li se intampla lor de cadeau in acea boala si in ispita diavoliceasca a gandurilor rele si hulitoare asupra dumnezeirii. Precum zice sfantul Ioan Scararul si alti sfinti parinti, ca de multa suparare si scarba ce aveau pentru acele ganduri diavolicesti hulitoare de Dumnezeu, cadeau in deznadajduire, intru slabicinie si boala sufleteasca si trupeasca, incat li se vestejeau si li se schimbau fetele de multe osteneli, foame si sete, rabdare cu privegheri si rugaciuni, ca doar s-ar izbavi de acele ganduri hulitoare, dar nu se puteau izbavi. Si cand le veneau lor acele ganduri hulitoare asupra lui Dumnezeu, li se parea ca se va desface pamantul si-i va inghiti, sau va cadea foc din cer si-i va arde. Dar toate le patimeau si le rabdau pentru nesocotinta, nestiinta si nepriceperea lor, ca nu se socoteau, nici stiau, nici pricepeau aceasta, ca tot adevaratul dreptmaritor crestin care se teme de Dumnezeu si face poruncile Lui, nevinovat este de niste ganduri spurcate, rele si hulitoare de Dumnezeu ale vicleanului diavol care nu sunt cu voia si invoirea omului, ci sunt niste navaliri diavolesti asupra omului, fara de voia lui. Pentru care ganduri omul nu are nici o vina sau pacat, nici pedeapsa de la Dumnezeu, fiindca omul nu le primeste nici nu le urmeaza lor, ci ii cad lui napasta. ( caci cum ar putea cineva din crestini sa-L huleasca pe Dumnezeu, Caruia i se inchina si i se roaga ? Noi crestinii Aceluia ne inchinam si ne rugam si-L binecuvantam ziua si noaptea, in toata vremea si in tot ceasul. Aceluia ii multumim si pe Dansul il preamarim. Aceluia ii slujim, pe Acela il chemam pururea intru ajutorul nostru, inaintea Lui stam si il rugam si pe El Unul il stim Dumnezeu, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, intr-o Dumnezeire, slavit de toata faptura. Pentru Acela toate chinurile si mucenicia cu bucurie le primim, le rabdam si le patimim. De aceea suntem necajiti si suparati si luptati de vrajmasi, pentru Acela suntem goniti, pentru Acela ne lepadam de lume si de toate cele ce sunt intr-insa. De aceea ii lasam pe parintii, fratii si surorile noastre si ne lasam sotiile si fiii nostri inca si viata noastra si trupul nostru le dam la munci si la pedepse cu osardie. Cum s-ar putea ca sa hulim si sa graim de rau si sa-L ocaram pe Dumnezeul nostru, pentru care in toate zilele murim ? Insa acele ganduri rele si hulitoare sunt ispitele vicleanului duh ai satanei, care vrea sa ne sminteasca si sa ne desparta pe noi de Dumnezeul nostru. Nimeni nu poate sa faca aceasta precum mai sus am zis, sa se inchine lui Dumnezeu si sa-L huleasca, nici elinii cei pagani. Nici chiar diavolii, care ne aduc si ne arunca in inimi ganduri rele si hulitoare ca acelea, nu indraznesc sa-L huleasca pe Dumnezeu. Precum despre aceasta marturiseste sfantul Apostol Iacov, fratele Domnului, zicand : tu crezi ca este un Dumnezeu si bine faci, ca si dracii cred si se cutremura. Deci,lucru aratat este, ca ei nu indraznesc sa-L huleasca. Inca si de Domnul Hristos cu frica si cu cutremur se rugau sa nu-i trimita pe ei in chinuri si Il marturiseau si Il graiau de bine, zicand : ce este noua si Tie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Celui viu ? Ai venit mai inainte de vreme sa ne muncesti ? Stimu-Te pe Tine cine esti, Sfantul lui Dumnezeu. Precum de aici este aratat si cunoscut lucru ca diavolii, vrajmasi fiind neamului omenesc si avand pururea mare pizma si zavistie asupra noastra, arunca aceste ganduri spurcate si hulitoare de Dumnezeu in inima omului, socotind vrajmasul caci cu acele ganduri hulitoare asupra Dumnezeirii, ar putea omul sa se scarbeasca si sa se deznadajduiasca de mantuire, si cu aceasta sa-l desparta si Sa-l indeparteze de Dumnezeu. Dar noi crestinii si credinciosii lui Hristos, pentru acele ganduri straine ale vrajmasului diavol, nici o osanda, cercetare, sau pedeapsa nu avem de la Dumnezeu. Ca de ar fi ale noastre si din inima noastra acele ganduri hulitoare, pe care le-am grai noi si le-am zice cu gura noastra, am fi vinovati. Ci noi mai mult voim sa fim arsi in foc decat sa graim cu gura noastra cuvinte de hula asupra Dumnezeului nostru. De acestea noi instiintandu-ne si incredintandu-ne, nici intr-o seama sa nu bagam acele ganduri, ci cand iti va aduce diavolui si va arunca in inima ta niste ganduri hulitoare ca acelea, sa-i zici si sa-i raspunzi in gandul tau asa : sa se intoarca boala ta pe capul tau si pe crestetul tau si hula ta sa se pogoare asupra ta, viclene diavole si duhule necurate ! Iar eu, Domnului Dumnezeului meu totdeauna ma inchin, il laud si il slavesc si niciodata nu-L voi huli, caci cum as putea eu sa hulesc si proslavesc pe Domnul Dumnezeul meu ? Cum as putea sa-L ocarasc cand in toate zilele si in tot ceasul, cu tot sufletul si inima mea il preamaresc si il rog pe Dansul ? Iar hula ta, viclene diavole, sa se intoarca pe capul tau ! Si in acest chip poti sa te izbavesti de acea ispita diavoleasca, nesocotindu-le si nebagand in seama acele ganduri ale lui, ci ocarandu-l si batjocorind pe vrajmasul diavol, stiind si cunoscand noi ca de la el si ale lui sunt acele ganduri hulitoare iar nu de la noi, nici ale noastre. Ci de la noi si ale noastre sunt alte ganduri si patimi care se nasc, adica : curvia, preacurvia, imbuibarea pantecului, betia, zavistia, mania, pizma, iubirea de argint, clevetirea, invrajbirea, scumpetea, nemilostivirea, tirania, minciuna si altele asemenea acestora. Aceste patimi sunt din voia noastra, de le vom face ori de nu le vom face. Si de le vom gandi ori de nu le vom gandi, in cele ce facem noi cu voia noastra, vinovati si gresiti suntem inaintea lui Dumnezeu si numai de acele patimi si pacate si ganduri rele vom fi si noi cercati si intrebati, care sunt sub puterea si stapanirea si voia noastra. Iar de cele ce nu sunt in voia si stapanirea noastra, nu vom fi cercati, nici intrebati si gandurile cele hulitoare de Dumnezeu nu sunt in voia si stapanirea noastra, ci sunt niste lucruri straine ale diavolului, pentru care ganduri noi nevinovati suntem. Cade-se a sti ca aceste ganduri hulitoare de Dumnezeu, nu le duce diavolul sa le arunce in inimile necredinciosilor pagani si ereticilor, pcntru ca spre aceia nu are el zavistie, nici pizma, nici razboi fiindca ei, cu necredinta si eresul lor, nu-i sunt potrivnici, ci ii sunt supusi. Ci toata silinta si nevointa lui este impotriva dreptmaritorilor crestini, ca sa-i impiedice si sa-i sminteasca din credinta lor, sa-i scarbeasca, sa-i deznadajduiasca, sa-i departeze si sa-i instraineze de Dumnezeu. Ca ne spunea un parinte oarecare din Schit, ca multa scarba si suparare avea de spurcatele si hulitoarele de Dumnezeu ganduri diavolesti. Iar odata nestiind ce sa mai faca de mare scarba si suparare ce avea din acele ganduri dracesti, a mers la fericitul Petru, arhiepiscopui Alexandriei si mucenic si s-a jeluit lui si i-a spus toata scarba si supararea ce o are din pricina acelor ganduri hulitoare asupra Dumnezeirii si asupra credintei crestine. Iar fericitul arhiepiscop i-a raspuns, zicand : mergi, fiule si te ingrijeste pentru alte greseli ale tale, iar acel pacat pentru gandurile hulitoare asupra Dumnezeirii si asupra credintei crestinesti care zici ca te supara, lasa-l sa fie asupra mea. Ca tot crestinul dreptmaritor, care slujeste si se inchina lui Dumnezeu cu credinta, nu este vinovat de acele diavolesti ganduri hulitoare de Dumnezeu, ci diavoul le arunca in inima omului fara voia lui, pentru pizma si zavistia lui cea mare, ce o are asupra omului crestin.Ca si mie fiule, odata mi s-a intamplat de ma suparau gandurile hulitoare si mergand m-am jeluit si i-am spus sfantului Pafnutie marturisitorul si mucenicul. Iar el m-a intarit, zicand asa : cand m-au prins pe mine prigonitorii si m-au dus sa ma munceasca pentru marturisirea lui Hristos, tocmai atunci, la acea judecata si munca, cand ma chinuiau si imi ardeau trupul pentru Domnul Hristos si cu carlige de fier ma strujeau, vicleanul diavol imi aducea ganduri de hula catre Dumnezeu, iar eu ii raspundeam cu manie, zicand : o, duh viclean si necurat, eu sufletul si trupul si toata viata mea mi le dau chinurilor si mortii pentru Dumnezeul meu si tu imi aduci mie ganduri de hula catre Domnul Dumnezeu ? Ca de L-as huli pe Domnul Dumnezeul meu, dupa vicleanul si vrajmasescul tau sfat, nu mi-as da trupul si sangele chinurilor si focului pentru Dansul; ci hula sa se intoarca pe capul tau, viclene diavole ! Acestea spunandu-le fericitul Petru arhiepiscopul, acelui parinte, l-a mangaiat si l-a intarit. Deci, din atata putem noi sa cunoastem, ca acele ganduri diavolesti hulitoare asupra Dumnezeirii, nu se pot goni cu altceva nici intr-alt chip nu se poate izbavi omul cel suparat de dansele, fara numai sa nu le bage niciodata in seama. Ca nu pot nimic sa-ti strice tie acelea, fiindca acele ganduri nu sunt de la tine, ci de la diavol. Pentru aceea tu n-ai sa dai seama de acele ganduri. Si prea cuviosui parintele nostru Pamvo, ne spunea noua, zicand : eu, fiilor, traind in adancul pustiului si rugandu-ma lui Dumnezeu pentru iertarea si indreptarea vietii mele, odata mi-a adus si mi-a aruncat diavolul in inima ganduri hulitoare asupra lui Dumnezeu si a sfintilor Lui si foarte tare ma suparau. Iar eu nestiind ce sa fac de scarba si supararea ce aveam, am inceput cu osardie a ma ruga lui Dumnezeu sa goneasca si sa departeze de la mine aceste ganduri rele. Si cu asa de mare osardie rugandu-ma lui Dumnezeu, am auzit glas de sus graindu-mi asa : Pamvo, nu avea nici o grija de pacatele straine, ci de ale tale ingrijeste-te ca acele ganduri hulitoare sunt ale vicleanului diavol.3) Un frate l-a intrebat pe unul din parinti despre gandul hulei, zicand : se necajeste sufletul meu, avvo, de dracul hulii, ci fa mila si spune-mi, din ce mi se intampla si ce voi face ? Raspuns-a batranul : un gand ca acesta ni se intampla noua din clevetire, defaimare si osandire, dar mai vartos din mandrie si dintru a-si face cineva voile sale si a se lenevi in rugaciunea sa, si din manie si iutime care sunt semne ale mandriei, caci aceasta ne arunca pe noi in patimile ce s-au zis si de acolo se naste gandul hulii si de va zabovi in suflet il da dracul hulii la cel al curviei si de multe ori il aduce pana la iesirea din minti, iar de nu se va destepta omul, piere.
Din Pateric
Se spunea despre un frate ca a fost luptat spre hula si se rusina sa spuna. Si oriunde auzea de batrani mari, se ducea la dansii ca sa le vesteasca si cum ajungea, se rusina sa vesteasca. Deci de multe ori s-a dus si la avva Pimen si l-a vazut pe el batranul ca are ganduri si se mahnea ca faptele nu le vestea. Deci, intr-una din zile petrecandu-l, i-a zis lui : iata, de atata vreme vii aici, avand ganduri ca sa-mi vestesti si cand vii nu voiesti sa spui, ci totdeauna te duci necajit. Spune-mi, dar, fiule, ce ai ? Iar el i-a zis : cu hula spre Dumnezeu ma lupta diavolul si ma rusinam sa spun. Si povestindu-i lui lucrul, indata s-a usurat. Deci i-a zis lui batranul : nu te necaji, fiule, ci cand vine gandul acesta, zi : eu nu am vina, hula ta, asupra ta, satano ! Caci acest lucru nu-l voieste sufletul meu. Si tot lucrul ce nu-l voieste sufletul, pentru putina vreme este. Si tamaduindu-se fratele, s-a dus.
INTREBARE ( + )
( + ) Din ale lui Anastasie Sinaitul, putin schimbata.
Oare, de unde se intampla de vin si intra in inima omului, fara de voia si invoirea lui, niste ganduri rele, necurate si hulitoare spre insusi Domnul Dumnezeu si spre Preacurata si Pururea Fecioara Maria, Maica lui Hristos Dumnezeu si spre sfintii lui Dumnezeu in vremea rugaciunii si in vremea cuminecarii cu Sfintele Taine ? Pentru care multi au cazut intru deznadajduire, socotindu-se pe sine fara Dumnezeu si mai rai decat paganii si decat dobitoacele cele necuvantatoare, atat de mult, incat de aceea nici crestini nu se mai socuteau a fi si multi de aceasta suparare s-au oprit de la Sfanta Impartasire. Unii au vrut ori sa sara in apa sa se inece, ori intr-alt chip sa se omoare, socotindu-se ca ei nu mai au iertare de pacatul acesta, nici nu mai este nadejde de mantuirea lor, pentru ca au hulit pe Insusi Domnul Dumnezeu, aducandu-si aminte si socotind cuvantul Domnului ce este scris in Sfanta Evanghelie, care zice : tot pacatul si hula se va ierta oamenilor, iar hula care este asupra Duhului Sfant, nu se va ierta, nici in acest veac, nici in veacul ce va sa fie. Deci, de unde vin in inima omului niste ganduri rele si spurcate si hulitoare de Dumnezeu, ca acelea care sunt fara voia omului ? Si in ce chip poate omul sa se izbaveasca si sa scape de pieirea acelor ganduri pierzatoare de suflet ?
RASPUNS
De acea ispita, de vei citi cu luare aminte, vei afla folos, ca ispita ca aceea se intampla la multi daca-l sloboade Dumnezeu pe diavol, ca sa-i ispiteasca pentru inaltarea si mandria lor, ca sa-i smereasca si sa-si vina intru cunostinta, sa-si cunoasca neputinta lor si sa se pocaiasca de mandria lor. Iar unora fiind smeriti si cucernici, li se intampla lor o ispita ca aceea, din zavistia si pizma vrajmasului diavol. Pentru aceea si multora din prea cuviosii parinti care traiau prin pustie cu multa infranare si pustniceasca viata, li se intampla lor de cadeau in acea boala si in ispita diavoliceasca a gandurilor rele si hulitoare asupra dumnezeirii. Precum zice sfantul Ioan Scararul si alti sfinti parinti, ca de multa suparare si scarba ce aveau pentru acele ganduri diavolicesti hulitoare de Dumnezeu, cadeau in deznadajduire, intru slabicinie si boala sufleteasca si trupeasca, incat li se vestejeau si li se schimbau fetele de multe osteneli, foame si sete, rabdare cu privegheri si rugaciuni, ca doar s-ar izbavi de acele ganduri hulitoare, dar nu se puteau izbavi. Si cand le veneau lor acele ganduri hulitoare asupra lui Dumnezeu, li se parea ca se va desface pamantul si-i va inghiti, sau va cadea foc din cer si-i va arde. Dar toate le patimeau si le rabdau pentru nesocotinta, nestiinta si nepriceperea lor, ca nu se socoteau, nici stiau, nici pricepeau aceasta, ca tot adevaratul dreptmaritor crestin care se teme de Dumnezeu si face poruncile Lui, nevinovat este de niste ganduri spurcate, rele si hulitoare de Dumnezeu ale vicleanului diavol care nu sunt cu voia si invoirea omului, ci sunt niste navaliri diavolesti asupra omului, fara de voia lui. Pentru care ganduri omul nu are nici o vina sau pacat, nici pedeapsa de la Dumnezeu, fiindca omul nu le primeste nici nu le urmeaza lor, ci ii cad lui napasta. ( caci cum ar putea cineva din crestini sa-L huleasca pe Dumnezeu, Caruia i se inchina si i se roaga ? Noi crestinii Aceluia ne inchinam si ne rugam si-L binecuvantam ziua si noaptea, in toata vremea si in tot ceasul. Aceluia ii multumim si pe Dansul il preamarim. Aceluia ii slujim, pe Acela il chemam pururea intru ajutorul nostru, inaintea Lui stam si il rugam si pe El Unul il stim Dumnezeu, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, intr-o Dumnezeire, slavit de toata faptura. Pentru Acela toate chinurile si mucenicia cu bucurie le primim, le rabdam si le patimim. De aceea suntem necajiti si suparati si luptati de vrajmasi, pentru Acela suntem goniti, pentru Acela ne lepadam de lume si de toate cele ce sunt intr-insa. De aceea ii lasam pe parintii, fratii si surorile noastre si ne lasam sotiile si fiii nostri inca si viata noastra si trupul nostru le dam la munci si la pedepse cu osardie. Cum s-ar putea ca sa hulim si sa graim de rau si sa-L ocaram pe Dumnezeul nostru, pentru care in toate zilele murim ? Insa acele ganduri rele si hulitoare sunt ispitele vicleanului duh ai satanei, care vrea sa ne sminteasca si sa ne desparta pe noi de Dumnezeul nostru. Nimeni nu poate sa faca aceasta precum mai sus am zis, sa se inchine lui Dumnezeu si sa-L huleasca, nici elinii cei pagani. Nici chiar diavolii, care ne aduc si ne arunca in inimi ganduri rele si hulitoare ca acelea, nu indraznesc sa-L huleasca pe Dumnezeu. Precum despre aceasta marturiseste sfantul Apostol Iacov, fratele Domnului, zicand : tu crezi ca este un Dumnezeu si bine faci, ca si dracii cred si se cutremura. Deci,lucru aratat este, ca ei nu indraznesc sa-L huleasca. Inca si de Domnul Hristos cu frica si cu cutremur se rugau sa nu-i trimita pe ei in chinuri si Il marturiseau si Il graiau de bine, zicand : ce este noua si Tie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Celui viu ? Ai venit mai inainte de vreme sa ne muncesti ? Stimu-Te pe Tine cine esti, Sfantul lui Dumnezeu. Precum de aici este aratat si cunoscut lucru ca diavolii, vrajmasi fiind neamului omenesc si avand pururea mare pizma si zavistie asupra noastra, arunca aceste ganduri spurcate si hulitoare de Dumnezeu in inima omului, socotind vrajmasul caci cu acele ganduri hulitoare asupra Dumnezeirii, ar putea omul sa se scarbeasca si sa se deznadajduiasca de mantuire, si cu aceasta sa-l desparta si Sa-l indeparteze de Dumnezeu. Dar noi crestinii si credinciosii lui Hristos, pentru acele ganduri straine ale vrajmasului diavol, nici o osanda, cercetare, sau pedeapsa nu avem de la Dumnezeu. Ca de ar fi ale noastre si din inima noastra acele ganduri hulitoare, pe care le-am grai noi si le-am zice cu gura noastra, am fi vinovati. Ci noi mai mult voim sa fim arsi in foc decat sa graim cu gura noastra cuvinte de hula asupra Dumnezeului nostru. De acestea noi instiintandu-ne si incredintandu-ne, nici intr-o seama sa nu bagam acele ganduri, ci cand iti va aduce diavolui si va arunca in inima ta niste ganduri hulitoare ca acelea, sa-i zici si sa-i raspunzi in gandul tau asa : sa se intoarca boala ta pe capul tau si pe crestetul tau si hula ta sa se pogoare asupra ta, viclene diavole si duhule necurate ! Iar eu, Domnului Dumnezeului meu totdeauna ma inchin, il laud si il slavesc si niciodata nu-L voi huli, caci cum as putea eu sa hulesc si proslavesc pe Domnul Dumnezeul meu ? Cum as putea sa-L ocarasc cand in toate zilele si in tot ceasul, cu tot sufletul si inima mea il preamaresc si il rog pe Dansul ? Iar hula ta, viclene diavole, sa se intoarca pe capul tau ! Si in acest chip poti sa te izbavesti de acea ispita diavoleasca, nesocotindu-le si nebagand in seama acele ganduri ale lui, ci ocarandu-l si batjocorind pe vrajmasul diavol, stiind si cunoscand noi ca de la el si ale lui sunt acele ganduri hulitoare iar nu de la noi, nici ale noastre. Ci de la noi si ale noastre sunt alte ganduri si patimi care se nasc, adica : curvia, preacurvia, imbuibarea pantecului, betia, zavistia, mania, pizma, iubirea de argint, clevetirea, invrajbirea, scumpetea, nemilostivirea, tirania, minciuna si altele asemenea acestora. Aceste patimi sunt din voia noastra, de le vom face ori de nu le vom face. Si de le vom gandi ori de nu le vom gandi, in cele ce facem noi cu voia noastra, vinovati si gresiti suntem inaintea lui Dumnezeu si numai de acele patimi si pacate si ganduri rele vom fi si noi cercati si intrebati, care sunt sub puterea si stapanirea si voia noastra. Iar de cele ce nu sunt in voia si stapanirea noastra, nu vom fi cercati, nici intrebati si gandurile cele hulitoare de Dumnezeu nu sunt in voia si stapanirea noastra, ci sunt niste lucruri straine ale diavolului, pentru care ganduri noi nevinovati suntem. Cade-se a sti ca aceste ganduri hulitoare de Dumnezeu, nu le duce diavolul sa le arunce in inimile necredinciosilor pagani si ereticilor, pcntru ca spre aceia nu are el zavistie, nici pizma, nici razboi fiindca ei, cu necredinta si eresul lor, nu-i sunt potrivnici, ci ii sunt supusi. Ci toata silinta si nevointa lui este impotriva dreptmaritorilor crestini, ca sa-i impiedice si sa-i sminteasca din credinta lor, sa-i scarbeasca, sa-i deznadajduiasca, sa-i departeze si sa-i instraineze de Dumnezeu. Ca ne spunea un parinte oarecare din Schit, ca multa scarba si suparare avea de spurcatele si hulitoarele de Dumnezeu ganduri diavolesti. Iar odata nestiind ce sa mai faca de mare scarba si suparare ce avea din acele ganduri dracesti, a mers la fericitul Petru, arhiepiscopui Alexandriei si mucenic si s-a jeluit lui si i-a spus toata scarba si supararea ce o are din pricina acelor ganduri hulitoare asupra Dumnezeirii si asupra credintei crestine. Iar fericitul arhiepiscop i-a raspuns, zicand : mergi, fiule si te ingrijeste pentru alte greseli ale tale, iar acel pacat pentru gandurile hulitoare asupra Dumnezeirii si asupra credintei crestinesti care zici ca te supara, lasa-l sa fie asupra mea. Ca tot crestinul dreptmaritor, care slujeste si se inchina lui Dumnezeu cu credinta, nu este vinovat de acele diavolesti ganduri hulitoare de Dumnezeu, ci diavoul le arunca in inima omului fara voia lui, pentru pizma si zavistia lui cea mare, ce o are asupra omului crestin.Ca si mie fiule, odata mi s-a intamplat de ma suparau gandurile hulitoare si mergand m-am jeluit si i-am spus sfantului Pafnutie marturisitorul si mucenicul. Iar el m-a intarit, zicand asa : cand m-au prins pe mine prigonitorii si m-au dus sa ma munceasca pentru marturisirea lui Hristos, tocmai atunci, la acea judecata si munca, cand ma chinuiau si imi ardeau trupul pentru Domnul Hristos si cu carlige de fier ma strujeau, vicleanul diavol imi aducea ganduri de hula catre Dumnezeu, iar eu ii raspundeam cu manie, zicand : o, duh viclean si necurat, eu sufletul si trupul si toata viata mea mi le dau chinurilor si mortii pentru Dumnezeul meu si tu imi aduci mie ganduri de hula catre Domnul Dumnezeu ? Ca de L-as huli pe Domnul Dumnezeul meu, dupa vicleanul si vrajmasescul tau sfat, nu mi-as da trupul si sangele chinurilor si focului pentru Dansul; ci hula sa se intoarca pe capul tau, viclene diavole ! Acestea spunandu-le fericitul Petru arhiepiscopul, acelui parinte, l-a mangaiat si l-a intarit. Deci, din atata putem noi sa cunoastem, ca acele ganduri diavolesti hulitoare asupra Dumnezeirii, nu se pot goni cu altceva nici intr-alt chip nu se poate izbavi omul cel suparat de dansele, fara numai sa nu le bage niciodata in seama. Ca nu pot nimic sa-ti strice tie acelea, fiindca acele ganduri nu sunt de la tine, ci de la diavol. Pentru aceea tu n-ai sa dai seama de acele ganduri. Si prea cuviosui parintele nostru Pamvo, ne spunea noua, zicand : eu, fiilor, traind in adancul pustiului si rugandu-ma lui Dumnezeu pentru iertarea si indreptarea vietii mele, odata mi-a adus si mi-a aruncat diavolul in inima ganduri hulitoare asupra lui Dumnezeu si a sfintilor Lui si foarte tare ma suparau. Iar eu nestiind ce sa fac de scarba si supararea ce aveam, am inceput cu osardie a ma ruga lui Dumnezeu sa goneasca si sa departeze de la mine aceste ganduri rele. Si cu asa de mare osardie rugandu-ma lui Dumnezeu, am auzit glas de sus graindu-mi asa : Pamvo, nu avea nici o grija de pacatele straine, ci de ale tale ingrijeste-te ca acele ganduri hulitoare sunt ale vicleanului diavol.3) Un frate l-a intrebat pe unul din parinti despre gandul hulei, zicand : se necajeste sufletul meu, avvo, de dracul hulii, ci fa mila si spune-mi, din ce mi se intampla si ce voi face ? Raspuns-a batranul : un gand ca acesta ni se intampla noua din clevetire, defaimare si osandire, dar mai vartos din mandrie si dintru a-si face cineva voile sale si a se lenevi in rugaciunea sa, si din manie si iutime care sunt semne ale mandriei, caci aceasta ne arunca pe noi in patimile ce s-au zis si de acolo se naste gandul hulii si de va zabovi in suflet il da dracul hulii la cel al curviei si de multe ori il aduce pana la iesirea din minti, iar de nu se va destepta omul, piere.
Din Pateric
Se spunea despre un frate ca a fost luptat spre hula si se rusina sa spuna. Si oriunde auzea de batrani mari, se ducea la dansii ca sa le vesteasca si cum ajungea, se rusina sa vesteasca. Deci de multe ori s-a dus si la avva Pimen si l-a vazut pe el batranul ca are ganduri si se mahnea ca faptele nu le vestea. Deci, intr-una din zile petrecandu-l, i-a zis lui : iata, de atata vreme vii aici, avand ganduri ca sa-mi vestesti si cand vii nu voiesti sa spui, ci totdeauna te duci necajit. Spune-mi, dar, fiule, ce ai ? Iar el i-a zis : cu hula spre Dumnezeu ma lupta diavolul si ma rusinam sa spun. Si povestindu-i lui lucrul, indata s-a usurat. Deci i-a zis lui batranul : nu te necaji, fiule, ci cand vine gandul acesta, zi : eu nu am vina, hula ta, asupra ta, satano ! Caci acest lucru nu-l voieste sufletul meu. Si tot lucrul ce nu-l voieste sufletul, pentru putina vreme este. Si tamaduindu-se fratele, s-a dus.
Ascultare sau certitudinea mantuirii
Cuvinte din Pateric despre ascultare
Aceluia căruia vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi
Se spunea despre avva Ioan, ucenicut lui avva Pavel, ca avea mare ascultare. Ca erau intr-un loc mormanturi si locuia acolo o leoaica; iar batranul a vazut in locul acela balegi de bou si zicea lui Ioan sa se duca sa le aduca. Iar el i-a zis : dar ce voi face, avvo, pentru leoaica ? Batranul glumind a zis : de va veni asupra ta, leag-o si o adu aici ! Deci, s-a dus fratele acolo seara si iata a venit leoaica asupra lui. Iar el dupa cuvantul batranului, s-a repezit sa o prinda si a fugit leoaica. Si alergand dupa ea, zicea : asteapta parintele meu sa te leg. Si prinzand-o a legat-o. Si se necajea batranul si sedea asteptandu-l. Si iata a venit, tinand leoaica legata. Vazand batranul, s-a minunat. Si vrand sa-l smereasca, l-a lovit zicand : nebunule ! Caine nebun mi-ai adus aici ? Si a dezlegat-o indata batranul si a slobozit-o sa se duca.
Se zicea despre avva Siluan ca avea un ucenic in Schit, Marcu cu numele, si acesta avea ascultare mare si era scriitor bun; si-l iubea batranul pentru ascultarea lui si avea inca alti unsprezece ucenici, care se suparau caci il iubea pe acela mai mult, decat pe dansii. Si auzind batranul, s-a mahnit. Au venit intr-una din zile batranii si tanjeau asupra lui. Iar el luandu-i a iseit si a batut la ficcare chilie, zicand : frate cutare, vino ca imi trebuiesti ! Si nici unul dintr-ansii nu i-a urmat lui indata. Dar veninnd la chilia lui Marcu, a batut in usa lui, zicand : Marcule ! Iar el auznd glasul batranului, indata a sarit afara. Si l-a trimis la o ascultare, si a zis batranilor : unde sunt ceilalti frati, parintilor ? Si intrand in chilia lui a pipait tetradia ( caietul ) lui si a gasit ca pusese mana sa faca slova O ( + ) si auzind pe batranul, nu a intors condeiul sa-l implineasca. Deci au zis batranii : cu adevarat, pe care tu-l iubesti, avvo si noi il iubim pentru ca si Dumnezeu pe acesta il iubeste.
Spuneau unii pentru avva Siluan, ca odata umbland in Schit cu batranii si vrand sa le arate lor ascultarea ucenicului sau Marcu si pentru ce il iubeste pe el, vazand un porculet, i-a zis lui : vezi pe acel bivolas, fiule ? Si i-a raspuns lui : da, il vad, avvo ! Si coarnele lui cum sunt de gingase ! Si a zis : asa, avvo ! Si s-a mnunat batranii de raspuns - si s-au folosit de ascultarea lui.
S-a pogorat odata mama lui avva Marcu ca sa-l vada, avand multa pompa. Batranul a iesit la dansa si i-a zis lui : avvo, zi-i fiului meu sa iasa, ca sa-l vad ! Si intrand batranul i-a zis lui : iesi ca sa te vada mama ta ! Si era imbracat cu chentonarion ( + ) si murdar de la bucatarie. Iesind de ascultare i-a inchis ochii si le-a zis : mantuiti-va, mantuiti-va, mantuiti-va ! El insa nu i-a vazut pe ei, nici mama lui nu l-a cunoscut. Deci, iar a trimis femeia la batran, zicandu-i : avvo, trimite-mi pe fiul meu ca sa-l vad ! Si a zis lui Marcu : nu ti-am zis, iesi sa te vada mama ta ! Marcu a zis catre dansul : am iesit dupa cuvantul tau, avvo, insa te rog, nu-mi mai zice o data sa ies, ca sa nu ma fac neascutator. Si iesind batranul i-a zis femeii : acesta este care v-a intampanat si v-a zis mantuiti-va. Si mangaind-o pe dansa, a slobozit-o.
Au venit odata patru pustnici la marele Pamvo, purtand piei. Si au vestit fiecare fapta cea buna a celuilalt nefiind acela de fata. Unul postea mult, cel de ai doilea era neagonisitor si cel de ai treilea a castigat multa dragoste. Se spunea inca si despre cel de al patrulea ca douazeci si doi de ani avea de cand era sub ascultarea unui batran. Le-a raspuns lor avva Pamvo : va zic voua, ca fapta cea buna a acestuia este mai mare, caci fiecare dintre voi, fapta buna care a castigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta taindu-si voia, voia altuia o face. Caci acest fel de barbati sunt marturisitori, daca pana la moarte se vor pazi asa.
Povestit-a avva Pistos zicand : ne-am dus sapte pustnici la avva Sisoe, care locuia in ostrovul Clisma, rugandu-ne sa ne spuna vreun cuvant si a zis : iertati-ma, sunt om prost; dar m-am dus la avva Or si la avva Atre. Si era in boala avva Or de optsprezece ani. Si le-am facut metanie sa-mi spuna vreun cuvant. Si a zis avva Or : ce pot sa-ti fac ? Du-te si orice vezi, fa ! Dumnezeu este al celui care prisoseste, adici se sileste pe sine la toate. Si nu erau dintr-o enorie avva Or si avva Atre, dar a fost mare pace intre dansii pana ce au iesit din trup, caci era mare ascultarea lui avva Atre si multa smerita cugetare a lui avva Or. Si am stat cateva zile la dansii, cercandu-i si am vazut o mare minune pe care a facut-o avva Atre. Le-au adus cineva un peste mic si a voit avva Atre sa-l gateasci batranului si avea cutitul sa taie pestele, dar l-a chemat pe el avva Or, zicand : Atre, Atre, si a lasat cutitul in mijiocul pestelui si nu a spintecat si cealalta parte. M-am minunat de ascultarea lui cea mare pentru ca nu a zis : mai asteapta pana voi spinteca pestele ! Si i-am zis lui avva Atre : unde ai aflat ascultarea aceasta ? Iar el mi-a zis : nu este a mea, ci a batranului. Atunci m-a luat, zicand; vino si vezi ascultarea lui. Caci a fiert pestele cel mic, l-a stricat si l-a pus inaintea batranului care a mancat, nimic graind. Apoi l-a intrebat : bun este, avvo ? Si a raspuns : foarte bun. Dupa aceea i-a adus lui putin insa foarte bun si i-a zis : l-am stricat, avvo ! Si a raspuns zicand : da, l-ai stricat ! Si mi-a zis avva Atre : vazut-ai, ca ascultarea este a batranului ? Am iesit, asadar de la dansii si orice am vazut am facut, ca sa pazesc dupa puterea mea. Acestea le-a zis fratilor avva Sisoe iar unui din noi i s-a rugat lui, zicand : rugamu-te, spune-ne si tu noua un cuvant ! Si a zis : cel ce tine sa fie nebagat in seama implineste toata Scriptura. Iar altul din noi a zis : ce este instrainarea, parinte ? Si a zis : taci si in tot locul unde te duci, zi : nu am treaba, si aceasta este instrainarea.
Zis-a avva Ruf, ca cel ce sade intru ascultare de parinte duhovnicesc, mai multa plata are decat cel ce petrece singur in pustie. Si spunea acesta, ca a povestit unul din parinti, zicand : am vazut patru cete in cer. In cea dintai era omul care este bolnav si multumeste lui Dumnezeu : in a doua ceata era cel ce umbla dupa iubirea de straini si in aceasta sta si slujeste, In a treia ceata era cel ce umbla dupa pustie si nu vede om, si in a patra ceata era cel ce sade in ascultare de parinte si i se supune lui pentru Domnul. Si purta cel pentru ascultare lant de aur si pavaza si mai multa slava avea decat ceilalti. Iar eu am zis celui ce ma povatuia : cum acest mai mic, are slava mai multa decat ceilalti ? Iar el raspunzand mi-a zis : fiindca cel ce umbla dupa iubirea de straini, cu voia sa face si cel ce este in pustie cu voia sa s-a dus, iar acesta care are ascultare, toate voile sale lasandu-si, atarna de Dumnezeu si de parintele sau. Pentru aceasta mai multi slava a luat decat ceilalti. Deci, fiilor, pentru aceasta este buna ascultarea, care pentru Domnul se face. Ati auzit, fiilor, in parte, o putina urma a ispravii acesteia ! O, ascultare, mantuirea tuturor credinciosilor ! O, ascultare, nascatoarea tuturor faptelor bune ! O, ascultare, aflatoarea Imparatiei ! O, ascultare, care deschizi cerurile si sui pe oameni de la pamant ! O, ascultare, hranitoarea tuturor sfintilor, din care au supt ei lapte si prin care s-au facut desavarsiti ! O, ascultare, care esti locuioare impreuna cu ingerii !A venit odata unul din tebei la avva Sisoe, vrand sa se faca calugar. si l-a intrebat batranul, daca are pe cineva in lume. Iar el a zis : am un fiu. Si i-a zis lui batranul : du-te, arunca-l in rau si atunci te faci calugar ! Deci, dupa ce s-a dus sa-l arunce, a trimis batranul pe un frate zicandu-i sa-l opreasca. De aceea, cand l-a ridicat sa-l arunce, i-a zis fratele : inceteazi, ce faci ? Iar el i-a zis : avva mi-a zis sa-l arunc. I-a zis fratele : a mai zis sa nu-l arunci. Si lasandu-l a venit la batranul si s-a facut preaiscusit calugar pentru ascultarea lui.
Se spunea despre avva Saio si despre avva Mue, ca au petrecut unul cu altul. Si avea multa ascultare avva Saio, dar era aspru foarte. Lui ii zicea batranul, ispitindu-l : du-te si fura ! Si se ducea si fura de la frati pentru ascultare si multumind Domnului pentru toate. Iar batranul lua lucrurile si le da pe ascuns.
Zis-a iarasi : odor scump este calugarului ascultarea. Cel ce a castigat-o va fi ascultat de Domnul si cu indrazneala va sta inaintea Celui rastignit. Ca Domnul Cel ce S-a rastignit, ascultatar S-a facut pana la moarte.
Un batran oarscare avea un ucenic si vrand a-l tine cu sine, l-a facut sa aiba ascultare desavarsita. Deci, i-a zis batranul : aprinzandu-se cuptorul foarte, mergi de ia cartea din care citim in biserica si o arunca in cuptor. Iar el mergand, a si facut fara de nici o cartire si fiind aruncata cartea, s-a stins focul. Deci, aceasta este puterea ascultarii celei cu intelegere, caci ascultarea este scara cea cereasca.
Doi frati trupesti s-au dus sa locuiasca intr-o manastire, dintre care unui pustnic, iar celalat cu ascultarea si orice si zicea lui parintele, fara iscodire facea. Astfel, si zicea de multe ori : mananca de dimineata, si manca. Si iarasi : nu manca pana seara si nu manca si altele asemenea. Orice si poruncea, cu bucurie implinea. Pentru ascultarea lui , era slavit de toti in manastire. Fratele lui insa, pustnicul, zavistuindu-l, a zis intru sine sa-l incerce pe el de are ascultare. Si mergand la parintele, i-a zis : trimite-l pe fratele impreuna cu mine, sa mergem pentru o trebuinta. Si l-a slobozit pe el avva. Deci, dupa ce au venit ei la rau, in care era multime multa de crocodili, a zis fratelui pustnicul : pogoara-te in rau si treci. Si s-a pogorat si venind crocodilii si lingeau trupul si nu l-au vatamat. Iar pustnicul vazand i-a zis : iesi din rau, si a iesit nevatamat. Asa, calatorind ei au gasit un trup, aruncat pe cale. Si a zis pustnicul : de am fi avut vreo haina veche am fi pus peste dansul. Raspuns-a fratele : mai vartos sa ne rugam, poate va invia. Si au stat la rugaciune si rugandu-se ei a inviat mortul. Si se mandrea pustnicui zicand : pentru pustnicia mea a inviat mortul. Iar Dumnezeu a descoperit parintelui manastirii toate. Si intorcandu-se ei, a zis parintele catre pustnic : fiindca l-ai ispitit asa pe fratele tau la rau, pentru ascultarea lui a inviat mortul.
Aceluia căruia vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi
Se spunea despre avva Ioan, ucenicut lui avva Pavel, ca avea mare ascultare. Ca erau intr-un loc mormanturi si locuia acolo o leoaica; iar batranul a vazut in locul acela balegi de bou si zicea lui Ioan sa se duca sa le aduca. Iar el i-a zis : dar ce voi face, avvo, pentru leoaica ? Batranul glumind a zis : de va veni asupra ta, leag-o si o adu aici ! Deci, s-a dus fratele acolo seara si iata a venit leoaica asupra lui. Iar el dupa cuvantul batranului, s-a repezit sa o prinda si a fugit leoaica. Si alergand dupa ea, zicea : asteapta parintele meu sa te leg. Si prinzand-o a legat-o. Si se necajea batranul si sedea asteptandu-l. Si iata a venit, tinand leoaica legata. Vazand batranul, s-a minunat. Si vrand sa-l smereasca, l-a lovit zicand : nebunule ! Caine nebun mi-ai adus aici ? Si a dezlegat-o indata batranul si a slobozit-o sa se duca.
Se zicea despre avva Siluan ca avea un ucenic in Schit, Marcu cu numele, si acesta avea ascultare mare si era scriitor bun; si-l iubea batranul pentru ascultarea lui si avea inca alti unsprezece ucenici, care se suparau caci il iubea pe acela mai mult, decat pe dansii. Si auzind batranul, s-a mahnit. Au venit intr-una din zile batranii si tanjeau asupra lui. Iar el luandu-i a iseit si a batut la ficcare chilie, zicand : frate cutare, vino ca imi trebuiesti ! Si nici unul dintr-ansii nu i-a urmat lui indata. Dar veninnd la chilia lui Marcu, a batut in usa lui, zicand : Marcule ! Iar el auznd glasul batranului, indata a sarit afara. Si l-a trimis la o ascultare, si a zis batranilor : unde sunt ceilalti frati, parintilor ? Si intrand in chilia lui a pipait tetradia ( caietul ) lui si a gasit ca pusese mana sa faca slova O ( + ) si auzind pe batranul, nu a intors condeiul sa-l implineasca. Deci au zis batranii : cu adevarat, pe care tu-l iubesti, avvo si noi il iubim pentru ca si Dumnezeu pe acesta il iubeste.
Spuneau unii pentru avva Siluan, ca odata umbland in Schit cu batranii si vrand sa le arate lor ascultarea ucenicului sau Marcu si pentru ce il iubeste pe el, vazand un porculet, i-a zis lui : vezi pe acel bivolas, fiule ? Si i-a raspuns lui : da, il vad, avvo ! Si coarnele lui cum sunt de gingase ! Si a zis : asa, avvo ! Si s-a mnunat batranii de raspuns - si s-au folosit de ascultarea lui.
S-a pogorat odata mama lui avva Marcu ca sa-l vada, avand multa pompa. Batranul a iesit la dansa si i-a zis lui : avvo, zi-i fiului meu sa iasa, ca sa-l vad ! Si intrand batranul i-a zis lui : iesi ca sa te vada mama ta ! Si era imbracat cu chentonarion ( + ) si murdar de la bucatarie. Iesind de ascultare i-a inchis ochii si le-a zis : mantuiti-va, mantuiti-va, mantuiti-va ! El insa nu i-a vazut pe ei, nici mama lui nu l-a cunoscut. Deci, iar a trimis femeia la batran, zicandu-i : avvo, trimite-mi pe fiul meu ca sa-l vad ! Si a zis lui Marcu : nu ti-am zis, iesi sa te vada mama ta ! Marcu a zis catre dansul : am iesit dupa cuvantul tau, avvo, insa te rog, nu-mi mai zice o data sa ies, ca sa nu ma fac neascutator. Si iesind batranul i-a zis femeii : acesta este care v-a intampanat si v-a zis mantuiti-va. Si mangaind-o pe dansa, a slobozit-o.
Au venit odata patru pustnici la marele Pamvo, purtand piei. Si au vestit fiecare fapta cea buna a celuilalt nefiind acela de fata. Unul postea mult, cel de ai doilea era neagonisitor si cel de ai treilea a castigat multa dragoste. Se spunea inca si despre cel de al patrulea ca douazeci si doi de ani avea de cand era sub ascultarea unui batran. Le-a raspuns lor avva Pamvo : va zic voua, ca fapta cea buna a acestuia este mai mare, caci fiecare dintre voi, fapta buna care a castigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta taindu-si voia, voia altuia o face. Caci acest fel de barbati sunt marturisitori, daca pana la moarte se vor pazi asa.
Povestit-a avva Pistos zicand : ne-am dus sapte pustnici la avva Sisoe, care locuia in ostrovul Clisma, rugandu-ne sa ne spuna vreun cuvant si a zis : iertati-ma, sunt om prost; dar m-am dus la avva Or si la avva Atre. Si era in boala avva Or de optsprezece ani. Si le-am facut metanie sa-mi spuna vreun cuvant. Si a zis avva Or : ce pot sa-ti fac ? Du-te si orice vezi, fa ! Dumnezeu este al celui care prisoseste, adici se sileste pe sine la toate. Si nu erau dintr-o enorie avva Or si avva Atre, dar a fost mare pace intre dansii pana ce au iesit din trup, caci era mare ascultarea lui avva Atre si multa smerita cugetare a lui avva Or. Si am stat cateva zile la dansii, cercandu-i si am vazut o mare minune pe care a facut-o avva Atre. Le-au adus cineva un peste mic si a voit avva Atre sa-l gateasci batranului si avea cutitul sa taie pestele, dar l-a chemat pe el avva Or, zicand : Atre, Atre, si a lasat cutitul in mijiocul pestelui si nu a spintecat si cealalta parte. M-am minunat de ascultarea lui cea mare pentru ca nu a zis : mai asteapta pana voi spinteca pestele ! Si i-am zis lui avva Atre : unde ai aflat ascultarea aceasta ? Iar el mi-a zis : nu este a mea, ci a batranului. Atunci m-a luat, zicand; vino si vezi ascultarea lui. Caci a fiert pestele cel mic, l-a stricat si l-a pus inaintea batranului care a mancat, nimic graind. Apoi l-a intrebat : bun este, avvo ? Si a raspuns : foarte bun. Dupa aceea i-a adus lui putin insa foarte bun si i-a zis : l-am stricat, avvo ! Si a raspuns zicand : da, l-ai stricat ! Si mi-a zis avva Atre : vazut-ai, ca ascultarea este a batranului ? Am iesit, asadar de la dansii si orice am vazut am facut, ca sa pazesc dupa puterea mea. Acestea le-a zis fratilor avva Sisoe iar unui din noi i s-a rugat lui, zicand : rugamu-te, spune-ne si tu noua un cuvant ! Si a zis : cel ce tine sa fie nebagat in seama implineste toata Scriptura. Iar altul din noi a zis : ce este instrainarea, parinte ? Si a zis : taci si in tot locul unde te duci, zi : nu am treaba, si aceasta este instrainarea.
Zis-a avva Ruf, ca cel ce sade intru ascultare de parinte duhovnicesc, mai multa plata are decat cel ce petrece singur in pustie. Si spunea acesta, ca a povestit unul din parinti, zicand : am vazut patru cete in cer. In cea dintai era omul care este bolnav si multumeste lui Dumnezeu : in a doua ceata era cel ce umbla dupa iubirea de straini si in aceasta sta si slujeste, In a treia ceata era cel ce umbla dupa pustie si nu vede om, si in a patra ceata era cel ce sade in ascultare de parinte si i se supune lui pentru Domnul. Si purta cel pentru ascultare lant de aur si pavaza si mai multa slava avea decat ceilalti. Iar eu am zis celui ce ma povatuia : cum acest mai mic, are slava mai multa decat ceilalti ? Iar el raspunzand mi-a zis : fiindca cel ce umbla dupa iubirea de straini, cu voia sa face si cel ce este in pustie cu voia sa s-a dus, iar acesta care are ascultare, toate voile sale lasandu-si, atarna de Dumnezeu si de parintele sau. Pentru aceasta mai multi slava a luat decat ceilalti. Deci, fiilor, pentru aceasta este buna ascultarea, care pentru Domnul se face. Ati auzit, fiilor, in parte, o putina urma a ispravii acesteia ! O, ascultare, mantuirea tuturor credinciosilor ! O, ascultare, nascatoarea tuturor faptelor bune ! O, ascultare, aflatoarea Imparatiei ! O, ascultare, care deschizi cerurile si sui pe oameni de la pamant ! O, ascultare, hranitoarea tuturor sfintilor, din care au supt ei lapte si prin care s-au facut desavarsiti ! O, ascultare, care esti locuioare impreuna cu ingerii !A venit odata unul din tebei la avva Sisoe, vrand sa se faca calugar. si l-a intrebat batranul, daca are pe cineva in lume. Iar el a zis : am un fiu. Si i-a zis lui batranul : du-te, arunca-l in rau si atunci te faci calugar ! Deci, dupa ce s-a dus sa-l arunce, a trimis batranul pe un frate zicandu-i sa-l opreasca. De aceea, cand l-a ridicat sa-l arunce, i-a zis fratele : inceteazi, ce faci ? Iar el i-a zis : avva mi-a zis sa-l arunc. I-a zis fratele : a mai zis sa nu-l arunci. Si lasandu-l a venit la batranul si s-a facut preaiscusit calugar pentru ascultarea lui.
Se spunea despre avva Saio si despre avva Mue, ca au petrecut unul cu altul. Si avea multa ascultare avva Saio, dar era aspru foarte. Lui ii zicea batranul, ispitindu-l : du-te si fura ! Si se ducea si fura de la frati pentru ascultare si multumind Domnului pentru toate. Iar batranul lua lucrurile si le da pe ascuns.
Zis-a iarasi : odor scump este calugarului ascultarea. Cel ce a castigat-o va fi ascultat de Domnul si cu indrazneala va sta inaintea Celui rastignit. Ca Domnul Cel ce S-a rastignit, ascultatar S-a facut pana la moarte.
Un batran oarscare avea un ucenic si vrand a-l tine cu sine, l-a facut sa aiba ascultare desavarsita. Deci, i-a zis batranul : aprinzandu-se cuptorul foarte, mergi de ia cartea din care citim in biserica si o arunca in cuptor. Iar el mergand, a si facut fara de nici o cartire si fiind aruncata cartea, s-a stins focul. Deci, aceasta este puterea ascultarii celei cu intelegere, caci ascultarea este scara cea cereasca.
Doi frati trupesti s-au dus sa locuiasca intr-o manastire, dintre care unui pustnic, iar celalat cu ascultarea si orice si zicea lui parintele, fara iscodire facea. Astfel, si zicea de multe ori : mananca de dimineata, si manca. Si iarasi : nu manca pana seara si nu manca si altele asemenea. Orice si poruncea, cu bucurie implinea. Pentru ascultarea lui , era slavit de toti in manastire. Fratele lui insa, pustnicul, zavistuindu-l, a zis intru sine sa-l incerce pe el de are ascultare. Si mergand la parintele, i-a zis : trimite-l pe fratele impreuna cu mine, sa mergem pentru o trebuinta. Si l-a slobozit pe el avva. Deci, dupa ce au venit ei la rau, in care era multime multa de crocodili, a zis fratelui pustnicul : pogoara-te in rau si treci. Si s-a pogorat si venind crocodilii si lingeau trupul si nu l-au vatamat. Iar pustnicul vazand i-a zis : iesi din rau, si a iesit nevatamat. Asa, calatorind ei au gasit un trup, aruncat pe cale. Si a zis pustnicul : de am fi avut vreo haina veche am fi pus peste dansul. Raspuns-a fratele : mai vartos sa ne rugam, poate va invia. Si au stat la rugaciune si rugandu-se ei a inviat mortul. Si se mandrea pustnicui zicand : pentru pustnicia mea a inviat mortul. Iar Dumnezeu a descoperit parintelui manastirii toate. Si intorcandu-se ei, a zis parintele catre pustnic : fiindca l-ai ispitit asa pe fratele tau la rau, pentru ascultarea lui a inviat mortul.
Îndreptar de spovedanie
Recomand să fie citit de cei care spun că nu au păcate, sau de cei care spun că nu-şi cunosc păcatele.
Cei care nu au această problemă, sa-şi plangă ceea ce au şi apoi să se bucure de ceea ce au dobândit.
Mai întâi de toate marturisesc înaintea lui Dumnezeu,
Celui închinat în Sfânta Treime, Tatalui si Fiului si
Sfântului Duh, înaintea Preasfintei Nascatoare de
Dumnezeu si Pururea Fecioarei Maria, înaintea tuturor
îngerilor, a tuturor sfintilor lui Dumnezeu si înaintea
sfintiei voastre, parinte, ca eu, pacatosul, în toata clipa si în
tot ceasul am suparat pe Preabunul Dumnezeu cu
pacatele si rautatile mele cele fara de numar:
1. Am pacatuit cu încrederea prea mare si nesocotita
împotriva lui Dumnezeu, zicând ca El este
milostiv si ma va ierta si pentru aceea pot sa pacatuiesc
mereu.
2. Mi-am pus în minte ca sa pacatuiesc cât voi putea,
zicând ca ma voi pocai la anul, la batrânete, pe patul
mortii. Am zis ca daca va voi Dumnez eu ma voi mântui,
iar daca nu, ma va pierde.
3. M-am deznadajduit de mila lui Dumnezeu,ca tot
nu ma va ierta, de aceea am pacatuit mereu.
4. Mi-am pus în minte sa ma sinucid si chiar am
încercat sa fac aceasta. Am fost autor moral la sinuciderea
cuiva.
5. Am stat împotriva adevarului aratat si dovedit al
Bisericii cuprins în Sfânta Scriptura, Sfânta Traditie si
istorie, motiv pentru care am întristat si alungat Duhul
Sfânt de la mine (Caz concret).
6. Mi-am împietrit inima, neprimind si nepazind
cuvântul lui Dumnezeu, socotind Dumnezeiestile Scripturi
mincinoase. Am avut gânduri de hula împotriva lui
Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Sfintilor sau a altor
lucruri sfinte (Trebuiesc spuse gândurile de hula).
7. Am hulit faptele bune ale aproapelui; am invidiat pe
aproapele pentru darul ce i l-a dat Dumnezeu.
8. Din rautate nu am dat învatatura despre credinta
(daca am stiut) celor nestiutori.
9. N-am vrut sa aud vorbindu-se despre Dumnezeu,
credinta, religie.
10. Am zis ca Dumnezeu e o nascocire a preotilor,
ca El nu exista în realitate; ca nu exista suflet, nici
îngeri, nici draci, nici judecata, nici înviere, nici rai si
iad, nici viata viitoare; m-am lepadat de Dumnezeu
cu cuvântul, cu gândul, chiar si în scris.
11. Am zis ca Dumnezeu ne-a dat uitarii, ca nu se mai
ocupa de noi.
12. Am crezut mai mult în calendar decât în
învatatura Bisericii, tinând sarbatorile si posturile dupa
calendarul vechi.
13. Am tinut calendarul pe vechi, nesocotind
hotarârea Sfântului Sinod al Bisericii. Am fost nas la
Botez sau la Cununie la cei care au fost botezati sau
cununati de catre preotii stilisti.
14. M-am lepadat de unica si dreapta credinta în
Dumnezeu, cea ortodoxa, trecând la alte credinte
eretice, sectare, schismatice sau filosofii (evrei, musulmani,
budhisti, baptisti, penticostali, adventisti,
iehovisti, stilisti, catolici, atei etc). Am practicat yoga, arte
martiale, dianetica, bioenergie, parapsihologie,
radiestezie, telepatie, hipnotism, spiritism, meditatia
transcendentala, zen-budismul si alte asemenea aces -
tora. Am îndemnat si pe altii la asa ceva.
15. Am luptat împreuna cu potrivnicii Ortodoxiei la
discreditarea preotilor si a învataturilor Bisericii; am
facut glume pe seama lor. Am participat la slujbe cu cei
de alte credinte si m-am rugat împreuna cu ei, cazând
sub afurisenia Bisericii.
16. Am ucis cu voia sau fara de voia mea.
17. Am asuprit pe cei saraci, pe vaduve si pe
orfani; pe cei neputinciosi sau lipsiti. Am oprit plata
celor ce mi-au lucrat.
18. Am defaimat, batjocorit, batut pe parintii mei
trupesti sau duhovnicesti.
19. Am silit pe altii sa pacatuiasca sau i-am ajutat la
pacat (la care anume); am luat apararea celui ce
pacatuia.
20. Nu am mustrat pacatul altora, când a fost
vremea a face acest lucru.
21. Am avut îndoiala, si mai am, de credinta întru Unul
Dumnezeu Cel în Treimea cea de o fiinta si
nedespartita - Tatal, Fiul si Duhul Sfânt.
22. Am avut îndoieli asupra credintei Ortodoxe si a
celor 7 Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Pocainta sau
Spovedania, Împartasania, Preotia, Nunta si Sfântul
Maslu).
23. N-am iubit pe Dumnezeu mai presus de orice.
Am cautat sa plac mai întâi oamenilor si apoi lui
Dumnezeu.
24. M-am rusinat a face fapte urâte înaintea
oamenilor, dar am facut în ascuns fara a ma rusina de
Dumnezeu.
25. Am purtat numele de crestin, dar cu viata am
fost mai rau decât un pagân.
26. M-am unit cu ateii, ereticii, sectarii, schismaticii,
primindu-i în casa mea, mâncând, rugându-ma împreuna
cu ei. Am fost în casa lor sau la adunarile lor
încurajându-i în credinta lor, zicând ca si ei vorbesc tot
din Scriptura si cred tot în acelasi Dumnezeu.
27. Am primit binecuvântare, daruri si ajutor de la
eretici sau sectari. M-am casatorit cu eretic sau sectar.
M-am casatorit prin cununie mixta (de exemplu: am
primit Taina Cununiei si la ortodocsi si la catolici); am
îngaduit copiilor mei sa faca o astfel de casatorie. Am
avut nasi la Botez sau Cununie persoane de alta
credinta.
28. Am avut si mai am îndoieli asupra Sfintei
Biserici, a cinstirii Maicii Domnului, a Sfintei Cruci, a
Sfintelor Icoane, a Sfintelor Moaste sau a altor
învataturi ortodoxe.
29. Am citit carti eretice sau sectare, care sunt
pagubitoare pentru suflet si potrivnice Bisericii. Am
vândut publicatii sectare, eretice, pornografice.
30. Am facut glume, ironii; am facut pe altii sa râda
pe seama cuvintelor din Sfânta Scriptura, a Sfintilor,
precum si a preotilor si a celorlalti slujitori ai Bisericii.
Am profanat biserici, troite sau morminte.
31. Am trait anti-crestineste si prin mine s-a hulit
numele lui Dumnezeu între oameni. M-am rugat lui
Dumnezeu sa-mi ajute la pacat.
32. Am tinut ziua sâmbetei, la fel ca adventistii, în
loc de Duminica.
33. Am crezut în spiritism; m-am dus la cei care
vorbesc cu mortii, la cei care deschid cartile sfinte
(chiar si la preoti); am crezut în vise si vedenii.
34. Am defaimat schiopii, ologii, ciungii, cocosatii,
urâtii etc, nesocotind ca si ei sunt oameni si zidiri ale lui
Dumnezeu. M-am automutilat. Am fost sau sunt de
acord cu: schimbarea sexului, eutanasia, clonarea etc.
35. M-am rusinat a face semnul Sfintei Cruci la
aratare, când am trecut pe lânga biserici sau troite.
Am batjocorit semnul Crucii, facându-l strâmb pe fata
mea. Am facut semnul Crucii pe cusaturi, covoare, paturi
pe care le-am asezat pe jos sau pe pat, calcând sau
asezându-ma pe ele.
36. Am slujit fapturii mai mult decât lui Dumnezeu,
2
iubind copiii, parintii, fratii, sotia (sotul), rudeniile,
prietenii, sau: averea, luxul, desertaciunile lumesti,
jocurile, cântecele, glumele etc. mai mult decât pe
Dumnezeu.
37. M-am lasat amagit de pacat, de frica si rusinea
oamenilor, pentru bunuri trecatoare, pacatoase si pentru
placeri trupesti.
38. Am slujit idolilor, adica: pântecelui, iubirii de
arginti, precum si altor pacate idolesti, jertfindu-le din
agoniseala mea.
39. Am ocarât pe altii ca sunt blânzi, rabdatori,ca
merg la biserica, ca postesc si se roaga. Am râs de cei
ce se înfrânau de la jocuri, petreceri, glume si
cântece desfrânate, fumat si bauturi ametitoare; precum
si de cei ce se spovedesc si împartasesc, pazind
poruncile lui Dumnezeu.
40. Am oprit pe altii de la faptele cele bune.
41. Am fumat, bucurând pe diavol si mâniind pe
Dumnezeu, cheltuind banii în loc sa ajut pe cei lipsiti.
42. Am ajutat pe cei ce fumeaza oferindu-le tigari
si chibrite. Am oferit tigari în schimbul unor servicii,
facându-ma astfel partas la pacatul lor.
43. Am folosit droguri, stupefiante sau multa cafea,
distrugându-mi sanatatea sau viata.
44. Mi-am ras barba si mustatile, m-am tuns dupa moda
veacului de acum sau mi-am lasat plete.
45. M-am mascat dându-mi alta
înfatisare, schimbându-ma din barbat în femeie sau
invers, sau în capra, urs, strigoi, paiata sau alte chipuri
urâcioase.
46. M-am rosit, vopsit, parfumat; mi-am taiat parul, am
umblat cu capul descoperit, chiar si în biserica (ca
femeie). Am purtat cercei (chiar si în semnul Sfintei
Cruci), margele, inele; m-am ras pe partile ascunse
ale trupului. Ca femeie am purtat pantaloni, devenind
urâciune înaintea lui Dumnezeu (vezi: Deuteronomul
22,5; canoanele Sinodului din Gangra).
47. Am fost la stranduri, plaja; am facut nudism.
48. Ca femeie, am intrat în biserica fiind în
rânduiala firii (perioada lunara). Am sarutat Sfintele
Icoane, am luat anafora sau m-am împartasit; mi s-a pus
Sfântul Potir pe cap, am sarutat mâna preotului slujitor,
fiind în aceasta stare.
49. Am luat anafora dupa ce am mâncat sau baut,
ori când am trait trupeste cu sotia sau barbatul, sau
când am avut scurgeri în vis.
50. Am hipnotizat, am adus oameni în transa,am
prezis lucrurile viitoare.
51. M-am ocupat cu telepatia; am crezut ca este
un lucru bun, folositor.
52. M-am dus la descântatori, ghicitori, la cei care
deschid cartile sfinte (preoti, calugari sau la alt cineva) si
mi s-a ghicit în ghioc, cafea, în palma etc.
53. Am facut si eu însumi farmece, vrajitorii,am
ghicit, am descântat, am explicat visele, vedeniile,
zodiacul; am dat copilul pe geam, am facut si alte lucruri
vrajitoresti (se va spune ce anume).
54. Am crezut în noroc, destin
(predestinatie), horoscop, astrologie etc.
55. Am crezut în superstitii sau ca este semn rau
când îti tiuie urechea, se zbate ochiul; când îti iese cu
galeata goala în fata; când îti trece pisica neagra prin
fata sau preotul etc. Am folosit culoarea rosie împotriva
deochiului; am purtat baiere, amulete, talismane
crezând ca-mi pot fi de folos.
56. Am folosit numele lui Dumnezeu, al Maicii
Domnului si al Sfintilor, precum si semnul Sfintei
Cruci, pentru vrajitorie, descântece...
57. Am crezut ca exista strigoi, vârcolaci, zmei si alte
chipuri ale satanei si din aceste pricini am tinut
unele datini sau zile ca sa nu mi se întâmple ceva
rau.
58. Am legat barbat si femeie sa nu se împreune, sa
nu se poata casatori; am luat mana de la animale, am
turnat carbuni si am descântat la cei bolnavi.
59. În noaptea de Anul Nou m-am uitat în oglinda,
verigheta, am pus busuioc sub cap si alte multe obiceiuri
dracesti ca sa-mi visez soarta. Pentru a fi iubita de un
anumit barbat, i-am pus spurcaciuni în mâncare sau
bautura.
60. Am sfatuit pe altii sa mearga la vrajitori sau sa
faca lucruri vrajitoresti. Am avut credinta mincinoasa
ca sufletul dupa iesirea din trup se reîncarneaza în alt
trup sau intra în animale, plante etc.
61. Am jurat strâmb la judecata sau în alte îm -
prejurari (urmarile juramântului).
62. Am raul obicei de a folosi numele lui Dumnezeu si
al sfintilor fara de rost, la toate nimicurile.
63. Nu am multumit lui Dumnezeu pentru binefaceri,
pentru boli, necazuri, ispite, ci am cârtit, m-am blestemat
pe mine, dorindu-mi chiar si moartea; am blestemat pe
altii.
64. M-am jurat ca voi rasplati cu rau celor ce mi-au
facut rau.
65. Am socotit ca trebuie sa împlinesc juramântul
nelegiuit facut la mânie sau la betie si l -am împlinit.
66. În loc de a ma împaca, am dat în judecata pe
aproapele meu.
67. M-am jurat sa mor, sa orbesc, sa ma arda
focul, sa moara mama, tata, copilul meu etc.
68. Am silit pe altii cu bani, prin îngrozire sau
viclesug ca sa jure pentru mine.
69. Am dracuit pe cei din casa, pe straini, dobitoace,
lucruri, chiar si pe mine însumi.
70. Am jurat pe cele sfinte, fiind singur sau în fata
copiilor, a oamenilor mari, îndemnând si pe altii la asa
ceva.
71. Nu m-am luptat pentru a pazi poruncile lui
Dumnezeu, ci pentru a le dispretui, a le huli.
72. M-am împartasit cu nevrednicie cu Sfintele Taine
ale Domnului nostru Iisus Hristos.
73. Dupa spovedanie si împartasanie m-am întors din
nou la pacate, facându-ma fur de cele sfinte.
74. Am scuipat dupa ce m-am împartasit.
75. Am luat particele.
76. Am luat Aghiasma Mare fara a fi spovedit.
77. Am trecut la pomelnicul mortilor pe cei vii care miau
facut rau; i-am scris pe toaca sau clopot pentru a fi
pedepsiti de catre Dumnezeu.
78. Am crezut si am spus si altora ca nu trebuiesc
botezati copiii când sunt mici, zicând ca ei nu au pacate.
79. Am facut fagaduinte bune lui Dumnezeu la vreme
de strâmtoare, la grea cumpana, iar când mi-a fost bine
le-am calcat.
80. Am fagaduit a da daruri la Biserica, la cei
necajiti, saraci si nu am dat, calcându-mi fagaduinta.
81. Am lucrat Duminica si în sarbatorile bisericesti, la
mine sau la altii. Am facut lucruri care as fi putut sa le
fac si în alte zile: cumparaturi, mâncare,spalat etc.
82. Am cumparat si vândut în acele zile în loc sa
merg la biserica.
83. Am facut claci cu povestiri necuviincioase,cu
vorbe si glume murdare, cu lautari, cu betii si jocuri,
ajungându-se la certuri si scandaluri.
3
84. Mergând la biserica mi-am ales un loc de cinste
si nu am stat cu buna rânduiala, vorbind si tulburând
pe cei din jur.
85. Nu am ascultat cu toata evlavia si credinta
slujbele din biserica. În timpul slujbelor am dormit sau
m-am gândit la lucruri desarte.
86. Nu m-am dus Duminica si în sarbatori la biserica,
ci am stat acasa uitându-ma la slujba de la televizor
sau ascultând la radio, fara a avea un motiv
binecuvântat.
87. Am venit la biserica dupa ce a început slujba si
am plecat înainte de a se termina, asemanându-ma cu
Iuda, vânzatorul.
88. Duminica si în sarbatori nu am facut fapte bune
potrivite vredniciei zilei.
89. Am lepadat Sfânta Traditie a Bisericii, sus tinând
ca numai Sfânta Scriptura este izvorul de credinta si
mântuire.
90. M-am dus la biserica numai de ochii lumii,sau cu
gânduri desarte, sau spre a ma ruga pentru osânda
celor ce mi-au gresit.
91. Am îndemnat pe alti crestini sa nu mearga la
biserica.
92. Nu mi-am facut pravila de rugaciune si
canonul rânduit de catre duhovnic, ocupându-ma cu
cele lumesti.
93. Am postit post negru sâmbata si Duminica. Am
facut metanii în aceste zile, fara a avea canon de la
duhovnic.
94. Am stat la masa fara a face rugaciune si m-am
ridicat fara a multumi lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a
dat.
95. Am mâncat si baut cu lacomie, peste masura,
fiindu-mi rau; am vomitat dupa ce am stat la masa, din
cauza multei mâncari sau bauturi.
96. Nu am postit cele patru posturi, nici
lunea, miercurea si vinerea de peste an. Am postit numai
o saptamâna la început si alta la sfârsit.
97. Ca parinte, nu am avut grija în egala masura de
fiecare din copiii mei.
98. Am împiedicat pe copiii mei de a merge pe calea
credintei sau sa se calugareasca, sa mearga la
biserica, ba i-am si pedepsit pentru asta.
99. Nu m-am îngrijit de mântuirea copiilor mei; nu
i-am dus la spovedanie si împartasanie si nu le-am dat
pilda prin viata si comportarea mea.
100. Când copiii mei au avut apucaturi rele nu i-am
mustrat, nu i-am pedepsit si nu i-am oprit de la acestea.
101. Ca parinte m-am purtat prea aspru si am
pedepsit pe nedrept pe copiii mei.
102. Am povatuit pe copiii mei sau pe cei din familie
sa calce peste semanaturile oamenilor, sau sa strice
munca si avutul altora, sa fure, sa minta sau sa faca alt
rau.
103. Am purtat ura împotriva parintilor mei pentru
ca nu am fost lasat în voia mea sa fac ceea ce îmi
placea mie.
104. Nu am ascultat parintii când mi-au dat sfaturi
folositoare de suflet, când mi-au cerut sa nu umblu prin
localuri de petreceri si sa nu ma întovarasesc cu cei care
au apucaturi rele si desfrânate.
105. Nu mi-am îndeplinit datoria fata de parintii mei;
nu i-am cinstit cu lucrul si cu cuvântul, am fost
neascultator si m-am purtat urât cu ei.
106. Mi-am blestemat parintii, i-am batjocorit,i-am
batut, le-am spus cuvinte jignitoare; le-am dorit boala,
necaz si chiar moartea. I-am parasit la nevoie, la boala
si în neputinte, neajutându-i.
107. Ca parinte nu m-am rusinat de copiii
mei,dezbracându-ma în fata lor.
108. Am vazut goliciunea parintilor mei.
109. Nu am ascultat de cei mai mari ai mei
(profesori, conducatori, sefi) atunci când m-au înva tat de
bine.
110. Nu am ascultat de parintii mei duhovnicesti
(duhovnic si nasi), nu m-am rugat pentru ei; i-am
batjocorit, i -am vorbit de rau, i-am urât.
111. Ca parinte duhovnicesc (nas) nu am purtat grija
de fiii mei sufletesti, atât cât mi-a stat în putinta.
112. Nu mi-am ales sotie/sot tinând seama de
învataturile Bisericii si binecuvântarea parintilor, ci
dupa voia si placerea mea.
113. Ca barbat nu mi-am iubit sotia ca pe mine
însumi; am batjocorit-o, am certat-o, am batut -o, am
socotit -o ca pe o roaba, nu am ajutat -o si nu m-am
straduit sa caut si sa gasesc armonia si pacea în viata
de familie.
114. Ca sotie nu am ascultat de sotul meu, ci l-am
certat, l -am ocarât, încât am ajuns la cearta si scandal.
115. Am silit pe sotul meu, din pricina mândriei si a
slavei desarte, sa cheltuiasca bani prea multi pe
îmbracaminte luxoasa si la moda, pe placeri si desertaciuni
lumesti.
116. Nu m-am supus sotului/sotiei la îndatoririle
conjugale, motiv pentru care a pacatuit.
117. M-am despartit de sotie/sot fara motiv bine
cuvântat si m-am recasatorit, despartind familie.
118. Am avut gând de razbunare si chiar m-am
razbunat asupra vrajmasilor mei, dorindu-le necazuri,
chiar si moartea; i-am pizmuit, i-am batut, i-am mutilat
sau le-am facut alt rau.
119. Am facut rau aproapelui meu, l-am ocarât,
defaimat, facându-i viata grea prin tot felul de insulte si
ponegriri, spunând despre el multe neadevaruri,
ucigându-l sufleteste. Am îndemnat si pe altii la batai si
ucideri.
120. Am ucis pe aproapele cu arma, prin junghiere,
sufocare, otravire..., cu voie sau fara de voie.
121. Am ucis pe aproapele meu pentru a-i rapi
averea sau sotia (sotul).
122. Am luat diferite doctorii pentru a nu ramâne
însarcinata sau pentru a ucide copiii în pântece; am
îndemnat si pe alte femei sa faca la fel sau le-am ajutat
într-un anumit fel.
123. Am îndemnat, obligat sau am fost de acord ca
sotia sa faca avort. Am ajutat pe alta femeie (sau pe
medic) sa faca avort, sau am dat bani pentru a face
avort.
124. Am folosit diferite metode pentru a nu
ramâne însarcinata si înca nu am renuntat la ele.
125. Am facut avort (cu voie sau fara voie).
126. Am nascut copil mort.
127. Am omorât copilul dupa nastere, nebotezat sau
botezat.
128. Am avut copil care a murit nebotezat din vina
mea sau a altcuiva.
129. Am botezat copiii nascuti morti sau avortati, la
sarbatoarea Sfântului Ioan Botezatorul (7 ianuarie) sau
cu alta ocazie.
130. Am fost neatent si am lasat copilul sa cada în
apa, în foc, de la înaltime sau sa umble cu obiecte
taioase ca astfel sa se schilodeasca, sa se raneasca
sau chiar sa moara.
131. Am parasit de buna voie copiii, lasându-i în voia
4
soartei.
132. Am pacatuit în întelegere cu sotia/sotul sau cu
cine am avut relatie sexuala ca sa nu avem copii prin
diferite metode: pazire, anticonceptionale, leacuri, bai,
calendar, sterilet, prezervativ etc.
133. Am pacatuit cu sotia/sotul sau cu altcineva prin
împreunare împotriva firii (perversiuni sexuale: gomorie -
relatii orale; sodomie - relatii între persoane de acelasi
sex, între oameni si animale; pedofilie).
134. Mi-am distrus singur sanatatea, scurtându-mi
viata, prin mâncare peste masura, bautura, fumat,
petreceri nesabuite si altele asemanatoare.
135. Am facut pariuri dracesti, întrecându-ma cu altii
la fumat, baut, la joc sau alte chipuri nastrus nice,
stricându-mi sanatatea mea sau pe a altora, pricinuind
chiar si moarte.
136. Am câstigat bani si averi cu viclesug, cu vraji si
alte mijloace dracesti, ucigând sufletul meu si pe al
altora.
137. M-am purtat crud cu animalele, pasarile si alte
vietuitoare, ucigându-le. Am pus greutati mari pe
animale si le-am batut fara de mila.
138. Am mâncat sânge de animale; am mâncat
animale sugrumate, omorâte de fiare salbatice, împuscate
fara a curge sângele din ele.
139. Am avut cugete si pofte trupesti necuviincioase
(uneori si când am privit la icoane); am pas trat în suflet
acele cugete si nu le-am alungat, îndulcindu-ma de ele.
140. Nu am savârsit pacatul cu lucrul dar cu gândul am
pacatuit iar prin imaginatie îmi închipuiam si cum am
sa-l savârsesc atunci când voi avea ocazia.
141. Am cautat prilej de a pacatui dar nu am avut
ocazia.
142. În loc de a-mi stapâni poftele, am cautat sa le
aprind mai tare.
143. Am cârtit împotriva lui Dumnezeu, cerând sa
ma scuteasca de razboiul desfrânarii, dar eu nu m-am
straduit sa ma înfrânez.
144. Am rostit cuvinte si am facut fapte necuviincioase
în fata copiilor si a celor mai în vârsta. Am
râs fara de socoteala, cu nerusinare; am facut cu ochiul,
am jucat si atâtat poftele altora, am jucat, am batut din
palme, am chiuit si am râs cu pofta la pe treceri si
nunti.
145. Am platit cu bani sau am dat daruri cântaretilor
sau celor care cântau cântece si spuneau glume
necuviincioase, sau am scris eu însumi cântece; le-am
cântat sau am facut alte mascariciuni si obscenitati.
146. Am pastrat în casa, am primit diferite
tablouri sau poze cu desfrânari; le-am pus pe pereti.
147. Am cumparat, am citit, am dat si altora carti,
reviste sau poze pornografice.
148. Am avut vise desfrânate în timpul somnului,
patimind si scurgere; m-am întinat, fiind treaz, din
dezmierdare sau prea multa îmbuibare.
149. Nu mi-am facut canonul dupa ce am patimit
scurgere în timpul somnului sau chiar treaz fiind.
150. Mi-am stricat fecioria sau curatenia prin pacatul
malahiei (masturbare).
151. Am facut pacatul malahiei cu altcineva.
152. Am privit fete straine cu gând de pofta
trupeasca; m-am unit si învoit cu mintea si cu inima spre
a sta de vorba cu gândurile desfrânarii celei trupesti. Am
pacatuit, curvind cu mintea si cu inima, îndulcindu-ma
prin închipuirea pacatelor trupesti. Am curvit prin
imaginatie, mai bine zis cu dracul curviei, ca si cu
niste femei (barbati), înfierbântându-ma cu trupul. Am
privit cu pofta la trupul si la fetele femeiesti si am
preacurvit cu ele în inima. Chiar în vremea sfintei
rugaciuni, uneori, m-am aflat curvind si preacurvind cu
mintea si inima. Am rapit sau violat cu forta.
153. Am desfrânat cu fecioara, vaduva, fete bisericesti,
cu rudenii sau cu cei de alta credinta.
154. Am trait cu sotia înainte de cununia reli gioasa.
155. Am pacatuit cu dobitoace, pasari. De multe ori
voind sa-mi rascolesc dezmierdarile cele trupesti si sa
ma îndulcesc cu ele, mi-am închipuit cu mintea
împreunari de oameni, de dobitoace, de pasari si alte
feluri de închipuiri dracesti prin care mi -am spurcat
mintea si inima, aprinzând în mine focul des frânarii, cel
ce m-a facut vinovat de focul cel ves nic.
156. Fiind casatorit, am preacurvit cu altcineva,
chiar si cu femeie maritata, despartind familii.
157. Am trait trupeste cu sotia în zile de post,
Duminica si sarbatori, în timpul perioadei lunare a
sotiei sau în cele patruzeci de zile dupa nastere.
158. Nu m-am înfrânat de la împreunare nicicând
sotia a ramas însarcinata.
159. Am mers la biserica (ca femeie) înainte de cele
patruzeci de zile dupa nastere si fara a-mi face molifta
de dezlegare.
160. Ca parinte am culcat în pat cu mine fete sau
baieti mai marisori, sau i-am pus sa doarma împreuna.
161. Am pacatuit înainte de casatorie si am mintit
pe sot sau sotie, nespunând adevarul.
162. Fiind copil am jucat diferite jocuri patimase,
desfrânate, necuviincioase, cu alte fete sau baieti.
163. Am fost la nunti cu lautari, baluri, hore,
discoteci si alte petreceri pagâne, necrestine. M-am
uitat la televizor, video etc. la filme pornografice, întinândumi
mintea si sufletul; nu am purtat grija de copiii mei si
le-am îngaduit sa priveasca la filme imorale, chiar si
în prezenta mea.
164. Am jucat table, biliard, carti sau alte jocuri de
noroc, pagubindu-ma baneste pe mine sau pe altii.
165. Am fost la stadioane, sali de sport, teatre,
pentru a urmari meciuri, spectacole, circuri, conferinte
sau alte manifestatii pagâne ori sectare.
166. Am frecventat case si locuri unde se spuneau
cuvinte si fapte de sminteala, necuviincioase si
nemernice: bar, bordel, sex -shop, strip-tease etc.
167. Am fost si am mâncat în casa la cei care traiau
necununati la Biserica; nu i-am sfatuit sa se cunune;
am primit daruri de la ei si i-am pomenit la slujbele
Bisericii.
168. M-am casatoit cu rude de sânge, din cuscrie, din
înfiere sau din botez.
169. Am avut de gând sau am furat averea
aproapelui, a bisericii sau a manastirii. Nu mi-am platit
datoriile cuvenite.
170. Am vândut marfa falsificata, stricata; am luat un
pret mai mare decât cel cuvenit.
171. Am înselat la cântar; am folosit vorbe mes tesugite
la vânzare sau cumparare spre a însela pe aproapele, nu
am spus adevarul.
172. Am silit pe altii sa cumpere scump de la mine
marfa proasta, sa-mi lucreze sau sa-mi vânda ieftin.
Am facut afaceri necurate din care au ramas oameni
înselati, pe drumuri sau chiar în temnita. Am facut trafic
cu droguri, femei, arme etc. Am rapit/sechestrat alte
persoane.
173. Prin viclenia sau falsitatea mea am înselat
statul, pe aproapele sau Biserica.
174. Am luat dobânda (inclusiv cei de la casa de
5
amanet), mita sau alte daruri.
175. Am nedreptatit pe aproapele, tinând seama de
îmbracaminte, avere sau pozitia sa sociala,
nesocotind dreptatea legala, cautând si folosul meu.
176. M-am mâhnit pentru saracia mea materiala,
tulburându-ma foarte tare si am dorit sa ma îmbogatesc.
177. Am furat de la cei din familie, de la stat, de
unde am lucrat si nu am întors cele furate.
178. M-am pornit cu ura împotriva celor ce m-au furat
sau pagubit, dându-i în judecata, batându-i sau facândule
alt rau.
179. Am pagubit pe aproapele de cinste, de
merite, de functie si de locul sau mai bun.
180. Am gasit lucruri furate si stiind ale cui sunt nu
le-am înapoiat, pastrându-le pentru mine.
181. Am tainuit lucruri împrumutate sau date spre
pastrare, neîndurându-ma a le înapoia; am pas trat în
casa lucruri furate, am cumparat lucruri care am stiut ca
sunt furate.
182. Am jefuit averile mortilor, mormintele.
183. Nu am respectat fagaduinta data de a face
parastase, liturghii sau praznice dupa moartea parintilor
sau a celor care m-au rugat si le-am promis.
184. Am luat de la Biserica lucruri, bani, lumânari,
untdelemn, icoane etc. si nu le-am înapoiat. Am fost cu
rautate asupra Bisericii sau manastirii, zicând ca au prea
mult.
185. Am rapit cu sila, cu minciuni, juraminte false
sau prin judecata pamântul aproapelui meu.
186. Am sfatuit pe altii sa fure, sa faca rau, ajutându-i
si eu la acestea; i-am ascuns în casa mea.
187. Nu mi-am respectat nici contractul, nici
fagaduinta facuta aproapelui.
188. Nu am lucrat dupa puterea mea la locul de
munca, nefacându-mi datoria.
189. Nu mi-am platit datoriile fata de stat; am facut
declaratii false, înselând statul.
190. Având posibilitatea sa înlatur pagubele aproapelui,
nu l-am ajutat.
191. Am furat în grupuri, îngrozind lumea.
192. Am banuit, am napastuit, am pedepsit pe altii,
pentru pierderea avutului meu.
193. Am facut vrajba între mireni sau (si) clerici,
provocând tulburare.
194. Am marturisit strâmb asupra aproapelui în fata
oamenilor, aducându-i astfel necinste, înjosindu-l,
pricinuindu-i pagubire sufleteasca sau materiala,
necazuri si suferinte.
195. Nu am tinut seama de datoria de a fi sincer, ci
am grait minciuni de tot felul.
196. Am mintit de frica sa nu patimesc ceva rau,
fiind amenintat.
197. La judecata am dat bani sau alte bunuri ca sa-mi
micsoreze pedeapsa.
198. Am stat la îndoiala sa spun adevarul.
199. Am fost nestatornic în cuvântul dat, în
credinta si fagaduinta, mintind pe altii si pagubindu-mi
sufletul.
200. Am vorbit cu doua întelesuri; am vorbit altfel
de cum am gândit, cazând în fatarnicie.
201. Am fost lingusitor cu fatarnicii, cu sarlatanii, cu
oamenii mari si cu mincinosii.
202. Am mintit în fata judecatorilor ca pârât, ca
inculpat sau ca martor.
203. Am mintit la marturisire, de rusine, din teama de a
dezvalui unele însusiri rele ale mele sau unele pacate
rusinoase.
204. M-am laudat, m-am înaltat cu gândul.
205. Am voie sloboda si din mândrie mi-o împlinesc.
206. Am obiceiuri rele si din mândrie nu le parasesc.
207. Sunt încapatânat, nesupus, ambitios si
mândru în comportare.
208. Sunt orgolios, nu suport sa mi se porunceasca,
sa mi se arate adevarul sau sa fiu criticat,
desi recunosc ca sunt vinovat.
209. Sunt încrezut, ma încred în bunurile lumesti,
în oamenii mari si ma laud cu toate.
210. Sunt îndraznet, doritor de a face numai ce
doresc eu, sunt batjocoritor, obraznic, fals si fara de
sfiala; ma supar repede.
211. Sunt potrivnic, neascultator, împietrit, as pru si
plin de mine însumi.
212. Ma mândresc cu podoabele hainelor si cu
frumusetea lor.
213. Ma mândresc cu podoabele casei mele, pe care
am dat sume mari de bani, si cu alte desertaciuni.
214. Ma mândresc cu avere straina, cu rude
bogate, cu ranguri înalte în societate sau cu starea mea
sociala.
215. Ma mândresc cu podoaba parului, cu chipul
meu frumos, cu sanatatea, cu tineretea sau cu vârsta
înaintata pe care am apucat -o, cu tot ce am frumos si
bun, uitând ca toate sunt de la Dumnezeu.
216. Din mândrie si ca sa arat bine, îmi îngrijesc cu
multa atentie parul, tenul, unghiile pe care le las sa
creasca, le vopsesc, îmi rad parul de pe picioare, ma
coafez, îmi vopsesc parul, buzele si ochii cu diferite
vopsele, aratând prin aceasta lui Dumnezeu ca nu m-a
facut asa cum trebuia.
217. Am purtat haine fine, scumpe, la moda si
extravagante, facând sminteala celor ce ma priveau si
cu dorinta de a place celor din jurul meu; m-am
îmbracat necuviincios aratându-mi în felurite feluri
goliciunea trupeasca prin fuste scurte, rochii decoltate...
218. Am intrat în Sfânta Biserica împodobita ca la
parada, facând sminteala celor ce ma priveau.
219. Am stat în fata ca sa fiu vazuta si admirata.
220. M-am împartasit îmbracata necuviincios, cu
chipul si buzele vopsite, cu capul descoperit, cu
pantaloni, atingând înfricosatele Taine ale lui Hristos,
aratând lipsa de evlavie.
221. Am postit cu gândul sa slabesc, sa fac silueta,
nu din evlavie.
222. Mi-am cheltuit averea si chiar ultimul ban din
casa pentru lux si desertaciuni lumesti.
223. Am purtat la gât margele, medalioane,
cercei, inele si alte bijuterii ca sa atrag atentia si sa
ma mândresc cu ele, fara a ma gândi ca sunt lucruri
idolesti si mare urâciune înaintea lui Dumnezeu.
224. Din mândrie am defaimat portul calugaresc si
preotesc, precum si saracia sau nevointele lor.
225. Din mândrie am râs de pacatele altuia,
dispretuindu-l si vorbindu-l de rau, iar pe ale mele nu leam
socotit.
226. Din mândrie am defaimat pe cei saraci, lipsiti,
nestiutori, pe cei ce au gresit cu ceva, pe cei
neputinciosi si pe cei ce au saracit din anumite
motive sau necazuri, în loc sa ma rog lui Dumnezeu
pentru ei.
227. Din mândrie m-am socotit destept, întelept,
talentat si cu multe calitati.
228. M-am mândrit si m-am socotit mai presus decât
ceilalti cu frumusetea, cu stiinta, cu felul de a vorbi, cu
glasul meu, nesocotind ca aceste daruri nu sunt ale
6
mele, ci ale lui Dumnezeu, Care mi le-a dat, si pentru
care trebuie sa-I multumesc.
229. M-am mândrit cu saracia, cu hainele modeste,
cu postul, cu slabiciunea trupului, cu visele si vedeniile
pe care pretind ca le-am avut.
230. M-am rugat cu glas tare sau am cântat mai tare
decât altii ca sa fiu auzit si laudat.
231. Am dat milostenii la saraci, în vazul lumii, ca
sa fiu laudat, mândrindu-ma prin aceasta.
232. Din mândrie si slava desarta am intrat în
Sfântul Altar. Fiind paracliser, m-am atins de Sfânta
Masa si de alte obiecte sfintite (de ce anume). Ca
femeie, la îndemnul preotului, am intrat în Sfântul Altar
si am facut curatenie; m-am atins de Sfânta Masa
sau de alte obiecte sfintite.
233. Din mândrie am iscodit despre casa si
bogatia altora; am ascultat pe la ferestre si am vrut sa
stiu cum vietuiesc, pândind tot ce fac. Am vrut sa stiu
starea duhovniceasca a fratelui meu, ispitindu-l prin tot
felul de întrebari.
234. Am cautat sa ma tin dupa moda lumeasca, fara
a tine seama de ce-mi este folositor si îngaduit.
235. M-am trufit si semetit; am fost mincinos si
laudaros.
236. Am fost fatarnic si mi-a placut mult sa fiu cinstit
si laudat de oameni.
237. Am pacatuit cu iubirea de sine, cu parerea de
sine, cu simtirea de sine, cu bizuirea pe sine si cu
trufasa încredere în sine.
238. Am pacatuit foarte mult cu rânduiala de sine,
adica mi-a placut sa umblu dupa voia mea si am urât
supunerea si taierea voii.
239. Am fost stapânit în toata vremea de duhul
multumirii de sine, adica am fost multumit cu starea si
asezarea mea sufleteasca, socotind ca nu sunt ca
ceilalti oameni.
240. N-am avut adevarata cunostinta de sine,
adevarata mustrare de sine, fiind stapânit în toata
vremea de îngâmfarea de sine si pretuirea de sine.
241. Am fost stapânit în minte si cuvânt de duhul
îndreptatirii de sine. Am vrut si mi-a placut sa am
întotdeauna dreptat e, sa nu fiu contrazis, sa vorbesc
mult si sa fiu ascultat de ceilalti.
242. Am fost stapânit de trâmbitarea de sine, adica
am spus altora ispravile mele cele parute bune.
243. Am hranit în toata vremea pe fariseul meu cel
dinlauntru cu închipuirea de sine si cu aratarea.
244. Fiind stapânit de mândrie si încapatânare, am
vorbit împotriva fata de cei mai mari.
245. Fiind mândru si semet, am urât pe cei ce m-au
mustrat si am iubit pe cei ce m-au laudat.
246. M-am mândrit si m-am laudat cu cele patru feluri
de bunatati: cu cele firesti, cu cele câstigate, cu cele
din întâmplare si cu cele câstigate prin nevointe
(duhovnicesti).
247. Având unele bunatati duhovnicesti, n-am
recunoscut ca le am de la Dumnezeu.
248. Am recunoscut ca am unele bunatati de la
Dumnezeu, însa nu am recunoscut ca le am în dar, ci
fiindca mi s-ar cuveni, socotindu-ma vrednic de ele.
249. Am socotit ca am unele bunatati duhovnicesti
pe care niciodata nu le-am avut.
250. Am defaimat legile canonice si liturgice pe
care le-au rânduit Sfi ntii Parinti în Biserica si nu am voit
sa ma supun întru toate predaniilor Bisericii.
251. Am fost robit si stapânit de defaimarea
ascultarii, de iscodire, de înselarea cu mintea, de trufie,
de slava desarta, de lauda, de înaltarea cu mintea, de
pregetarea cea fatarnica, de voia libera, de deprinderea
pacatului.
252. Am pacatuit înaintea lui Dumnezeu cu
gândul de hula, de necredinta, de încapatânare, de
îngâmfare, de neînfrânare, de iubirea de stapânire si de
altele asemenea acestora.
253. M-am mândrit ca eu as fi feciorelnic cu trupul,
defaimând în mintea mea pe cei ce au pacatuit.
254. N-am iubit niciodata în viata mea de a fi ocarât,
defaimat, necinstit de altii si nebagat în seama.
255. Nu m-am silit a curma din mintea mea
viclesugurile cele gândite ale slavei desarte; nu m-am silit
a face ceva înaintea oamenilor ca sa fiu defaimat de
catre ei.
256. Am avut întotdeauna viata mea fatarnica, plina
de prefacatorie, si fiind eu înlauntru plin de ranile
constiintei si urâciunea pacatelor mele, pe dinafara
m-am aratat mormânt varuit prin cuviosia si fatarnicia
mea, prin care am vânat slava si lauda de la oamenii
cei neiscusiti care nu au cunoscut vicleniile mele.
257. M-am lacomit la avutii.
258. Am fost zgârcit si împietrit cu inima.
259. Nu m-a interesat saracia si lipsurile altora.
260. Sunt nesatios, viclean si nedrept, însusindu-mi
bunuri straine pentru a ma îmbogati.
261. Am strâns bani sau avere prin viclesug sau
prin cersetorie, spre a ma îmbogati.
262. Am fost grabnic a lua si zabavnic a da.
263. Am dat milostenii cu îndoiala si cu zgârcenie,
ocarând pe cei carora le-am dat.
264. Nu m-am gândit la viata vesnica, dându-mi
milostenie pentru sufletul meu, ci am socotit ca o sa-mi dea
altii, dupa plecarea mea din aceasta lume.
265. Pentru zgârcenia mea nu am dat slujbe la
Biserica pentru raposatii mei si pentru usurarea pacatelor
mele.
266. Am clevetit, am soptit la ureche cuvinte despre
altii, sau am facut semn cu mâna, aratând pe altii si
vorbindu-i de rau.
267. Am zavistuit (invidiat) pe altul pentru bunastarea
lui si m-am bucurat pentru necazurile lui.
268. Nu mi-am reparat greseala, când am nedreptatit
pe aproapele, nici nu am cerut iertare.
269. Din pricina invidiei nu am raspuns la salut,
nici nu am salutat pe cei ce erau mai capabili sau mai
înzestrati cu darurile decât mine.
270. Din pricina zavistiei mi-am umplut sufletul de
patimi si ciuda, întunecându-l cu multe pacate grele.
271. Sunt foarte dusmanos si rau; nu am recunostinta
fata de cei ce-mi fac bine; tin minte raul,
batjocoresc pe aproapele si ma bucur când altii sunt
batjocoriti.
272. Am povestit altora greseala aproapelui si am
încarcat si mai mult pacatele lui.
273. M-am iutit si m-am mâniat de foarte multe ori în
viata mea, cu motiv si fara motiv.
274. Din cauza mâniei care m-a stapânit mi-am
pierdut rabdarea si pacea mintii si a inimii.
275. Nu am avut râvna sfânta si nu m-am împotrivit
celor ce au calcat si batjocorit legile canonice ale
Bisericii lui Hristos.
276. Din cauza mândriei si a lenevirii mele am devenit
nesimtitor si îm pietrit la inima si n-am avut umilinta si
lacrimi spre a stinge la vreme de nevoie focul mâniei si
al iutimii.
277. De multe ori, în timpul rugaciunii, mi-am amintit
7
cu ura si cu mânie fata celui care m-a suparat si am urzit
în minte gândul de razbunare.
278. Fiind stapânit de mânie am tinut minte raul
asupra altora.
279. Am dusmanie asupra aproapelui meu si nu vreau
sa-l iert.
280. În toata vremea vietii mele am fost lacom la
mâncare si bautura.
281. M-am sârguit în toata vremea de a-mi procura
mâncaruri gustoase, scumpe si de multe feluri.
282. Mi-am facut pântecele dumnezeu, slujindu-i lui
si facându-i totdeauna voia.
283. Mi-am îngrasat trupul cu mâncaruri si bauturi
peste masura, din care cauza mi-am îndobitocit mintea
si am devenit lenes, trândav si greoi la lucrarea tuturor
faptelor bune.
284. Am fost stapânit de nesaturare, de cârtire si
nemultumire în timpul mesei.
285. Am fost iubitor de dulceata si mi-a placut sa
beau bauturi dulci si cu anumite condimente.
286. Fiind rob al pântecelui, am asteptat cu mare
nerabdare sa vina Pastile, Craciunul sau alte praznice
mari spre a face dezlegare la toate mâncarurile si
bauturile.
287. Am mâncat carne în saptamâna brânzei.
288. Desi am postit posturile, totusi, am dat la altii
mâncare de frupt.
289. Din cauza saturarii pântecelui, mi-am facut
mintea groasa si molatica, scazându-mi trezvia, atentia
si memoria.
290. Fiind satul de tot felul de bucate, am avut
nebunia de a ma face dascal si a tâlcui altora din
Sfânta Scriptura, uitând ca: în pântecele plin, cunos tinta
lui Dumnezeu nu locuieste.
291. Am postit cu scopul de a face rau vrajmasilor
mei.
292. Am postit dupa a mea rânduiala si parere,
încalcând postul rânduit de Biserica.
293. Am postit numai de mâncare dar nu si de
pacate, fiind dusmanos si rau.
294. În post am mers la petreceri, ospete, zile
onomastice.
295. M-am lenevit de a lucra toata fapta buna prin
gând, cuvânt si lucru, dupa a mea putere.
296. M-am lenevit de a ma ruga lui Dumnezeu în
toata vremea.
297. Am dormit prea mult si nu m-am sârguit de a
priveghea dupa a mea putere.
298. M-am lenevit de a citi Sfânta Scriptura si
învataturile Sfintilor Parinti.
299. M-am lenevit de a fi veghetor si treaz cu mintea
în fiecare clipa, spre a nu fi luat prin surprindere de
momelile cele subtiri ale dracilor.
300. M-am lenevit de lucrarea cea tainica a mintii,
adica de a cugeta cât mai des la moarte, la Judecata de
apoi, la Rai si iad, precum si la alte cugetari
duhovnicesti si ziditoare de suflet.
301. Am fost stapânit de moleseala trupului, paruta
neputinta a trupului si trândavie.
302. Din lenevie nu m-am ostenit a face metaniile si
închinaciunile cum trebuie.
303. De multe ori lenea mea de a ma ruga lui
Dumnezeu am acoperit-o cu unele pricini parute a fi
folositoare.
304. M-am lenevit de a ajuta pe fratele meu cazut
în îndoiala, deznadejde.
305. Seara, din pricina oboselii, m-am culcat fara
rugaciune, iar dimineata, din pricina grabei, am plecat
la activitatile mele fara a-mi face rugaciunea, socotind
ca am aceasta îngaduinta din pricina împrejurarilor. Mam
lenevit sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru toate,
asteptând sa-mi vina cele de trebuinta fara osteneala mea
de a ma ruga si a multumi.
306. Din lene am lasat sa se strice icoanele si alte
podoabe sfinte.
307. Mi-a fost lene sa-mi cercetez cu de-amanuntul
pacatele mele, când a trebuit sa ma marturisesc, si din
aceasta pricina m-am împartasit cu nevrednicie.
308. M-am lenevit sa-mi aprind candela sau
lumânarea, sa îngenunchez cu amândoi genunchii în
vremea rugaciunii.
309. Mi-am încurajat lenea zicând, ca m-as ruga mai
mult daca as fi calugar, dar asa, fiind în lume, nu este cu
putinta.
310. M-am lenevit a chema preotul sa faca
aghiasma, Sfântul Maslu, sau alte slujbe, la vreme
potrivita.
311. Nu am facut sfestanie în casa noua; n-am sfintit
fântâna si vasele cele spurcate.
312. Din lene si nepasare m-am lenevit de a ma
spovedi la vreme de ispita si când am facut pacate
grele; am umblat din duhovnic în duhovnic, cautând pe
cel mai îngaduitor, pentru a nu mi se da canon
potrivit cu pacatele mele cele grele.
313. Din cauza lenevirii si a trândaviei nu am voit sa
lucrez dupa a mea putere faptele cele bune pe care as fi
putut sa le fac cu lucrul.
314. Am fost lenes, molatec si nepasator de a ajuta
în orice chip pe altii care se aflau în primejdie
trupeasca sau duhovniceasca.
315. Am putut dar nu am vrut sa împiedic pe
aproapele de a pacatui (Caz concret).
316. Nu m-am rugat pentru aproapele si pentru toata
lumea.
317. Nu am mângâiat pe cei întristati.
318. M-am împartasit fiind suparat si învrajbit.
319. Nu am pus cuvânt bun si de garantie pentru cei
care îi stiam vrednici.
320. Nu am saturat pe cei flamânzi.
321. Nu am dat sa bea celui însetat.
322. Nu am îmbracat pe cel gol.
323. Nu am cercetat pe cel bolnav, pe cel din
închisoare.
324. Nu am primit pe cel strain.
325. Nu am îngropat pe cel mort.
326. Nu m-am ostenit sa cunosc dogmele, învataturile
si rânduielile credintei.
327. Nu am avut dragoste sa-L cunosc pe Dumnezeu
din frumusetile naturii si din tot ce ne înconjoara.
328. Nu m-am ostenit sa patrund mai adânc
Crezul si credinta Ortodoxa.
329. În necaz, ispite, pagube, suferinte, mi-am
pierdut nadejdea în Dumnezeu ca ma poate ajuta.
330. Când am pacatuit greu, mi-am pierdut
nadejdea în Dumnezeu, zicând ca nu ma va ierta
niciodat a si ca nu ma pot mântui niciodata, cazând în
deznadejde si facând voia satanei.
331. Nu m-am ostenit sa aprind în sufletul meu focul
sfintei dragoste.
332. Nu m-am silit sa câstig virtutile dragostei
crestine în legatura cu Dumnezeu si cu aproapele.
333. Nu am tinut seama de smerenie si rab dare,
prin care se învinge raul si se câstiga virtutea.
334. În toata vremea vietii mele am fost stapânit de
8
nestiinta, de nesimtire si împietrirea inimii.
335. Din cauza nesimtirii mele, în toata vremea m-a
stapânit uitarea, lenea, nepasarea, deznadejdea,
neevlavia si nefrica de Dumnezeu.
336. Din cauza nesimtirii inimii mele am trait ca si
cum nu as mai muri vreodata, ca si cum nu as avea de
dat seama înaintea lui Dumnezeu pentru toate faptele
mele.
337. Am fost stapânit de raceala si uscaciunea
sufletului fata de toate lucrurile cele bune si am stat
încremenit si lâncezit cu trupul si cu sufletul fata de tot
lucrul duhovnicesc.
338. Fiind cuprins de nesimtire, de împietrirea inimii,
am pierdut râvna, zdrobirea inimii si umilinta, precum
si orice simtire a lui Dumnezeu din sufletul meu si
astfel, viu fiind cu trupul, cu sufletul din mine sunt mort.
339. Fiind cuprins de nesimtire pentru pacatele mele,
m-am apucat ca sa învat pe altii.
340. Fiind stapânit de nesimtire, am mâncat si baut
prea mult, am dormit prea mult, am vorbit prea mult si
fara de folos.
341. De multe ori, fiind în biserica, atâta nesimtire am
avut fata de acest loc sfânt, încât am stat cu vorbe
desarte, cu dormitare si chiar cu glume si râs, ca în
mijlocul unui spectacol.
342. Din cauza nesimtirii si a împietririi inimii mele,
niciodata nu am putut sa am adevarata deslusire a
gândurilor mele, având mintea oarba la deslusirea celor
bune si n-am priceput ca nesimtirea este moartea mintii
si omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului.
343. În toate lucrurile, cuvintele si gândurile mele nu mam
sârguit sa am rabdare si blândete.
344. Neavând rabdare si blândete, m-a stapânit în
toata vremea iutimea, nerabdarea, amaraciunea,
necazul, tulburarea, nelinistea, nealinarea,
neîngaduinta, rautatea si viclenia.
345. Fiind fara rabdare si blândete, am fost strain
în toata vremea de nerautate, de simplitate si de
nevinovatia cea cuvenita unui suflet curat.
346. Neavând rabdare si blândete, am fost nemultumitor
si cârtitor la obligatiile pe care le aveam.
347. Nu am avut adevarata cunostinta de sine, adica
nu am avut vedere clara si deslusita cu mintea despre
toate slabiciunile si neputintele mele.
348. Având mintea întunecata de patimile mele si
neavând dreapta socoteala, nu am putut întelege când
a fost cu mine ajutorul lui Dumnezeu, ramânând pururea
nesimtitor si nerecunoscator fata de El.
349. Neavând dreapta socoteala, am început de multe
ori a face lucruri mai presus de puterea si de
priceperea mea si în loc de folos, m-am ales cu paguba
si primejdii.
350. Neavând smerenie si dreapta socoteala, mam
apucat uneori a face pe dascalul, tâlcuind altora,
dupa capul meu, unele locuri grele din Sfânta
Scriptura, înselându-ma si pe mine si pe altii.
351. M-am lenevit de a ma ruga lui Dumnezeu
neîncetat, ziua si noaptea.
352. M-am lenevit de multe ori a merge la biserica,
lipsind mai mult de trei Duminici consecutiv, cazând sub
mare afurisenie.
353. M-am lenevit de a ma ruga mai mult, uitând ca
rugaciunea multa duce la rugaciunea curata.
354. În timpul rugaciunii m-am silit a bolborosi multe
cuvinte dar nu m-am silit sa-mi concentrez atentia mintii
spre a întelege cele citite, spre simtirea lor cu inima,
hranind pe fariseul cel din mine.
355. Uneori stând la rugaciune am avut gânduri
spurcate; alteori am pierdut rugaciunea prin raspândirea
la lucrurile cele desarte si nefolositoare.
356. În vremea rugaciunii am avut uneori cereri
nechibzuite catre Dumnezeu si, daca dupa o vreme
nu le-am dobândit, m-am întristat si descurajat de a ma
mai ruga, neîntelegând ca Dumnezeu are mare grija de
mine, de cele ce sunt spre folosul meu.
357. Am fost batjocorit de draci în chip jalnic, caci,
sosind vremea de rugaciune, m-am apucat de alte
treburi, neîntelegând ca nici o treaba nu este mai de
folos decât rugaciunea.
358. Stiind ca Dumnezeu cere de la om rugaciunea
curata, fara imaginatie, în vremea rugaciunii am lasat
mintea sa-si închipuiasca fel de fel de forme si
închipuiri.
359. Când mila Domnului m-a cercetat în vremea
rugaciunii si când sufletul a început a se ruga din
inima cu cuvinte proprii, eu, pacatosul, am început a
cauta cuvinte subtiri si cu mestesug spre a vorbi în
acele momente sfinte cu Dumnezeu si prin aceasta
mândrie si prostie am alungat darul si umilinta de la
ticalosul meu suflet si am mâhnit pe Preabunul
Dumnezeu, Care cere de la om cuvinte smerite,
simplitate si nevinovatie.
360. În vremea rugaciunii am tinut cu toata taria
de anumite forme, ca pozitia trupului, plecarea capului,
tinerea respiratiei, iar de cele de mare nevoie, adica
de atentia mintii si de simtirea inimii, prea putin m-am
apropiat.
361. Am avut si aceasta mare nechibzuinta ca
uneori, când m-a cercetat mila lui Dumnezeu în timpul
rugaciunii, nu am încetat cititul pravilei, ci fiind înclinat
spre rugaciunea cea citita, am citit mai departe psalmi
si rugaciuni.
362. Uneori am stat la rugaciune având rautate sau
tinere de minte de rau asupra celor ce m-au suparat
sau nedreptatit.
363. Fiind lenes si stapânit de toata moleseala si
nesimtirea, nu am putut ajunge la treapta cea mai de
sus a rugaciunii, dar cu toate acestea, uneori, am
început sa visez cu gândul ca parca tot am sporit oarecum
si nu as fi cel mai de jos în asemenea privinta.
364. În vremea rugaciunii, de multe ori, m-am aflat
dormitând cu mintea si chiar cu trupul, uneori stând de
vorba cu gândurile si imaginile care veneau de la draci si
luând aminte la ele, am râs si m-am tulburat de alte patimi;
si asa, stând cu trupul la rugaciune înaintea Domnului, cu
mintea si cu sufletul m-am aflat slujind dracilor si
patimilor mele.
365. N-am avut chibzuinta si dreapta socoteala ca în
vremea când am fost singur sa ma rog cu rugaciunea
cea dinlauntru, ci m-am rugat cu glas tare.
366. Când cineva m-a rugat sa ma rog pentru el, eu
fiind lenes, am pus motivul ca sunt nevrednic si nu am
voit, ascunzându-mi lenevirea în spatele unei
smerenii fatarnice.
367. Alteori m-am rugat pentru altii, si daca Dumnezeu
le-a împlinit cererea lor, pentru a lor credinta, eu m-am
mândrit ca si cum pentru a mea rugaciune s-a facut
aceasta, laudându-ma cu lucru strain.
368. Auzind Dumnezeiasca Scriptura spunând ca
Împaratia lui Dumnezeu este înlauntrul nostru, nu m-am
silit a cauta pe Dumnezeu înlauntrul inimii mele prin
chemarea cât mai deasa a Preasfântului Sau Nume:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestema
pe mine, pacatosul”.
9
369. Am pacatuit foarte mult cu limba înaintea lui
Dumnezeu, în tot felul, în tot locul si în toata vremea.
370. Am osândit pe altii si i-am judecat din ura si
rautate.
371. Am clevetit si am pârât pe altii, din care cauza
ei au suferit diferite necazuri (Ce necazuri).
372. Am omorât cinstea altora prin vorbirea de rau si
prin defaimarea lor.
373. Am ocarât, am defaimat, am certat, am
mustrat, am blestemat si am batjocorit pe altii.
374. De multe ori nu mi-am oprit limba de la multe
vorbe desarte.
375. Prea de multe ori am avut obiceiul de a ma
lauda si a spune minciuni.
376. De multe ori am vorbit cu viclenie si fatarnicie
spre a fi laudat de oameni.
377. De multe ori am laudat pe cei rai si lucrurile lor
cele rele si am vorbit de rau pe cei buni si lucrurile lor cele
bune.
378. De multe ori am avut obiceiul de a spune
povesti, de a vorbi despre ispravile cele rele ale oamenilor
care au fost tâlhari, desfrânati, betivi.
379. Am vorbit (facut) de multe ori glume, chiar si cu
cuvinte sfinte.
380. Am râs de multe ori în hohot si cu glas tare,
pâna la lacrimi, prin care am dovedit ca sunt om nebun si
fara de minte.
381. De multe ori m-am laudat cu lucrurile mele,
cu rudeniile si prietenii.
382. Am avut raul obicei de a lauda pe altii în fata si
am vorbit de multe ori cu viclenie si lingusire.
383. Nu m-am silit sa opresc pe altii de la vorbirea
de rau, de la clevetire, de la nedreptate si de la orice fel
de pac at.
384. M-am rusinat si m-am temut de a spune adevarul
si de a mustra pe fata nedreptatea si hula împotriva lui
Dumnezeu, pe care cei necredinciosi si hulitori le-au
vorbit la aratare.
385. N-am avut taria cea buna si cu dreapta socoteala,
din care cauza am tacut acolo unde era nevoie de
a vorbi si am vorbit acolo unde era nevoie sa tac.
386. Stiind ca multa vorbire este scaun al slavei
desarte, totusi nu am încetat de la multa vorbire cea cu
lauda de sine si de la vorbirea cea desarta.
387. Neavând dragoste fata de aproapele, nu mam
silit cu toata puterea de a mângâia pe cei întristati,
de a învata pe cei nestiutori si de a apara pe cei
nedreptatiti.
388. Din cauza nepasarii si a cutezantei de sine, nu
m-am silit cu toata puterea de a fugi si de a ma feri de
locurile acelea unde se râdea, se glumea si se spuneau
desertaciuni.
389. Am fost stapânit si de aceste patimi: uitarea,
neevlavia, iutimea, amaraciunea, înfurierea, ura de
oameni, pomenirea de rau, osândirea, întristarea de
suflet, îndoiala, lasitatea, rivalitatea, împatimirea,
afectiunea pentru cele pamântesti, nebarbatia, nemultumirea
fata de Dumnezeu si de oameni, cârtirea,
clevetirea, înfumurarea, parerea de sine, mila de sine,
crutarea de sine, îndreptatirea de sine, trufia, îngâmfarea,
iubirea de stapânire, iubirea de a porunci, iubirea
de aratare, dorinta de a placea oamenilor, nerusinarea,
înselaciunea, ironia, duplicitatea, îndoiala,
ratacirea gândurilor, iubirea de slava, iubirea de argint,
iubirea de placeri trupesti, iubirea de sine, care este
maica si radacina tuturor rautatilor.
390. De asemenea, am fost stapânit si de aceste
patimi: hula, blasfemie, semetie, împietrirea inimii,
nesupunere, bârfa, defaimare, amagire, nebunie,
neînfrânare, nepricepere, nestiinta, iesire din minti,
aiureala, salbaticie, toropeala, negrija de cele bune,
greseala de fiecare clipa, risipa, zgârcenie, cunostinta
mincinoasa, odihna trupeasca fara de trebuinta,
moleseala, rautate, nepasare, putina credinta, slujirea la
multe patimi, înaltare, amagire, cutezanta, întristare,
grairea împotriva, fatarnicie, prefacatorie, curiozitate,
învoirea cu pacatele cele patimase ale sufletului si deasa
cugetare la ele.
Pe lânga acestea mai am si alte pacate de care nu
îmi aduc aminte sau nu îmi dau seama de ele ca sunt
pacate. De toate acestea numai eu sunt vinovat, pentru
care îmi pare rau si din toata inima ma caiesc si ma voi
cai. Deci, iarta-ma, parinte, si canon sa-mi rânduiesti, ca
de aici înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu rugaciunile
Maicii Domnului, cu ale tuturor Sfintilor si cu rugaciunile
sfintiei voastre, vreau sa pun început bun.
Cei care nu au această problemă, sa-şi plangă ceea ce au şi apoi să se bucure de ceea ce au dobândit.
Mai întâi de toate marturisesc înaintea lui Dumnezeu,
Celui închinat în Sfânta Treime, Tatalui si Fiului si
Sfântului Duh, înaintea Preasfintei Nascatoare de
Dumnezeu si Pururea Fecioarei Maria, înaintea tuturor
îngerilor, a tuturor sfintilor lui Dumnezeu si înaintea
sfintiei voastre, parinte, ca eu, pacatosul, în toata clipa si în
tot ceasul am suparat pe Preabunul Dumnezeu cu
pacatele si rautatile mele cele fara de numar:
1. Am pacatuit cu încrederea prea mare si nesocotita
împotriva lui Dumnezeu, zicând ca El este
milostiv si ma va ierta si pentru aceea pot sa pacatuiesc
mereu.
2. Mi-am pus în minte ca sa pacatuiesc cât voi putea,
zicând ca ma voi pocai la anul, la batrânete, pe patul
mortii. Am zis ca daca va voi Dumnez eu ma voi mântui,
iar daca nu, ma va pierde.
3. M-am deznadajduit de mila lui Dumnezeu,ca tot
nu ma va ierta, de aceea am pacatuit mereu.
4. Mi-am pus în minte sa ma sinucid si chiar am
încercat sa fac aceasta. Am fost autor moral la sinuciderea
cuiva.
5. Am stat împotriva adevarului aratat si dovedit al
Bisericii cuprins în Sfânta Scriptura, Sfânta Traditie si
istorie, motiv pentru care am întristat si alungat Duhul
Sfânt de la mine (Caz concret).
6. Mi-am împietrit inima, neprimind si nepazind
cuvântul lui Dumnezeu, socotind Dumnezeiestile Scripturi
mincinoase. Am avut gânduri de hula împotriva lui
Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Sfintilor sau a altor
lucruri sfinte (Trebuiesc spuse gândurile de hula).
7. Am hulit faptele bune ale aproapelui; am invidiat pe
aproapele pentru darul ce i l-a dat Dumnezeu.
8. Din rautate nu am dat învatatura despre credinta
(daca am stiut) celor nestiutori.
9. N-am vrut sa aud vorbindu-se despre Dumnezeu,
credinta, religie.
10. Am zis ca Dumnezeu e o nascocire a preotilor,
ca El nu exista în realitate; ca nu exista suflet, nici
îngeri, nici draci, nici judecata, nici înviere, nici rai si
iad, nici viata viitoare; m-am lepadat de Dumnezeu
cu cuvântul, cu gândul, chiar si în scris.
11. Am zis ca Dumnezeu ne-a dat uitarii, ca nu se mai
ocupa de noi.
12. Am crezut mai mult în calendar decât în
învatatura Bisericii, tinând sarbatorile si posturile dupa
calendarul vechi.
13. Am tinut calendarul pe vechi, nesocotind
hotarârea Sfântului Sinod al Bisericii. Am fost nas la
Botez sau la Cununie la cei care au fost botezati sau
cununati de catre preotii stilisti.
14. M-am lepadat de unica si dreapta credinta în
Dumnezeu, cea ortodoxa, trecând la alte credinte
eretice, sectare, schismatice sau filosofii (evrei, musulmani,
budhisti, baptisti, penticostali, adventisti,
iehovisti, stilisti, catolici, atei etc). Am practicat yoga, arte
martiale, dianetica, bioenergie, parapsihologie,
radiestezie, telepatie, hipnotism, spiritism, meditatia
transcendentala, zen-budismul si alte asemenea aces -
tora. Am îndemnat si pe altii la asa ceva.
15. Am luptat împreuna cu potrivnicii Ortodoxiei la
discreditarea preotilor si a învataturilor Bisericii; am
facut glume pe seama lor. Am participat la slujbe cu cei
de alte credinte si m-am rugat împreuna cu ei, cazând
sub afurisenia Bisericii.
16. Am ucis cu voia sau fara de voia mea.
17. Am asuprit pe cei saraci, pe vaduve si pe
orfani; pe cei neputinciosi sau lipsiti. Am oprit plata
celor ce mi-au lucrat.
18. Am defaimat, batjocorit, batut pe parintii mei
trupesti sau duhovnicesti.
19. Am silit pe altii sa pacatuiasca sau i-am ajutat la
pacat (la care anume); am luat apararea celui ce
pacatuia.
20. Nu am mustrat pacatul altora, când a fost
vremea a face acest lucru.
21. Am avut îndoiala, si mai am, de credinta întru Unul
Dumnezeu Cel în Treimea cea de o fiinta si
nedespartita - Tatal, Fiul si Duhul Sfânt.
22. Am avut îndoieli asupra credintei Ortodoxe si a
celor 7 Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Pocainta sau
Spovedania, Împartasania, Preotia, Nunta si Sfântul
Maslu).
23. N-am iubit pe Dumnezeu mai presus de orice.
Am cautat sa plac mai întâi oamenilor si apoi lui
Dumnezeu.
24. M-am rusinat a face fapte urâte înaintea
oamenilor, dar am facut în ascuns fara a ma rusina de
Dumnezeu.
25. Am purtat numele de crestin, dar cu viata am
fost mai rau decât un pagân.
26. M-am unit cu ateii, ereticii, sectarii, schismaticii,
primindu-i în casa mea, mâncând, rugându-ma împreuna
cu ei. Am fost în casa lor sau la adunarile lor
încurajându-i în credinta lor, zicând ca si ei vorbesc tot
din Scriptura si cred tot în acelasi Dumnezeu.
27. Am primit binecuvântare, daruri si ajutor de la
eretici sau sectari. M-am casatorit cu eretic sau sectar.
M-am casatorit prin cununie mixta (de exemplu: am
primit Taina Cununiei si la ortodocsi si la catolici); am
îngaduit copiilor mei sa faca o astfel de casatorie. Am
avut nasi la Botez sau Cununie persoane de alta
credinta.
28. Am avut si mai am îndoieli asupra Sfintei
Biserici, a cinstirii Maicii Domnului, a Sfintei Cruci, a
Sfintelor Icoane, a Sfintelor Moaste sau a altor
învataturi ortodoxe.
29. Am citit carti eretice sau sectare, care sunt
pagubitoare pentru suflet si potrivnice Bisericii. Am
vândut publicatii sectare, eretice, pornografice.
30. Am facut glume, ironii; am facut pe altii sa râda
pe seama cuvintelor din Sfânta Scriptura, a Sfintilor,
precum si a preotilor si a celorlalti slujitori ai Bisericii.
Am profanat biserici, troite sau morminte.
31. Am trait anti-crestineste si prin mine s-a hulit
numele lui Dumnezeu între oameni. M-am rugat lui
Dumnezeu sa-mi ajute la pacat.
32. Am tinut ziua sâmbetei, la fel ca adventistii, în
loc de Duminica.
33. Am crezut în spiritism; m-am dus la cei care
vorbesc cu mortii, la cei care deschid cartile sfinte
(chiar si la preoti); am crezut în vise si vedenii.
34. Am defaimat schiopii, ologii, ciungii, cocosatii,
urâtii etc, nesocotind ca si ei sunt oameni si zidiri ale lui
Dumnezeu. M-am automutilat. Am fost sau sunt de
acord cu: schimbarea sexului, eutanasia, clonarea etc.
35. M-am rusinat a face semnul Sfintei Cruci la
aratare, când am trecut pe lânga biserici sau troite.
Am batjocorit semnul Crucii, facându-l strâmb pe fata
mea. Am facut semnul Crucii pe cusaturi, covoare, paturi
pe care le-am asezat pe jos sau pe pat, calcând sau
asezându-ma pe ele.
36. Am slujit fapturii mai mult decât lui Dumnezeu,
2
iubind copiii, parintii, fratii, sotia (sotul), rudeniile,
prietenii, sau: averea, luxul, desertaciunile lumesti,
jocurile, cântecele, glumele etc. mai mult decât pe
Dumnezeu.
37. M-am lasat amagit de pacat, de frica si rusinea
oamenilor, pentru bunuri trecatoare, pacatoase si pentru
placeri trupesti.
38. Am slujit idolilor, adica: pântecelui, iubirii de
arginti, precum si altor pacate idolesti, jertfindu-le din
agoniseala mea.
39. Am ocarât pe altii ca sunt blânzi, rabdatori,ca
merg la biserica, ca postesc si se roaga. Am râs de cei
ce se înfrânau de la jocuri, petreceri, glume si
cântece desfrânate, fumat si bauturi ametitoare; precum
si de cei ce se spovedesc si împartasesc, pazind
poruncile lui Dumnezeu.
40. Am oprit pe altii de la faptele cele bune.
41. Am fumat, bucurând pe diavol si mâniind pe
Dumnezeu, cheltuind banii în loc sa ajut pe cei lipsiti.
42. Am ajutat pe cei ce fumeaza oferindu-le tigari
si chibrite. Am oferit tigari în schimbul unor servicii,
facându-ma astfel partas la pacatul lor.
43. Am folosit droguri, stupefiante sau multa cafea,
distrugându-mi sanatatea sau viata.
44. Mi-am ras barba si mustatile, m-am tuns dupa moda
veacului de acum sau mi-am lasat plete.
45. M-am mascat dându-mi alta
înfatisare, schimbându-ma din barbat în femeie sau
invers, sau în capra, urs, strigoi, paiata sau alte chipuri
urâcioase.
46. M-am rosit, vopsit, parfumat; mi-am taiat parul, am
umblat cu capul descoperit, chiar si în biserica (ca
femeie). Am purtat cercei (chiar si în semnul Sfintei
Cruci), margele, inele; m-am ras pe partile ascunse
ale trupului. Ca femeie am purtat pantaloni, devenind
urâciune înaintea lui Dumnezeu (vezi: Deuteronomul
22,5; canoanele Sinodului din Gangra).
47. Am fost la stranduri, plaja; am facut nudism.
48. Ca femeie, am intrat în biserica fiind în
rânduiala firii (perioada lunara). Am sarutat Sfintele
Icoane, am luat anafora sau m-am împartasit; mi s-a pus
Sfântul Potir pe cap, am sarutat mâna preotului slujitor,
fiind în aceasta stare.
49. Am luat anafora dupa ce am mâncat sau baut,
ori când am trait trupeste cu sotia sau barbatul, sau
când am avut scurgeri în vis.
50. Am hipnotizat, am adus oameni în transa,am
prezis lucrurile viitoare.
51. M-am ocupat cu telepatia; am crezut ca este
un lucru bun, folositor.
52. M-am dus la descântatori, ghicitori, la cei care
deschid cartile sfinte (preoti, calugari sau la alt cineva) si
mi s-a ghicit în ghioc, cafea, în palma etc.
53. Am facut si eu însumi farmece, vrajitorii,am
ghicit, am descântat, am explicat visele, vedeniile,
zodiacul; am dat copilul pe geam, am facut si alte lucruri
vrajitoresti (se va spune ce anume).
54. Am crezut în noroc, destin
(predestinatie), horoscop, astrologie etc.
55. Am crezut în superstitii sau ca este semn rau
când îti tiuie urechea, se zbate ochiul; când îti iese cu
galeata goala în fata; când îti trece pisica neagra prin
fata sau preotul etc. Am folosit culoarea rosie împotriva
deochiului; am purtat baiere, amulete, talismane
crezând ca-mi pot fi de folos.
56. Am folosit numele lui Dumnezeu, al Maicii
Domnului si al Sfintilor, precum si semnul Sfintei
Cruci, pentru vrajitorie, descântece...
57. Am crezut ca exista strigoi, vârcolaci, zmei si alte
chipuri ale satanei si din aceste pricini am tinut
unele datini sau zile ca sa nu mi se întâmple ceva
rau.
58. Am legat barbat si femeie sa nu se împreune, sa
nu se poata casatori; am luat mana de la animale, am
turnat carbuni si am descântat la cei bolnavi.
59. În noaptea de Anul Nou m-am uitat în oglinda,
verigheta, am pus busuioc sub cap si alte multe obiceiuri
dracesti ca sa-mi visez soarta. Pentru a fi iubita de un
anumit barbat, i-am pus spurcaciuni în mâncare sau
bautura.
60. Am sfatuit pe altii sa mearga la vrajitori sau sa
faca lucruri vrajitoresti. Am avut credinta mincinoasa
ca sufletul dupa iesirea din trup se reîncarneaza în alt
trup sau intra în animale, plante etc.
61. Am jurat strâmb la judecata sau în alte îm -
prejurari (urmarile juramântului).
62. Am raul obicei de a folosi numele lui Dumnezeu si
al sfintilor fara de rost, la toate nimicurile.
63. Nu am multumit lui Dumnezeu pentru binefaceri,
pentru boli, necazuri, ispite, ci am cârtit, m-am blestemat
pe mine, dorindu-mi chiar si moartea; am blestemat pe
altii.
64. M-am jurat ca voi rasplati cu rau celor ce mi-au
facut rau.
65. Am socotit ca trebuie sa împlinesc juramântul
nelegiuit facut la mânie sau la betie si l -am împlinit.
66. În loc de a ma împaca, am dat în judecata pe
aproapele meu.
67. M-am jurat sa mor, sa orbesc, sa ma arda
focul, sa moara mama, tata, copilul meu etc.
68. Am silit pe altii cu bani, prin îngrozire sau
viclesug ca sa jure pentru mine.
69. Am dracuit pe cei din casa, pe straini, dobitoace,
lucruri, chiar si pe mine însumi.
70. Am jurat pe cele sfinte, fiind singur sau în fata
copiilor, a oamenilor mari, îndemnând si pe altii la asa
ceva.
71. Nu m-am luptat pentru a pazi poruncile lui
Dumnezeu, ci pentru a le dispretui, a le huli.
72. M-am împartasit cu nevrednicie cu Sfintele Taine
ale Domnului nostru Iisus Hristos.
73. Dupa spovedanie si împartasanie m-am întors din
nou la pacate, facându-ma fur de cele sfinte.
74. Am scuipat dupa ce m-am împartasit.
75. Am luat particele.
76. Am luat Aghiasma Mare fara a fi spovedit.
77. Am trecut la pomelnicul mortilor pe cei vii care miau
facut rau; i-am scris pe toaca sau clopot pentru a fi
pedepsiti de catre Dumnezeu.
78. Am crezut si am spus si altora ca nu trebuiesc
botezati copiii când sunt mici, zicând ca ei nu au pacate.
79. Am facut fagaduinte bune lui Dumnezeu la vreme
de strâmtoare, la grea cumpana, iar când mi-a fost bine
le-am calcat.
80. Am fagaduit a da daruri la Biserica, la cei
necajiti, saraci si nu am dat, calcându-mi fagaduinta.
81. Am lucrat Duminica si în sarbatorile bisericesti, la
mine sau la altii. Am facut lucruri care as fi putut sa le
fac si în alte zile: cumparaturi, mâncare,spalat etc.
82. Am cumparat si vândut în acele zile în loc sa
merg la biserica.
83. Am facut claci cu povestiri necuviincioase,cu
vorbe si glume murdare, cu lautari, cu betii si jocuri,
ajungându-se la certuri si scandaluri.
3
84. Mergând la biserica mi-am ales un loc de cinste
si nu am stat cu buna rânduiala, vorbind si tulburând
pe cei din jur.
85. Nu am ascultat cu toata evlavia si credinta
slujbele din biserica. În timpul slujbelor am dormit sau
m-am gândit la lucruri desarte.
86. Nu m-am dus Duminica si în sarbatori la biserica,
ci am stat acasa uitându-ma la slujba de la televizor
sau ascultând la radio, fara a avea un motiv
binecuvântat.
87. Am venit la biserica dupa ce a început slujba si
am plecat înainte de a se termina, asemanându-ma cu
Iuda, vânzatorul.
88. Duminica si în sarbatori nu am facut fapte bune
potrivite vredniciei zilei.
89. Am lepadat Sfânta Traditie a Bisericii, sus tinând
ca numai Sfânta Scriptura este izvorul de credinta si
mântuire.
90. M-am dus la biserica numai de ochii lumii,sau cu
gânduri desarte, sau spre a ma ruga pentru osânda
celor ce mi-au gresit.
91. Am îndemnat pe alti crestini sa nu mearga la
biserica.
92. Nu mi-am facut pravila de rugaciune si
canonul rânduit de catre duhovnic, ocupându-ma cu
cele lumesti.
93. Am postit post negru sâmbata si Duminica. Am
facut metanii în aceste zile, fara a avea canon de la
duhovnic.
94. Am stat la masa fara a face rugaciune si m-am
ridicat fara a multumi lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a
dat.
95. Am mâncat si baut cu lacomie, peste masura,
fiindu-mi rau; am vomitat dupa ce am stat la masa, din
cauza multei mâncari sau bauturi.
96. Nu am postit cele patru posturi, nici
lunea, miercurea si vinerea de peste an. Am postit numai
o saptamâna la început si alta la sfârsit.
97. Ca parinte, nu am avut grija în egala masura de
fiecare din copiii mei.
98. Am împiedicat pe copiii mei de a merge pe calea
credintei sau sa se calugareasca, sa mearga la
biserica, ba i-am si pedepsit pentru asta.
99. Nu m-am îngrijit de mântuirea copiilor mei; nu
i-am dus la spovedanie si împartasanie si nu le-am dat
pilda prin viata si comportarea mea.
100. Când copiii mei au avut apucaturi rele nu i-am
mustrat, nu i-am pedepsit si nu i-am oprit de la acestea.
101. Ca parinte m-am purtat prea aspru si am
pedepsit pe nedrept pe copiii mei.
102. Am povatuit pe copiii mei sau pe cei din familie
sa calce peste semanaturile oamenilor, sau sa strice
munca si avutul altora, sa fure, sa minta sau sa faca alt
rau.
103. Am purtat ura împotriva parintilor mei pentru
ca nu am fost lasat în voia mea sa fac ceea ce îmi
placea mie.
104. Nu am ascultat parintii când mi-au dat sfaturi
folositoare de suflet, când mi-au cerut sa nu umblu prin
localuri de petreceri si sa nu ma întovarasesc cu cei care
au apucaturi rele si desfrânate.
105. Nu mi-am îndeplinit datoria fata de parintii mei;
nu i-am cinstit cu lucrul si cu cuvântul, am fost
neascultator si m-am purtat urât cu ei.
106. Mi-am blestemat parintii, i-am batjocorit,i-am
batut, le-am spus cuvinte jignitoare; le-am dorit boala,
necaz si chiar moartea. I-am parasit la nevoie, la boala
si în neputinte, neajutându-i.
107. Ca parinte nu m-am rusinat de copiii
mei,dezbracându-ma în fata lor.
108. Am vazut goliciunea parintilor mei.
109. Nu am ascultat de cei mai mari ai mei
(profesori, conducatori, sefi) atunci când m-au înva tat de
bine.
110. Nu am ascultat de parintii mei duhovnicesti
(duhovnic si nasi), nu m-am rugat pentru ei; i-am
batjocorit, i -am vorbit de rau, i-am urât.
111. Ca parinte duhovnicesc (nas) nu am purtat grija
de fiii mei sufletesti, atât cât mi-a stat în putinta.
112. Nu mi-am ales sotie/sot tinând seama de
învataturile Bisericii si binecuvântarea parintilor, ci
dupa voia si placerea mea.
113. Ca barbat nu mi-am iubit sotia ca pe mine
însumi; am batjocorit-o, am certat-o, am batut -o, am
socotit -o ca pe o roaba, nu am ajutat -o si nu m-am
straduit sa caut si sa gasesc armonia si pacea în viata
de familie.
114. Ca sotie nu am ascultat de sotul meu, ci l-am
certat, l -am ocarât, încât am ajuns la cearta si scandal.
115. Am silit pe sotul meu, din pricina mândriei si a
slavei desarte, sa cheltuiasca bani prea multi pe
îmbracaminte luxoasa si la moda, pe placeri si desertaciuni
lumesti.
116. Nu m-am supus sotului/sotiei la îndatoririle
conjugale, motiv pentru care a pacatuit.
117. M-am despartit de sotie/sot fara motiv bine
cuvântat si m-am recasatorit, despartind familie.
118. Am avut gând de razbunare si chiar m-am
razbunat asupra vrajmasilor mei, dorindu-le necazuri,
chiar si moartea; i-am pizmuit, i-am batut, i-am mutilat
sau le-am facut alt rau.
119. Am facut rau aproapelui meu, l-am ocarât,
defaimat, facându-i viata grea prin tot felul de insulte si
ponegriri, spunând despre el multe neadevaruri,
ucigându-l sufleteste. Am îndemnat si pe altii la batai si
ucideri.
120. Am ucis pe aproapele cu arma, prin junghiere,
sufocare, otravire..., cu voie sau fara de voie.
121. Am ucis pe aproapele meu pentru a-i rapi
averea sau sotia (sotul).
122. Am luat diferite doctorii pentru a nu ramâne
însarcinata sau pentru a ucide copiii în pântece; am
îndemnat si pe alte femei sa faca la fel sau le-am ajutat
într-un anumit fel.
123. Am îndemnat, obligat sau am fost de acord ca
sotia sa faca avort. Am ajutat pe alta femeie (sau pe
medic) sa faca avort, sau am dat bani pentru a face
avort.
124. Am folosit diferite metode pentru a nu
ramâne însarcinata si înca nu am renuntat la ele.
125. Am facut avort (cu voie sau fara voie).
126. Am nascut copil mort.
127. Am omorât copilul dupa nastere, nebotezat sau
botezat.
128. Am avut copil care a murit nebotezat din vina
mea sau a altcuiva.
129. Am botezat copiii nascuti morti sau avortati, la
sarbatoarea Sfântului Ioan Botezatorul (7 ianuarie) sau
cu alta ocazie.
130. Am fost neatent si am lasat copilul sa cada în
apa, în foc, de la înaltime sau sa umble cu obiecte
taioase ca astfel sa se schilodeasca, sa se raneasca
sau chiar sa moara.
131. Am parasit de buna voie copiii, lasându-i în voia
4
soartei.
132. Am pacatuit în întelegere cu sotia/sotul sau cu
cine am avut relatie sexuala ca sa nu avem copii prin
diferite metode: pazire, anticonceptionale, leacuri, bai,
calendar, sterilet, prezervativ etc.
133. Am pacatuit cu sotia/sotul sau cu altcineva prin
împreunare împotriva firii (perversiuni sexuale: gomorie -
relatii orale; sodomie - relatii între persoane de acelasi
sex, între oameni si animale; pedofilie).
134. Mi-am distrus singur sanatatea, scurtându-mi
viata, prin mâncare peste masura, bautura, fumat,
petreceri nesabuite si altele asemanatoare.
135. Am facut pariuri dracesti, întrecându-ma cu altii
la fumat, baut, la joc sau alte chipuri nastrus nice,
stricându-mi sanatatea mea sau pe a altora, pricinuind
chiar si moarte.
136. Am câstigat bani si averi cu viclesug, cu vraji si
alte mijloace dracesti, ucigând sufletul meu si pe al
altora.
137. M-am purtat crud cu animalele, pasarile si alte
vietuitoare, ucigându-le. Am pus greutati mari pe
animale si le-am batut fara de mila.
138. Am mâncat sânge de animale; am mâncat
animale sugrumate, omorâte de fiare salbatice, împuscate
fara a curge sângele din ele.
139. Am avut cugete si pofte trupesti necuviincioase
(uneori si când am privit la icoane); am pas trat în suflet
acele cugete si nu le-am alungat, îndulcindu-ma de ele.
140. Nu am savârsit pacatul cu lucrul dar cu gândul am
pacatuit iar prin imaginatie îmi închipuiam si cum am
sa-l savârsesc atunci când voi avea ocazia.
141. Am cautat prilej de a pacatui dar nu am avut
ocazia.
142. În loc de a-mi stapâni poftele, am cautat sa le
aprind mai tare.
143. Am cârtit împotriva lui Dumnezeu, cerând sa
ma scuteasca de razboiul desfrânarii, dar eu nu m-am
straduit sa ma înfrânez.
144. Am rostit cuvinte si am facut fapte necuviincioase
în fata copiilor si a celor mai în vârsta. Am
râs fara de socoteala, cu nerusinare; am facut cu ochiul,
am jucat si atâtat poftele altora, am jucat, am batut din
palme, am chiuit si am râs cu pofta la pe treceri si
nunti.
145. Am platit cu bani sau am dat daruri cântaretilor
sau celor care cântau cântece si spuneau glume
necuviincioase, sau am scris eu însumi cântece; le-am
cântat sau am facut alte mascariciuni si obscenitati.
146. Am pastrat în casa, am primit diferite
tablouri sau poze cu desfrânari; le-am pus pe pereti.
147. Am cumparat, am citit, am dat si altora carti,
reviste sau poze pornografice.
148. Am avut vise desfrânate în timpul somnului,
patimind si scurgere; m-am întinat, fiind treaz, din
dezmierdare sau prea multa îmbuibare.
149. Nu mi-am facut canonul dupa ce am patimit
scurgere în timpul somnului sau chiar treaz fiind.
150. Mi-am stricat fecioria sau curatenia prin pacatul
malahiei (masturbare).
151. Am facut pacatul malahiei cu altcineva.
152. Am privit fete straine cu gând de pofta
trupeasca; m-am unit si învoit cu mintea si cu inima spre
a sta de vorba cu gândurile desfrânarii celei trupesti. Am
pacatuit, curvind cu mintea si cu inima, îndulcindu-ma
prin închipuirea pacatelor trupesti. Am curvit prin
imaginatie, mai bine zis cu dracul curviei, ca si cu
niste femei (barbati), înfierbântându-ma cu trupul. Am
privit cu pofta la trupul si la fetele femeiesti si am
preacurvit cu ele în inima. Chiar în vremea sfintei
rugaciuni, uneori, m-am aflat curvind si preacurvind cu
mintea si inima. Am rapit sau violat cu forta.
153. Am desfrânat cu fecioara, vaduva, fete bisericesti,
cu rudenii sau cu cei de alta credinta.
154. Am trait cu sotia înainte de cununia reli gioasa.
155. Am pacatuit cu dobitoace, pasari. De multe ori
voind sa-mi rascolesc dezmierdarile cele trupesti si sa
ma îndulcesc cu ele, mi-am închipuit cu mintea
împreunari de oameni, de dobitoace, de pasari si alte
feluri de închipuiri dracesti prin care mi -am spurcat
mintea si inima, aprinzând în mine focul des frânarii, cel
ce m-a facut vinovat de focul cel ves nic.
156. Fiind casatorit, am preacurvit cu altcineva,
chiar si cu femeie maritata, despartind familii.
157. Am trait trupeste cu sotia în zile de post,
Duminica si sarbatori, în timpul perioadei lunare a
sotiei sau în cele patruzeci de zile dupa nastere.
158. Nu m-am înfrânat de la împreunare nicicând
sotia a ramas însarcinata.
159. Am mers la biserica (ca femeie) înainte de cele
patruzeci de zile dupa nastere si fara a-mi face molifta
de dezlegare.
160. Ca parinte am culcat în pat cu mine fete sau
baieti mai marisori, sau i-am pus sa doarma împreuna.
161. Am pacatuit înainte de casatorie si am mintit
pe sot sau sotie, nespunând adevarul.
162. Fiind copil am jucat diferite jocuri patimase,
desfrânate, necuviincioase, cu alte fete sau baieti.
163. Am fost la nunti cu lautari, baluri, hore,
discoteci si alte petreceri pagâne, necrestine. M-am
uitat la televizor, video etc. la filme pornografice, întinândumi
mintea si sufletul; nu am purtat grija de copiii mei si
le-am îngaduit sa priveasca la filme imorale, chiar si
în prezenta mea.
164. Am jucat table, biliard, carti sau alte jocuri de
noroc, pagubindu-ma baneste pe mine sau pe altii.
165. Am fost la stadioane, sali de sport, teatre,
pentru a urmari meciuri, spectacole, circuri, conferinte
sau alte manifestatii pagâne ori sectare.
166. Am frecventat case si locuri unde se spuneau
cuvinte si fapte de sminteala, necuviincioase si
nemernice: bar, bordel, sex -shop, strip-tease etc.
167. Am fost si am mâncat în casa la cei care traiau
necununati la Biserica; nu i-am sfatuit sa se cunune;
am primit daruri de la ei si i-am pomenit la slujbele
Bisericii.
168. M-am casatoit cu rude de sânge, din cuscrie, din
înfiere sau din botez.
169. Am avut de gând sau am furat averea
aproapelui, a bisericii sau a manastirii. Nu mi-am platit
datoriile cuvenite.
170. Am vândut marfa falsificata, stricata; am luat un
pret mai mare decât cel cuvenit.
171. Am înselat la cântar; am folosit vorbe mes tesugite
la vânzare sau cumparare spre a însela pe aproapele, nu
am spus adevarul.
172. Am silit pe altii sa cumpere scump de la mine
marfa proasta, sa-mi lucreze sau sa-mi vânda ieftin.
Am facut afaceri necurate din care au ramas oameni
înselati, pe drumuri sau chiar în temnita. Am facut trafic
cu droguri, femei, arme etc. Am rapit/sechestrat alte
persoane.
173. Prin viclenia sau falsitatea mea am înselat
statul, pe aproapele sau Biserica.
174. Am luat dobânda (inclusiv cei de la casa de
5
amanet), mita sau alte daruri.
175. Am nedreptatit pe aproapele, tinând seama de
îmbracaminte, avere sau pozitia sa sociala,
nesocotind dreptatea legala, cautând si folosul meu.
176. M-am mâhnit pentru saracia mea materiala,
tulburându-ma foarte tare si am dorit sa ma îmbogatesc.
177. Am furat de la cei din familie, de la stat, de
unde am lucrat si nu am întors cele furate.
178. M-am pornit cu ura împotriva celor ce m-au furat
sau pagubit, dându-i în judecata, batându-i sau facândule
alt rau.
179. Am pagubit pe aproapele de cinste, de
merite, de functie si de locul sau mai bun.
180. Am gasit lucruri furate si stiind ale cui sunt nu
le-am înapoiat, pastrându-le pentru mine.
181. Am tainuit lucruri împrumutate sau date spre
pastrare, neîndurându-ma a le înapoia; am pas trat în
casa lucruri furate, am cumparat lucruri care am stiut ca
sunt furate.
182. Am jefuit averile mortilor, mormintele.
183. Nu am respectat fagaduinta data de a face
parastase, liturghii sau praznice dupa moartea parintilor
sau a celor care m-au rugat si le-am promis.
184. Am luat de la Biserica lucruri, bani, lumânari,
untdelemn, icoane etc. si nu le-am înapoiat. Am fost cu
rautate asupra Bisericii sau manastirii, zicând ca au prea
mult.
185. Am rapit cu sila, cu minciuni, juraminte false
sau prin judecata pamântul aproapelui meu.
186. Am sfatuit pe altii sa fure, sa faca rau, ajutându-i
si eu la acestea; i-am ascuns în casa mea.
187. Nu mi-am respectat nici contractul, nici
fagaduinta facuta aproapelui.
188. Nu am lucrat dupa puterea mea la locul de
munca, nefacându-mi datoria.
189. Nu mi-am platit datoriile fata de stat; am facut
declaratii false, înselând statul.
190. Având posibilitatea sa înlatur pagubele aproapelui,
nu l-am ajutat.
191. Am furat în grupuri, îngrozind lumea.
192. Am banuit, am napastuit, am pedepsit pe altii,
pentru pierderea avutului meu.
193. Am facut vrajba între mireni sau (si) clerici,
provocând tulburare.
194. Am marturisit strâmb asupra aproapelui în fata
oamenilor, aducându-i astfel necinste, înjosindu-l,
pricinuindu-i pagubire sufleteasca sau materiala,
necazuri si suferinte.
195. Nu am tinut seama de datoria de a fi sincer, ci
am grait minciuni de tot felul.
196. Am mintit de frica sa nu patimesc ceva rau,
fiind amenintat.
197. La judecata am dat bani sau alte bunuri ca sa-mi
micsoreze pedeapsa.
198. Am stat la îndoiala sa spun adevarul.
199. Am fost nestatornic în cuvântul dat, în
credinta si fagaduinta, mintind pe altii si pagubindu-mi
sufletul.
200. Am vorbit cu doua întelesuri; am vorbit altfel
de cum am gândit, cazând în fatarnicie.
201. Am fost lingusitor cu fatarnicii, cu sarlatanii, cu
oamenii mari si cu mincinosii.
202. Am mintit în fata judecatorilor ca pârât, ca
inculpat sau ca martor.
203. Am mintit la marturisire, de rusine, din teama de a
dezvalui unele însusiri rele ale mele sau unele pacate
rusinoase.
204. M-am laudat, m-am înaltat cu gândul.
205. Am voie sloboda si din mândrie mi-o împlinesc.
206. Am obiceiuri rele si din mândrie nu le parasesc.
207. Sunt încapatânat, nesupus, ambitios si
mândru în comportare.
208. Sunt orgolios, nu suport sa mi se porunceasca,
sa mi se arate adevarul sau sa fiu criticat,
desi recunosc ca sunt vinovat.
209. Sunt încrezut, ma încred în bunurile lumesti,
în oamenii mari si ma laud cu toate.
210. Sunt îndraznet, doritor de a face numai ce
doresc eu, sunt batjocoritor, obraznic, fals si fara de
sfiala; ma supar repede.
211. Sunt potrivnic, neascultator, împietrit, as pru si
plin de mine însumi.
212. Ma mândresc cu podoabele hainelor si cu
frumusetea lor.
213. Ma mândresc cu podoabele casei mele, pe care
am dat sume mari de bani, si cu alte desertaciuni.
214. Ma mândresc cu avere straina, cu rude
bogate, cu ranguri înalte în societate sau cu starea mea
sociala.
215. Ma mândresc cu podoaba parului, cu chipul
meu frumos, cu sanatatea, cu tineretea sau cu vârsta
înaintata pe care am apucat -o, cu tot ce am frumos si
bun, uitând ca toate sunt de la Dumnezeu.
216. Din mândrie si ca sa arat bine, îmi îngrijesc cu
multa atentie parul, tenul, unghiile pe care le las sa
creasca, le vopsesc, îmi rad parul de pe picioare, ma
coafez, îmi vopsesc parul, buzele si ochii cu diferite
vopsele, aratând prin aceasta lui Dumnezeu ca nu m-a
facut asa cum trebuia.
217. Am purtat haine fine, scumpe, la moda si
extravagante, facând sminteala celor ce ma priveau si
cu dorinta de a place celor din jurul meu; m-am
îmbracat necuviincios aratându-mi în felurite feluri
goliciunea trupeasca prin fuste scurte, rochii decoltate...
218. Am intrat în Sfânta Biserica împodobita ca la
parada, facând sminteala celor ce ma priveau.
219. Am stat în fata ca sa fiu vazuta si admirata.
220. M-am împartasit îmbracata necuviincios, cu
chipul si buzele vopsite, cu capul descoperit, cu
pantaloni, atingând înfricosatele Taine ale lui Hristos,
aratând lipsa de evlavie.
221. Am postit cu gândul sa slabesc, sa fac silueta,
nu din evlavie.
222. Mi-am cheltuit averea si chiar ultimul ban din
casa pentru lux si desertaciuni lumesti.
223. Am purtat la gât margele, medalioane,
cercei, inele si alte bijuterii ca sa atrag atentia si sa
ma mândresc cu ele, fara a ma gândi ca sunt lucruri
idolesti si mare urâciune înaintea lui Dumnezeu.
224. Din mândrie am defaimat portul calugaresc si
preotesc, precum si saracia sau nevointele lor.
225. Din mândrie am râs de pacatele altuia,
dispretuindu-l si vorbindu-l de rau, iar pe ale mele nu leam
socotit.
226. Din mândrie am defaimat pe cei saraci, lipsiti,
nestiutori, pe cei ce au gresit cu ceva, pe cei
neputinciosi si pe cei ce au saracit din anumite
motive sau necazuri, în loc sa ma rog lui Dumnezeu
pentru ei.
227. Din mândrie m-am socotit destept, întelept,
talentat si cu multe calitati.
228. M-am mândrit si m-am socotit mai presus decât
ceilalti cu frumusetea, cu stiinta, cu felul de a vorbi, cu
glasul meu, nesocotind ca aceste daruri nu sunt ale
6
mele, ci ale lui Dumnezeu, Care mi le-a dat, si pentru
care trebuie sa-I multumesc.
229. M-am mândrit cu saracia, cu hainele modeste,
cu postul, cu slabiciunea trupului, cu visele si vedeniile
pe care pretind ca le-am avut.
230. M-am rugat cu glas tare sau am cântat mai tare
decât altii ca sa fiu auzit si laudat.
231. Am dat milostenii la saraci, în vazul lumii, ca
sa fiu laudat, mândrindu-ma prin aceasta.
232. Din mândrie si slava desarta am intrat în
Sfântul Altar. Fiind paracliser, m-am atins de Sfânta
Masa si de alte obiecte sfintite (de ce anume). Ca
femeie, la îndemnul preotului, am intrat în Sfântul Altar
si am facut curatenie; m-am atins de Sfânta Masa
sau de alte obiecte sfintite.
233. Din mândrie am iscodit despre casa si
bogatia altora; am ascultat pe la ferestre si am vrut sa
stiu cum vietuiesc, pândind tot ce fac. Am vrut sa stiu
starea duhovniceasca a fratelui meu, ispitindu-l prin tot
felul de întrebari.
234. Am cautat sa ma tin dupa moda lumeasca, fara
a tine seama de ce-mi este folositor si îngaduit.
235. M-am trufit si semetit; am fost mincinos si
laudaros.
236. Am fost fatarnic si mi-a placut mult sa fiu cinstit
si laudat de oameni.
237. Am pacatuit cu iubirea de sine, cu parerea de
sine, cu simtirea de sine, cu bizuirea pe sine si cu
trufasa încredere în sine.
238. Am pacatuit foarte mult cu rânduiala de sine,
adica mi-a placut sa umblu dupa voia mea si am urât
supunerea si taierea voii.
239. Am fost stapânit în toata vremea de duhul
multumirii de sine, adica am fost multumit cu starea si
asezarea mea sufleteasca, socotind ca nu sunt ca
ceilalti oameni.
240. N-am avut adevarata cunostinta de sine,
adevarata mustrare de sine, fiind stapânit în toata
vremea de îngâmfarea de sine si pretuirea de sine.
241. Am fost stapânit în minte si cuvânt de duhul
îndreptatirii de sine. Am vrut si mi-a placut sa am
întotdeauna dreptat e, sa nu fiu contrazis, sa vorbesc
mult si sa fiu ascultat de ceilalti.
242. Am fost stapânit de trâmbitarea de sine, adica
am spus altora ispravile mele cele parute bune.
243. Am hranit în toata vremea pe fariseul meu cel
dinlauntru cu închipuirea de sine si cu aratarea.
244. Fiind stapânit de mândrie si încapatânare, am
vorbit împotriva fata de cei mai mari.
245. Fiind mândru si semet, am urât pe cei ce m-au
mustrat si am iubit pe cei ce m-au laudat.
246. M-am mândrit si m-am laudat cu cele patru feluri
de bunatati: cu cele firesti, cu cele câstigate, cu cele
din întâmplare si cu cele câstigate prin nevointe
(duhovnicesti).
247. Având unele bunatati duhovnicesti, n-am
recunoscut ca le am de la Dumnezeu.
248. Am recunoscut ca am unele bunatati de la
Dumnezeu, însa nu am recunoscut ca le am în dar, ci
fiindca mi s-ar cuveni, socotindu-ma vrednic de ele.
249. Am socotit ca am unele bunatati duhovnicesti
pe care niciodata nu le-am avut.
250. Am defaimat legile canonice si liturgice pe
care le-au rânduit Sfi ntii Parinti în Biserica si nu am voit
sa ma supun întru toate predaniilor Bisericii.
251. Am fost robit si stapânit de defaimarea
ascultarii, de iscodire, de înselarea cu mintea, de trufie,
de slava desarta, de lauda, de înaltarea cu mintea, de
pregetarea cea fatarnica, de voia libera, de deprinderea
pacatului.
252. Am pacatuit înaintea lui Dumnezeu cu
gândul de hula, de necredinta, de încapatânare, de
îngâmfare, de neînfrânare, de iubirea de stapânire si de
altele asemenea acestora.
253. M-am mândrit ca eu as fi feciorelnic cu trupul,
defaimând în mintea mea pe cei ce au pacatuit.
254. N-am iubit niciodata în viata mea de a fi ocarât,
defaimat, necinstit de altii si nebagat în seama.
255. Nu m-am silit a curma din mintea mea
viclesugurile cele gândite ale slavei desarte; nu m-am silit
a face ceva înaintea oamenilor ca sa fiu defaimat de
catre ei.
256. Am avut întotdeauna viata mea fatarnica, plina
de prefacatorie, si fiind eu înlauntru plin de ranile
constiintei si urâciunea pacatelor mele, pe dinafara
m-am aratat mormânt varuit prin cuviosia si fatarnicia
mea, prin care am vânat slava si lauda de la oamenii
cei neiscusiti care nu au cunoscut vicleniile mele.
257. M-am lacomit la avutii.
258. Am fost zgârcit si împietrit cu inima.
259. Nu m-a interesat saracia si lipsurile altora.
260. Sunt nesatios, viclean si nedrept, însusindu-mi
bunuri straine pentru a ma îmbogati.
261. Am strâns bani sau avere prin viclesug sau
prin cersetorie, spre a ma îmbogati.
262. Am fost grabnic a lua si zabavnic a da.
263. Am dat milostenii cu îndoiala si cu zgârcenie,
ocarând pe cei carora le-am dat.
264. Nu m-am gândit la viata vesnica, dându-mi
milostenie pentru sufletul meu, ci am socotit ca o sa-mi dea
altii, dupa plecarea mea din aceasta lume.
265. Pentru zgârcenia mea nu am dat slujbe la
Biserica pentru raposatii mei si pentru usurarea pacatelor
mele.
266. Am clevetit, am soptit la ureche cuvinte despre
altii, sau am facut semn cu mâna, aratând pe altii si
vorbindu-i de rau.
267. Am zavistuit (invidiat) pe altul pentru bunastarea
lui si m-am bucurat pentru necazurile lui.
268. Nu mi-am reparat greseala, când am nedreptatit
pe aproapele, nici nu am cerut iertare.
269. Din pricina invidiei nu am raspuns la salut,
nici nu am salutat pe cei ce erau mai capabili sau mai
înzestrati cu darurile decât mine.
270. Din pricina zavistiei mi-am umplut sufletul de
patimi si ciuda, întunecându-l cu multe pacate grele.
271. Sunt foarte dusmanos si rau; nu am recunostinta
fata de cei ce-mi fac bine; tin minte raul,
batjocoresc pe aproapele si ma bucur când altii sunt
batjocoriti.
272. Am povestit altora greseala aproapelui si am
încarcat si mai mult pacatele lui.
273. M-am iutit si m-am mâniat de foarte multe ori în
viata mea, cu motiv si fara motiv.
274. Din cauza mâniei care m-a stapânit mi-am
pierdut rabdarea si pacea mintii si a inimii.
275. Nu am avut râvna sfânta si nu m-am împotrivit
celor ce au calcat si batjocorit legile canonice ale
Bisericii lui Hristos.
276. Din cauza mândriei si a lenevirii mele am devenit
nesimtitor si îm pietrit la inima si n-am avut umilinta si
lacrimi spre a stinge la vreme de nevoie focul mâniei si
al iutimii.
277. De multe ori, în timpul rugaciunii, mi-am amintit
7
cu ura si cu mânie fata celui care m-a suparat si am urzit
în minte gândul de razbunare.
278. Fiind stapânit de mânie am tinut minte raul
asupra altora.
279. Am dusmanie asupra aproapelui meu si nu vreau
sa-l iert.
280. În toata vremea vietii mele am fost lacom la
mâncare si bautura.
281. M-am sârguit în toata vremea de a-mi procura
mâncaruri gustoase, scumpe si de multe feluri.
282. Mi-am facut pântecele dumnezeu, slujindu-i lui
si facându-i totdeauna voia.
283. Mi-am îngrasat trupul cu mâncaruri si bauturi
peste masura, din care cauza mi-am îndobitocit mintea
si am devenit lenes, trândav si greoi la lucrarea tuturor
faptelor bune.
284. Am fost stapânit de nesaturare, de cârtire si
nemultumire în timpul mesei.
285. Am fost iubitor de dulceata si mi-a placut sa
beau bauturi dulci si cu anumite condimente.
286. Fiind rob al pântecelui, am asteptat cu mare
nerabdare sa vina Pastile, Craciunul sau alte praznice
mari spre a face dezlegare la toate mâncarurile si
bauturile.
287. Am mâncat carne în saptamâna brânzei.
288. Desi am postit posturile, totusi, am dat la altii
mâncare de frupt.
289. Din cauza saturarii pântecelui, mi-am facut
mintea groasa si molatica, scazându-mi trezvia, atentia
si memoria.
290. Fiind satul de tot felul de bucate, am avut
nebunia de a ma face dascal si a tâlcui altora din
Sfânta Scriptura, uitând ca: în pântecele plin, cunos tinta
lui Dumnezeu nu locuieste.
291. Am postit cu scopul de a face rau vrajmasilor
mei.
292. Am postit dupa a mea rânduiala si parere,
încalcând postul rânduit de Biserica.
293. Am postit numai de mâncare dar nu si de
pacate, fiind dusmanos si rau.
294. În post am mers la petreceri, ospete, zile
onomastice.
295. M-am lenevit de a lucra toata fapta buna prin
gând, cuvânt si lucru, dupa a mea putere.
296. M-am lenevit de a ma ruga lui Dumnezeu în
toata vremea.
297. Am dormit prea mult si nu m-am sârguit de a
priveghea dupa a mea putere.
298. M-am lenevit de a citi Sfânta Scriptura si
învataturile Sfintilor Parinti.
299. M-am lenevit de a fi veghetor si treaz cu mintea
în fiecare clipa, spre a nu fi luat prin surprindere de
momelile cele subtiri ale dracilor.
300. M-am lenevit de lucrarea cea tainica a mintii,
adica de a cugeta cât mai des la moarte, la Judecata de
apoi, la Rai si iad, precum si la alte cugetari
duhovnicesti si ziditoare de suflet.
301. Am fost stapânit de moleseala trupului, paruta
neputinta a trupului si trândavie.
302. Din lenevie nu m-am ostenit a face metaniile si
închinaciunile cum trebuie.
303. De multe ori lenea mea de a ma ruga lui
Dumnezeu am acoperit-o cu unele pricini parute a fi
folositoare.
304. M-am lenevit de a ajuta pe fratele meu cazut
în îndoiala, deznadejde.
305. Seara, din pricina oboselii, m-am culcat fara
rugaciune, iar dimineata, din pricina grabei, am plecat
la activitatile mele fara a-mi face rugaciunea, socotind
ca am aceasta îngaduinta din pricina împrejurarilor. Mam
lenevit sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru toate,
asteptând sa-mi vina cele de trebuinta fara osteneala mea
de a ma ruga si a multumi.
306. Din lene am lasat sa se strice icoanele si alte
podoabe sfinte.
307. Mi-a fost lene sa-mi cercetez cu de-amanuntul
pacatele mele, când a trebuit sa ma marturisesc, si din
aceasta pricina m-am împartasit cu nevrednicie.
308. M-am lenevit sa-mi aprind candela sau
lumânarea, sa îngenunchez cu amândoi genunchii în
vremea rugaciunii.
309. Mi-am încurajat lenea zicând, ca m-as ruga mai
mult daca as fi calugar, dar asa, fiind în lume, nu este cu
putinta.
310. M-am lenevit a chema preotul sa faca
aghiasma, Sfântul Maslu, sau alte slujbe, la vreme
potrivita.
311. Nu am facut sfestanie în casa noua; n-am sfintit
fântâna si vasele cele spurcate.
312. Din lene si nepasare m-am lenevit de a ma
spovedi la vreme de ispita si când am facut pacate
grele; am umblat din duhovnic în duhovnic, cautând pe
cel mai îngaduitor, pentru a nu mi se da canon
potrivit cu pacatele mele cele grele.
313. Din cauza lenevirii si a trândaviei nu am voit sa
lucrez dupa a mea putere faptele cele bune pe care as fi
putut sa le fac cu lucrul.
314. Am fost lenes, molatec si nepasator de a ajuta
în orice chip pe altii care se aflau în primejdie
trupeasca sau duhovniceasca.
315. Am putut dar nu am vrut sa împiedic pe
aproapele de a pacatui (Caz concret).
316. Nu m-am rugat pentru aproapele si pentru toata
lumea.
317. Nu am mângâiat pe cei întristati.
318. M-am împartasit fiind suparat si învrajbit.
319. Nu am pus cuvânt bun si de garantie pentru cei
care îi stiam vrednici.
320. Nu am saturat pe cei flamânzi.
321. Nu am dat sa bea celui însetat.
322. Nu am îmbracat pe cel gol.
323. Nu am cercetat pe cel bolnav, pe cel din
închisoare.
324. Nu am primit pe cel strain.
325. Nu am îngropat pe cel mort.
326. Nu m-am ostenit sa cunosc dogmele, învataturile
si rânduielile credintei.
327. Nu am avut dragoste sa-L cunosc pe Dumnezeu
din frumusetile naturii si din tot ce ne înconjoara.
328. Nu m-am ostenit sa patrund mai adânc
Crezul si credinta Ortodoxa.
329. În necaz, ispite, pagube, suferinte, mi-am
pierdut nadejdea în Dumnezeu ca ma poate ajuta.
330. Când am pacatuit greu, mi-am pierdut
nadejdea în Dumnezeu, zicând ca nu ma va ierta
niciodat a si ca nu ma pot mântui niciodata, cazând în
deznadejde si facând voia satanei.
331. Nu m-am ostenit sa aprind în sufletul meu focul
sfintei dragoste.
332. Nu m-am silit sa câstig virtutile dragostei
crestine în legatura cu Dumnezeu si cu aproapele.
333. Nu am tinut seama de smerenie si rab dare,
prin care se învinge raul si se câstiga virtutea.
334. În toata vremea vietii mele am fost stapânit de
8
nestiinta, de nesimtire si împietrirea inimii.
335. Din cauza nesimtirii mele, în toata vremea m-a
stapânit uitarea, lenea, nepasarea, deznadejdea,
neevlavia si nefrica de Dumnezeu.
336. Din cauza nesimtirii inimii mele am trait ca si
cum nu as mai muri vreodata, ca si cum nu as avea de
dat seama înaintea lui Dumnezeu pentru toate faptele
mele.
337. Am fost stapânit de raceala si uscaciunea
sufletului fata de toate lucrurile cele bune si am stat
încremenit si lâncezit cu trupul si cu sufletul fata de tot
lucrul duhovnicesc.
338. Fiind cuprins de nesimtire, de împietrirea inimii,
am pierdut râvna, zdrobirea inimii si umilinta, precum
si orice simtire a lui Dumnezeu din sufletul meu si
astfel, viu fiind cu trupul, cu sufletul din mine sunt mort.
339. Fiind cuprins de nesimtire pentru pacatele mele,
m-am apucat ca sa învat pe altii.
340. Fiind stapânit de nesimtire, am mâncat si baut
prea mult, am dormit prea mult, am vorbit prea mult si
fara de folos.
341. De multe ori, fiind în biserica, atâta nesimtire am
avut fata de acest loc sfânt, încât am stat cu vorbe
desarte, cu dormitare si chiar cu glume si râs, ca în
mijlocul unui spectacol.
342. Din cauza nesimtirii si a împietririi inimii mele,
niciodata nu am putut sa am adevarata deslusire a
gândurilor mele, având mintea oarba la deslusirea celor
bune si n-am priceput ca nesimtirea este moartea mintii
si omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului.
343. În toate lucrurile, cuvintele si gândurile mele nu mam
sârguit sa am rabdare si blândete.
344. Neavând rabdare si blândete, m-a stapânit în
toata vremea iutimea, nerabdarea, amaraciunea,
necazul, tulburarea, nelinistea, nealinarea,
neîngaduinta, rautatea si viclenia.
345. Fiind fara rabdare si blândete, am fost strain
în toata vremea de nerautate, de simplitate si de
nevinovatia cea cuvenita unui suflet curat.
346. Neavând rabdare si blândete, am fost nemultumitor
si cârtitor la obligatiile pe care le aveam.
347. Nu am avut adevarata cunostinta de sine, adica
nu am avut vedere clara si deslusita cu mintea despre
toate slabiciunile si neputintele mele.
348. Având mintea întunecata de patimile mele si
neavând dreapta socoteala, nu am putut întelege când
a fost cu mine ajutorul lui Dumnezeu, ramânând pururea
nesimtitor si nerecunoscator fata de El.
349. Neavând dreapta socoteala, am început de multe
ori a face lucruri mai presus de puterea si de
priceperea mea si în loc de folos, m-am ales cu paguba
si primejdii.
350. Neavând smerenie si dreapta socoteala, mam
apucat uneori a face pe dascalul, tâlcuind altora,
dupa capul meu, unele locuri grele din Sfânta
Scriptura, înselându-ma si pe mine si pe altii.
351. M-am lenevit de a ma ruga lui Dumnezeu
neîncetat, ziua si noaptea.
352. M-am lenevit de multe ori a merge la biserica,
lipsind mai mult de trei Duminici consecutiv, cazând sub
mare afurisenie.
353. M-am lenevit de a ma ruga mai mult, uitând ca
rugaciunea multa duce la rugaciunea curata.
354. În timpul rugaciunii m-am silit a bolborosi multe
cuvinte dar nu m-am silit sa-mi concentrez atentia mintii
spre a întelege cele citite, spre simtirea lor cu inima,
hranind pe fariseul cel din mine.
355. Uneori stând la rugaciune am avut gânduri
spurcate; alteori am pierdut rugaciunea prin raspândirea
la lucrurile cele desarte si nefolositoare.
356. În vremea rugaciunii am avut uneori cereri
nechibzuite catre Dumnezeu si, daca dupa o vreme
nu le-am dobândit, m-am întristat si descurajat de a ma
mai ruga, neîntelegând ca Dumnezeu are mare grija de
mine, de cele ce sunt spre folosul meu.
357. Am fost batjocorit de draci în chip jalnic, caci,
sosind vremea de rugaciune, m-am apucat de alte
treburi, neîntelegând ca nici o treaba nu este mai de
folos decât rugaciunea.
358. Stiind ca Dumnezeu cere de la om rugaciunea
curata, fara imaginatie, în vremea rugaciunii am lasat
mintea sa-si închipuiasca fel de fel de forme si
închipuiri.
359. Când mila Domnului m-a cercetat în vremea
rugaciunii si când sufletul a început a se ruga din
inima cu cuvinte proprii, eu, pacatosul, am început a
cauta cuvinte subtiri si cu mestesug spre a vorbi în
acele momente sfinte cu Dumnezeu si prin aceasta
mândrie si prostie am alungat darul si umilinta de la
ticalosul meu suflet si am mâhnit pe Preabunul
Dumnezeu, Care cere de la om cuvinte smerite,
simplitate si nevinovatie.
360. În vremea rugaciunii am tinut cu toata taria
de anumite forme, ca pozitia trupului, plecarea capului,
tinerea respiratiei, iar de cele de mare nevoie, adica
de atentia mintii si de simtirea inimii, prea putin m-am
apropiat.
361. Am avut si aceasta mare nechibzuinta ca
uneori, când m-a cercetat mila lui Dumnezeu în timpul
rugaciunii, nu am încetat cititul pravilei, ci fiind înclinat
spre rugaciunea cea citita, am citit mai departe psalmi
si rugaciuni.
362. Uneori am stat la rugaciune având rautate sau
tinere de minte de rau asupra celor ce m-au suparat
sau nedreptatit.
363. Fiind lenes si stapânit de toata moleseala si
nesimtirea, nu am putut ajunge la treapta cea mai de
sus a rugaciunii, dar cu toate acestea, uneori, am
început sa visez cu gândul ca parca tot am sporit oarecum
si nu as fi cel mai de jos în asemenea privinta.
364. În vremea rugaciunii, de multe ori, m-am aflat
dormitând cu mintea si chiar cu trupul, uneori stând de
vorba cu gândurile si imaginile care veneau de la draci si
luând aminte la ele, am râs si m-am tulburat de alte patimi;
si asa, stând cu trupul la rugaciune înaintea Domnului, cu
mintea si cu sufletul m-am aflat slujind dracilor si
patimilor mele.
365. N-am avut chibzuinta si dreapta socoteala ca în
vremea când am fost singur sa ma rog cu rugaciunea
cea dinlauntru, ci m-am rugat cu glas tare.
366. Când cineva m-a rugat sa ma rog pentru el, eu
fiind lenes, am pus motivul ca sunt nevrednic si nu am
voit, ascunzându-mi lenevirea în spatele unei
smerenii fatarnice.
367. Alteori m-am rugat pentru altii, si daca Dumnezeu
le-a împlinit cererea lor, pentru a lor credinta, eu m-am
mândrit ca si cum pentru a mea rugaciune s-a facut
aceasta, laudându-ma cu lucru strain.
368. Auzind Dumnezeiasca Scriptura spunând ca
Împaratia lui Dumnezeu este înlauntrul nostru, nu m-am
silit a cauta pe Dumnezeu înlauntrul inimii mele prin
chemarea cât mai deasa a Preasfântului Sau Nume:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestema
pe mine, pacatosul”.
9
369. Am pacatuit foarte mult cu limba înaintea lui
Dumnezeu, în tot felul, în tot locul si în toata vremea.
370. Am osândit pe altii si i-am judecat din ura si
rautate.
371. Am clevetit si am pârât pe altii, din care cauza
ei au suferit diferite necazuri (Ce necazuri).
372. Am omorât cinstea altora prin vorbirea de rau si
prin defaimarea lor.
373. Am ocarât, am defaimat, am certat, am
mustrat, am blestemat si am batjocorit pe altii.
374. De multe ori nu mi-am oprit limba de la multe
vorbe desarte.
375. Prea de multe ori am avut obiceiul de a ma
lauda si a spune minciuni.
376. De multe ori am vorbit cu viclenie si fatarnicie
spre a fi laudat de oameni.
377. De multe ori am laudat pe cei rai si lucrurile lor
cele rele si am vorbit de rau pe cei buni si lucrurile lor cele
bune.
378. De multe ori am avut obiceiul de a spune
povesti, de a vorbi despre ispravile cele rele ale oamenilor
care au fost tâlhari, desfrânati, betivi.
379. Am vorbit (facut) de multe ori glume, chiar si cu
cuvinte sfinte.
380. Am râs de multe ori în hohot si cu glas tare,
pâna la lacrimi, prin care am dovedit ca sunt om nebun si
fara de minte.
381. De multe ori m-am laudat cu lucrurile mele,
cu rudeniile si prietenii.
382. Am avut raul obicei de a lauda pe altii în fata si
am vorbit de multe ori cu viclenie si lingusire.
383. Nu m-am silit sa opresc pe altii de la vorbirea
de rau, de la clevetire, de la nedreptate si de la orice fel
de pac at.
384. M-am rusinat si m-am temut de a spune adevarul
si de a mustra pe fata nedreptatea si hula împotriva lui
Dumnezeu, pe care cei necredinciosi si hulitori le-au
vorbit la aratare.
385. N-am avut taria cea buna si cu dreapta socoteala,
din care cauza am tacut acolo unde era nevoie de
a vorbi si am vorbit acolo unde era nevoie sa tac.
386. Stiind ca multa vorbire este scaun al slavei
desarte, totusi nu am încetat de la multa vorbire cea cu
lauda de sine si de la vorbirea cea desarta.
387. Neavând dragoste fata de aproapele, nu mam
silit cu toata puterea de a mângâia pe cei întristati,
de a învata pe cei nestiutori si de a apara pe cei
nedreptatiti.
388. Din cauza nepasarii si a cutezantei de sine, nu
m-am silit cu toata puterea de a fugi si de a ma feri de
locurile acelea unde se râdea, se glumea si se spuneau
desertaciuni.
389. Am fost stapânit si de aceste patimi: uitarea,
neevlavia, iutimea, amaraciunea, înfurierea, ura de
oameni, pomenirea de rau, osândirea, întristarea de
suflet, îndoiala, lasitatea, rivalitatea, împatimirea,
afectiunea pentru cele pamântesti, nebarbatia, nemultumirea
fata de Dumnezeu si de oameni, cârtirea,
clevetirea, înfumurarea, parerea de sine, mila de sine,
crutarea de sine, îndreptatirea de sine, trufia, îngâmfarea,
iubirea de stapânire, iubirea de a porunci, iubirea
de aratare, dorinta de a placea oamenilor, nerusinarea,
înselaciunea, ironia, duplicitatea, îndoiala,
ratacirea gândurilor, iubirea de slava, iubirea de argint,
iubirea de placeri trupesti, iubirea de sine, care este
maica si radacina tuturor rautatilor.
390. De asemenea, am fost stapânit si de aceste
patimi: hula, blasfemie, semetie, împietrirea inimii,
nesupunere, bârfa, defaimare, amagire, nebunie,
neînfrânare, nepricepere, nestiinta, iesire din minti,
aiureala, salbaticie, toropeala, negrija de cele bune,
greseala de fiecare clipa, risipa, zgârcenie, cunostinta
mincinoasa, odihna trupeasca fara de trebuinta,
moleseala, rautate, nepasare, putina credinta, slujirea la
multe patimi, înaltare, amagire, cutezanta, întristare,
grairea împotriva, fatarnicie, prefacatorie, curiozitate,
învoirea cu pacatele cele patimase ale sufletului si deasa
cugetare la ele.
Pe lânga acestea mai am si alte pacate de care nu
îmi aduc aminte sau nu îmi dau seama de ele ca sunt
pacate. De toate acestea numai eu sunt vinovat, pentru
care îmi pare rau si din toata inima ma caiesc si ma voi
cai. Deci, iarta-ma, parinte, si canon sa-mi rânduiesti, ca
de aici înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu rugaciunile
Maicii Domnului, cu ale tuturor Sfintilor si cu rugaciunile
sfintiei voastre, vreau sa pun început bun.
luni, 22 decembrie 2008
O exemplificare a credintei
O poveste despre Teodor negustorul, care luand imprumut, a dat chezas chipul lui Hristos, facut pe poarta, cu vopsea.
In Constantinopol a fost un negustor Teodor. Iara dupa o intamplare i s-a inecat lui corabia si si-a pierdut toata averea sa. Insa, avea prietesug cu un pagan bogat. Si, venind, a inceput a-l ruga pe el sa-i dea lui aur din destul pentru negustorie. Iar paganul i-a zis lui: "Da-mi mie zalog si vei lua ceea ce poftesti". Iar crestinul il ruga pe el, neavand ce sa-i dea. Si, mergand cu dansul pe cale, a cautat si a vazut chipul lui Hristos pe poarta, zugravit cu vopsea, si a zis catre pagan: "Pe acest chip al lui Hristos, Dumnezeul meu, il am mai cinstit decat toate si, mai mult decat viata mea, pe acesta il pun tie chezas". A raspuns pagantul: "Cu adevarat, crezi tu intr-insul? Iata, iti dau tie cat aur voiesti". Si, intorcandu-se la casa sa, i-a dat lui o mie de litre de aur. Iar Teodor, cumparand cele trebuincioase, s-a dus in Alexandria si toate bunurile sale, precum a voit asa le-a vandut.
Si se intorcea cu alte cumparaturi la Constantinopol, si, inca neajungand acolo, i s-a inecat corabia lui. Deci, auzind acel pagan de venirea lui Teodor si nestiind de inecare, a venit la dansul, asteptand sa-si ia partea sa, cu dobanda, si l-a aflat pe el, plangand in casa sa. Deci, instiintandu-se de pierderea lui, il mangaia ca sa nu se intristeze, ci sa creada in Hristos, care se pusese chezas pentru dansul. Inca l-a luat paganul in casa sa, iarasi, i-a mai dat o mie de litre de aur si, ducandu-l pe el la poarta, a pus martor pe acelasi chip al lui Hristos. Iar Teodor, cumparand smoala, s-a dus in Egipt si a schimbat smoala pe plumb si, de acolo, s-a dus la Efes si a schimbat plumbul pe arama si, multa bogatie dobandind, mergea bucurandu-se. Si iarasi neajungand el, iarasi i s-a spart corabia si a pierdut toate ce le castigase si, venind la casa lui, sedea plangand.
Iar paganul acela, instiintandu-se din nou de pierderea aurului sau, l-a chemat pe Teodor si a inceput a-l ocara, batjocorind pe Hristos: "Vezi, zicea, cum va inselati voi, crezand in Acela ce nu este Dumnezeu. Daca ar fi fost Acela Fiul lui Dumnezeu, spre care tu nadajduiesti, nu ai fi cazut, iata, acum pentru a treia oara, in ispita inecarii". Iar Teodor cu multe lacrimi, zicea paganului: "Nu, prietene, nu huli pe Dumnezeu cel adevarat, ca pentru pacatele mele mi s-au intamplat mie toate acestea si pentru aceea a ingaduit ca sa-mi faca nedreptate valurile marii. Dar ma rog tie, mai da-mi inca si a treia oara si cred ca, pentru hulele tale, ma voi mantui si pe toate ale tale cu dobanda ti le voi intoarce". Iar pagandul i-a dat si a treia oara o mie de lire de aur si l-a dus pe el la acelasi Chip al lui Iisus Hristos, cel de pe poarta si i-a zis: "Pe Tine, dar, si acum te primesc martor si chezas, ca daca esti Fiul lui Dumnezeu, mantuieste-l pe el, si pe mine cu dansul, ca si eu sa cred, iar de nu, apoi sa nu se mai insele cel ce cred intru Tine." Si Teodor, luand aurul si cumparand cele de trebuinta, s-a dus in Calabria. Iar de acolo, cumparand grau in Gundal si a luat acolo cate un galben masura, si vanzand graul, a cumparat vin, cu cate un argint masura. Si venind in Antiohia, a vandut aceiasi masura cu cate un galben.
Deci, numarand patru mii de litre de aur si punandu-le intr-un sipet, a scris o epistola asa: "Eu Teodor crestinul, scriu facatorului meu de bine, lui Avram. Iata, patru mii de litre de aur am pus in sipet si, incredintandu-le chezasului meu Hristos, socotesc ca El le va pune pe acestea in mana ta". Si, le-a asezat in sipet pecetluindu-l, si, intrand la capul corabiei dinainte, l-a aruncat in mare, zicand: "Doamne Iisuse Hristoase, Tu, precum stim indrepteaza acest sipet si il da aceluia ce mi-a dat mie imprumut". Deci, s-a facut un vant cumplit in mare, nu numai acolo intr-un loc, ci in toata lumea, cat si pe sub mal corabiile, care stateau in Constantinopol, se spargeau de furia valurilor. Si cum toti din cetate au iesit la mare sa o vada, a iesit si paganul acela sa vada marea. Si, fiind el pe mal, iata s-a desfacut un val si a aruncat sipetul cu aur inaintea lui. Iar el, luandu-l pe acela, l-a dus in casa sa si, deschizandu-l, a aflat deasupra scrisoarea cea pentru aur, de la Teodor, catre dansul. Si pe scrisoare era scris: "Eu, Iisus Hristos, de la Teodor crestinul ti-am adus tie aurul cu dobanda, ca sa nu Ma hulesti pe Mine. Ca, iata, de chezasuire M-am dezlegat si sa Ma crezi pe Mine cu adevarat". Iar, dupa o vreme, a venit Teodor sanatos, cu multa bogatie. Deci, luand daruri multe, a mers la paganul acel, iar el, luand darurile, l-a intrebat de aurul cel imprumutat. A raspuns Teodor: "Cred in Hristos, Cel ce m-a luat pe mine in chezasie, ca ti-a dat tie aurul si-l ai pe el in casa ta". Iar paganul, ispitindu-l, a raspuns: "Nu l-am luat de la nimeni". Atunci Teodor i-a zis lui: "Nu am cu tine nici o pricina. Daca n-ai luat sipetul cu patru mii de litre de aur, avand deasupra scrisoarea cea cu mana mea scrisa, iata sa stii ca tot aurul tau, in sipet asezandu-l l-am dat in mare, ca Dumnezeul meu si chezasul tau sa aiba a-l pune in mainile tale. De nu l-ai luat, acum sa mergi cu mine la chipul lui Hristos si sa te juri ca nu l-ai luat". Iar paganul, temandu-se, a luat scrisoarea ceare a fost in sicrias deasupra aurului si a zis catre Teodor: "Oare cunosti aceasta?" Deci a vazut Teodor scrisoarea sa, inca si alta scrisoare. Si amandoi minunandu-se de scrisoare, au proslavit pe Dumnezeu. Si dintru aceasta pricina paganul a crezut in Hristos si, mergand, s-a botezat cu toata casa sa.
In Constantinopol a fost un negustor Teodor. Iara dupa o intamplare i s-a inecat lui corabia si si-a pierdut toata averea sa. Insa, avea prietesug cu un pagan bogat. Si, venind, a inceput a-l ruga pe el sa-i dea lui aur din destul pentru negustorie. Iar paganul i-a zis lui: "Da-mi mie zalog si vei lua ceea ce poftesti". Iar crestinul il ruga pe el, neavand ce sa-i dea. Si, mergand cu dansul pe cale, a cautat si a vazut chipul lui Hristos pe poarta, zugravit cu vopsea, si a zis catre pagan: "Pe acest chip al lui Hristos, Dumnezeul meu, il am mai cinstit decat toate si, mai mult decat viata mea, pe acesta il pun tie chezas". A raspuns pagantul: "Cu adevarat, crezi tu intr-insul? Iata, iti dau tie cat aur voiesti". Si, intorcandu-se la casa sa, i-a dat lui o mie de litre de aur. Iar Teodor, cumparand cele trebuincioase, s-a dus in Alexandria si toate bunurile sale, precum a voit asa le-a vandut.
Si se intorcea cu alte cumparaturi la Constantinopol, si, inca neajungand acolo, i s-a inecat corabia lui. Deci, auzind acel pagan de venirea lui Teodor si nestiind de inecare, a venit la dansul, asteptand sa-si ia partea sa, cu dobanda, si l-a aflat pe el, plangand in casa sa. Deci, instiintandu-se de pierderea lui, il mangaia ca sa nu se intristeze, ci sa creada in Hristos, care se pusese chezas pentru dansul. Inca l-a luat paganul in casa sa, iarasi, i-a mai dat o mie de litre de aur si, ducandu-l pe el la poarta, a pus martor pe acelasi chip al lui Hristos. Iar Teodor, cumparand smoala, s-a dus in Egipt si a schimbat smoala pe plumb si, de acolo, s-a dus la Efes si a schimbat plumbul pe arama si, multa bogatie dobandind, mergea bucurandu-se. Si iarasi neajungand el, iarasi i s-a spart corabia si a pierdut toate ce le castigase si, venind la casa lui, sedea plangand.
Iar paganul acela, instiintandu-se din nou de pierderea aurului sau, l-a chemat pe Teodor si a inceput a-l ocara, batjocorind pe Hristos: "Vezi, zicea, cum va inselati voi, crezand in Acela ce nu este Dumnezeu. Daca ar fi fost Acela Fiul lui Dumnezeu, spre care tu nadajduiesti, nu ai fi cazut, iata, acum pentru a treia oara, in ispita inecarii". Iar Teodor cu multe lacrimi, zicea paganului: "Nu, prietene, nu huli pe Dumnezeu cel adevarat, ca pentru pacatele mele mi s-au intamplat mie toate acestea si pentru aceea a ingaduit ca sa-mi faca nedreptate valurile marii. Dar ma rog tie, mai da-mi inca si a treia oara si cred ca, pentru hulele tale, ma voi mantui si pe toate ale tale cu dobanda ti le voi intoarce". Iar pagandul i-a dat si a treia oara o mie de lire de aur si l-a dus pe el la acelasi Chip al lui Iisus Hristos, cel de pe poarta si i-a zis: "Pe Tine, dar, si acum te primesc martor si chezas, ca daca esti Fiul lui Dumnezeu, mantuieste-l pe el, si pe mine cu dansul, ca si eu sa cred, iar de nu, apoi sa nu se mai insele cel ce cred intru Tine." Si Teodor, luand aurul si cumparand cele de trebuinta, s-a dus in Calabria. Iar de acolo, cumparand grau in Gundal si a luat acolo cate un galben masura, si vanzand graul, a cumparat vin, cu cate un argint masura. Si venind in Antiohia, a vandut aceiasi masura cu cate un galben.
Deci, numarand patru mii de litre de aur si punandu-le intr-un sipet, a scris o epistola asa: "Eu Teodor crestinul, scriu facatorului meu de bine, lui Avram. Iata, patru mii de litre de aur am pus in sipet si, incredintandu-le chezasului meu Hristos, socotesc ca El le va pune pe acestea in mana ta". Si, le-a asezat in sipet pecetluindu-l, si, intrand la capul corabiei dinainte, l-a aruncat in mare, zicand: "Doamne Iisuse Hristoase, Tu, precum stim indrepteaza acest sipet si il da aceluia ce mi-a dat mie imprumut". Deci, s-a facut un vant cumplit in mare, nu numai acolo intr-un loc, ci in toata lumea, cat si pe sub mal corabiile, care stateau in Constantinopol, se spargeau de furia valurilor. Si cum toti din cetate au iesit la mare sa o vada, a iesit si paganul acela sa vada marea. Si, fiind el pe mal, iata s-a desfacut un val si a aruncat sipetul cu aur inaintea lui. Iar el, luandu-l pe acela, l-a dus in casa sa si, deschizandu-l, a aflat deasupra scrisoarea cea pentru aur, de la Teodor, catre dansul. Si pe scrisoare era scris: "Eu, Iisus Hristos, de la Teodor crestinul ti-am adus tie aurul cu dobanda, ca sa nu Ma hulesti pe Mine. Ca, iata, de chezasuire M-am dezlegat si sa Ma crezi pe Mine cu adevarat". Iar, dupa o vreme, a venit Teodor sanatos, cu multa bogatie. Deci, luand daruri multe, a mers la paganul acel, iar el, luand darurile, l-a intrebat de aurul cel imprumutat. A raspuns Teodor: "Cred in Hristos, Cel ce m-a luat pe mine in chezasie, ca ti-a dat tie aurul si-l ai pe el in casa ta". Iar paganul, ispitindu-l, a raspuns: "Nu l-am luat de la nimeni". Atunci Teodor i-a zis lui: "Nu am cu tine nici o pricina. Daca n-ai luat sipetul cu patru mii de litre de aur, avand deasupra scrisoarea cea cu mana mea scrisa, iata sa stii ca tot aurul tau, in sipet asezandu-l l-am dat in mare, ca Dumnezeul meu si chezasul tau sa aiba a-l pune in mainile tale. De nu l-ai luat, acum sa mergi cu mine la chipul lui Hristos si sa te juri ca nu l-ai luat". Iar paganul, temandu-se, a luat scrisoarea ceare a fost in sicrias deasupra aurului si a zis catre Teodor: "Oare cunosti aceasta?" Deci a vazut Teodor scrisoarea sa, inca si alta scrisoare. Si amandoi minunandu-se de scrisoare, au proslavit pe Dumnezeu. Si dintru aceasta pricina paganul a crezut in Hristos si, mergand, s-a botezat cu toata casa sa.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
