"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Şoferul duhovnicesc

Dimineata cand te urci
In masina sa conduci
Nu uita sa-ti amintesti
De cele duhovnicesti
Si sa te gandesti asa:
Greu lucru e a sofa
O masina; dar mai greu 
Este ca sufletul tau
Sa-l sofezi pe drumul vietii,
Urmand caile blandetii,
Ale dragostei, rabdarii,
Smereniei si-nfranarii.
Si sa stii sa ocolesti
Gropile duhovnicesti:
Pizma,cearta si mandria,
Rautatea si mania.
Sa alimentezi mereu
- chiar daca este mai greu -
Cu cea mai scumpa "benzina "
Apa vie, cristalina
A rugaciunii curate,
Cu smerenie-naltate,
Care pune in miscare
Motorul inimii tale.
Si un singur scop sa aI:
Sa gasesti parcare -n Rai !


Poezie preluata din cartea "Poezii cu iz de Filocalii "

Naştera Domnului - "Taina omului-frate"




Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, adică pentru a dărui oamenilor, păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică. „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la noi” (I Petru 1, 10).

Când Fiul lui Dumnezeu este dăruit de Tatăl pentru viaţa şi mântuirea lumii, El nu este dăruit ca un obiect, ci ca Persoană liberă, smerită şi iubitoare, deoarece Fiul Se dăruieşte Tatălui prin ascultare smerită şi Se dăruieşte oamenilor prin iubire milostivă, vindecând orice boală şi orice neputinţă din popor şi iertând păcatele celor care se pocăiesc.

Aşadar, taina Crăciunului este taina iubirii milostive şi smerite a lui Dumnezeu pentru oameni. Pe cât a coborât Fiul Lui Dumnezeu la noi pe pământ, pe atât ne-a deschis nouă oamenilor drum ca să ne înălţăm la El, la viaţa cerească.

De aceea, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire nesfârşită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare lucrare mântuitoare a fost şi scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Ea a fost prezisă de profeţii lui Dumnezeu inspiraţi de Duhul Sfânt, iar apoi a fost văzută şi mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), a fost apărată şi formulată ca dogmă de către Părinţii Bisericii în faţa ereziilor, a fost preamărită în rugăciuni şi lăudată în cântări de-a lungul veacurilor de către toţi creştinii binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu.

Pentru Sfinţii Apostoli contemplarea tainei Întrupării sau Înomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul întregii teologii, al întregii vieţi spirituale şi al misiunii Bisericii în lume. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel, uimit în faţa iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume, exclamă: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Timotei 3, 16). Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan zice: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari dascăli ai lumii şi ierarhi, cuvioşi şi mărturisitori, imnografi şi melozi, n-au încetat să preamărească taina iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, care s-a descoperit nouă prin Iisus Hristos. În această privinţă, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) spune că „din dor nesfârşit după oameni, Cel ce există din fire S-a făcut cu adevărat însuşi cel iubit” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 78), adică om.

Cine altul poate mântui sau vindeca pe om de păcat şi de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat şi moarte? Cântările ortodoxe ale Naşterii Domnului vorbesc despre vindecarea omului de păcat prin Naşterea lui Hristos: „Pe cel după Chip şi după asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei, fără schimbare, ca într-Însul să înnoiască pe Adam cel stricat, care strigă: slavă arătării Tale, Izbăvitorul meu şi Dumnezeu” (Litia, stihira 4, alcătuire a lui Ioan Monahul). Iar Sfântul Grigorie de Nyssa († 395) descrie scopul Întrupării Fiului Cel veşnic al lui Dumnezeu, zicând: „Firea noastră cea slăbănogită, într-adevăr, avea nevoie de doctor, omul căzut de istoveală aştepta pe Cel ce-i va întinde mâna, cel ce-şi pierduse viaţa aştepta pe Dătătorul ei” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt Catehetic sau Despre învăţământul religios, VIII, în PSB 30, Scrieri. Partea a doua: Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, traducere şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1998, p. 302).

Pe scurt, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rezumat învăţătura despre scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu astfel: „Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu, după har”. Sau: „Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător al Duhului (Sfânt)”. Sau: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har”. Toţi oamenii care, prin credinţă şi Botez, primesc pe Hristos ca Mântuitor al lumii devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har (cf. Ioan 1, 12).
Aşadar, de la Întruparea şi Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca Om, iubirea Preasfintei Treimi umple inima umană a Fiului lui Dumnezeu de iubire dumnezeiască infinită şi eternă pentru întreaga umanitate, iar iubirea veşnică a Tatălui faţă de Fiul Său Care S-a făcut Om este şi iubire veşnică pentru oameni, împărtăşită lor prin Duhul Sfânt. Întrucât Hristos Domnul ne-a descoperit în El însuşi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, fiecare fiinţă umană iubită de Dumnezeu este un loc sacru al prezenţei lui Hristos. „Taina omului-frateeste, de fapt, taina iubirii lui Hristos prezent în fiecare om. „Dumnezeu - spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreuna pătimire patimile fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimeşte mistic pururea pentru bunătatea Sa, după analogie cu pătimirea fiecăruia” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, traducere, note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 45).

Prezenţa tainică a Domnului Hristos în oamenii săraci şi smeriţi, „în aceşti fraţi prea mici” ai Săi (cf. Matei 25, 37-40), se explică prin iubirea Sa milostivă şi smerită pentru fiecare fiinţă umană. Taina omului-frate ne descoperă de fapt că omul care ne cere ajutor este pentru noi o chemare la mântuire, dacă-l ajutăm, sau un obstacol în calea mântuirii, dacă-l neglijăm.

Extras din pastorala Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la praznicul Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, 2012.

CUGETARI COPILARESTI


"Calugarii si-au facut meserie din rugat pentru ca ei au vazut ca nu poate sa existe meserie mai frumoasa decat sa vorbesti tot timpul cu Dumnezeu." ( 9 ani)


"Calugarii nu sunt asa de vorbareti pentru ca daca il lasa pe Dumnezeu sa le vorbeasca toata ziua, ei s-au obisnuit sa taca mult, ca sa-L asculte - ca nu pot sa-L intrerupa tocmai pe Dumnezeu." ( 8 ani)

"Biserica e sfanta si ramane sfanta chiar daca intra in ea multi pacatosi, ca biserica de aia e facuta, ca pacatosii care intra sa-si faca acolo antene pentru Dumnezeu." ( 12 ani)

"Dumnezeu se intelege mai usor cu copiii mici, ca cei mici au suflet mai incapator. La oamenii mari e o inghesuiala de rele ca nici n-ai unde sa stai."( 10 ani)

"Biserica nu iubeste placerea , ca placerea iti aduce sa spui mereu ca mai vrei, pe cand multumirea iti aduce sa spui ca-ti ajunge." ( 9 ani)

"Ingerii nu ne spun cum e in Rrai, de unde sunt ei, ca atunci cand mori e ca un fel de ziua ta si primesti cadou Raiul si ei nu pot spune dinainte cum arata cadoul pe care il primesti pentru ca strica toata ziua." ( 10 ani)

" Nu e bine sa stai cu pacatul in tine, trebuie sa fugi la spovedit, ca pacatul din tine sa nu faca pui de pacati." ( 10 ani)

"Preotii vin in casele oamenilor inainte de paste si Craciun ca sa sfinteasca toate camerele, ca le curata cu aghiazma care e un foarte bun detergent impotriva dracilor." ( 11 ani)

"Postim ca sa nu ne mai gandim numai la gusturi de mancare si sa ne mai gandim si la gustul de Dumnezeu." ( 11 ani)

"Cei care nu-l gasesc pe D-zeu sunt cei care il cauta din interes." ( 12 ani)

"Milostivul e rar ca mila n-o gasesti pe toate drumurile deoarece ea trebuie cultivata." ( 14 ani)

"Altarul este partea din biserica unde preotul vorbeste intre patru ochi cu Dumnezeu." ( 10 ani)

"Unii oameni nu putrezesc dupa ce mor, pentru ca trupurile lor au fost bagate in pamant cu cerul in ei." ( 13 ani)

"Sfintii au aureola rotunda si nu patrata ca sa nu faca vreun rau nici macar din greseala - ca poate cine stie, cand se ridica la cer, sa nu intepe cu vreun colt o pasare in zbor." ( 13 ani)

"Oamenii care cred in Dumnezeu se dezvolta mai repede decat ceilalti oameni, pentru ca ei ajung sa-si dezvolte esentialul." ( 15 ani)

" Ne dam seama ca Dumnezeu ii iubeste pe toti oamenii la fel, ca daca te desparti de El si mai tarziu te intorci la El, nu tine suparare si te ajuta la fel ca si pe cei care au fost tot timpul cu El." ( 11 ani)

"Inima bate, bate pana se stinge, ca inima este ca lumanarea si daca tu crezi in Dumnezeu, el ti-o aprinde din nou in Cer." ( 9 ani)

"Daca cineva ar insista la usa mea sa-mi schimb religia, as zice ca nu pot, pentu ca ar fi ca si cand mi-ar cere sa-mi schimb parintii."( 9 ani)

"Daca ii ascultam atent pe oameni, auzim mai tot timpul cum se lauda, pentru ca nu le este gata capul."( 11 ani)

Extrase din revista Familia Ortodoxa.

Sfantul Ierarh Nicolae


Sfantul Ierarh Nicolae s-a nascut pe la anul 270, in orasul Patara, din vestita provincie a Asiei Mici, Licia. Parintii sai, Teofan si Nona, se bucurau de o aleasa faima inaintea intregului tinut, prin bogatia lor, dar mai ales prin credinta lor crestina si ravna de a ajuta pe saraci. Pe acesti buni crestini, Dumnezeu ii rasplati cu binecuvantarea Sa, implinindu-le dorinta de a avea si ei un copil, caruia prin botez i-au dat numele de Nicolae, care talmacit pe romaneste aceasta inseamna, biruitor de popoare.
Haghiograful Sfantului Nicolae ne spune ca acest copil a fost crescut in chip minunat de parintii sai, indrumat fiind pe urmele trase de ei. El traia in familie ca si intr-o scoala a credintei, in care invata, mai presus de toate, sa slujeasca lui Dumnezeu si sa traiasca in frica de El, caci aceasta este si inceputul intelepciunii, ne spune Sf. Carte.

Tineretea si-o trai intr-o alta minunata gradina duhovniceasca, fiind ucenic al vestitului episcop de Patara, Metodie. Acest vladica, precum ne spun istoricii, “stralucea - in ochii tuturor - printr-o indoita aureola de sfintenie si stiinta, la care, in cele din urma, s-a adaugat si aceea de martir, care si incununa viata sa. Metodie, prin tot traiul sau, era o oglinda de sfintenie pentru poporul sau: cuvantul sau era lumina credinciosilor; tezaurul credintei sale, invatatura pentru ei si biruinta contra paganilor; mila sa, refugiul saracilor, si intreaga sa persoana, imagine vie a unui tata si a unui doctor plin de grija pentru mantuirea tuturor.

Si asa crescu Sfantul Nicolae, in scoala unor astfel de parinti, dar mai ales a unui astfel de ierarh, intr-o atmosfera cereasca de credinta Dumnezeiasca, pentru ca mai apoi sa ajunga si el placut lui Dumnezeu si oamenilor. Invatatura Bisericii patrundea in mintea sa si-i incalzea inima, iar virtutile crestine ii luminau intreaga sa viata. De aceea, ajungand sa fie ca un batran intelept inca din tinerete, el nu avea decat dorul de a dobandi margaritarul stiintei, iar pe toate celelalte: petrecerile, moda, jocurile de noroc si alte usuratati, le vantura ca si pe o pleava cu lopata intelepciunii sale...

Dar si cu faptele milosteniei, tanarul preot Nicolae stralucea cu deosebire, caci pilda buna avea pe parintele sau duhovnicesc. Si iata, din cele multe ale lui milostenii, voi pomeni una, ca sa fie si pentru noi o pilda de lumina, de chipul cum trebuie sa facem milostenia. In acest oras Patara, era un om ce avea trei fete si care, din pricini nestiute de noi, ajunsese din bogat un om foarte sarac. Incoltit de nevoi, el se gandea sa le dea pe ele desfranarii ca astfel si ele si el sa poata trai. Dar iata ca Dumnezeu, ca unul ce voieste ca toti sa se mantuiasca, descoperi toate acestea aceluia ce stia ca are iubire de oameni, Sfantului Nicolae. Acesta, fara sa-l fi mustrat pe acel om pentru gandul lui necurat, se hotari ca pe ascuns sa-l ajute, iar nu la aratare, pentru ca asa spune Mantuitorul: “Sa nu faceti milostenia voastra inaintea oamenilor”. Iar in al doilea rand, mai gandi el, sa faca asa si pentru ca sa nu rusineze pe acela ce odinioara a fost bogat, iar acuma era sarac. Si asa, luand o punga cu galbeni, in toiul noptii, nevazut de nimeni, se duse si o arunca pe o fereastra dosnica in casa celui sarman. Cu acest ajutor, nestiut de la cine, acel parinte isi marita fata cea mare. Vazand Sf. Nicolae ca chibzuit om este acel tata, nu mult dupa aceea, arunca o a doua punga la fel, dar cand dorea sa o arunce si pe a treia, pentru ca sa se marite si ultima fata, acel om ce statea la panda de saptamani si luni de zile, l-a vazut pe marele lui binefacator, care era Sf. Nicolae. Si cu lacrami multumindu-i, el nu primi de la sfant decat rugarea ca nimanui sa nu spuna acestea.
 
Episcopul Metodie, fericit de a avea un astfel de ucenic, dorea sa-l aiba totdeauna langa el si la vreme sa-l aiba urmas la pastorire, iar pana atuncea sa-i fie toiag al batranetelor sale. Dar Sf. Nicolae era calauzit, mai presus de voia oamenilor, de mana lui Dumnezeu... Si iata, voind el sa se inchine la Sf. Mormant, pleca la Ierusalim pe mare. Si pe cand calatorea, starnindu-se o mare furtuna pe care tanarul preot Nicolae o prevesti, aceasta nu se potoli decat prin rugaciunea acestui pelerin, pentru care toti au cunoscut ca el este un om ales al lui Dumnezeu. Dupa ce cu multa evlavie a umblat prin Locurile Sfinte, intorcandu-se inapoi in patria sa Licia, se opri in orasul Mira, pentru a trai intr-o manastire de acolo, care se numea Sinai. Dar iata ca tocmai atuncea episcopii intregului tinut erau adunati sa aleaga mitropolit pentru Mira, in locul celui care de curand murise. Si rugandu-se ei, ca Dumnezeu sa le descopere pe cine sa aleaga mitropolit al Mirei, Dumnezeu a facut cunoscuta voia Sa printr-o viziune de noapte, celui mai batran dintre episcopi.
“Mergeti”, a spus El, “la biserica, si pe acel pe care-l veti gasi ajungand cel dintai si care se numeste Nicolae, luati-l si-l asezati pe tronul arhiepiscopal”. In acea dimineata, ca de obicei, Sf. Nicolae se duse cel dintai la biserica. Dar in pridvor, intampinandu-l batranul episcop, il intreba: “Fiul meu, cum te numesti?” - “Eu ma numesc Nicolae, smeritul slujitor al Domnului”. Si luandu-l si infatisandu-l soborului de episcopi si multimii credinciosilor, zise: “Acesta este ales de Domnul pentru a fi arhiepiscop al Mirelor”. Zadarnic se opuse Sfantul Nicolae, caci in cele din urma trebui sa ia loc pe tronul arhiepiscopal.

Ca pastor de suflete, Sfantul Nicolae a avut de indurat rautatea toata de la paganii imparati Diocletian si Maximian: schingiuiri si inchisoare. Atuncea a murit si parintele sau sufletesc, episcopul Metodie, iar el prin minune Dumnezeiasca a fost pastrat sa duca si alte lupte cu ereticii. Caci tocmai atunci se ivi erezia lui Arie, care spunea ca Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu deplin, ci e o faptura a Parintelui din ceruri.
Cu venirea ca imparat a Sfantului Constantin cel Mare, Sfantul Nicolae fiind eliberat cu toti crestinii din temnita, incepu lupta cea sfanta, nu numai contra paganestii credinte, dar si cu acea erezie a lui Arie. Prin predici, prin discutii publice si prin sfat parintesc de la om la om, el lupta contra celui ce primejduia insesi temeliile crestinatatii, tagaduind Dumnezeirea Domnului Hristos. Si numai datorita Sfantului Nicolae, metropola Mira Lichiei nu a avut nicio legatura cu erezia ariana, pe care el ca pe un venin stiu sa o arunce departe de granitele eparhiei sale. Parca si acuma rasuna in urechile noastre ecoul marilor lupte ce le-a dus Sfantul Nicolae! Si acuma vibreaza sufletul lui apostolic, cu toate ca au trecut 1600 de ani de atunci!...
Dar la Sf. Sinod din Niceea, cat s-a zbuciumat Sf. Ierarh Nicolae, sa lumineze pe ereticul Arie, si cu toti cei 318 parinti la un loc, sa hotarasca drept si sfant, crezul credintei ortodoxe! Caci atuncea s-a alcatuit Crezul, cea mai sfanta marturisire de credinta cu privire la Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos. “Cred si intr-unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul nascut, care din Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii; Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu facut; Cel de o fiinta cu Tatal prin carele toate s-au facut”...

In focul acestor aprinse discutii, pe cand lamurea pe Arie, Sfantul Ierarh Nicolae a lovit peste obraz pe acest intunecat tagaduitor al celor mai limpezi crezuri de credinta. Si ne spun istoricii ca Parintii Sinodului, mahnindu-se de aceasta asprime, i-au luat de la dansul semnele cele arhieresti: Omoforul si Sf. Evanghelie. Iar Domnul nostru Iisus Hristos si Maica Sa, privind din inaltimea cea cereasca in adancul inimii acestui parinte, s-au coborat in inchisoare si i-au dat ei insisi semnele arhieriei: Mantuitorul ii dadu Sf. Evanghelie, iar Fecioara Maria ii aseza pe umerii sai, Omoforul. Si aceasta aratandu-se in vedenii si altor episcopi, cu totii au vazut ca Dumnezeu e cu mai mare mila pentru acei care cu inima curata marturisesc si lupta pentru adevarul cel vesnic...

Sf. Nicolae obtine griu pentru cei infometati
In lumina acestei minunate intamplari din viata Sfantului Nicolae, la fel si noi judecam, pe buna dreptate, ca bine privita este in ochii cei vesnici ai cerului lupta cea dreapta pe care o duce crestinatatea pentru raspandirea luminii si adevarului Dumnezeiesc si in intunecatele suflete ale paganilor de ieri, de astazi si de oricand. Caci noi ne luptam cu dusmanii lui Dumnezeu, cu cei care tagaduiesc ca Domnul Hristos este Dumnezeu, ca si Arie. Iar dupa infrangerea paganului, noi dorim tuturor sa fie traitori fericiti in imparatia lui Dumnezeu. Intr-o imparatie cereasca pe pamant in care sa se dea fiecaruia: adevar, dreptate, dragoste, pace, bunatate si mila. In sufletele tuturor sa fie acea iubire de oameni pe care a aratat-o Sfantul Nicolae tuturor pastoritilor sai. Caci precum se spune, “Sfantul Ierarh Nicolae era bun catre toti si mult apropiat sufleteste: sarmanilor era tata, saracilor milostiv datator, mangaietor celor ce plangeau, ajutator celor napastuiti si tuturor mare facator de bine”. (Vietile Sfintilor de Neamt).

Nenumarate sunt minunile Sfantului Nicolae prin care tuturor bine le facea si din primejdii ii scapa, pentru care i se si spune: “Sf. Ierarh Nicolae, facatorul de minuni”. Astfel, el ascultand rugaciunile celor invaluiti de furtuni pe mare, potolea mania valurilor, pentru care el este socotit patronul marinarilor. Iar pe cei napastuiti pe nedrept el ii apara, mustrand prin vedenie pe prigonitorii lor. La fel pe cei infometati ii ajuta, trimitand indemn negustorilor sa vina in patria cu lipsa. De aceea si noi astazi, praznuindu-l, sa ne rugam lui, graind unele ca acestea: “Pastorii si invatatorii pre pastorul cel intocmai ravnitor Pastorului celui bun, adunandu-ne sa-l laudam. Cei din boale pre doctorul, si cei din primejdii pre izbavitorul; pacatosii pre folositorul, saracii vistieria, cei din necazuri pre mangaietorul; calatorii pre cel impreuna calator, cei ce sunt pre mare pre carmuitorul, toti pre cel ce pretutindenea intampina cu caldura, pre Marele Ierarh, laudandu-l asa, sa zicem: “Prea Sfinte Nicolae, grabeste si ne scoate pre noi din nevoile noastre acestea de acum; si mantuieste turma credintei crestine cu rugaciunile tale”. (Slava de la laude).

Pe Sfantul Ierarh Nicolae, pastorul cel milostiv, nu-l putem praznui mai cu cinste decat prin aceea de a-i urma pilda iubirii sale de oameni. Si socot ca aceasta mila fata de toti cei in nevoi au avut-o in cinste si stramosii nostri, cand au inaltat atatea biserici spre lauda Sfantului Ierarh Nicolae. Atat in trecut, cat si pentru toate vremurile, au stiut strabunii nostri ca omenirea va avea nevoie de o scoala a bunatatii celei ceresti...

Iata in aceste zile de cumpana pentru Neamul nostru, cand cei mai viteji dintre noi si-au jertfit viata lor, suntem chemati sa cinstim pe urmasii unor astfel de eroi cu sprijinul nostru. Eroii au aparat Patria si viata noastra, iar noi suntem indemnati la marea onoare de a ocroti pe acesti fii de eroi. Ei au implinit prima pilda a vietii Sfantului Ierarh Nicolae, caci prin voinicie au aparat intreaga si curata icoana acestui Neam, iar noi suntem chemati sa implinim cea de-a doua faima a Sfantului Nicolae, milostenia. Sa ajutam pe cei in nevoi, sa ocrotim pe cei lipsiti, sa sprijinim pe acei pe care Dumnezeu din ceruri ni i-a dat ca pe frati ai nostri. Iata, in jurul nostru privesc ochi inlacramati de dureri si lipsuri, si de sus din ceruri, Sfantul Ierarh Nicolae priveste in tainitele bogatiei noastre si in adancurile inimii noastre... Iar din jurul tronului ceresc, cauta catre noi insisi eroii nostri...

De voiti sa fiti si voi recunoscatori pentru cei ce v-au aparat viata si avutul, dati cu inima larga pentru urmasii lor. De voiti sa impliniti pilda Sfantului Ierarh Nicolae, ajutati cu bogata inima pe cei din nevoi. De voiti sa fiti si voi niste eroi ai bunatatii, jertfiti cu voie buna din cele ale voastre. Si asa unul pe altul ajutandu-ne, sa ne bucuram de binecuvantarea cea cereasca a lui Dumnezeu, traind zile de pace si fericire, pe pamant ca si in ceruri. Amin.

Protosinghel Vasile Vasilache
Predicatorul Sfintei Patriarhii (1940-1944)
(Predica rostita la Radio Romania in 5 decembrie 1943)

POSTUL


Postu-i luptă şi răbdare.
Este foamea bucuriei
Care creşte şi se’nalţă
Pe măsura curăţiei.
 
 
 
Ortodoxul ce-l iubeşte
Şi-l trăieşte în Hristos,
Tocmai din asprimea foamei
Se hrăneşte cu folos.

Pe măsură ce sporeşte
Adâcimea curăţiei
Duhul Sfânt îi dă podoaba
Şi’nţelesul vredniciei.



După ani de post şi rugă
Curăţia e lumină
Iar iubirea curge-n lacrimi
(Care cântă), nu suspină.

Neputinţa îl hrăneşte
Cu blândeţile puterii,
Iar din foamea asumată,
Se strâng crinii învierii.

Fiecare zi parcursă
Cu Hristos în post ascuns
I-o cunun’a răstignirii
Dăruite de Iisus.
Ce facem in postul Craciunului?
 
Şi’un alt pas viu, în limină
Şi-n virtuţile puterii
Ce ne duc către lumina
Şi adâncul învierii.

Postu-i luptă şi răbdare
Când e’n dragoste parcurs
Şi dovadă a credinţei,
(Întru noi), pentru Iisus.

Nicolae Mirean

Patriarhul Pavel

Mărturie despre Patriarhul Liturghiei

*
Un articol DOXOLOGIA.ro
Dieta Patriarhului era foarte modestă. Nu mânca micul dejun , doar bea un ceai şi mânca o bucată de pâine. De obicei îşi pregătea prânzul singur, făcând o mică porţie de legume. Câţiva cartofi şi ierburi pe care le strângea singur din grădina patriarhiei. N-a mâncat aproape niciodată cina.
Este greu să vorbeşti despre slujirea mea la Patriarhul Pavle fără să sune că mă laud. Cunoaşterea patriarhului era privilegiul oricui, nu numai celor care erau în preajma lui în administraţie. Oricum era un om foarte simplu, oricine putea să-l vadă mergând prin Belgrad sau mergând cu tramvaiul. Cel care mergea cu el devenea indignat: Preafericite, aveţi o maşină! Însă oricând era posibil, el folosea transportul public.
19 ani am fost intendent al patriarhului Pavle, până în ultima zi.  În timpul primatului său, am avut diferite funcţii: prefesor de drept la Facultatea de Teologie din Belgrad, profesor de omiletică şi de rusă la Seminar, pentru 9 ani am fost responsabil la Biblioteca Patriarhală, 10 ani am fost secretar la Curţii Eclesiastice (…).
Patriarhul nu mi-a dat imediat binecuvântarea pentru preoţie. Am fost diacon timp de 14 ani, ceea ce era normal la el. Nu era niciodată grăbit în ceea ce priveşte hirotonia. Aştepta timpul potrivit pentru orice persoană.
Dieta Patriarhului era foarte modestă. Nu mânca micul dejun , doar bea un ceai şi mânca o bucată de pâine. De obicei îşi pregătea prânzul singur, făcând o mică porţie de legume. Câţiva cartofi şi ierburi pe care le strângea singur din grădina patriarhiei. N-a mâncat aproape niciodată cina.
Aşa a trăit mulţi ani, şi eram uimiţi cum putea să se mişte şi cum organismul lui putea suporta să nu mănânce aproape nimic. Dar era clar că era un om al lui Dumnezeu, trăgându-şi puterea, duhul voios şi înţelegerea oamenilor din Sfânta Liturghie.
El înţelegea pe toţi perfect, de la micii copii de pe stradă care veneau şi-l trăgeau de mânecă până la preşedinţii diferitelor naţiuni.
Patriarhul Pavle slujea zilnic Liturghia. Singurele excepţii erau zilele când era în călătorie sau era bolnav. Era foarte greu să ţii pasul cu el, pentru că se trezea foarte devreme, pe la 4 dimineaţa, şi slujea Dumnezeiasca Liturghie la patriarhie la 5.  
Aşa era şi când avea 80 de ani, aşa a rămas când a împlint 90. Îşi spunea pravila de rugăciune o oră şi apoi venea la biserică. Slujeam cu el şi uneori eram obosiţi, căci treburile de la patriarhie erau multe şi ne culcam târziu, aşa că nu prea era timp pentru somn.  Niciodată nu ne-a zis să venim la Liturghie. Programul nostru începea la 8 şi puteam să venim la acea oră la serviciu. Dar ar fi fost ceva ciudat: noi dormeam şi Sanctitatea Sa slujea. Aşa că am venit şi slujeam cu el.
Îmi amintesc că am călătorit la Moscova în 2000 pentru sfinţirea Catedralei Hristos Mântuitorul, am stat la Hotel Danilovskaya (lângă Mănăstirea Danilov). Catedrala trebuia să fie sfinţită în ziua următoare. Aşa că patriarhul care slujea la sfinţire a doua zi, avea o zi liberă. Însă la ora 4 dimineaţa, patriarhul mi-a bătut la uşă: „Frate Luka, hai să slujim Liturghia undeva!”.
Nu am ştiut unde să-l duc. Am mers la una din bisericile din Mănăstirea Danilov, unde pe la 5, călugării se pregăteau pentru slujbă. Au fost foarte surprinşi să ne vadă.
Le-am spus: „Preafericitul Pavle vrea să slujească Liturghia. Unde îi sunt veşmintele? au zis ei. Nu le are cu el, pentru că le trimisesem deja la Catedrala hristos Mântuitorul. Însă dacă aţi putea să ne daţi un set de veşminte preoţeşti, ar fi bine”.
Au găsit veşminte pentru noi, Patriarhul Pavle şi-a pus veşminte preoţeşti şi a slujit ca un simplu preot. Cred că acei monahi erau uimiţi cum un patriarh îmbărăcat în preot slujeşte în biserica lor.
Predica în fiecare zi. Multe dintre predicile sale au fost transcrise şi publicate.
Îşi dedica mult timp consilierii. O zi de lucru a patriarhului era aşa: Liturghie, ceai, şi apoi primirea vizitatorilor. El era un călugăr, însă nu avea o viaţă monahală reclusă: nu se închidea niciodată, ci căuta să ajungă la toţi, să-i primească pe toţi  care veneau la el. Voia ca oamenii să vină şi să vorbească cu el. Pe unii doar îi asculta, altora le dădea sfaturi.
După slujba de seară, primea diferite credincioase, care veneau să-i ceară sfat.  Unele femei îi arătau că aveau contacte cu lumea cerească. Una dintre ele a spus că a avut o vedenie cu Sfânta Parascheva (de la Iaşi) şi i-a spus ceva special. Patriarhul i-a răspuns: „Nu ştiu ce să-ţi spun. Sunt patriarh însă mie nu mi s-a arătat”. Patriarhul a dat de înţeles că niciun om nu trebuie să se socotească vrednic de asemenea vedenii, ci să se comporte ca o persoană normală.
Că a fost un om extraordinar al timpului său s-a arătat doar în ziua înmormântării sale.
Unii credeau că e ideea lui, însă o învăţase de la Părinţii athoniţi vechi, care pustniceau la începutul veacului 20 cu 6 măsline pe zi.
Aşa că patriarhul mânca, pe lângă fiertura sa obişnuită, 6 măsline pe zi.
Odată, la masa de prânz în Palatul Patriarhiei, erau invitaţi mai mulţi episcopi, printre ei si Patriarhul Pavle.
Printre altele, ajunse pe masă şi farfuria cu măsline. Toţi ştiau că Patriarhul ţine la ideea că organismului uman îi sunt optim necesare doar şase măsline. Dar vlădica Ştefan a apucat să ia opt măsline.
- Preafericirea Voastră, a zis episcopul, eu am luat cu două mai mult. Ce să fac?
- Acuma ţine ceea ce ai luat, iar mâine să iei cu două mai puţin – răspunse Patriarhul.

 
Aproape un milion de oameni au umplut străzile Belgradului şi alţi 600 000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna patriarhului pentru ultima oară. Coşgiugul său a rămas deschis pentru 6 zile şi nimic nu s-a întâmplat. 
Unii oameni spuneau: „Poate nu e bine să îi fie sărutată mâna. Este bine să te pleci către patriarh, însă este o epidemie în oraş, şi trebuie să fim atenţi”.
Un fel de gripă rea epidemică era la putere în oraş, însă niciun om din cei 600 000 nu a raportat că a răcit. Oamenii stăteau ca la moaşte, pentru 9 ore, însă nimeni nu s-a înghesuit. Aşteptau să-i sărute mâna patriarhului.
Timpul va vorbi că a fost un om extraordinar pentru vremea sa. Vom vedea ce se va întâmpla în viitor. Sperăm că Domnul îl va face sfânt, însă e prea devreme să vorbim despre asta.  Deocamdată observăm atent ce se întâmplă la mormântul lui. Deja multe vindecări au avut loc aici.
(mărturia Părintelui Luka  Hovakovici)

Iubeste si vei fi viu




Probabil ca cei mai multi dintre noi cunosc Legea, sau mai bine zis Invataturile Mantuitorului. Insa ramanem concentrati asupra teoriei si ne impiedicam in a pune in practica invatatura mantuitoare.

Vorbim de dragoste folosind cuvinte mari, traim predicand invataturile de credinta celuilalt, ne indreptatim pe noi in viata duhovniceasca crezand ca daca stim si ne comformam "ritualului" (merg la Biserica, am aprins lumanarea, am dat pomelnicul…), suntem mantuiti. Traim in dreapta-credinta avand comportament stramb; iar altii traiesc in stramba-credinta, dar au fapta-dreapta!

M-a fascinat intotdeauna modul in care Hristos s-a adresat celor ce doreau sa afle ceva sau sa asculte cuvantul Lui, dar sa nu uitam ca "Fiecare cuvant e un margaritar de mare pret" dupa cum spunea si Pr. Rafail Noica. Iar acum, in discutia pe care o are cu invatatorul de lege ce-L ispiteste pe Iisus intrebandu-L: "Ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?", Mantuitorul raspunde printr-o intrebare: "Ce este scris in lege? Cum citesti?"… Raspunsul: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele ca pe tine insuti!"

Si primul gand ce-mi tresare in minte este: "Oare eu Te iubesc asa Doamne?" … Te rog ajuta-ma! "Dar pe aproapele meu?"… Si dupa ce a rostit legiuitorul aceste cuvinte, Iisus ii raspunde: "Drept ai grait. Fa aceasta si vei fi viu!". Impresionant cuvantul Pr. Galeriu referitor la aceasta conversatie: "Fa aceasta si vei fi viu! Adica: Implineste aceasta, implineste iubirea. Vedeti, El a raspuns prin iubire, toate concentrandu-le in iubire-esenta. Iubeste si vei fi viu!...Oare nu iubirea este principiul, izvorul vietii? Din iubire se naste viata. Traieste astfel, si in iubire se lumineaza viata in vesnicia ei!"

Prin aceasta pilda, Mantuitorul nu face altceva decat sa redea necesitatea ajutorului ce trebuie sa existe intre noi. Cei doi oameni ai legii, Preotul si levitul ce erau slujitori ai templului, nu fac nimic din cele ce au invatat si predica; iar simplul samarinean, fara a fi invatator, se comporta cu dragoste, caci "vazandu-l, i s-a facut mila". Dar ca sa iubesti trebuie sa te rogi, sa ai contact viu cu Domnul, caci "Iubirea se naste din rugaciune" spunea Sf. Isaac Sirul.

Adevarul despre viata noastra duhovniceasca se reflecta in comportamentul fata de aproapele. Felul in care privesc pe cel de langa mine este consecinta trairii in Hristos sau in mine. Daca privesc la Hristos sunt conectat la iubire; daca privesc catre mine, sunt curentat de egoism. Daca raman conectat la iubire, castig viata vesnica; daca raman egoist, pierd totul.

Toti suntem asemenea omului cazut in mana talharilor din parabola, pentru ca toti suntem raniti, daca nu chiar morti, din pricina ranilor ce lasa pacatele in sufletul nostru. Talharii sunt demonii care ne ranesc si pleaca, lovesc si dezbraca de virtuti sufletul curat ce calatoreste catre Dumnezeu. La un moment dat suntem singuri si parasiti de toti pe marginea drumului, speram sa ne vindecam in timp ce obosim datorita credintei ce ni se clatina. Fapta e mai necesara decat cuvantul, "caci precum trupul fara de suflet mort este, astfel si credinta fara fapte, moarta este" (Iacov 2, 26).

Mi se pare o descriere exacta a ceea ce se intampla intre noi si astazi. Trecem alergand cu o usurinta revoltatoare pe langa fratele ranit, privim fara compasiune chipul lui ... Iar atunci cand glasul constiintei ne sopteste ca trebuia sa ajutam, il inabusim cu doua scuze: "Am vrut sa ajut, dar m-au rapus rautatea si nemultumirea lumii, am obosit!" si "Nu mai pot ajuta, nu mai am timp nici pentru mine" ... Scuza e ca aspirina pentru bolnavul de cancer, nici nu ajuta, dar nici nu dauneaza! Mai rau decat atat, nu mantuieste! Doar invinovateste.

Felul in care samarineanul trateaza ranile cu ulei si vin, iar dupa aceea il duce la han si-l ingrijeste, este interpretat de Sf. Nicolae Velimirovici asa: "Untelemn si vin inseamna mila si adevar. Mila este si ea un mijloc de vindecare; hanul este Sfanta sobornica si apostolica Biserica, iar gazda sunt Apostolii si urmasii acestora...". Cu alte cuvinte, trebuie sa avem mila de aproapele nostru si sa-i descoperim Adevarul IN FAPTE, regazduindu-l in Biserica unde botezat a fost, dar s-a pierdut...

Sfintii nu au facut altceva decat sa infaptuiasca in viata de zi ci zi cuvantul evanghelic, ajutati de Duhul Sfant sa traiasca bineplacand Lui Dumnezeu. Au plecat de la credinta si au ajuns la iubire, de la iubire au castigat puterea de a se jertfi, prin jertfa lor au castigat viata, caci au urmat intru totul lui Hristos.

Omului ii este greu sa traiasca fara un model de urmat in viata, chiar de la primele gesturi sau priviri isi copiaza parintii; mai mult decat atat, ceea ce-l indruma parintii educandu-l, va face toata viata. Haideti sa ne facem model in viata pe Hristos, sau daca ne simtim neputinciosi, pe-un Sfant drag sufletului nostru.

Si nu uitati, acolo unde exista iubire, exista progres!...

Arhim. Siluan Visan

Material preluat din "CrestinOrtodox.ro"

Gânduri despre trândăvie – akedie -lenevie




"Toate patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului sau numai de partea lui poftitoare, sau de cea raţională. Dar akedia se face stăpână peste toate puterile sufletului" (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Akedia este o patimă descrisă în literatura duhovnicească ca amorţire şi vlăguire a sufletului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, ca o zăpăcire şi neorânduială a tuturor puterilor sufletului care sunt de folos în viaţa duhovnicească:
- neglijenţă a sufletului în ceea ce înseamnă mântuirea lui, o lipsă a zelului duhovnicesc.
- paralizie a puterilor sufleteşti.
Akedia este în strânsă legătură cu tristeţea ca patimă, mai precis cu acea tristeţe care nu are o cauză precisă ci este provocată de către diavol. Chiar unii Părinţi ai Bisericii identifică această tristeţe provocată de diavol cu akedia.
Părinţii Bisericii au vorbit despre akedie mai ales în contextul monahismului, dar akedia este o patimă care îi priveşte pe toţi oamenii, nu numai pe monahi, ci şi pe laici,
Forme de manifestare: lene, plictiseală, o stare de lehamite, silă, urât, lâncezeală, moleşeală, descurajare, toropeală, lipsă de grijă pentru mântuire, amorţeală a sufletului, o stare de somnolenţă care nu e determinată de oboseala firească a trupului, îngreunarea trupului şi a sufletului.

Insatisfacţie vagă şi generală. Sufletul se simte nesatisfăcut, simte că îi lipseşte ceva, nu se simte în largul său, şi din această stare de insatisfacţie decurge o lipsă de interes. Omul cuprins de akedie nu mai este interesat de nimic, totul pare lipsit de sens, nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, i se pare că totul nu are nici rost.

Nestatornicie cu sufletul şi cu trupul.
- mintea nu mai poate să se fixeze pe un lucru, ci trece cu uşurinţă de la un lucru la altul.
- trupul, omul, mai ales când e singur, nu poate sta locului, vrea să plece, caută cu orice preţ întâlnirea cu ceilalţi, dar această întâlnire cu ceilalţi se concretizează în nişte relaţii superficiale, uşuratice, care degenerează în vorbărie deşartă fără folos pentru suflet.
- nostalgia omului pentru o altă stare decât cea în care se află, tendinţa de a pleca, lipsa de răbdare, dorinţa de evadare, impresia că în altă situaţie, într-un alt loc de muncă, într-o altă localitate, într-o altă ţară totul ar merge mult mai bine, totul ar fi mult mai uşor.
- neputinţa de a duce la capăt un lucru început, te apuci de multe lucruri deodată şi nu le poţi duce pe nici unul la capăt.
Această instabilitate interioară se poate manifesta într-un fel extrem de deosebit. Nu ne mai ţinem de sălaşul obişnuit, de munca pe care am învăţat-o, de tovărăşia prietenilor şi cunoscuţilor noştri, ne este cu neputinţă se sfârşim - muncă începută, să citim până la capăt o carte, luăm o carte în mâini doar pentru a o lăsa numaidecât jos. Adeseori nici măcar nu ne putem da seama ce se petrece cu noi. Apar mereu motive plauzibile care ne silesc să ne schimbăm.

Nelinişte sufletească.

Lenevie spre cele duhovniceşti: akedia este o piedică principală în calea rugăciunii. Ea aduce o toropeală în suflet şi în trup, împingând spre somn la vremea rugăciunii. "Când soseşte vremea rugăciunii se îngreunează trupul. Stând la rugăciune îl scufundă pe om în somn şi îi răpeşte stihul cu căscături necuvenite. Iar când se sfârşeşte pravila (deci când se sfârşeşte vremea rugăciunii), se deschid ochii şi oboseala dispare" (Sfântul Ioan Scărarul). Akedia în domeniul vieţii duhovniceşti se manifestă în primul rând în tendinţa spre a minimaliza rugăciunea. Omul cuprins de akedie îşi aduce tot felul de argumente pentru a-şi reduce la minim rugăciunea: că-i obosit, că n-are timp, că nu-i nevoie să te rogi chiar aşa mult, că-i suficient să spui un cuvânt din adâncul inimii decât să spui cuvinte multe şi fără să te poţi concentra.

Lenevia trupească. Părinţii fac distincţie între oboseala firească a trupului care cere odihnă şi patima trândăviei, lenea, care nu este o urmare firească a unei oboseli, o patimă legată de celelalte patimi, mai ales de întristare, de lăcomie şi de curvie.
Iată cum descrie în secolul IV, Evagrie Monahul, starea de akedie: "Atunci când cel căzut pradă akediei citeşte, cască mult şi uşor se lasă dus spre somn. Se freacă la ochi şi îşi întinde mâinile şi dezlipindu-şi ochii din carte îi fixează pe perete. Iarăşi întorcându-i, citeşte puţin şi frunzărind-o caută curios sfârşitul, numără paginile, murdăreşte literele şi podoaba cărţilor. Iar închizând-o, pune cartea sub cap şi cade într-un somn nu foarte adânc, căci foamea îi scoală sufletul şi el îşi face grijile lui".

Cauzele akediei:
- filavtia sau iubirea pătimaşă de sine,
- iubirea de plăcere şi întristarea cea după lume.
- rod al lucrării diavoleşti.
Akedia este o boală a sufletului:
- duce la întunecarea în întregime a sufletului,
- îl face pe om să se îndepărteze de cunoaşterea lui Dumnezeu
- duce la deznădejde, la hulă împotriva lui Dumnezeu, la învârtoşarea inimii, la mâniere grabnică.
Părinţii Bisericii ne învaţă că akedia nu este urmată de o altă patimă pentru că le are în ea pe toate. Omul care este cuprins de akedie, este cuprins de toate celelalte patimi.
Akedia este "cea mai apăsătoare şi greu de îndurat patimă"(Sf. Maxim Mărturisitorul), "moartea sufletului şi a minţii" (Sfântul Simeon Noul Teolog), "gustarea gheenei" (Sfântul Ioan Casian).

Falsă tămăduire: ispita schimbării, devierea atenţiei şi distracţia, a distrage atenţia de la lucrurile esenţiale, de la Dumnezeu, de la problema mântuirii sufletului, de la pocăinţă. Distracţia este însă amăgitoare pentru că ne dă doar impresia că ne rezolvă starea de pustiu sufletesc, de plictis, de lenevire, de nelinişte, dar de fapt nu face decât să ne afunde mai tare în akedie. (Televizorul şi internetul se înscriu în aceeaşi căutare a distracţiei, sunt mijloace prin care practic noi ne smulgem din realitate şi încercăm să schimbăm mediul. Este exact această împlinire a tendinţei spre fugă, spre plecare, care vine din patima akediei).

Tămăduirea akediei
Părinţii Bisericii ne spun că akedia nu are o anumită virtute care să i se opună în mod direct şi pe care să o căutăm în mod deosebit, pentru că akedia adună în sine toate patimile.
primul pas în lupta cu akedia este identificarea bolii acesteia de care suferim, înfruntarea ei şi nu fuga de ea.
Să luptăm cu ispita schimbării, a devierii atenţiei, a distracţiei. Demonul akediei să pleci, să încerci să fugi de realitate. Şi Părinţii îţi spun să înfrunţi.
Să ieşim din toropeala sufletească şi trupească care ne cuprinde, să nu ne lăsăm biruiţi de somnul trupului şi al sufletului, să ne aplecăm asupra noastră şi să căutăm să ne liniştim sufletul, să ne dobândim pacea sufletească. Pentru a putea ajunge la pace sufletească, la linişte sufletească şi pentru a birui akedia este nevoie de o luptă îndelungată şi neîncetată, care nu aduce lesne biruinţa, ci numai după o îndelungă nevoinţă.
• Pentru aceea avem nevoie de foarte multă răbdare. Să răbdăm, să nu plecăm, să nu încercăm să evadăm.
• Apoi trebuie să avem nădejde. Să avem nădejde că Dumnezeu ne va izbăvi de această patimă, să avem nădejde în bunătăţile viitoare în viaţa veşnică.
• Apoi este nevoie de pocăinţă, de întristarea cea după Dumnezeu.
• Apoi să ne aducem aminte de moarte. Toate mijloacele de divertisment nu au alt scop decât să ne facă să pierdem timpul, să treacă timpul fără să ne dăm seama. Or, timpul ne-a fost dat ca un interval în care să ne dobândim mântuirea şi atunci orice minut pe care-l pierdem în zadar este de fapt o riscare a mântuirii noastre, a veşniciei.
• Apoi iarăşi este nevoie de frica de Dumnezeu.
• lucrul mâinilor. Adică să avem o îndeletnicire, să împleteşti munca cu rugăciunea.
• cel mai important în lupta cu akedia este rugăciunea. Rugăciunea dă putere tuturor celorlalte lucruri pe care le-am enumerat până acum. Fără rugăciune nu se poate nimic. Rugăciunea potenţează aşadar, toate celelalte leacuri împotriva akediei, pentru că prin rugăciune noi chemăm ajutorul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu vine asupra noastră şi ne dă putere să luptăm cu această patimă a akediei. Numai acest har ne poate izbăvi de akedie. De asemenea Părinţii ne îndeamnă să nu ne lenevim la rugăciune şi să îmbinăm rugăciunea cu metaniile, pentru ca lenevirea trupului, moleşeala trupului să o alungăm prin metanii, angajând şi trupul în rugăciune.
• participarea la slujbe.
Ne spun Părinţii că această patimă a akediei, fiind o patimă atât de grea şi cuprinzând toate celelalte patimi, nu este urmată îndeaproape de nici o altă patimă. Şi de aceea omul care reuşeşte să biruiască akedia, nu este lovit imediat de nici o altă patimă, ci cunoaşte un moment de răgaz în războiul duhovnicesc. Evagrie Ponticul spune: "Acest demon al akediei nu e urmat îndeaproape de nici un altul. O stare de linişte cuprinde sufletul după încheierea bătăliei. Şi această stare care cuprinde sufletul după ce a biruit demonul akediei, se caracterizează prin odihnă, pace, o bucurie duhovnicească de nespus".

Impacare

Zorica Latcu 


Cu sufletul spre Domnul am strigat:

Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.

Ma tine lutul meu, de lut legat,

Si-n van vrea fierea lumii sa ma-mbete.

Spre Tine merge dorul meu intreg,

La Tine-mi este orisice dorire.

Ci lasa-ma de lut sa ma desleg,

Sa vada sufletu-mi a Ta marire.

Mi-e sete de odihna, Doamne-al meu,

Mi-s mainile si talpile o rana.

Din coasta sange-mi picura mereu,

In drumul de pacat si de prihana.

Primeste-mi, Bune, sufletul stingher,

Gateste-mi Insuti locul de hodina,

Ma lasa astazi sa ma inalt la cer,

Dezleaga-ma de haina mea de tina.

Si glasul Domnului grai raspuns:

Durerea ta ma sfasie de mila,

Cand plansul tau la mine a patruns,

Mi-a inflorit o rana-n piept, copila.

 
Ridica-n slava ochii tai uimiti

Si-mi vezi durerea spinilor pe frunte;

Priveste-n ochii mei de plans topiti

Si-n palme vezi-mi chinurile crunte.

Eu n-am cerut atunci sa vin in sus,

Desi Parintele ceresc mi-e Tata;

Din cupa am sorbit amar nespus,

Si cupa mea e-n veci nedesertata.

Dar rana ta ma doare mai cumplit,

Pe cruce-am sangerat si pentru tine!

Te-am cunoscut din veci si te-am iubit,

Si-i grea povara dragostei depline.

Si-am inganat, cu duhul umilit:

Primeste-ma-n iubirea Ta cereasca,

Si lasa Doamne-n lutul istovit,

Dureri si rani in sange sa-nfloreasca.

Cum să cerem sfat de la duhovnic?


“Noi nu ne ducem la duhovnic aşa cum merg învăţaţii şi înţelepţii lumii acesteia la un om mai înţelept la un om mai cu experienţă ca să facem ucenicie. O spune deja prorocia din Vechiul Testament că vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Şi aşa, în Noul Testament al Domnului, trebuie să învăţăm să ne lăsăm învăţaţi de Dumnezeu Însuşi. Cum s-aud eu glasul lui Dumnezeu? Eu pot să-I spun lui Dumnezeu mii de lucruri, dar în învălmăşeala gândurilor ce-mi vin în minte, de unde ştiu care este de la Dumnezeu sau dacă măcar unul este de la Dumnezeu.

Duhovnicia trebuie înţeleasă şi făcută aşa: te duci la duhovnic cu un gând ori că te spovedeşti, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ca de exemplu să speli pe jos, în loc să mături în chilie, căci nu e important din punct de vedere duhovnicesc. Acestea sunt numai un exerciţiu, o disciplină necesară pentru a învăţa ascultarea adevărată. Şi aşa începe ascultarea adevărată. Ceri Domnului "Doamne, spun-mi ce trebuie să fac în viaţa mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!"; Şi faceţi asta în duhul Părinţilor din Pateric, care se duceau la un bătrân şi cereau un cuvânt de mântuire. Căutau ascultare, căutau cuvânt de la Dumnezeu. Uneori poate nici nu aveau ce să-l întrebe. Îi cereau numai un cuvânt, fără să spună despre ce. Dar cel care se ducea la avva, se ducea cu rugăciune către Dumnezeu: " Doamne, Tu spune-mi un cuvânt!";.

Şi avva sau duhovnicul, nu ca un filosof care a învăţat multe lucruri şi este foarte înţelept omeneşte, caută, la rându-i, cu rugăciune către Dumnezeu: "Doamne, dă-mi, un cuvânt pentru poporul Tău. Nu mă lăsa în deschiderea gurii mele să smintesc pe fratele meu. Nu mă lăsa să spun un cuvânt care nu este de folos sau, mai groaznic, unul care să dăuneze mântuirii sufletului celui care vine către mine în numele Tău." ; Şi caută nu atât în minte, ci în inimă să găsească un cuvânt pe care îl simte inima lui că este ziditor.

Fac aici o mică paranteză ca să spun un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov, care cunoştea cu duhul nu numai viaţa ta, ceea ce se întâmplă în familie, în viaţa prietenilor, ci şi ce să facă ceilalţi. Şi un om, uimit, îl întrebă pe Sfântul Serafim: "Părinte bun, cum ştii toate lucrurile din viaţa mea şi pe toţi oamenii aceştia pe nume?" ; Şi el I-a răspuns : "Eu nu ştiu nimic; eu doar mă rog la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care ştie, iar eu, rugându-mă, îţi spun primul gând, primul cuvânt care vine în inima mea şi care ştiu că este de la Dumnezeu".
Deci, eu nu ştiu ce să fac; părintele meu nu ştie ce să fac, dar eu lui Dumnezeu îi cer şi părintele Îi cere, de asemenea, lui Dumnezeu. Şi atunci se întâmplă taina aceasta – şi aceasta este ascultarea – că, îndreptându-ne către Dumnezeu, prin părintele duhovnic, cum spunea Părintele Sofronie, facem din duhovnicul nostrum un prooroc. Poate că este deja prooroc, poate că nu, dar ascultarea mea îl face pe părintele meu prooroc.

Într-un fel, dacă starea mea de ascultare este adevărată, aceasta îl naşte pe părintele duhovnicesc. Eu însumi îl nasc pe părintele meu duhovnicesc. Aşa sunt lucrurile la Dumnezeu; de multe ori de-andărătelea! Zic asta şi ca să nu vă smintiţi, căci vă poate ispiti cel rău şi aşa: dar dacă părintele meu n-o să ştie asta? Dar dacă nu ştiu ce sau nu ştiu cum? Nu vă smintiţi de aceasta. Naşteţi-vă părintele duhovnicesc prin rugăciune! Căutaţi de la Dumnezeu! Cereţi Domnului: "Doamne, pune în Sfinţia Sa cuvântul potrivit!"; Şi smeriţi-vă înaintea părintelui, în numele Domnului şi părintele, prin rugăciune, va găsi un cuvânt pe care nu ştie nici ele cum este, cum spunea şi Sfântul Serafim de Sarov, dar el, în rugăciunea sa, crede şi nădăjduieşte că Dumnezeu nu vă va lăsa înşelaţi, nu vă va lăsa pe drumuri.


Şi acum încă un lucru. Înţelesesem că nu trebuie să discuţi cu părintele tău sfatul ce ţi-l dă, că primul lucru pe care ţi-l spune, pe acela să-l faci. Încercam, dar voind să-l fac mai bine, îl întrebam: "Părinte, cum înţelegi asta, cum trebuie făcu?"; Şi simţeam că se sfarmă totul. Şi câteodată părintele se mâhnea de mine şi îmi ziceam: "Dar ce-am făcut rău, Doamne? Eu voiam să fac mai bine. Dar cum să înţeleg cuvântul? Cum să fac, dacă nu-l înţeleg mai bine?";  Şi nu pricepeam atunci că nu este vorba numai să înţeleg mai bine, căci nu mă duceam la un filosof, la un om mai deştept ca mine, mai cu experienţă, mai bătrân, ci mă duceam la Dumnezeu. Şi că Dumnezeu îmi dă prin gura lui un cuvânt , poate tainic, poate de neînţeles, dar acela e cuvântul pentru mine de la Dumnezeu, nu-i cuvântul duhovnicului.

Nu căuta lămuriri de la duhovnic – şi asta nu poate fi înţeles nici ca argument că nu vrei să faci voia ta. Nu-i numai asta. Este firul acela, foarte delicat, mai delicat decât firul de păianjen, dintre tine şi Dumnezeu, pe care trebuie să-l rupi, să-l întrerupi cu nimic. Fă o metanie şi spune-i părintelui: "Binecuvântează, Părinte!"; Ţi-e teamă că n-o să înţelegi? Cere rugăciunile părintelui. Cere tot ce vrei, dar nu cere de la început prea multe explicaţii.
Acesta este cuvântul pe care împlinindu-l, îl vei înţelege. Pentru că toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie. Aceasta este filosofia vieţii creştineşti. Deci, părintele nu-ţi va putea explica cuvântul pentru că nu-i vine de la el şi el însuşi poate nu-l înţelege. Dumnezeu îl înţelege şi tu, cu rugăciunile părintelui, îl vei înţelege, iar dacă nu poţi să-l înţelegi, mai târziu poţi să întrebi. Dar mai întâi încearcă să-l împlineşti."

Părintele Rafail Noica "Celălalt Noica" p.103

Gândul cel bun - certitudinea ca traiesti

Dumnezeu în bunatatea Sa (Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. + Lc. 18,19) l-a făcut pe om după chipul Său, adică bun.  Aşa bun l-a lăsat Dumnezeu pe om în grădina Raiului. (Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte - Facere 1,31). Adam nu ştia ce este răul, nu avea răutate, avea gândul bun în toate, pentru că, la el toate erau curate; cunoştea doar binele. Aşa a fost până când a mâncat din pomul  „cunoştinţei binelui şi răului”. De atunci, cunoaşterea lui este amestecată. Cunoaşte în parte binele şi răul. Această cunoaştere o aprofundează astăzi omul: ori vede în toate numai răul şi puţin bine, ori numai binele şi puţin rău. Copiii până la vârsta de 2-3 ani nu ştiu ce este răutatea. În tot ce fac, ei văd doar binele. Jocul lor, chiar dacă este deranjant sau plin de mofturi, este nevinovat. Ei nu cunosc răutatea. De aceea, Mântuitorul îi arată pe copii modele pentru Împărăţia Cerurilor „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. (Matei 18,3)” De unde să ne întoarcem? de la starea în care suntem, stare de duplicitate "bine-rău". Spre ce să ne întoarcem? Spre starea primordială, a lui Adam din rai, unde nu este cunoscut decât binele. Acesta este firescul omului. Întoarcerea de la nefirescul luat prin păcat la firescul sădit de Dumnezeu în om.


Lucrarea gândului bun sau rău ne formează sufleteşte şi pe noi: Dacă vom cultiva doar gânduri rele (văzând numai partea rea a orcărui lucru), sufletul nostru se va înrăi; dacă vom cultiva gândul bun în toate, sufletul se va umple de bunătate.

Iată două argumente: un cuvânt al Cuviosului Paisie Aghioritul şi un film Pollyanna – secretul mulţumirii (care deşi nu tratează teologic aceasta problemă, arată firescul omului bun).

“Dacă vreţi să lucraţi corect în voi înşivă, să nu cercetaţi ce fac ceilalţi din jurul vostru, ci să cultivaţi gânduri bune, atât pentru cele bune, cât şi pentru cele rele pe care le vedeţi în ceilalţi. Indiferent cu ce scop face celălalt ceva, voi puneţi-vă un gând bun în minte. Gândul cel bun are dragoste în el, îl dezarmează pe aproapele şi îl face să se com¬porte bine fată de tine. Vă aduceţi aminte de acele călugăriţe care l-au luat pe tâlhar drept avvă? Când s-a descoperit cine este, au crezut că face pe nebunul pentru Hristos şi se preface în tâlhar, şi la mai mare evlavie l-au avut. In cele din urmă s-a mântuit şi el, şi cei împreună cu el.

Sora de la arhondaric, de pildă, cere de la bucătăreasă salată şi aceea îi spune: „Nu am“, în vreme ce aceea ştie că are. Dacă sora ce a cerut nu are gânduri bune, va spune: “Imi spune min¬ciuni“, însă dacă are gânduri bune, va spune: “Săr¬mana, a uitat că are salată, pentru că are multă treabă“, sau: “a ţinut-o pentru o altă nevoie“. Nu ai sănătate duhovnicească, şi de aceea gândeşti aşa. Dacă ai fi avut sănătate duhovnicească, le-ai fi văzut curate chiar şi pe cele necurate. Precum ai fi văzut fructele, aşa ai fi văzut şi gunoiul, pentru că gunoiul a ajutat să se facă fructele.

Cel ce are gânduri bune are sănătate duhov¬nicească şi răul îl preschimbă în bine. Imi aduc aminte că în timpul ocupaţiei germane toţi copiii care aveau un organism tare mâncau cu poftă o bucată de pâine din făină de porumb şi erau mereu sănătoşi. In timp ce nişte copii din familii bogate, cu toate că mâncau pâine cu unt, erau bolnăvicioşi, deoarece nu aveau organismul rezistent. Chiar şi dacă ai lovi pe cineva care are gânduri bune, acela va spune: “Dumnezeu a îngăduit aceasta ca să-mi şterg greşelile mele cele vechi. Slavă lui Dumnezeu!”. In timp ce pe un altul, care nu are gânduri bune, deşi vei merge ca să-l mângâi, va crede că mergi ca să-l baţi. Luaţi exemplu de la unul beat. Dacă este rau, va sparge toate în beţia sa. Dar dacă este bun, fie va plânge, fie se va arăta foarte binevoitor. Un om beat spunea oarecând: “Dăruiesc câte o găleată de lire celor care mă invidi¬ază!“.

Fiecare o explică potrivit cu gândul său. Orice lucru îl poţi vedea fie din latura lui bună, fie din latura lui cea rea. Am auzit următoarea întâmplare: la o mănăstire care se afla lângă un sat aveau rânduială să facă vecernia şi utrenia la miezul nopţii. La slujbe mergeau şi mireni, pentru că mănăstirea era înconju¬rată de case care cu timpul se zidiseră acolo. Odată un frate începător şi-a uitat chilia sa deschisă şi a intrat în ea o femeie. Când a aflat l-a apucat mâhnirea şi s-a tulburat. O, s-a spurcat chilia! Infricoşător lucru, s-a pier¬dut lumea! Ia spirt şi stropeşte pe podea, apoi îi dă foc, ca s-o dezinfecteze! Puţin de n-a ars mănăstirea. Şi-a ars duşumeaua chiliei, însă gândul nu şi l-a ars. Pe acela trebuia să-l ardă, pentru că răul se afla în el. Dacă şi-ar fi pus gândul cel bun în minte, spunându-şi că femeia a intrat în chilia lui din evlavie, ca să se folosească, ca să primească har şi să se nevoiască şi ea acasă, s-ar fi schimbat duhovniceşte şi ar fi slăvit pe Dumnezeu.

Din calitatea gândurilor unui om se vede starea lui duhovnicească. Oamenii judecă lucrurile potrivit cu conţinutul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă nu au conţinut duhovnicesc, trag concluzii greşite şi-l nedreptăţesc pe aproapele lor. De pildă, dacă unul care face milostenii noaptea ca să nu fie văzut de oameni va vedea pe cineva seara târziu pe drum, niciodată nu-şi va pune gând rău în minte. Insă de l-ar vedea pe acela unul ce umblă nopţile spre a păcătui, va spune: “Ce monstru, cine ştie pe unde umblă noaptea“, pentru că el însuşi are astfel de experienţe. Sau dacă se aude noaptea de la etajul de sus duc-duc, unul care are gânduri bune va spune: “Face metanii“, în timp ce unul care nu are gânduri bune va spune: “Joacă toată noaptea“. Dacă se aude vreo melodie, unul va spune: “Ce psalmodii frumoase“, în timp ce celălalt va spune: “Ce cântece mai sunt şi acestea?“.

Vă aduceţi aminte cum s-au comportat faţă de Hristos cei doi tâlhari care au fost răstigniţi împreună cu El? Amândoi ÎI vedeau pe Hristos sus pe Cruce, vedeau cum se cutremură pământul, etc. Dar ce fel de gând şi-a pus în minte unul şi ce fel celălalt! Unul, cel de-a stânga, hulea şi zicea: „Dacă Tu eşti Hristos, mântuieşte-Te pe Tine Insuţi şi pe noi”. Iar celălalt, cel de-a dreapta, spunea: “Noi după dreptate primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta insă n-a făcut nici un rău”. Unul s-a mântuit, celălalt s-a osândit.”



Pollyanna Partea I



Pollyanna II

Încrederea în duhovnic

Stareţul Dionisie duhovnicul de la Sfântul Munte Athos


Duhovnicul are harul cel dumnezeiesc, prin punerea mâinilor arhiereului, ca să te sfătuiască cât îl duce mintea, cât are el darul de la Dumne¬zeu. Sub nici un motiv el nu te va sfătui spre răul tău. Mă¬car cât de simplu să fie el, o să te sfătuiască spre folosul tău. Şi, dacă te ai dus cu smerita cugetare în sufletul tău, să ştii că atunci se pogoară harul Sfântului Duh spre mintea du¬hovnicului şi o să spună aşa nişte cuvinte că şi el o să se mire de unde i a dat Dumnezeu mintea aceea, ca să te sfă¬tuiască pentru salvarea sufletului tău care e împotmolit în greutăţile păcatului. Ăsta i har dumnezeiesc, har dumne¬zeiesc, de aceea Sfinţii Părinţi ne poruncesc aşa. Bine, sunt unii, duhovnici îndumnezeiţi, apropiaţi de Dumnezeu cu totul, şi sunt alţii, simpli, dar harul acela al duhovniciei tot îl au. […]


Eu nu cred că o să se găsească sau să fie vreun du¬hovnic care să nu te sfătuiască cât îl duce mintea, care, dacă i zici că ai făcut un păcat, să ţi zică: „Nu i nimic, frate, fă tot aşa, că nu i nimic, eh…”. Nu cred că o să fie un aşa du¬hovnic! Dacă am căzut în vreun păcat sau altul, datoria lui este să te sfătuiască să te depărtezi de păcat cât poţi, ca să te îndreptezi. De aceea, să nu întârziem a ne spovedi, că ori de câte ori se duce omul plin de păcate la un duhovnic, ori¬cât de depărtat ar fi el de Dumnezeu, când iese de la du¬hovnic este atâta de uşor, parcă zboară. Se duce greutatea păcatelor din bietul suflet împotmolit în răutate. Şi, prin spovedania lui şi cu binecuvântarea pe care o face duhov¬nicul asupra capului tău, se iartă păcatele şi de acuma su¬fletul se bucură.

Acuma o rămas ca să pui început tu singur, să nu mai faci ceea ce ai făcut, nu că: „bine că am scăpat de la duhovnic, de acuma mă duc şi urmez ca şi până acuma”. Nu! Trebuie să te osârduieşti. Ori de câte ori ai căzut, să te scoli. Primejdia cea mare este când nu te scoli din căderea aceea primejdioasă. Dacă te ai sculat, eşti câştigat. […]

Vedeţi bunătatea lui Dumnezeu cea dumnezeiască? Dumnezeu numai pentru păcătoşi a venit în lume, nu i aşa? Ştim cu toţii, pentru păcătoşi. Dumnezeu n o să i muncească pe păcătoşi pentru că s pă¬cătoşi, o să l muncească pe cel care nu s a pocăit. Nu zice în Sfânta Scriptură: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însăr¬cinaţi şi îngreunaţi cu toate felurile de păcate, veniţi, că numai la Mine veţi afla odihnă”?

Omul, dacă n are pacea sufletească, nu este aproape de Dumnezeu, şi de aceea Mântuitorul zice: „Veniţi, ajunge cât aţi păcătuit, ajunge cât v aţi făcut de cap, ajunge cât M aţi amărât. Veniţi la Mine şi vă spovediţi”. Orice păcat ai avut, dacă l ai spovedit cu smerita cugetare, cu smerenie şi cu părere de rău, într aceeaşi secundă eşti curat şi primit de Dumnezeu, citindu ţi duhovnicul dezlegarea. Şi vedeţi bu¬nătatea lui Dumnezeu? N a pus un înger să spovedească, că noi, ca oameni, poate am fi spus: „Cum să mă duc la un înger să mă spovedesc?” A pus tot nişte preoţi, oameni cu harul lui Dumnezeu – prin citirea episcopului, preotul este făcut duhovnic şi acesta are putere să te dezlege şi să ţi dea canonul cuvenit, după Sfintele Canoane ale Bisericii. Şi te ai curăţat desăvârşit de păcate. De aceea, Dumnezeu o să ne pedepsească nu pentru că suntem păcătoşi; o să ne pe¬depsească de ce nu ne am pocăit, fiindcă nu i în altă parte, ci numai la Dumnezeu este iertare.

Lumea aceasta pe care o vedem e vicleană; te iartă cu un scop, dar Dumnezeu te iartă desăvârşit ca să poţi intra întru Împărăţia Cerurilor. Însă după ce ne spovedim, să ne osârduim cu ajutorul Domnului, ca să nu ne întoarcem înapoi iarăşi, ca şi câinele la vărsătura lui. Şi dacă iar am căzut, iar să te duci la duhovnic, că, vezi, de şaptezeci de ori câte şapte ne iartă Dumnezeu. Dar totul e ca noi să nu fa¬cem păcatele cu scop: „Mă duc să fac păcatul şi apoi mă duc să mă mărturisesc.” Nu! Că te înşeală vrăjmaşul, Sa¬tana. Când fără să vrei faci păcatele e altceva. Ca om, ai alunecat… Ori de câte ori ai cădea, să nu rămâi într aceeaşi fărădelege. Scoală te, că Dumnezeu e aproape de fiecare din noi. Fără spovedanie nu se poate mântui nimeni. Că oameni suntem, şi de mici copii începem a greşi. […] Numai să te osârduieşti să faci canonul ce ţi l a dat duhovnicul şi te duci în rai! Dar dacă nu te spovedeşti, s a terminat; veşnicia ia¬dului, pieirea te aşteaptă. […]

Duhovnicul nu i altceva decât un martor că într adevăr te ai spovedit. Acolo este Hristos Dumnezeu şi dacă te spovedeşti cu sinceritate şi n ascunzi nimica, ţi se iartă păcatele. Dar aşa, dacă te duci cu vicleşug, unele le spui, iar altele nu le spui, te păcăleşti singur. Nu l poţi în¬şela pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ştie şi gândurile, şi rămăşiţa gândului fiecăruia din noi. Aşa, dacă te duci la duhovnic cu adevărată credinţă şi dragoste şi spui tot, cu desăvârşire, cum s a întâmplat şi ce ai pătimit, atunci ţi se iartă tot. Dar dacă ascunzi, înseamnă că eşti fals. Şi dacă eşti fals, n ai făcut nimic.

Din Stareţul Dionisie duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. 1, Prodromos, 2009

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...