"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Comuniunea ca lucrare a iubirii


        Lucrarea iubirii este lucrarea devenirii. Ca și chip al lui Dumnezeu, omul se regăseşte pe sine în comuniune. Chipul lui Dumnezeu în om este „un chip al Treimii și el se arată în comuniunea umană”[1]. Omul nu poate trăi în singurătate, dar nici nu poate intra în relaţia de comuniune cu Dumnezeu fără ca mai întâi să-L fi cunoscut. Descoperirea lui Dumnezeu se lucrează prin aproapele. Dumnezeu Se lasă cunoscut, pogorându-Se la puterea de pricepere a omului. Înţelegem lucrul acesta prin textul de la Matei 25, 31-46, în care Dumnezeu, sub chipul împăratului, Se identifică cu aproapele ce se află în nevoi, chipul cel mai smerit al omului: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceştia fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Aproapele meu, prin nevoia lui sau a mea, mă învaţă să comunic.
Omul se izola dacă ar fi fost zidit de la început fără nevoi, într-o deplină perfecţiune. El nu mai simţea nevoia de a interacţiona cu cei din jurul său. Tocmai aceste nevoi ale lui îl determină să intre în comuniune cu semenii săi. Nevoia omului este punctul de plecare în vederea realizării unei comuniuni. Ea nu trebuie identificată doar în plan material: nevoia de mâncare, de băutură, de îmbrăcăminte, de prezenţă ş.a., ea tinde spre sufletesc pentru ca de acolo să poată identifica nevoia comuniunii cu Dumnezeu. În grădina Raiului, Adam era într-o comuniune cu Dumnezeu, dar nu înţelegea deplin această comuniune la care era chemat. Se simţea diferit, neregăsindu-se nici în Dumnezeu, nici în lumea creată. „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18). Lucrarea omului la sinele său, spre asemănare cu Dumnezeu, este începută în lucrarea de comuniune cu aproapele.
Iubirea are capacitatea virtuală de a deveni subiect al iubirii divine şi, într-o măsură oarecare, chiar tinde spre aceasta. În aceasta stă chipul dumnezeiesc în el. Dar Iubirea însăşi în deplinătatea ei nu o poate avea de la sine, ci o primeşte de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă că asemănarea nu o poate dobândi decât în comuniune cu Dumnezeu[2].
Comuniunea nu este doar statul de vorbă cu două sau mai multe persoane, ea este mult mai deplină. Ea cuprinde comunicarea verbală, dar şi pe cea nonverbală. Este orientată spre acelaşi ţel, este interactivă, presupune implicarea şi interacţiunea cu persoanele din jurul nostru. În ea se regăseşte atenţia îndreptată spre nevoia celui de lângă mine. Comuniunea are la bază libertatea. Nu se poate vorbi despre o comuniune forţată nici cu aproapele şi nici cu Dumnezeu. Comuniunea obligată sau creată într-un cadru egoist nu este iubire. „Comuniunea adevărată - spune părintele Stăniloae - se dezvoltă printr-o atenţie îndreptată spre ceilalţi oameni şi spre lume ca operă a lui Dumnezeu, asociată cu o frânare a pasiunilor ca porniri nesfârşite de finit, cu o cultivare a virtuţilor care culminează în iubirea de persoane, de Dumnezeu ca persoană, deci ca absolut adevărat.”[3]
Firescul omului este de a fi în comuniune. Ideea singurătăţii îi aduce teamă, deoarece este străină de fiinţa sa. Izolarea omului este un accident existenţial. În Eden, prin căderea în păcat, omul s-a izolat de Dumnezeu. Mândria a fost dintru început păcatul care a rupt viaţa de Viaţă. La început, Lucifer, „care din trufie şi-a încordat grumazul oarecând şi s-a lepădat de slujba sa prin neascultare, şi pe îngerii cei împreună cu dânsul potrivnici, care s-au făcut diavoli”[4], s-a izolat de Dumnezeu, apoi Adam, tot prin neascultare; şi, în cele din urmă, de multe ori, noi ne însingurăm şi ne îndepărtăm de Cel care ne-a dăruit viaţa.
Îndată ce Adam a păcătuit, a şi ieşit din comuniunea cu Dumnezeu. Prin această ieşire, ochii lui au descoperit goliciunea din afara comuniunii şi teama, specifică singurătăţii. Adam, care înainte de păcătuire era mereu în comuniune cu Dumnezeu, acum, după săvârşirea păcatului, nu mai este de găsit. Prin strigătul chemare, adresat de Dumnezeu „Adame, unde eşti?”[5], El îl învită din nou să participe la comuniunea cea desăvârșită. În Atotştiinţa Sa, oare nu ştia Dumnezeu unde se ascunsese Adam? Prin acea chemare El vine în întâmpinarea lui Adam. El nu doreşte să-l ştie izolat de comuniunea cu Sine, în singurătate.
Repararea greșelii și reintrarea în relaţia de comuniune cu Dumnezeu este posibilă doar prin pocăinţă. Dumnezeu îl reinvită pe om la comuniunea Trinitară, însă nu fără lucrarea propriei voinţe, ci tot prin aceeaşi voinţă cu care a ieşit din comuniune. Pocăinţa este uşa prin care Dumnezeu îl invită pe om să pătrundă în această comuniune. Ca la spovedanie, îl cheamă spre pocăință: „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?” (Facere 3, 11) La fel o „spovedeşte” şi pe femeie: „Pentru ce ai făcut aceasta?”. Faptul că omul nu a intrat totuşi în comuniunea cu Dumnezeu se datorează răspunsului dat: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” – răspunde Adam (Facere 3, 12). Neasumarea greşelii este refuzul pocăinţei. Adam, neasumându-şi păcatul, ajunge să Îl învinovăţească pe Dumnezeu, Care i-a dăruit-o pe femeie, iar femeia pe şarpe. „Femeia pe care mi-ai dat-o TU, să fie cu mine...”
Singurul care îşi asumă această greşeală este Dumnezeu pe Golgota. Acest lanţ al învinovăţirii şi al neasumării a fost întrerupt de Însuşi Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Care, pe Golgota, Și-a asumat toată greşeala omului. El este Noul Adam, Care prin pocăinţa Lui, asumată prin jertfă, a continuat dialogul din Eden, însă, de data aceasta pe Golgota, locul suferinţei şi al izbăvirii omului prin jertfa Sa mântuitoare. „Da, Eu sunt vinovat pentru că Eu ţi-am dat femeia prin care ai păcătuit, dar nu spre păcătuire ai primit-o, ci spre ajutor”, este răspunsul lui Hristos către Adam, însă nu este un răspuns plin de reproș, ci unul real și salvator, prin care Își asumă și plata acelui păcat, prin răstignire.
Pocăinţa Fiului Omului, se face răspuns de intrare în comuniunea omului cu Tatăl. Prin Întrupare, Hristos Şi-a asumat, în locul omului, păcatul ce l-a condus pe om de la ieşirea din comuniunea cu Tatăl. Pocăinţa refuzată de către Adam, în grădina Raiului, la răcoarea serii[6], este actualizată, tot în amurgul zilei, pe la ceasul al nouălea, pe Golgota de către Hristos: „Eloi, Eloi, lama sabahtani?”, care se tâlcuieşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34), iar confirmarea intrării în comuniune a omului cu Dumnezeu o aflăm tot pe Golgota: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu” (Luca 23, 46). Strigătul de singurătate rostit pe cruce de către Hristos, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, este ecoul omenirii, care a fost ruptă de comuniunea cu Dumnezeu prin păcat. Hristos, prin jertfa Lui pentru păcatul omului, îl împacă pe acesta cu Dumnezeu, iar prin cruce îşi asumă şi efectul păcatului. Deşi a luat trup de om mărginit, Hristos nu a fost despărţit de comuniunea cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Căci nu se va putea în nici un fel inventa vreo tăiere sau împărţire, încât să poată fi cugetat Fiul fără de Tatăl sau Duhul despărţit de Fiul, ci se admite în Aceştia o negrăită şi neînţeleasă comunitate şi distincţie, nici deosebirea ipostasurilor netăind comuniunea firii, nici comunitatea firii neconfundând particularităţile semnelor.[7]
Datorită Jertfei lui Hristos, omul se poate împărtăşi din nou din comuniunea Dumnezeiască, prin harul Duhului Sfânt, putând de acum înainte să-şi continue drumul existenţial spre asemănarea cu Dumnezeu. Această posibilitate, redată omului de către Dumnezeu, nu se înfăptuieşte fără participarea nemijlocită a sa. Atunci când a fost creat, omul a fost creat în comuniunea dumnezeiască, însă această comuniune nu era desăvârşită, deoarece el încă nu luase parte deplin la alegerea ei. Prin faptul că a păzit o vreme porunca de a nu mânca din pomul „cunoştinţei binelui şi răului”, el şi-a arătat dorinţa de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu. Tocmai acea încălcare a poruncii a avut ca rezultat ieşirea din comuniunea cu Dumnezeu.
Ca urmare a redobândirii acestei comuniuni, prin Hristos, omul este liber în continuare, de a participa activ la comuniunea dumnezeiască, dar prin porunca înnoită: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). Atâta vreme cât omul rămâne în această poruncă, el rămâne om restaurat în Hristos. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23).
Cu fiecare ieşire din porunca dumnezeiască, ieşim şi din comuniunea ei, iar odată cu aceasta, şi din raiul duhovnicesc. Lucrarea lui Dumnezeu este desăvârşită şi nu are nevoie de repetiţie; Hristos nu Se răstigneşte pentru a doua oară, însă invitaţia Lui de a reintra în comuniune cu El, este într-un prezent continuu, până ce omul alege să-i răspundă prin pocăinţă. Din acel moment el intră în veşnicia lui Dumnezeu. Pocăinţa omului devine astfel un prezent continuu, până ce acesta reuşeşte deplin, prin harul Duhului Sfânt, să ia parte la comuniunea Treimică.
Colaborarea cu harul ajută pe om cu atât mai mult să-şi dobândească adevărata libertate, cu cât harul este energia lui Hristos, prin Care voinţa umană a fost cu adevărat restabilită. Omul colaborând cu harul, se restabileşte în umanitatea sa adevărată, după asemănarea lui Hristos. Sfântul Maxim zice, completând cuvintele de mai sus: „Şi dacă (Cuvântul) a avut voinţa natural ca om, a voit cu siguranță acelea pe care El ca Dumnezeu le-a sădit în fire, când a înfiinţat-o prin creaţie”.[8]
În lucrarea duhovniceasc omul parcurge întreaga istorie a omenirii. Primeşte, într-un mod gratuit, harul lui Dumnezeu ca pe o pregustare din comuniunea cu El, care urmează a se desăvârşi dacă omul alege să rămână în ea, prin păzirea poruncii. Porunca nu este la imperativ, ci la condiţional optativ, conferindu-i astfel omului libertatea alegerii. „Libertatea pe care ne-o dă Duhul merge mână în mână şi creşte cu viaţa spirituală. El e Duhul libertăţii, pentru că e Duhul vieţii şi, chemându-ne la libertate şi ajutându-ne să sporim în ea, ni se face pricină de viaţă.”[9]
În comuniunea cu Dumnezeu, prin împărtăşirea harului Duhului Sfânt, omul contemporan trăieşte ca întâiul Adam în rai. Deşi cuprins în lumea aceasta materială, desfătarea edenică este sufletească. Materia nu-l împiedică pe om să guste dulceaţa raiului prin harul lui Dumnezeu. Dumnezeu dăruieşte fiecărui suflet, ca efect al împărtăşirii din comuniune, atât cât îi este capacitatea de cuprindere și pe măsura deschiderii spre El. „Înainte de a fi atins de har, omul trăieşte gândind că totul e bine şi în rânduială sufletul lui. Dar când harul îl cercetează şi locuieşte în el, atunci se descoperă cu totul altfel şi numai când harul îl părăseşte din nou, îşi dă seama ce mare nenorocire este a trăi lipsit de har.”[10]
Nepriceperea şi „copilăria” cu care a tratat Adam relaţia de comuniune cu Dumnezeu, prin Harul Său, se identifică în omul contemporan, care, la rândul lui, pierzându-şi harul, iese din această comuniune. Părintele Sofronie de la Essex ne vorbeşte de o retragere a harului, însă nu din încercarea dumnezeiască, precum o ispitire, ci din libertatea omului de a conlucra cu păcatul în locul harului.
Îl părăseşte oare Dumnezeu pe om? Să fie acest lucru cu putinţă? Şi, în loc de a mai simţi ca mai înainte apropierea lui Dumnezeu, un nou simţământ se iveşte în suflet: Dumnezeu e nesfârşit de departe, inaccesibil, mai îndepărtat decât stelele și toate chemările ce-i sunt adresate se pierd în spaţii. Lăuntric sufletul îşi intensifică chemarea lui Dumnezeu, dar nu vede nici ajutorul Lui, nici chiar atenţia Lui. Totul devine anevoios, neobţinându-se decât cu preţul unor eforturi disproporţionate și care întrec puterile omeneşti. Viaţa devine o neîncetată suferinţă şi omul începe să aibă impresia că blestemul şi mânia lui Dumnezeu s-au abătut peste el. Mai târziu, când aceste încercări vor trece, va înţelege cu câtă atenţie a fost păzit în toate căile sale de negrăita Pronie a lui Dumnezeu.[11]
Momentul ieşirii omului din comuniunea dumnezeiască este momentul ieşirii lui Adam din rai. Odată cu pierderea comuniunii cu Dumnezeu, Adam a pierdut şi comuniunea cu natura, care altădată îi era supusă. Iadul pe care Adam l-a pregustat câtă vreme a mai rămas pe pământ şi pe care adesea îl gustă şi omul contemporan este iadul sufletesc. Tulburarea, mânia, neliniştea, deznădejdea etc. Toate acestea arată că orientarea omului este greşită. Sufletul reacţionează ca un senzor şi ne atenţionează de schimbarea traiectoriei. De abia acum, când conștientizăm iadul interior, începe lucrarea duhovnicească, de reorientare spre comuniunea cu Dumnezeu, prin pocăință. Fără înţelegerea a ceea ce ai pierdut, nu poţi începe căutarea.
Adam, părintele întregului neam omenesc, a cunoscut în Rai dulceaţa iubirii lui Dumnezeu. Pentru aceasta a suferit amarnic atunci când, din pricina păcatului, a fost izgonit din grădina Edenului şi a pierdut iubirea lui Dumnezeu. Se tânguia cu geamăt mare şi suspinurile lui umpleau toată pustia, căci sufletul lui era chinuit de un singur gând: „Am supărat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc”. Nu-i părea rău de Rai şi de frumuseţea lui, cât de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu care, în fiecare clipă şi fără de saţiu, atrage sufletul spre El.
În acelaşi chip, tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar care mai apoi a pierdut harul, trece prin chinurile lui Adam. Sufletul e bolnav şi încearcă o dureroasă părere de rău pentru faptul de a fi supărat pe Domnul Cel Preaiubit.
Adam tânjea pe pământ şi plângea cu amar. Pământul nu-i mai era drag şi suspina după Dumnezeu strigând:
„Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut?
Când eram cu El, sufletul meu era bucuros şi senin, și vrăjmaşul nu avea intrare la mine.
Dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, tulburând şi chinuind sufletul meu
De aceea sufletul meu doreşte de moarte pe Domnul.[12]
Omul poate pierde harul lui Dumnezeu foarte repede, deoarece nu are statornicia îngerilor. În acest sens, pocăinţa, care îl reintroduce pe om în comuniune cu Dumnezeu, trebuie să fie permanentă. Stările omului alternează permanent între bine şi rău, între lumesc şi duhovnicesc, între sine şi Dumnezeu. Harul Duhului Sfânt îi aduce omului echilibrul. Doar în har, omul poate desluşi binele de rău, alegând în cele din urmă binele; poate împăca lumea în care trăieşte cu lucrarea duhovnicească pe care o are în atenţie şi descoperă în sine planul lui Dumnezeu cu sine însuşi, comuniunea.
Pocăinţa devine pentru om uşă de intrare în comuniune cu Dumnezeu. Ea „este al doilea har, spune sfântul Isaac Sirul, şi se naşte în inimă, din credinţă şi frică... Ea este a doua renaştere”[13]. În pocăinţă, omul devine conştient de ceea ce este el cu adevărat şi de ceea ce a fost atunci când harul lui Dumnezeu era în el. Nevoia de a reveni la starea de dinainte de cădere îl motivează să caute orice indiciu care l-ar putea conduce într-acolo, „Căci motorul căinţei este iubirea”.[14]
După cum afirmam mai sus, pocăinţa lui Adam a fost actualizată de Hrisos prin jertfa Sa. Adam nu şi-a putut asuma greşeala. El L-a învinovăţit pe Dumnezeu pentru greşeala sa: „Femeia pe care mi-ai dat-o (TU),... aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”. (Facere 3,12) Dumnezeu Îşi asumă El greşeala primului om pocăindu-Se în locul lui, pentru întregul Adam. Modelul de pocăinţă lăsat lumii de Hristos devine astfel, pentru fiecare om, cale spre aceeaşi comuniune dumnezeiască, împreună cu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Noi nu avem un Adam vizibil, care să ne acuze, însă conştiinţa noastră este adamică. Îl regăsim în noi pe Adam cel vechi, învinovăţind pe altul, sau pe Adam cel nou (Hristos) asumându-Şi vina noastră, suferind El durerile morţii pentru noi.
Fiecare om creat „după chipul” lui Dumnezeu este chemat să devină „chip” în Hristos. „Să (re)dăm chipului (ceea ce este) după chipul (lui Dumnezeu), scrie Sf. Grigorie Teologul. Hristos a deschis drumul pentru realizarea acestui scop. Într-adevăr, naşterea lui Dumnezeu Cuvântul şi Iconomia Lui în trup nu se epuizează în răscumpărare, în eliberarea de urmările greşelii lui Adam. Domnul l-a izbăvit pe om de aservirea lui păcatului, diavolului şi morţii, dar a realizat şi lucrul pe care nu l-a realizat Adam. L-a unit cu Dumnezeu dăruindu-i existenţa adevărată în Hristos şi înălţându-l la rangul de făptură nouă. Hristos reprezintă mântuirea omului nu numai la modul negativ, izbăvindu-l de consecinţele păcatului protopărinţilor, ci şi pozitiv, întregind existenţa lui iconică dinainte de cădere. Relaţia Lui cu omul nu e numai tămăduitoare. Mântuirea omului e ceva mult mai larg decât răscumpărarea, ea coincide cu îndumnezeirea.[15]
De vreme ce Hristos S-a răstignit o dată pentru totdeauna şi pentru tot omul[16], nici răstignirea noastră nu este lipsită de comuniunea cu El. Noi nu vom simţi părăsirea lui Dumnezeu aşa cum a simţit-o Hristos pe cruce prin integrarea în Sine a întregului Adam, ci vom simţi comuniunea cu El. Tocmai prin această revelaţie, pocăinţa adevărată are în ea împletirea durerii cu bucuria, a asumării cu pacea. În pocăinţă devin tâlharul mântuit de pe cruce. Mă întâlnesc în chip tainic cu Hristos pe Golgota păcatelor ridicată de mine. Nu există un alt punct de întâlnire a lui Dumnezeu cu omul căzut decât pe Golgota. Aici este capătul păcatului început în Eden. Totuşi, vorbim despre păcat şi după răstignirea lui Hristos, ca o formă voită a omului de a alege să intre în comuniunea cu altceva decât cu Cineva. Pocăinţa noastră este o trezire la realitate prin nevoia sufletească de comuniune reală, iar nu virtuală, cu Dumnezeu.
Atât experienţa căderii din har, cât și experienţa dobândită prin lupta de reintrare în harul Duhului Sfânt îl aşează pe om într-o dependență totală față de Dumnezeu. Omul nu mai doreşte să fie lipsit de Dumnezeu, iar lucrarea pe care el o exercită în această „rămânere” lângă Dumnezeu este pocăinţa. Orice gând potrivnic comuniunii sale cu Dumnezeu, el îl simte ca pe o întinare, iar dorinţa de curăţire îi reînnoieşte pocăinţa cea dintâi. „Lupta sufletului împotriva vrăjmaşilor durează până la mormânt. Și dacă la războiul obişnuit este ucis numai trupul, războiul nostru este mult mai greu și mai primejdios, pentru că însuşi sufletul poate pieri în el.”[17] Experienţa morţii pe care a avut-o omul, prin lipsa harului, face să crească în el o dorinţă de a se preda pe sine întru totul lui Dumnezeu. Dependenţa de Dumnezeu nu este slăbiciune, ci o comuniune deplină la care omul ajunge prin pocăinţă.
Nici această pocăinţă nu este desăvârşită. Omul simte nevoia să integreze în sine întreaga lume cu păcatele ei şi să trăiască pocăinţa lumii ca pe propria pocăinţă. În această stare de trăire a pocăinţei, el redobândeşte starea de stăpân al lumii, responsabil de căderea ei. Starea aceasta nu este pur omenească, ci este parte a comuniunii dumnezeieşti, pe care Dumnezeu Tatăl, din iubirie pentru lume, a integrat-o în Sine prin Hristos Fiul Său, menţinând-o în Sine permanent, prin împărtăşirea Sfântului Duh.
Omul care poartă în el pe Duhul Sfânt, chiar dacă nu în mod deplin, suferă pentru toţi, ziua şi noaptea; inima lui e plină de milă pentru întreaga zidire a lui Dumnezeu şi mai cu seamă pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se împotrivesc Lui, şi care pentru aceasta, vor merge în focul chinurilor. El se roagă pentru ei ziua şi noaptea, mai mult decât pentru sine însuşi, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Domnul.[18]
Comuniunea omului cu semenii săi și în special cu Dumnezeu, Care cuprinde prin iubirea Sa întregul cosmos, este împărtășire de viață. Chiar dacă iubirea omului este îndreptată doar spre semeni, făcând abstracție de Dumnezeu prin necredința sa, el poate gusta din viață. Iubirea dă viață omului și se dezvoltă (pentru că ea nu este statică, ci are o dinamică evolutivă), în cadrul comuniunii interpersonale. Cu toate acestea, în relația de comuniune dintre oameni, iubirea omului rămâne mărginită. Când în relația de comuniune a omului este invitat și Dumnezeu (pentru că El nu forțează libertatea omului, ci așteaptă deschiderea lui), iubirea omului tinde spre nemărginit. Astfel că, Dumnezeu zidindu-l pe om spre veșnicie, i-a dat această posibilitate a împlinirii lui prin comuniune. Prin comuniunea cu Dumnezeu, omul devine nemuritor, împărtăşindu-se din nemurirea Lui; devine iubire împărtășindu-se din iubirea Lui, devine dumnezeu prin comuniunea cu Dumnezeu. Această comuniune a omului cu Dumnezeu nu-i schimbă firea sa omenească, el păstrându-şi caracteristicile sale personale, trăiește antinomii dumnezeiești. Comuniunea este cadrul iubirii dumnezeiești în care este invitat omul, „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21).


[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 275

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă - Ascetica şi mistica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 256

[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 274

[4] Expresie din Moliftele Sfântului Vasile cel Mare

[5] Facere 3, 9

[6] Facere 3, 8

[7] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 200

[8] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti -1997, p. 210

[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 208

[10] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sf. Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, p. 91

[11] Arhimandritul Sofronie, Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul, ... p. 219

[12] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei ... p. 206

[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, ...p.104

[14] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă..., p.107

[15]  Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu, p. 80

[16] Romani 6,6-11

[17] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei...p. 194

[18] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei,... p. 118


Pocăința ca lucrare permanentă a omului


 Prima lucrare duhovnicească la care este chemat omul căzut, de către Hristos, este pocăința. „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Acest îndemn dumnezeiesc este o invitaţie de pregătire adresată omului în vederea refacerii legăturii dintre el și Dumnezeu, legătură ruptă prin păcat. Legătura omului cu Dumnezeu se reface doar prin pocăință. Când omul conștientizează că a greșit și își asumă partea sa de vină, punând-o înaintea lui Dumnezeu, prin rugăciune spre împăcare cu El, atunci Dumnezeu îi și dă mărturie de împăcare cu el prin harul Duhului Sfânt. „Dacă în clipa în care simți că nu ești în rânduială – spune Sfântul Paisie Aghioritul - și spui cu smerenie: <>, Dumnezeu iartă, ajută și dă harul Său, iar dacă moartea te va afla în starea aceasta, te vei mântui.” Iubirea lui Dumnezeu îl așteaptă pe om să reintre în comuniune cu El. Să ne gândim la un părinte, care, văzându-și fiul rănit, îl cheamă să-i trateze rana. Acesta este Dumnezeu, Părintele, Care cu milă și iubirie mângâie și vindecă toate rănile sufletului nostru.


Păcatul ne produce rana, iar noi suntem chemați să ne dorim și să mergem spre vindecare. Faptul că nu răspundem chemării părintești spre vindecare se datorează întâi de toate propriei voințe. Din diferite considerente rămânem de multe ori cu rana deschisă, iar aceasta, în loc să se vindece, se agravează. De multe ori, abordarea greșită a păcatului și a relației cu Dumnezeu ne face să nu avem curajul să-I zicem: „Iartă-mă!” Rușinea de a mărturisi păcatul săvârșit, îndreptățirea propriului păcat, („nu a fost vina mea”, „altcineva m-a ispitit”, „din cauza lui/a ei am păcătuit” ș.a.), conștientizarea slăbiciunii față de păcat și gândul repetării lui, ne fac să nu arătăm Doctorului rana sufletească. Deși este dureroasă din punct de vedere sufletesc, motivele mai sus-menționate ne fac să ducem cu noi o suferință din ce în ce mai apăsătoare.

Cel care se îndreptățește pe sine nu află odihnă, nu are mângâiere. Pe cel care se îndreptățește pe sine, sinea lui îl îndreptățește? Sinea lui, conștiința lui nu-l îndreptățesc și nu are odihnă. Iar aceasta arată că este vinovat. Cum le-a rânduit Dumnezeu! A dat omului conștiința. Înfricoșător! Cineva poate reuși ceea ce dorește, fie în chip barbar, fie cu viclenie, fie cu lingușire, dar nu va afla odihnă. Din aceasta el singur poate depista că nu merge bine. Prin îndreptățire omul orbește sufletește. 
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III , pp.101-102)

Ca să înțelegem lucrarea pocăinței, care cere o dorire continuă a ei, este bine să conștientizăm faptul că iubirea lui Dumnezeu îndreptată spre noi nu suportă să ne știe în suferință. Ideea unui dumnezeu aspru, dornic de a-l pedepsi pe omul păcătos, este străină de duhul ortodox. Nu putem vorbi de o mai mare suferință ca aceea de a ne sustrage de sub harul lui Dumnezeu, îndreptându-ne atenția spre dorințele egoiste. Dumnezeu dorește comuniunea; reîntoarcerea omului păcătos, prin pocăință, spre comuniunea dumnezeiască produce mai mare bucurie în cer, „decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7). Prin pocăință Dumnezeu „reciclează” păcatul  pe care I-l punem înainte, curățindu-ne prin harul Duhului Sfânt. De aceea, atunci când mergem înaintea lui Dumnezeu cu rugăciunea noastră, ea trebuie să cuprindă în sine pocăința noastră, pentru ca noi să putem dobândi har în rugăciune.

Pocăința este diferită de lamentație, atât prin lucrarea ei, cât și prin efectul produs, deși amândouă au elemente comune. Atât pocăința, cât și lamentarea au ca lucrare comună recunoașterea propriei greșeli, părerea de rău, dorința de a nu mai greși. Diferența dintre cele două constă în faptul că lamentarea îl oprește aici pe om ca lucrare, iar pocăința îl îndreaptă pe om spre Dumnezeu. Prin cultivarea pocăinței, sufletul știe că doar Dumnezeu poate să-l izbăvească de păcat, de aceea păcatul conștientizat și asumat este pus înaintea lui Dumnezeu cu rugăciune: „Iartă-mă, Doamne, pentru că am păcătui cu...!” „Când omul are multă smerenie, își recunoaște greșeala - spune iarăși Sfântul Paisie - ... atunci Hristos se va purta cu îngăduință și-l va ierta. <>” 

Un simplu „iartă-mă!”, fără a menționa păcatul pentru care vreau să mă curățesc, nu aduce harul mult așteptat. Tendința noastră în raport cu păcatul este duplicitară. Pe de-o parte, îl dorim și alergăm după el, pe de altă parte, îl urâm, încât nici nu am vrea să știm că l-am făcut. Lucrarea duhovnicească presupune o tendință unitară. Dacă am dorit păcatul, îndulcindu-ne de el, să ni-l asumăm și să mergem cu el înaintea lui Dumnezeu spre a fi curățiți de El. Măsura iubirii dumnezeiești nu este asemănătoare cu cea a omului. Din punct de vedere omenesc, iertarea este limitată - „Iar ai greșit?! Până când crezi că te pot ierta? Nu te mai îndrepți niciodată?” Însă, din punct de vedere dumnezeiesc, iertarea este nemărginită - „Iar ai greșit?! Până când vrei să rămâi nevindecat?” „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!” (Matei 11, 28)

Din punct de vedere ortodox, pocăința este o stare ce ține de prezent - „Mă pocăiesc pentru ce am făcut din trecut până acum”. Din punct de vedere neoprotestant, pocăința este la trecut - „M-am pocăit, duc o viață nouă în Hristos”. Vederea propriului păcat este dar dumnezeiesc. Păcatul întunecă vederea sufletească, iar harul o luminează și în lumina harului dumnezeiesc putem spune ca psalmistul David: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4). Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se vede mai păcătos. Citind rugăciunile Sfinților Părinți, vedem că în rugăciunea lor ei se vedeau foarte păcătoși; mai păcătoși decât ne vedem noi. Prin enumerarea păcatelor, pe care ei le mărturisesc în rugăciuni, Sfinții Părinți nu fac un demers pedagogic pentru noi, ca să ne regăsim în acele păcate, ci ei trăiau cu adevărat drama păcatului, pe care îl vedeau prezent în viața lor, firește, la un grad mult mai fin, în lumina harului. Cu cât aveau mai mult har, cu atât aveau mai multă lumină dumnezeiască în ei și, totodată, își vedeau cel mai fin păcat. Faptul că nu vedem propriul păcat nu înseamnă că nu am păcătuit, ci că lumina care este întru noi este întuneric.

Știm din citirea Vieților Sfinților, din învățătura și din scrierile lor, că nici unul dintre ei nu și-a străbătut calea fără vremelnice abateri, căderi sau înclinări către păcat. Toți, fără excepție, s-au mântuit prin pocăință. Astfel când se ivește în noi simțământul că suntem cu adevărat rod al întunericului iadului – iată doritul rezultat al științei duhovnicești. Și, precum știți, în rugăciunile Marelui Post este necontenita cerere ca Domnul să deschidă „ușile pocăinței”, această cale împărătească dintru întunerecul păcatului și al morții, către Dumnezeu Tatăl întru a Sa Împărăție, cea luminată de Soarele cel neapus.
... Paradoxală priveliște: pocăința – prin simțământul ei – este o durere, o dureroasă căință față de ce suntem și cum ne vădim a fi din zi în zi. Cu cât mai dureroasă devine ea, cu atât este mai lucrătoare în renașterea noastră întru „omul cel nou” și în întoarcerea lui la chipul desăvârșit al Dumnezeului ce ne-a zidit. Și cu toate că este un simțământ dureros, totuși, cumva curios, împlinește duhul pocăinței păcătosului și începem să iubim această stare a pocăinței.
Noi în toată vremea călătorim pe calea învinuirii de sine, și dacă se află în noi loc, atunci Dumnezeu Însuși Se pogoară în „pivnița” noastră, întunecată pivniță (nu zic „etaj”, ci „pivniță”), și ne ridică la Sine. Și când se pogoară în „pivnița noastră”, în chip străin, prezența Sa preface totul întru fericita Împărăție a Tatălui.
(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, volumul al doilea, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, pp. 83-84)
Lucrarea pocăinței este lucrarea duhovnicească ce ne împacă cu Dumnezeu și ne face părtași comuniunii cu El. Întrucât omul nu are statornicie în bine și în curăție, simte nevoia de a-I cere mereu lui Dumnezeu iertare, curățirea de păcate, împăcarea cu El și ne părăsirea harului. „Dacă greșesc și mă pocăiesc sunt iertat în aceeași clipă. Dacă am duh de nevoință, încet-încet pot consolida o stare, dar până atunci oscilez.” Pocăința continuă îl angajează, totodată, într-un urcuș duhovnicesc menținându-l aproape de Dumnezeu. Omul nu trebuie să păcătuiască pentru a avea o pocăință continuă, gândind că, odată împăcat cu Dumnezeu, nu va mai cădea. Este nevoie de lumina harului dumnezeiesc ca să-i lumineze cele dinlăuntrul lui. 

Elementul cel mai important din lucrarea pocăinței este sinceritatea. Sufletul omului simte când se apropie de el un gând viclean sau unul sincer. În sinceritate el se simte liber, în timp ce viclenia îl îngreunează. În sufletul omului care-I cere lui Dumnezeu să-l ierte pentru un anumit păcat, trebuie să se nască dorința sinceră de a evita orice prilej de a se întâlni din nou cu păcatul. Iar dorința sufletească trebuie să-i fie îndreptată spre voință. Sinceritatea în pocăință îi dăruiește voinței elan și putere, în timp ce gândul viclean al sufletului omoară voința omului. Dumnezeu dă mult har sufletului sincer și smerit. Sufletului care a primit gândul viclean îi lasă libertatea pe care și-a cultivat-o. Cercetarea sufletească nu trebuie făcută într-un mod scolastic - ce este și ce nu este păcat sau de câte ori a fost făcut păcatul - căci sinceritatea sufletească mă va conduce la simțirea păcatului, dar și al iertării lui, prin pocăință. Dacă iertarea și împăcarea cu Dumnezeu nu sunt simțite prin harul dumnezeiesc înseamnă că trebuie schimbată abordarea pocăinței: din cea scolastică, rațională, în cea firească, simțită; iar această schimbare se face printr-o raportare corectă și printr-o abordare sinceră în relația noastră cu Dumnezeu.

Sinceritatea înmoaie inima, care apoi izvorăște lacrimi. Părinții Bisericii vorbesc despre o autentică pocăință, atunci când au în vedere rugăciunea însoțită de lacrimi, întrucât ele nu pot izvorî decât dintr-o inimă „frântă și smerită”. Omul are multe feluri de lacrimi, izvorâte din multe stări ale inimii. Un lucru însă este foarte clar, și anume: inima împietrită nu poate izvorî lacrimi. Chiar dacă am avea lacrimi de bucurie sau de întristare, de durere sau de invidie, de necaz sau de compătimire, toate acestea izvorăsc dintr-o inimă înmuiată și ele pot fi ușor îndreptate spre pocăință. Pocăința schimbă valoarea lacrimilor, deoarece ea schimbă starea sufletească a omului. De aceea învățătura Sfinților Părinți spune că singurele lacrimi ferite de păcat sunt lacrimile de pocăință.

Câtă vreme se poate ajunge la înmuierea inimii, toate lacrimile sunt de dorit. Harul lui Dumnezeu, primit prin pocăință, dă sens stărilor sufletești izvorâtoare de lacrimi. Astfel, lacrimile de bucurie sunt transformate în lacrimi de pocăință spre slavoslovire „Slavă Ție, Doamne!”; lacrimile de întristare, de durere sau izvorâte din trăirea unui necaz devin, prin lucrarea pocăinței, lacrimi de mângâiere și de liniștire sufletească; lacrimile de compătimire sau din invidie pot fi îndreptate spre lacrimi de pocăință a unei rugăciuni curate. Pocăința schimbă valoarea lacrimilor, ridicându-l pe om la comuniunea dumnezeiască, iar omul, în starea lui sufletească, simte mângâierea și atingerea lui Dumnezeu.

Ce este mângâierea dumnezeiască? O să vă dau un exemplu, ca să înțelegeți mai bine. Un copil face o poznă mică: strică, de pildă, o unealtă a tatălui său, iar după aceea se mâhnește și plânge, deoarece el o consideră foarte mare. Cu cât plânge mai mult şi își recunoaște greșeala ce a făcut-o și suferă, cu atât mai mult tatăl lui îl mângâie spunându-i: „Nu-i nimic, copilașul meu nu te mâhni! Vom cumpăra alta”. Acela însă, văzând afecțiunea tatălui său, plânge mai mult, din mărime de suflet. „Nu pot să nu mă mâhnesc. Iată, acum trebuie unealta, iar eu am stricat-o”. „Copilașul meu, nu-i nimic, era veche”, îi spune din nou tatăl. Dar acela iarăși se mâhnește. Și cu cât acela se mâhnește, cu atât mai mult tatăl său îl strânge în brațe, îl sărută și îl mângâie. Așa și aici, cu cât omul suferă mai mult pentru păcătoșenia sa sau pentru nemulţumirea sa față de Dumnezeu și plânge cu mărinimie că l-a mâhnit pe Dumnezeu-Tatăl cu păcatele lui, cu atât Dumnezeu îl răsplătește cu veselia dumnezeiască și-l îndulcește lăuntric. Mâhnirea aceasta are durere, dar are și nădejde și mângâiere.
Dar cel care dorește mângâiere dumnezeiască nu trebuie să ceară mângâiere. Ci trebuie să-și simtă greşeala sa, să se pocăiască și atunci mângâierea dumnezeiască va veni singură. Cândva, în Sfântul Munte s-a creat o problemă în care unii s-au compromis. Întâmplător m-a întâlnit unul dintre cei ce se compromiseseră și mi-a spus: „Ah, cât de mult doream să te văd ca să mă mângâi!”. Și aceasta pentru că îl „scuturase de praf” cineva. Însă cel care îl scuturase avea dreptate. Când am auzit, m-am mirat! Să ceară mângâiere, cu toate că greșise! Dacă nu ar fi cerut mângâiere, ci s-ar fi fi smerit și ar fi spus: „Am greșit, Dumnezeul meu!”, ar fi venit mângâierea dumnezeiască înlăuntrul său. Însă acela, deși greșise, voia să-i spun: „Nu-i nimic, nu te mâhni! Nu a fost atât de mare greșeala ta. Nu ești numai tu vinovat, ci este de vină și acela”. Ei, dar ce mângâiere este aceasta? Aceasta este bătaie de joc. Mângâierea dumnezeiască vine din pocăință. (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III , pp.186-187)

Pocăința, ca lucrare a omului, trebuie să fie permanentă, deoarece și tendința omului spre păcat este permanentă. Când am căzut în păcat avem nevoie de pocăință, pentru a fi ridicați la comuniunea și iubirea dumnezeiască. Dacă nu am căzut în păcat, în ciuda ispitelor ce ne-au ademenit, avem nevoie să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-a îndrumat și ne-a întărit în slăbiciunea noastră, ferindu-ne de căderea în păcat. Atât nevoia de ridicare din păcat, cât și cea de mulțumire pentru necăderea în păcat sunt lucrări ale pocăinței și ne leagă de Dumnezeu. Pocăința reface legătura între om și Dumnezeu, legătură ce s-a stricat prin păcat, dar o și menține. Câtă vreme omul rămâne în pocăință, puține sunt șansele de a recidiva în păcat.

Sufletul - zestrea nepreţuită a omului

Omul, prin suflare dumnezeiască, a devenit viu - ne spune Sfânta Scriptură. Vitalitatea sufletului se datorează înrudirii omului cu Dumnezeu, înrudire pecetluită prin chipul dăruit acestuia. Prin această înrudire, sufletul omului este nemuritor, rațional (cuvântător), „căci nemuritorul este rațional”.

La rândul ei, această nemurire a fost sădită în om ca o posibilitate de a participa în mod conştient și liber la comuniunea Sfintei Treimi. Participarea omului la această comuniune este alegerea și dorința lui de a se împărtăși din dumnezeire. Omul, împărtășindu-se din comuniunea cu Dumnezeu, devine dumnezeu. Există însă diferenţă între Dumnezeu și omul îndumnezeit: Dumnezeu este necreat, iar omul există prin creație și participare la comuniunea Sfintei Treimi. Această participare presupune împărtășire prin harul dumnezeiesc, dar, în acelaşi timp, și urmare a voinței dumnezeiești. 

Omul a părăsit grădina raiului ca urmare a păcatului săvârşit treptat şi s-a obişnuit să trăiască în lumea văzută, care este un reper pentru cea nevăzută. De-a lungul timpului, el şi-a îndreptat căutarea spre o cunoaștere concretă a lui Dumnezeu și a lumii nevăzute sau a sufletului omenesc, prin utilizarea „unităților de măsură” ale rațiunii. Astfel, au fost promovate mai multe învățături despre suflet, unele eretice, depărtându-se de adevărul dumnezeiesc, iar altele dogmatice, fiind conforme cu Revelaţia dumnezeiască.

Biserica a despărțit învățătura revelată, cea adevărată, de cea eretică, stabilind o normă pentru întreaga biserică. Cu toate acestea, biserica descoperă într-un mod epectatic sensuri noi și mai profunde în ceea ce priveşte învăţătura despre suflet, dar neîndepărtându-se de dogma hotărâtă în Sfintele Sinoade.


În acest sens, nu putem vorbi despre o sistematizare concretă a învățăturii despre suflet, nevoia omului de a cunoaște fiind strâns legată de experiența concretă. Sfântul Ioan Damaschin, alături de alţi teologi, încearcă să concretizeze învățătura despre suflet, punând-o ca fundament de la care pornesc alte înţelesuri mai profunde.

Sufletul este o substanță vie, simplă, necorporală, prin natura sa, invizibilă ochilor trupești, nemuritoare, rațională, spirituală, fără de formă; se servește de un corp organic și îi dă acestuia puterea de viață, de creștere, de simțire și de naștere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. Sufletul este liber, voliţional, activ, schimbător, adică schimbător prin voință, pentru că este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin harul celui care l-a creat, Care l-a adus la existență.

Omul, neînţelegând esenţa dumnezeiască, nu poate descoperi şi nici nu poate înțelege esenţa sufletului, care este suflare dumnezeiască. Nu o putem compara cu nimic din cele cunoscute nouă. Putem doar intui cadrul care defineşte sufletul, prin identificarea manifestărilor acestuia. Şi această intuiţie este mărginită, deoarece ea este identificată doar cu unităţile de măsură cunoscute de om. Din cele afirmate, concluzionăm faptul că sufletul este raţional, deoarece omul, în comparaţie cu lumea ce-l înconjoară, este singurul care poate înţelege - prin cugetare, prin logică, prin analiză, prin calcule ş.a. - unde se află, pentru ce se află şi ce are de făcut (locul, scopul, acţiunea – fapta); este sensibil, capabil să simtă starea lucrurilor ce-l înconjoară. Simte bucuria, dragostea, pacea, blândeţea, fericirea, bunătatea, curăţia ş.a.; bineînţeles, simte şi opusul lor, fiind înzestrat și cu libertate sau cu voinţă liberă, nu doar cu instinct. Ca urmare a acestei înzestrări, el poate să se opună sau să se supună instinctului; poate să aleagă cugetarea cea bună sau pe cea rea; poate să aleagă să urmeze chemării nobleţei sau sălbăticiei. 

Aceste însuşiri personale ale sufletului (rațiune, simțire și voință liberă), identificate fiecare în parte după acţiunile pe care le lucrează, nu pot spune cu claritate ce este el, sufletul. Omul poate să se guverneze singur sau cu ajutor, folosindu-se de aceste însuşiri. Fiind sădite în chipul omului de către Dumnezeu, ca dar, acestea îl conduc pe om spre apropiere sau spre depărtare de scopul pentru care au fost date. Chiar dacă au fost date omului ca mijloace spre atingerea scopului fiinţării sale, totuşi Dumnezeu îi respectă acestuia guvernarea liberă a lor. Îl însoţeşte şi-l călăuzeşte permanent, tot prin ele, cu harul Său, în măsura în care voinţa liberă a omului este îndreptată spre El.

Însuşirile sufleteşti nu funcţionează în paliere paralele, individuale, ci în sinergie. În scrierile Sfinţilor Părinţi am auzit vorbindu-se despre o inimă a minţii şi o minte a inimii, înţelegând prin aceasta că inima, ca organ al sensibilităţii, conştientizează sentimentele, iar mintea, ca organ al cugetării, nu rămâne într-o analiză rece, sentenţioasă, ci găseşte modul cel mai potrivit de a armoniza rezultatul cugetării cu cel al nobleţei. Voinţa liberă a omului este înfăptuirea şi acţiunea celor două puteri sufleteşti.

Putem spune - intuind prin aceste puteri sufletești, însuşirile sufletului - într-un mod apofatic, că Dumnezeu, prototipul chipului din om, nu este doar Cineva acolo sus, impersonal sau doar o putere; El este Persoană: cu raţiune, căci toate le-a făcut într-o rânduială bună, după legi fixe, de la detalii nanometrice şi până la distanţe măsurabile în ani-lumină, toate într-o logică şi ordine dumnezeiască; cu sensibilitate şi delicateţe dumnezeiască – pentru că toate le-a făcut cu sensibilitatea: organele de recepţie şi de transmitere a sentimentelor, biologicul, culorile, texturile lucrurilor materiale (de la gaz la solid) ş.a.; şi cu voie liberă, omniprezent, nemărginit, ce cuprinde întreaga lume creată, toate făcându-le din dragoste. Pe toate acestea le putem sesiza, deoarece suntem chip al Său. Însă rolul cel mai important al chipului lui Dumnezeu în noi îl constituie comuniunea cu El. 

Împărtăşirea prin comuniune este posibilă doar într-un mod conştient, simţit şi liber. Comuniunea ne uneşte cu semenii noştri şi cu Dumnezeu, devenind un întreg, dar necontopiţi, păstrându-ne în acelaşi timp însuşirile personale. Chipul lui Dumnezeu este sădit în om ca o premisă spre comuniunea deplină a omului cu El, prin Hristos, chipul Tatălui. Chiar dacă în învăţătura Bisericii sunt indicate, într-un mod sistematic, anumite însuşiri ale sufletului, ele nu sunt decât un punct de plecare spre înţelegere şi intuiţie a chipului lui Dumnezeu în om, ele neputând fi înţelese deplin decât în comuniune cu Dumnezeu.

Parcurgând câmpul imens al gândirii patristice, infinit de bogată şi nuanţată, se câştigă impresia că ea evită orice sistematizare pentru a salva întreaga ei suplețe uimitoare. Ea îngăduie totuși să se tragă câteva concluzii fundamentale. Înainte de toate trebuie înlăturată orice concepție substanțialistă despre chip. Acesta nu e așezat în noi ca o parte a ființei noastre, ci totalitatea ființei umane creată, sculptată „după chipul”. Prima expresie a chipului constă în structura ierarhică a „omului”, cu viaţa spirituală în centru. Chipul este această centralitate, acest primat al vieţii spirituale, animată de aspiraţia ființială spre absolut. Este elanul dinamic al întregii noastre fiinţe spre arhetipul ei divin (Origen), este aspiraţia irezistibilă a spiritului nostru spre Dumnezeu (Sf. Vasile) ca persoana infinită, este erosul uman întins spre erosul divin (Sf. Grigorie Palama), care îi vine în întâmpinare cu infinitatea Sa, susţinând şi în spiritul uman tensiunea spre infinit. Pe scurt este setea inepuizabilă, intimitatea dorului de Dumnezeu, cum se exprimă atât de minunat Sfântul Grigorie de Nazianz: „Pentru Tine trăiesc, vorbesc şi cânt”.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...