"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Taina Cununiei şi viaţa conjugală



O problemă a familiei contemporane care se împărtăşeşte din viaţa Bisericii şi care trăieşte într-o societate ce cultivă tot felul de patimi, este desfrânarea și teama de apariţia unei sarcini nedorite. Această problemă compromite orice armonie posibilă între cei doi soţi.


Prin Taina Cununiei, bărbatul şi femeia se unesc într-un singur gând, devin un singur trup. „Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni,”[1] – spune arhiereul sau preotul în slujba cununiei, punând mâna dreaptă a miresei în mâna dreaptă a mirelui, arătând prin aceasta că, din acest moment al unirii, devin sfetnici unul altuia. Iar cununiile pe care le primesc pe cap reprezintă încununarea unuia cu celălalt. Dacă omul a fost pus de Dumnezeu în Eden să fie cunună a creației, în Taina Cununiei, în Biserică, amândoi redevin cunună a creației.

Relaţia dintre miri nu este una de respect. Respectul îl datorăm părinţilor, conform poruncii a V-a din Decalog, sau semenilor noştri. Relaţia dintre miri este mai înaltă, este una de iubire. La aceasta sunt chemaţi mirii. Dacă şi în viaţa de familie se pune accentul doar pe iubirea trupească este semn că s-a pierdut taina iubirii şi taina persoanei. Iubirea ruptă de spiritual nu oferă decât trup lipsit de suflet. Iubirea dintre miri include și procreaţia, dar aceasta din urmă nu o defineşte pe cea dintâi, nu o epuizează câtuşi de puţin. Unirea trupească a mirilor „nu este începutul, ci deplinătatea şi limita relaţiilor, că doar atunci când cei doi oameni au devenit una cu inima, cu mintea, cu duhul, unirea lor poate să crească, să se descopere prin unirea trupească ce devine atunci nu lacomă posedare reciprocă pasivă, ci taină.”[2]

Trebuie să recunoaştem că mentalitatea curentă asupra căsătoriei rămâne sub valoarea acesteia. Sub efectul unei obscure dispreţuiri, legăturile conjugale încarcă conştiinţa.

Rigorismul ostil simţurilor tinde să confunde între ele trupul, erosul şi păcatul. Or, Biserica Sinoadelor nu şi-a asumat niciodată această mentalitate. Sinodul Trullan precizează, cu privire la obscenitate, că acest rău este în gândurile întinate, carnale, în imaginaţie, care fac spiritul „să consimtă în mod conştient şi voit”, de unde principiul ascetic al „postirii ochilor”, al curăţirii minţii. Curentul ascetic extremist, în timpul primului Sinod ecumenic, a vrut să impună celibatul preoţilor sub pretextul că sfinţenia liturgică şi săvârşirea Sfintei Euharistii ar fi incompatibile cu viaţa conjugală. Dar cel care a determinat hotărârea Sinodului şi canonizarea stării conjugale a preotului a fost tocmai Episcopul Pafnutie, călugăr şi ascet foarte sever. Sinodul de la Gangra (sec. IV) condamnă cu tărie orice dispreţuire a raporturilor conjugale, căci „căsătoria în sine este demnă şi fără pată”; sfinţită, ea este castă. Sfântul Amfilohie, Episcop de Iconium (†394), formulează o concepţie foarte ortodoxă: şi căsătoria şi fecioria sunt vrednice de mare cinstire, căci amândouă au fost instituite de Dumnezeu[3].

Evanghelia nu conţine sisteme etice de conduită și reguli de intimitate a soților. Ea se referă la valoarea absolută a împărăţiei şi a comuniunii cu Dumnezeu. În această relație de comuniune cu Tatăl prin Taina Cununiei, ce-i transformă pe cei doi într-o biserică al cărei cap este Hristos, mirii dobândesc libertatea. Este adevărat că păcatul, cu toate efectele lui, intervine acolo unde relaţia bărbatului şi a femeii, părtaşi ai aceluiaşi trup, trec de firesc ignorând valoarea Tainei Cununiei din care s-au împărtăşit. Taina Cununiei nu este doar un act liturgic săvârşit pentru ca bărbatul să poată trăi legal cu femeia sa, ci este o împlinire a firescului uman, pentru că este o relaţie pentru veşnicie, după cum am mai subliniat. Păcatul, în fond, este un nefiresc al omului. Dezechilibrul în Taina Cununiei se produce atunci când atenţia mirilor este îndreptată doar spre un segment din întregul tainei. Dacă trupul şi sufletul sunt separate printr-o atenţie mai mare asupra unuia sau altuia, se produce dezechilibrul, nefirescul omului. Şi în această problemă Dumnezeu a dăruit o soluţie pentru toată lumea, o soluţie pe măsura omului. Soţii trăiesc supranaturalul şi sfinţenia comuniunii lor prin împlinirea adusă de ea.

Raportând căsătoria naturală la marea Taină a lui Hristos şi a Bisericii, Taina Cununiei transferă căsătoriei un nou înţeles: „Ea transformă, de fapt, nu doar căsătoria ca atare, ci întreaga iubire umană.”[4] Mulţi privesc căsătoria din punct de vedere social-politic. Unii se căsătoresc pentru că se plac; între ei existând o atracţie fizică sau psihologică. Aceştia nu caută în căsătorie înfăptuirea vreunui scop, nu vor să ajungă undeva; li se pare că, dacă pot să se satisfacă trupeşte sau sufleteşte, au obţinut deja totul. Alţii, pe lângă toate acestea, se căsătoresc şi pentru faptul că au un ideal comun. Cei care se raportează în unirea lor la căsătorie ca Taină au în vedere căsătoria ca unire cu o dimensiune veşnică. Cum se percepe aceasta? Prin ceea ce scriitorul francez Gabriel Marcel intuia atunci când a scris: „A-i spune omului: " Te iubesc!"; înseamnă a-i spune: "Vei trăi veşnic, niciodată nu vei muri".[5]

Taina Cununiei este mlădiţă din „Taina cea din veac ascunsă” – din Taina Întrupării. „Prin providenţa Sa, Dumnezeu s-a arătat dintru început artizanul acestei uniri a bărbatului cu femeia.”[6] Făcându-l pe om după chipul Său, l-a făcut icoana Fiului. Scoţând-o din coasta lui Adam pe Eva, a scos Biserica din coasta străpunsă a lui Hristos. Din sângele şi apa curse din coasta noului Adam au ieşit toţi cei născuţi prin „apa botezului şi Duhului Sfânt”, cum spune Alexander Schmemann. „Din apă şi din duh” a ieşit Biserica, noua Evă (Viaţă), mireasa nenuntită a lui Hristos.

Cum, dar, s-a făcut aceasta în cazul lui Hristos şi al Bisericii? După cum mirele, lăsându-şi tatăl, se duce spre mireasă, aşa şi Hristos, lăsând scaunul părintesc, a venit către Mireasă. Nu ne-a chemat pe noi sus, ci El însuşi a venit la noi. Iar când auzi că „a lăsat”, să nu socoteşti că Şi-a schimbat locul, ci că S-a împreună-pogorât. Căci şi împreună cu noi fiind, era şi împreună cu Tatăl. De aceea zice: «Taina aceasta mare este». Mare este şi ceea ce se întâmplă în cazul oamenilor. Iar când văd că se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu Hristos şi Biserica îmi ies din mine şi mă minunez.[7]

Dacă ar fi să condensăm într-o propoziţie teologia patristică şi cea contemporană referitoare la Taina Cununiei, putem concluziona că particularitatea căsătoriei creştine constă în transformarea şi transfigurarea afecţiunii umane fireşti dintre un bărbat şi o femeie într-un legământ etern al iubirii dumnezeiești.



[1] Molitfelnic, 2006,... p. 94
[2] †Antonie de Suroj, Taina iubirii, ...p. 62.
[3] P. Evdokimov, Taina iubirii, ...p. 211.
[4] Pr. Alexander Schmemann, Pentru Viaţa Lumii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, p. 107
[5] †Antonie de Suroj, Taina iubirii, p. 71.
[6] Pr. J. Mack, Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodox, traducere din limba engleză de Doina Rogoti, București, Ed. Sophia, 2007, p. 17.
[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, ...p. 59.

Comuniunea ca lucrare a iubirii


        Lucrarea iubirii este lucrarea devenirii. Ca și chip al lui Dumnezeu, omul se regăseşte pe sine în comuniune. Chipul lui Dumnezeu în om este „un chip al Treimii și el se arată în comuniunea umană”[1]. Omul nu poate trăi în singurătate, dar nici nu poate intra în relaţia de comuniune cu Dumnezeu fără ca mai întâi să-L fi cunoscut. Descoperirea lui Dumnezeu se lucrează prin aproapele. Dumnezeu Se lasă cunoscut, pogorându-Se la puterea de pricepere a omului. Înţelegem lucrul acesta prin textul de la Matei 25, 31-46, în care Dumnezeu, sub chipul împăratului, Se identifică cu aproapele ce se află în nevoi, chipul cel mai smerit al omului: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceştia fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Aproapele meu, prin nevoia lui sau a mea, mă învaţă să comunic.
Omul se izola dacă ar fi fost zidit de la început fără nevoi, într-o deplină perfecţiune. El nu mai simţea nevoia de a interacţiona cu cei din jurul său. Tocmai aceste nevoi ale lui îl determină să intre în comuniune cu semenii săi. Nevoia omului este punctul de plecare în vederea realizării unei comuniuni. Ea nu trebuie identificată doar în plan material: nevoia de mâncare, de băutură, de îmbrăcăminte, de prezenţă ş.a., ea tinde spre sufletesc pentru ca de acolo să poată identifica nevoia comuniunii cu Dumnezeu. În grădina Raiului, Adam era într-o comuniune cu Dumnezeu, dar nu înţelegea deplin această comuniune la care era chemat. Se simţea diferit, neregăsindu-se nici în Dumnezeu, nici în lumea creată. „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18). Lucrarea omului la sinele său, spre asemănare cu Dumnezeu, este începută în lucrarea de comuniune cu aproapele.
Iubirea are capacitatea virtuală de a deveni subiect al iubirii divine şi, într-o măsură oarecare, chiar tinde spre aceasta. În aceasta stă chipul dumnezeiesc în el. Dar Iubirea însăşi în deplinătatea ei nu o poate avea de la sine, ci o primeşte de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă că asemănarea nu o poate dobândi decât în comuniune cu Dumnezeu[2].
Comuniunea nu este doar statul de vorbă cu două sau mai multe persoane, ea este mult mai deplină. Ea cuprinde comunicarea verbală, dar şi pe cea nonverbală. Este orientată spre acelaşi ţel, este interactivă, presupune implicarea şi interacţiunea cu persoanele din jurul nostru. În ea se regăseşte atenţia îndreptată spre nevoia celui de lângă mine. Comuniunea are la bază libertatea. Nu se poate vorbi despre o comuniune forţată nici cu aproapele şi nici cu Dumnezeu. Comuniunea obligată sau creată într-un cadru egoist nu este iubire. „Comuniunea adevărată - spune părintele Stăniloae - se dezvoltă printr-o atenţie îndreptată spre ceilalţi oameni şi spre lume ca operă a lui Dumnezeu, asociată cu o frânare a pasiunilor ca porniri nesfârşite de finit, cu o cultivare a virtuţilor care culminează în iubirea de persoane, de Dumnezeu ca persoană, deci ca absolut adevărat.”[3]
Firescul omului este de a fi în comuniune. Ideea singurătăţii îi aduce teamă, deoarece este străină de fiinţa sa. Izolarea omului este un accident existenţial. În Eden, prin căderea în păcat, omul s-a izolat de Dumnezeu. Mândria a fost dintru început păcatul care a rupt viaţa de Viaţă. La început, Lucifer, „care din trufie şi-a încordat grumazul oarecând şi s-a lepădat de slujba sa prin neascultare, şi pe îngerii cei împreună cu dânsul potrivnici, care s-au făcut diavoli”[4], s-a izolat de Dumnezeu, apoi Adam, tot prin neascultare; şi, în cele din urmă, de multe ori, noi ne însingurăm şi ne îndepărtăm de Cel care ne-a dăruit viaţa.
Îndată ce Adam a păcătuit, a şi ieşit din comuniunea cu Dumnezeu. Prin această ieşire, ochii lui au descoperit goliciunea din afara comuniunii şi teama, specifică singurătăţii. Adam, care înainte de păcătuire era mereu în comuniune cu Dumnezeu, acum, după săvârşirea păcatului, nu mai este de găsit. Prin strigătul chemare, adresat de Dumnezeu „Adame, unde eşti?”[5], El îl învită din nou să participe la comuniunea cea desăvârșită. În Atotştiinţa Sa, oare nu ştia Dumnezeu unde se ascunsese Adam? Prin acea chemare El vine în întâmpinarea lui Adam. El nu doreşte să-l ştie izolat de comuniunea cu Sine, în singurătate.
Repararea greșelii și reintrarea în relaţia de comuniune cu Dumnezeu este posibilă doar prin pocăinţă. Dumnezeu îl reinvită pe om la comuniunea Trinitară, însă nu fără lucrarea propriei voinţe, ci tot prin aceeaşi voinţă cu care a ieşit din comuniune. Pocăinţa este uşa prin care Dumnezeu îl invită pe om să pătrundă în această comuniune. Ca la spovedanie, îl cheamă spre pocăință: „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?” (Facere 3, 11) La fel o „spovedeşte” şi pe femeie: „Pentru ce ai făcut aceasta?”. Faptul că omul nu a intrat totuşi în comuniunea cu Dumnezeu se datorează răspunsului dat: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” – răspunde Adam (Facere 3, 12). Neasumarea greşelii este refuzul pocăinţei. Adam, neasumându-şi păcatul, ajunge să Îl învinovăţească pe Dumnezeu, Care i-a dăruit-o pe femeie, iar femeia pe şarpe. „Femeia pe care mi-ai dat-o TU, să fie cu mine...”
Singurul care îşi asumă această greşeală este Dumnezeu pe Golgota. Acest lanţ al învinovăţirii şi al neasumării a fost întrerupt de Însuşi Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Care, pe Golgota, Și-a asumat toată greşeala omului. El este Noul Adam, Care prin pocăinţa Lui, asumată prin jertfă, a continuat dialogul din Eden, însă, de data aceasta pe Golgota, locul suferinţei şi al izbăvirii omului prin jertfa Sa mântuitoare. „Da, Eu sunt vinovat pentru că Eu ţi-am dat femeia prin care ai păcătuit, dar nu spre păcătuire ai primit-o, ci spre ajutor”, este răspunsul lui Hristos către Adam, însă nu este un răspuns plin de reproș, ci unul real și salvator, prin care Își asumă și plata acelui păcat, prin răstignire.
Pocăinţa Fiului Omului, se face răspuns de intrare în comuniunea omului cu Tatăl. Prin Întrupare, Hristos Şi-a asumat, în locul omului, păcatul ce l-a condus pe om de la ieşirea din comuniunea cu Tatăl. Pocăinţa refuzată de către Adam, în grădina Raiului, la răcoarea serii[6], este actualizată, tot în amurgul zilei, pe la ceasul al nouălea, pe Golgota de către Hristos: „Eloi, Eloi, lama sabahtani?”, care se tâlcuieşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34), iar confirmarea intrării în comuniune a omului cu Dumnezeu o aflăm tot pe Golgota: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu” (Luca 23, 46). Strigătul de singurătate rostit pe cruce de către Hristos, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, este ecoul omenirii, care a fost ruptă de comuniunea cu Dumnezeu prin păcat. Hristos, prin jertfa Lui pentru păcatul omului, îl împacă pe acesta cu Dumnezeu, iar prin cruce îşi asumă şi efectul păcatului. Deşi a luat trup de om mărginit, Hristos nu a fost despărţit de comuniunea cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Căci nu se va putea în nici un fel inventa vreo tăiere sau împărţire, încât să poată fi cugetat Fiul fără de Tatăl sau Duhul despărţit de Fiul, ci se admite în Aceştia o negrăită şi neînţeleasă comunitate şi distincţie, nici deosebirea ipostasurilor netăind comuniunea firii, nici comunitatea firii neconfundând particularităţile semnelor.[7]
Datorită Jertfei lui Hristos, omul se poate împărtăşi din nou din comuniunea Dumnezeiască, prin harul Duhului Sfânt, putând de acum înainte să-şi continue drumul existenţial spre asemănarea cu Dumnezeu. Această posibilitate, redată omului de către Dumnezeu, nu se înfăptuieşte fără participarea nemijlocită a sa. Atunci când a fost creat, omul a fost creat în comuniunea dumnezeiască, însă această comuniune nu era desăvârşită, deoarece el încă nu luase parte deplin la alegerea ei. Prin faptul că a păzit o vreme porunca de a nu mânca din pomul „cunoştinţei binelui şi răului”, el şi-a arătat dorinţa de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu. Tocmai acea încălcare a poruncii a avut ca rezultat ieşirea din comuniunea cu Dumnezeu.
Ca urmare a redobândirii acestei comuniuni, prin Hristos, omul este liber în continuare, de a participa activ la comuniunea dumnezeiască, dar prin porunca înnoită: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). Atâta vreme cât omul rămâne în această poruncă, el rămâne om restaurat în Hristos. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23).
Cu fiecare ieşire din porunca dumnezeiască, ieşim şi din comuniunea ei, iar odată cu aceasta, şi din raiul duhovnicesc. Lucrarea lui Dumnezeu este desăvârşită şi nu are nevoie de repetiţie; Hristos nu Se răstigneşte pentru a doua oară, însă invitaţia Lui de a reintra în comuniune cu El, este într-un prezent continuu, până ce omul alege să-i răspundă prin pocăinţă. Din acel moment el intră în veşnicia lui Dumnezeu. Pocăinţa omului devine astfel un prezent continuu, până ce acesta reuşeşte deplin, prin harul Duhului Sfânt, să ia parte la comuniunea Treimică.
Colaborarea cu harul ajută pe om cu atât mai mult să-şi dobândească adevărata libertate, cu cât harul este energia lui Hristos, prin Care voinţa umană a fost cu adevărat restabilită. Omul colaborând cu harul, se restabileşte în umanitatea sa adevărată, după asemănarea lui Hristos. Sfântul Maxim zice, completând cuvintele de mai sus: „Şi dacă (Cuvântul) a avut voinţa natural ca om, a voit cu siguranță acelea pe care El ca Dumnezeu le-a sădit în fire, când a înfiinţat-o prin creaţie”.[8]
În lucrarea duhovniceasc omul parcurge întreaga istorie a omenirii. Primeşte, într-un mod gratuit, harul lui Dumnezeu ca pe o pregustare din comuniunea cu El, care urmează a se desăvârşi dacă omul alege să rămână în ea, prin păzirea poruncii. Porunca nu este la imperativ, ci la condiţional optativ, conferindu-i astfel omului libertatea alegerii. „Libertatea pe care ne-o dă Duhul merge mână în mână şi creşte cu viaţa spirituală. El e Duhul libertăţii, pentru că e Duhul vieţii şi, chemându-ne la libertate şi ajutându-ne să sporim în ea, ni se face pricină de viaţă.”[9]
În comuniunea cu Dumnezeu, prin împărtăşirea harului Duhului Sfânt, omul contemporan trăieşte ca întâiul Adam în rai. Deşi cuprins în lumea aceasta materială, desfătarea edenică este sufletească. Materia nu-l împiedică pe om să guste dulceaţa raiului prin harul lui Dumnezeu. Dumnezeu dăruieşte fiecărui suflet, ca efect al împărtăşirii din comuniune, atât cât îi este capacitatea de cuprindere și pe măsura deschiderii spre El. „Înainte de a fi atins de har, omul trăieşte gândind că totul e bine şi în rânduială sufletul lui. Dar când harul îl cercetează şi locuieşte în el, atunci se descoperă cu totul altfel şi numai când harul îl părăseşte din nou, îşi dă seama ce mare nenorocire este a trăi lipsit de har.”[10]
Nepriceperea şi „copilăria” cu care a tratat Adam relaţia de comuniune cu Dumnezeu, prin Harul Său, se identifică în omul contemporan, care, la rândul lui, pierzându-şi harul, iese din această comuniune. Părintele Sofronie de la Essex ne vorbeşte de o retragere a harului, însă nu din încercarea dumnezeiască, precum o ispitire, ci din libertatea omului de a conlucra cu păcatul în locul harului.
Îl părăseşte oare Dumnezeu pe om? Să fie acest lucru cu putinţă? Şi, în loc de a mai simţi ca mai înainte apropierea lui Dumnezeu, un nou simţământ se iveşte în suflet: Dumnezeu e nesfârşit de departe, inaccesibil, mai îndepărtat decât stelele și toate chemările ce-i sunt adresate se pierd în spaţii. Lăuntric sufletul îşi intensifică chemarea lui Dumnezeu, dar nu vede nici ajutorul Lui, nici chiar atenţia Lui. Totul devine anevoios, neobţinându-se decât cu preţul unor eforturi disproporţionate și care întrec puterile omeneşti. Viaţa devine o neîncetată suferinţă şi omul începe să aibă impresia că blestemul şi mânia lui Dumnezeu s-au abătut peste el. Mai târziu, când aceste încercări vor trece, va înţelege cu câtă atenţie a fost păzit în toate căile sale de negrăita Pronie a lui Dumnezeu.[11]
Momentul ieşirii omului din comuniunea dumnezeiască este momentul ieşirii lui Adam din rai. Odată cu pierderea comuniunii cu Dumnezeu, Adam a pierdut şi comuniunea cu natura, care altădată îi era supusă. Iadul pe care Adam l-a pregustat câtă vreme a mai rămas pe pământ şi pe care adesea îl gustă şi omul contemporan este iadul sufletesc. Tulburarea, mânia, neliniştea, deznădejdea etc. Toate acestea arată că orientarea omului este greşită. Sufletul reacţionează ca un senzor şi ne atenţionează de schimbarea traiectoriei. De abia acum, când conștientizăm iadul interior, începe lucrarea duhovnicească, de reorientare spre comuniunea cu Dumnezeu, prin pocăință. Fără înţelegerea a ceea ce ai pierdut, nu poţi începe căutarea.
Adam, părintele întregului neam omenesc, a cunoscut în Rai dulceaţa iubirii lui Dumnezeu. Pentru aceasta a suferit amarnic atunci când, din pricina păcatului, a fost izgonit din grădina Edenului şi a pierdut iubirea lui Dumnezeu. Se tânguia cu geamăt mare şi suspinurile lui umpleau toată pustia, căci sufletul lui era chinuit de un singur gând: „Am supărat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc”. Nu-i părea rău de Rai şi de frumuseţea lui, cât de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu care, în fiecare clipă şi fără de saţiu, atrage sufletul spre El.
În acelaşi chip, tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar care mai apoi a pierdut harul, trece prin chinurile lui Adam. Sufletul e bolnav şi încearcă o dureroasă părere de rău pentru faptul de a fi supărat pe Domnul Cel Preaiubit.
Adam tânjea pe pământ şi plângea cu amar. Pământul nu-i mai era drag şi suspina după Dumnezeu strigând:
„Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut?
Când eram cu El, sufletul meu era bucuros şi senin, și vrăjmaşul nu avea intrare la mine.
Dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, tulburând şi chinuind sufletul meu
De aceea sufletul meu doreşte de moarte pe Domnul.[12]
Omul poate pierde harul lui Dumnezeu foarte repede, deoarece nu are statornicia îngerilor. În acest sens, pocăinţa, care îl reintroduce pe om în comuniune cu Dumnezeu, trebuie să fie permanentă. Stările omului alternează permanent între bine şi rău, între lumesc şi duhovnicesc, între sine şi Dumnezeu. Harul Duhului Sfânt îi aduce omului echilibrul. Doar în har, omul poate desluşi binele de rău, alegând în cele din urmă binele; poate împăca lumea în care trăieşte cu lucrarea duhovnicească pe care o are în atenţie şi descoperă în sine planul lui Dumnezeu cu sine însuşi, comuniunea.
Pocăinţa devine pentru om uşă de intrare în comuniune cu Dumnezeu. Ea „este al doilea har, spune sfântul Isaac Sirul, şi se naşte în inimă, din credinţă şi frică... Ea este a doua renaştere”[13]. În pocăinţă, omul devine conştient de ceea ce este el cu adevărat şi de ceea ce a fost atunci când harul lui Dumnezeu era în el. Nevoia de a reveni la starea de dinainte de cădere îl motivează să caute orice indiciu care l-ar putea conduce într-acolo, „Căci motorul căinţei este iubirea”.[14]
După cum afirmam mai sus, pocăinţa lui Adam a fost actualizată de Hrisos prin jertfa Sa. Adam nu şi-a putut asuma greşeala. El L-a învinovăţit pe Dumnezeu pentru greşeala sa: „Femeia pe care mi-ai dat-o (TU),... aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”. (Facere 3,12) Dumnezeu Îşi asumă El greşeala primului om pocăindu-Se în locul lui, pentru întregul Adam. Modelul de pocăinţă lăsat lumii de Hristos devine astfel, pentru fiecare om, cale spre aceeaşi comuniune dumnezeiască, împreună cu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Noi nu avem un Adam vizibil, care să ne acuze, însă conştiinţa noastră este adamică. Îl regăsim în noi pe Adam cel vechi, învinovăţind pe altul, sau pe Adam cel nou (Hristos) asumându-Şi vina noastră, suferind El durerile morţii pentru noi.
Fiecare om creat „după chipul” lui Dumnezeu este chemat să devină „chip” în Hristos. „Să (re)dăm chipului (ceea ce este) după chipul (lui Dumnezeu), scrie Sf. Grigorie Teologul. Hristos a deschis drumul pentru realizarea acestui scop. Într-adevăr, naşterea lui Dumnezeu Cuvântul şi Iconomia Lui în trup nu se epuizează în răscumpărare, în eliberarea de urmările greşelii lui Adam. Domnul l-a izbăvit pe om de aservirea lui păcatului, diavolului şi morţii, dar a realizat şi lucrul pe care nu l-a realizat Adam. L-a unit cu Dumnezeu dăruindu-i existenţa adevărată în Hristos şi înălţându-l la rangul de făptură nouă. Hristos reprezintă mântuirea omului nu numai la modul negativ, izbăvindu-l de consecinţele păcatului protopărinţilor, ci şi pozitiv, întregind existenţa lui iconică dinainte de cădere. Relaţia Lui cu omul nu e numai tămăduitoare. Mântuirea omului e ceva mult mai larg decât răscumpărarea, ea coincide cu îndumnezeirea.[15]
De vreme ce Hristos S-a răstignit o dată pentru totdeauna şi pentru tot omul[16], nici răstignirea noastră nu este lipsită de comuniunea cu El. Noi nu vom simţi părăsirea lui Dumnezeu aşa cum a simţit-o Hristos pe cruce prin integrarea în Sine a întregului Adam, ci vom simţi comuniunea cu El. Tocmai prin această revelaţie, pocăinţa adevărată are în ea împletirea durerii cu bucuria, a asumării cu pacea. În pocăinţă devin tâlharul mântuit de pe cruce. Mă întâlnesc în chip tainic cu Hristos pe Golgota păcatelor ridicată de mine. Nu există un alt punct de întâlnire a lui Dumnezeu cu omul căzut decât pe Golgota. Aici este capătul păcatului început în Eden. Totuşi, vorbim despre păcat şi după răstignirea lui Hristos, ca o formă voită a omului de a alege să intre în comuniunea cu altceva decât cu Cineva. Pocăinţa noastră este o trezire la realitate prin nevoia sufletească de comuniune reală, iar nu virtuală, cu Dumnezeu.
Atât experienţa căderii din har, cât și experienţa dobândită prin lupta de reintrare în harul Duhului Sfânt îl aşează pe om într-o dependență totală față de Dumnezeu. Omul nu mai doreşte să fie lipsit de Dumnezeu, iar lucrarea pe care el o exercită în această „rămânere” lângă Dumnezeu este pocăinţa. Orice gând potrivnic comuniunii sale cu Dumnezeu, el îl simte ca pe o întinare, iar dorinţa de curăţire îi reînnoieşte pocăinţa cea dintâi. „Lupta sufletului împotriva vrăjmaşilor durează până la mormânt. Și dacă la războiul obişnuit este ucis numai trupul, războiul nostru este mult mai greu și mai primejdios, pentru că însuşi sufletul poate pieri în el.”[17] Experienţa morţii pe care a avut-o omul, prin lipsa harului, face să crească în el o dorinţă de a se preda pe sine întru totul lui Dumnezeu. Dependenţa de Dumnezeu nu este slăbiciune, ci o comuniune deplină la care omul ajunge prin pocăinţă.
Nici această pocăinţă nu este desăvârşită. Omul simte nevoia să integreze în sine întreaga lume cu păcatele ei şi să trăiască pocăinţa lumii ca pe propria pocăinţă. În această stare de trăire a pocăinţei, el redobândeşte starea de stăpân al lumii, responsabil de căderea ei. Starea aceasta nu este pur omenească, ci este parte a comuniunii dumnezeieşti, pe care Dumnezeu Tatăl, din iubirie pentru lume, a integrat-o în Sine prin Hristos Fiul Său, menţinând-o în Sine permanent, prin împărtăşirea Sfântului Duh.
Omul care poartă în el pe Duhul Sfânt, chiar dacă nu în mod deplin, suferă pentru toţi, ziua şi noaptea; inima lui e plină de milă pentru întreaga zidire a lui Dumnezeu şi mai cu seamă pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se împotrivesc Lui, şi care pentru aceasta, vor merge în focul chinurilor. El se roagă pentru ei ziua şi noaptea, mai mult decât pentru sine însuşi, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Domnul.[18]
Comuniunea omului cu semenii săi și în special cu Dumnezeu, Care cuprinde prin iubirea Sa întregul cosmos, este împărtășire de viață. Chiar dacă iubirea omului este îndreptată doar spre semeni, făcând abstracție de Dumnezeu prin necredința sa, el poate gusta din viață. Iubirea dă viață omului și se dezvoltă (pentru că ea nu este statică, ci are o dinamică evolutivă), în cadrul comuniunii interpersonale. Cu toate acestea, în relația de comuniune dintre oameni, iubirea omului rămâne mărginită. Când în relația de comuniune a omului este invitat și Dumnezeu (pentru că El nu forțează libertatea omului, ci așteaptă deschiderea lui), iubirea omului tinde spre nemărginit. Astfel că, Dumnezeu zidindu-l pe om spre veșnicie, i-a dat această posibilitate a împlinirii lui prin comuniune. Prin comuniunea cu Dumnezeu, omul devine nemuritor, împărtăşindu-se din nemurirea Lui; devine iubire împărtășindu-se din iubirea Lui, devine dumnezeu prin comuniunea cu Dumnezeu. Această comuniune a omului cu Dumnezeu nu-i schimbă firea sa omenească, el păstrându-şi caracteristicile sale personale, trăiește antinomii dumnezeiești. Comuniunea este cadrul iubirii dumnezeiești în care este invitat omul, „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21).


[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 275

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă - Ascetica şi mistica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 256

[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 274

[4] Expresie din Moliftele Sfântului Vasile cel Mare

[5] Facere 3, 9

[6] Facere 3, 8

[7] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 200

[8] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti -1997, p. 210

[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 208

[10] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sf. Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, p. 91

[11] Arhimandritul Sofronie, Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul, ... p. 219

[12] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei ... p. 206

[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, ...p.104

[14] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă..., p.107

[15]  Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu, p. 80

[16] Romani 6,6-11

[17] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei...p. 194

[18] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei,... p. 118


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...