"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

TAINA CUNUNIEI ÎN TEOLOGIA PATRISTICĂ ŞI CONTEMPORANĂ



Cea mai mare parte dintr noi, cei care ne împărtăşim în fiecare clipă din Taina Cununiei, constatăm că, de foarte puţine ori conştientizăm ceea ce trăim sau ar trebui să trăim în această „Mare Taină” după cum o numeşte Apostolul Pavel.
Teologia Patristică, după cum se ştie, este legată de Sf. Scriptură şi este parte integrantă din Sfânta Tradiţie. La rândul ei, Teologia Contemporană se împărtăşeşte din amândouă, exprimând aceeiaşi învăţătură pentru nevoile omului contemporan. Astfel că, nu putem vorbi despre o teologie contemporană fără a o lega de teologia patristică; sau, în cazul nostru, nu putem vorbi despre Taina Cununiei făcând o separare între Teologia Patristică şi cea Contemporană.
În rândurile de mai jos, mi-am propus să nuanţez câteva aspecte privitoare la Taina Cununiei, aspecte bazate pe Teologia Sfinţilor Părinţi şi dezvoltate apoi de Teologia Contemporană.




Taina Cununiei şi locul ei în rândul celor 7 Taine

„Taina aceasta mare este”
După cum ştim, în teologie, noţiunea de Taină are o semnificaţie sacramentală, adică lucrarea de comunicare sau împărtăşirea harului dumnezeiesc în viaţa omului. „Tainele transmit un har dumnezeiesc, care iniţiază, menţine şi desăvărşeşte viaţa omului în Hristos, Care însuşi Se oferă şi se împărtăşeşte în tainele Sale încluzându-ne în faptul Său răscumpărător. Prin Sfintele Taine, Biserica Ortodoxă are în vedere toate lucrările sfinţitoare ale Bisericii, prin care se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu celor ce îl doresc şi conlucrează cu el. Într-un sens mai larg, Sf. Ioan Gură de Aur spunea că „Taină este însăşi Biserica şi lucrările ei cele mai importante – Botezul şi Euharistia, dar şi toate rugăciunile ei prin care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc.” iar Sf. Iustin Popovici spune că „Tot ceea ce există în Biserică este Sfântă Taină.(…), fiecare dintre ele este la fel de profundă şi mântuitoare ca şi însăşi Taina Bisericii, pentru că şi cea mai „neînsemnată” lucrare sfinţitoare este în legătură vie cu întreagă Taină a Bisericii şi cu Însăşi Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul”.
În primul mileniu creştin Biserica nu a vorbit niciodată de un număr exact de „Sfinte Taine” şi nici nu le clasifica în vreun fel.
Primul Părinte al Bisericii, care a scris o lucrare sistematică despre Sfintele Taine este Sf. Dionisie Areopagitul, care în lucrarea “Despre ierarhia bisericească” face o descriere mistagogică a unor Taine, fără însă a spune nimic despre un număr anume, ţinând cont şi de faptul că, învăţătura timpului său era una locală, iar nu una generală:
1) Iluminarea (Botezul şi Mirungerea, ca un tot întreg);
2) Adunarea sau Comuniunea (Euharistia);
3) Sfinţirea Mirului;
4) Hirotonia;
5) Tunderea în monahism;
6) Rânduiala săvârşită celor adormiţi;
Sf. Teodor Studitul (sec. IX) este primul Părinte care a ridicat problema numărului Sfintelor Taine. În vremea lui apăruseră primele tendinţe de a scoate monahismul din rândul Tainelor, iar el considera acest lucru ca fiind foarte periculos, pentru că putea să ducă la excluderea din această „listă” şi a altor Taine. Reflectând la schema Sf. Dionisie, el enumeră tot şase Taine.
Numărul de şapte Taine îl întâlnim pentru prima dată în apus în secolul al XII-lea, cînd se discută pe tema lor în lucrarea „Sentinţele” (cartea a 4) ale arhiepiscopului catolic de Paris Petru Lombardul +1164.
1) Botezul
2) Confirmarea (la ortodocşi: Mirungerea)
3) Euharistia
4) Pocăinţa
5) Ultima ungere (la ortodocşi: Sfântul Maslu)
6) Preoţia
7) Nunta
Primul izvor de origine ortodoxă în care întâlnim schema de şapte Taine îl reprezintă o scrisoare a unui monah bizantin Iov Iazitul (+1270). Aceasta enumeră:
1) Botezul
2) Harisma (Mirungerea)
3) Primirea Trupului şi Sângelui lui Hristos (împărtăşirea)
4) Preoţia
5) Nunta cinstită
6) Schima monahală.
7) Ungerea cu ulei sau pocăinţa.
“În sec. XV, Sf. Simeon al Thesalonicului vorbeşte, la modul direct despre 7 Taine, numai că, la enumerare are totuşi opt, unind Tunderea în monahism cu Pocăinţa.
Tot în secolul al XV-lea, mitropolitului Ioasaf al Efesului scria: „După părerea mea, în Biserică nu sunt doar şapte Taine, ci mult mai multe…”; el propune ca, în rândul Tainelor să se adauge Înmormântarea şi Sfinţirea Bisericii, iar alţi Părinţi ai Bisericii includ şi Sfinţirea apei.
În teologia apuseană, schema de 7 Taine a lui Pentru Lombardul a fost stabilită la Sinodul unionist de la Lyon (1274), înnoită apoi la Ferrara-Florenţa (1438-1439), apoi definitiv la Conciliu Tridentin (1545-1563), unde se declara: „dacă cineva spune că Tainele Noului Legământ nu au fost instituite de către Domnul nostru Iisus Hristos sau că ele sunt mai multe sau mai puţin de 7, sau că una din ele nu poate să fie numită Taină, acesta să fie excomunicat din Biserică”. În contextul polemicii dintre ortodocşi şi protestanţi cu privire la Taine, teologii din Răsărit nu au făcut decât să preia schema şi argumentarea latină cu privire la Taină, fără să se discute compatibilitatea acestor învăţături cu Tradiţia noastră patristică.
Tradiţia ortodoxă, în primele 15 secole nu a cunoscut un număr fix al Tainelor. Abia în sec. XVII, schema de 7 Taine a fost unanim recunoscută în Biserica Ortodoxă, mai ales datorită „Mărturisirilor de Credinţă” ale patriarhului Dositei al Ierusalimului şi ale mitropolitului Petru Movilă.
Taina Cununiei nu a fost introdusă în lista sistematică a tainelor decât în secolul XII de Petru Lombardul; şi aceasta pentru că, în tradiţia veche ortodoxă toate lucrările săvârşite în biserică sunt lucrări ale harului, după cum am arătat mai sus.
“O Taină este întotdeauna un eveniment în Biserică, prin Biserică şi pentru Biserică, el exclude tot ce nu are ecou eclezial. Astfel, pentru Taina căsătoriei, soţul şi soţia, înainte de toate intră în sinaxa euharistică, în noua lor existenţă conjugală. Integrarea în Euharistie dă mărturie despre pogorârea Duhului şi darul primit şi de aceea orice Taină era întotdeauna o parte organică a Liturghiei euha-ristice.” Taina Cununiei este în strânsă legătură cu Taina Botezului şi a Euharistiei, pentru că sunt parte integrantă din Taina Bisericii. Unitatea tainelor, a Bisericii şi a lui Hristos - cum le arată Părintele Stăniloaie - se reflectă în afirmaţia Sf. Ap. Pavel: “Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” , pentru că după Sfântul Ioan Gură de Aur, „iubirea este cea care-i uneşte pe îndrăgostiţi unindu-i cu Dumnezeu.”
Mitropolitul Antonie de Suroj evocând afirmaţia unui Părinte din vechime, a zis că, „lumea nu poate exista fără taine, adică fără ca, anumite stări, sau anumite relaţii dintre oameni să fie suprapămâneşti, cereşti, minunate; şi continuă acelaşi, căsătoria a doi oameni într-o lume dezbinată, reprezintă o astfel de taină, o minune ce covârşeşte toate relaţiile naturale dintre oameni. „

Temelia Cununiei

„Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…
Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.”
După referatul biblic cunoaştem că, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu chipul Său dumnezeiesc. I-a dăruit raţiune, sensibilitate, voinţă liberă, făcându-l părtaş la toate bunătăţile, pentru a ajunge la asemănare cu Dumnezeu, căci, spune Sf. Grigore al Nyseei: „dacă Dumnezeu este plinătatea tuturor bunătăţilor, iar omul este după chipul Lui, oare nu în acestă plinătate va sta asemănarea chipului cu Arhietipul său?” Acesta este începutul şi sfârşitul omului – Α şi Ω , chipul şi asemănarea. În relaţie cu Dumnezeu, acest Ω înseamnă veşnicie şi nu un sfârşit temporal; iar dacă omul a fost creat pentru veşnicie, se poate împărtăşi din ea în măsura în care râmăne cu cel Veşnic, cu Dumnezeu.
„Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.” Iată punctul culminant la care trebuie să ajungă omul: „ Iubirea”, „Dragostea”. Apostolul Pavel în epistola I către Corinteni (Cap. 13, 1-3) arată deşertăciunea tuturor celor jertfite fără dragoste. „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.”
„Dragostea are capacitatea virtuală de a deveni subiect al dragostei divine şi, într-o măsură oarecare chiar tinde spre aceasta. În aceasta stă chipul dumnezeiesc în el. Dar dragostea însăşi în deplinătatea ei nu o poate avea de la sine, ci o primeşte de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă că asemănarea nu o poate dobândi decât în comuniune cu Dumnezeu.”
Dragostea este ceea ce-l împlineşte pe om. Tot omul caută împlinirea. Setea de împlinire este sădită în om prin dorinţa de a fi asemenea lui Dumnezeu. Chiar dacă omul se trezeşte în căutarea lui de împlinire, într-o patimă, el va constata că ajunge acolo tot din dorinţa firească de împlinire. Patima este o diversiune a dragostei. Aşa crede omul în momentul „diversiunii”, că ceea ce-i oferă patima îl va împlini. Patima îl face pe om centrul exstenţei sale; toţi şi toate „trebuie” să se îndrepte spre el. Părintele Stăniloaie afirma că patima „este setea după infinit a omului, întoarsă într-o direcţie în care nu-şi poate afla satisfacţia.” Ea este o dragoste împărtăşită obiectelor şi stărilor, care duc pănă într-acolo încât îl fac pe om să se raporteze la persoană ca la o sursă creatoare de stări; este o energie care respinge pe semenul său ca persoană, preferând starea care rezultă din relaţia cu el, hrănind propriul „ego”. Dragostea însă este energie doar între persoane. „Prin iubire fiecare atrage pe semenul său atăt de mult la sine în intenţiile sale şi-l preferă sieşi, pe cât îl respingea înainte şi se prefera pe sine.” Dragostea dumnezeiască dăruieşte existenţă şi sfinţeşte pe om, pentru că, cel care iubeşte pe Cel Sfânt se uneşte cu El. „Între cei ce se iubesc nu este separaţie.... Energia care se comunică de la unul la altul în cei ce se iubesc nu are caracter fizic şi nu se comunică în forma care se comunică energiile fizice.”
L-a făcut Dumnezeu pe om dual - bărbat şi femeie - tocmai ca să „lucreze” dragostea.. „Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în dualitate, personală, neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie”. În planul lui Dumnezeu omul este bărbat şi femeie. Dragostea nu se poate împlini decât cel puţin între două persoane. Omul avea nevoie de „ajutor potrivit pentru el” ca să înveţe şi să experieze dragostea.
Nu s-a putut ajuta omul în lucrarea dragostei de nici una din speciile create de Dumnezeu, care au fost numite de Adam, iar ca să ajungă la iubirea dumnezeiască, la scopul său, avea nevoie de ajutor. Adam avea nevoie de cineva din specia lui. „Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătete a speciei. – spune pr. Stăniloaie - şi numai împreună cu ea, bărbatul formează un întreg; şi numai în unire cu ea se realizează ca bărbat. Şi femeia la fel. Căci bărbatul este cel ce completează femeia, şi viceversa.”
„Pentru a întrezări ceva din iubire, trebuie să ajungi mult dincolo de ea, până la acel adânc al sufletului în care pasiunea, de acum liberă de orice exaltare trupească, dar fără a-şi pierde ceva din bogăţia conţinutului, devine osia nemişcată a unei roţi care se învârteşte. Depăşind senzualul, iubirea îi dă trupului o nebănuită profunzime. Clarvăzătoare şi profetică, ea este în primul rând revelaţie. Ea face ca sufletul persoanei iubite să fie văzut cu totul în lumină şi să se ajungă la un nivel de cunoaştere care aparţine numai celui ce iubeşte. În ebraică verbul “yada” înseamnă în acelaşi timp a cunoaşte şi a lua în căsătorie, astfel încât a iubi înseamnă cunoaşterea desăvârşită: „Adam a cunos-cut-o pe Eva”. Dincolo de toate deghizările, iubirea contemplă inocenţa originară.”
Perechea umană din Rai era o pereche conjugală. Adam şi Eva au avut parte de „prima căsătorie” din istoria omenirii. „Aceasta era casătoria paradisiacă, avându-şi baza în natura duală”. Faptul ca Adam a fost barbat si femeie, un întreg „Adam – Eva” într-un singur trup, subliniază începutul şi fundamentul acestei taine. Clement Alexandrinul vorbeşte chiar despre un har al căsătoriei în rai.
Dragostea este, aşadar, pecetea şi izvorul unirii dintre bărbat şi femeie, dar această dragoste, dacă rămâne închisă între cele două persoane, se limitează şi se transformă tot în patimă. Omul nu este izvor al dragostei; el împărtăşeşte şi se împărtăşeşte din dragoste, astfel că, el se vede nevoit să rămână într-o legătura continuă cu izvorul dragostei, cu Dumnezeu, dacă doreşte împărtăşire continuă din ea. Omul, aşa dual cum este, nu a fost creat ca să rămână în sine însuşi, într-o iubire reciprocă a bărbatului către femeie şi a femeii către bărbat, ci ca să se împărtăşească din iubirea lui Dumnezeu, scopul fiind să ajungă la o comuniune deplină cu Dumnezeu.
Dragostea ne este revelată ca temelie a cununiei. Cununia ni se descoperă ca pregustare a iubiri depline în relaţia de comuniune cu Dumnezeu, care are ca început virtual existenţa ei în planul dumnezeiesc înainte de crearea lumii, iar ca început existenţial, prin sfatul dumnezeiesc - de a-l „face” pe om dual, bărbat şi femeie, unit într-un gând, încununat într-un trup, capabil să poarte chip dumnezeiesc şi să „lucreze” dragostea.

Taina cununiei – împlinirea umanului

Apostolul Pavel se minunează când vorbeşte depre unirea dintre bărbat şi femeie: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.” Nu există relaţie mai apropiată între persoane, decât relaţia dintre miri, bărbat şi femeie (din punct de vedere canonic, soţul cu soţia sunt în gradul zero) . În parabolele Sale, Mântuitorul foloseşte adesea imaginea nunţii, ca o profeţie a nunţii de la sfârşitul Lumii. „De altfel, şi intrarea în Bucuria Părintelui Ceresc ne-o va face Glasul Dumnezeiesc, prin chemarea la Cina Nunţii Mielului: „Fericiţi cei chemaţi la Cina Nunţii Mielului!” (Apoc., 19, 9) De aceea, deşi o realitate terestră, nunta îşi are finalitate şi împlinire în realitatea celestă, în Împărăţia lui Dumnezeu, cum, de fapt se petrece cu toate Tainele, care n-au nici scop, nici finalitate în viaţa aceasta de pe pământ.”
Taina cununiei este taina prin care este subliniată iubirea între persoane. Această iubire are ca efect acele trăsături pe care apostolul Pavel le evidenţiază: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.” Aceasta este dragostea ce nu cade niciodată.
Uitându-ne în societatea în care trăim, ne punem întrebarea: unde se găseşte această dragoste minunată de care se vorbeşte, această dragoste a celor care s-au împărtăşit, totuşi, din Taina cununiei, când în jurul nostru, în loc de îndelugă răbdare vedem reproşuri; în loc de bunăvoinţă, invidie, orgolii? Dragostea se confundată cu indecenţa, se alungă cu egoismul, cu mânia, cu gelozia, ş.a. Toate acestea sunt cauze care sfârşesc în tribunal, la divorţ. Răspunsul ne vine prin apostolul Pavel: „eu zic în Hristos şi în Biserică.” Societatea, ruptă de Dumnezeu şi de Biserică este, în fond, ruptă de dragoste. Nu este suficient ca omul să facă act de prezenţă în biserică, ci să se împărtăşească printr-un act sinergic, de împreună lucrare cu Dumnezeu, din ceea ce Dumnezeu îi dăruieşte prin biserică spre împlinire.
În Taina Cununie, ca şi în celelalte taine, are loc o prefacere tainică, divino - umană. Dumnezeu doreşte o împreună lucrare cu omul, pentru că, această taină începută pe pământ se desăvătşeşte în împărăţia lui Dumnezeu, când mirele şi mireasa, un trup fiind ca o mică bisercă, participă la Cina nunţii Mielului. „O înţelegere profundă a Tainei Cununiei, ca realitate terestră, dar cu destinaţie cerească, ne ajută să depăşim tendinţele degradante şi să trăim fiecare moment al existenţei noastre în perspectiva unirii cu Hristos atât aici, pe pământ, în experienţa ecclesială, cât şi în Împărăţia Sa Veşnică şi a comuniunii cu Sfânta Treime, pregustată şi experiată în Taina Comuniunii nupţiale. De vom înţelege, vom încerca să şi trăim, şi, de vom trăi după chemarea evanghelică, vom avea experienţa unei adevărate minuni.”
În această perspectivă putem spune că, Cununia „e o minune pe pământ. Într-o lume unde toţi şi toate sunt dezbinate, căsătoria este locul unde doi oameni, mulţumită faptului că s-au îndrăgit unul pe altul, devin una; locul unde se termină dezbinarea, unde începe înfăptuirea vieţii în unire. Şi în aceasta constă cea mai mare minune a relaţiilor omeneşti: doi devin dintr-o dată o singură personalitate.”
Dacă Dumnezeu l-a gândit pe om să fie părtaş prin înfiere la dumnezeirea Lui, prin lucrarea dragostei, I-a pus la îndemână toate cele necesare în vedere acestui deziderat. Lăsându-se înşelat de diavol şi necăindu-se pentru păcat, omul s-a văzut „gol” de tot acest ajutor dumnezeiesc. I-a rânduit, totuşi, Dumnezeu, în iubirea Sa de oameni, un veşmânt palpabil şi mărginit pentru că s-a încrezut în cel mărginit. Prin această golire de har dumnezeiesc, s-a lipsit şi de „harul paradisiac al căsătoriei.”
Acum, scopul căsătorie se schimbă. Dacă în Rai, Adam cu Eva trebuia să ajungă să se împărtăşească din veşnicia dumnezeiască, prin lucrarea iubirii, în afara Raiului, ei se leagă de veşnicie prin perpetuarea neamului omenesc, prin fii şi fiice. Scopul legături lor conjugale devine naşterea de copii.
Scriptura ne spune că, după cădere „a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain”. Prima întâlnire dintre Adam şi Eva s-a perecut în Rai, când i-a pus nume: „Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.”; deci, prin afirmaţia „a cunoscut Adam pe Eva”se arată o nouă raportare a lui Adam la Eva. Sf. Ioan Gură de Aur spune că „După călcarea poruncii, după scoaterea din Rai, atunci a luat inceput unirea trupească dintre Adam şi Eva. Înainte de călcarea poruncii duceau viaţă îngerească şi nu a fost vorba deloc de unire trupească.” (...) Părinţii nu pun întrebarea: cum s-ar fi născut copiii dacă Adam nu ar fi căzut? Ei spun că, copiii s-ar fi născut într-un chip pe care îl ştia Dumnezeu, dar nu în felul nostru de acum, care, cum zice Sfantul Grigorie al Nyssei, e legat de firea noastră dobitocească. Acest (mod de reproducere) nu va exista în Raiul viitor, şi nu exista nici în Raiul dintru început.”
Schimbarea scopului căsătoriei de după cădere se vede şi prin atitudinea pe care Adam o are asupra femeii. Dacă în Rai, la prima întâlnire o numeşte „femeie”, ”pentru că este luată din bărbatul său”, nume prin care se arată unitatea dintre ea şi bărbatul ei; după căderea în păcat, Adam o numeşte „Eva” – „adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii.” Se ştie că în Vechiul Testament familia cu mulţi copii era considerată o familie binecuvântată , iar cea fără copii era considerată ca pedepsită şi părăsită de Dumnezeu.
Potopul, bolile, moartea, războaiele şi celelalte nenorociri venite asupra omului, şi-au pus amprenta asupra sufletului omului, întristându-l prin conştientizarea neputinţei de a atinge împlinirea umanului prin naşterea de prunci. Nu putea să se împărtăşească din veşnicie atâta vreme cât, moartea curma generaţii după generaţii. Nădejdea omului s-a legat de făgăduinţa dată de Dumnezeu, prin profeţiile mesianice. Matriţa primei profeţii – din Facere 3, 15 – s-a răspândit la toate poporele lumii. Toate simţeau nevoia unui Răscumpărător.
Odată cu Întruparea Domnului, firea umană se Restaurează şi, odată cu ea, casătoria între bărbat şi femeie se ridică la rangul de „Taină”, pentru că, odată cu venirea Mîntuitorului la nunta din Cana Galilei, casătoria între bărbat şi femeie se transformă şi „primeşte ceva din starea conjugală cea dinainte de cădere.” Acum este aruncată apa (ritualurilor de curăţire a Vechiul Testament) din inima de piatră a omului, care nu mai putea primi femeia ca un întreg al său, şi este inundată de apa botezului şi desăvîrşită cu vinul cel bun, vinul euharistic. Tot acum Eva cea Nouă, Maica Domnului, Născătoarea Vieţii reprimeşte numirea edenică de „Femeie” – parte a întregului, a bisericii. Biserica este mireasa lui Hristos, iar cei trecuţi prin apă şi prin Duh fac parte din acest trup al cărui cap este Hristos .
Unirea aceasta între Hristos şi Biserică, iubirea pe care o are Hristos pentru Biserica, şi invers, devine model pentru noua relaţie dintre bărbat şi femeie. „Bărbatul şi femeia constituie împreună o unitate (femeia, Ischa este scoasă din bărbat, Isch). „Când bărbatul şi femeia sunt uniţi prin căsătorie, ei nu mai par ceva pământesc, ci mai degrabă chipul lui Dumnezeu însuşi.”
„Într-un vechi manuscris al Evangheliei este un pasaj unde Hristos este întrebat: „Când va veni Împărăţia lui Dumnezeu?” Şi Hristos răspunde: ”Împărăţia lui Dumnezeu a venit deja acolo unde nu mai sunt doi, ci unul....” Se poate pune atunci întrebarea: dacă împărăţia lui Dumnezeu a venit, într-adevăr, prin căsătorie, care este atunci legătura dintre această Împărăţie şi omul care alege viaţa de celibat?”
Împărăţia lui Dumnezeu, Mântuitorul o aseamănă în parabolele Sale, în cele mai multe cazuri cu o cină sau cu o nuntă. „Această idee este atât de bine marcată în literatura nou –testamentară, încât termenul grecesc (ό γάμος, -ου) „gamos”= „nuntă” nu desemnează în mod direct căsătoria omenească, ci, mai degrabă, nunta eshatologică a lui Hristos cu cei răscumpăraţi. Această relaţie nupţială (de nuntă) cu Hristos nu este rezervată unei categorii de creştini... (căsătoriţi sau monahi) ...ci este caracteristică tuturor celor botezaţi, fără excepţie sau distincţie.”
Taina Cununiei este legată de Împărăţia lui Dumnezeu, moment marcat chiar de la începutul ritualului liturgic, prin „binecuvântarea mare”: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!” Această raportare la Împărăţia lui Dumnezeu, face din Taina Cununie un act de împlinire umană, ce se împărtăşeşte împreună cu castitatea tuturor celor chemaţi la „cina nunţii Mielului” .

Taina Cununiei văzută din versantul Monahismului

Întotdeauna, în Bisercă a existat o legătură între monahi şi creştinii căsătoriţi, fără să se ajungă la opoziţii şi conflicte între cele două stări. Teologia patristică, este în marea ei parte, scrisă de monahi. Tot ei, monahii, bărbaţi plini de Duhul Sfânt, prin scrierile lor au tălmăcit pe înţelesul nostru, prin lumina Sfintei Traditii, „hrana cea tare a dumnezeieştilor Scripturi”. Deşi monahi fiind, nu au trecut peste unirea bărbatului şi a femeii prin taina cununiei.
În vederea lor duhovnicească se poate observa, totuşi, o preferiţă personală către calea monahală. Şi este de înţeles, pentru că, din dragoste au ales-o pe aceasta. „Nu prefera în locul fecioriei căsătoria, îngăduită de Dumnezeu din pricina slăbiciunii tale, - zice Sfântul Ioan Gură de Aur - nici nu le pune pe picior de egalitate! Dacă ai judeca aşa, ar trebui să speri că este mai bine să ai două femei decât să te mulţumeşti cu una, deoarece legea lui Moise îngăduie să ţii două femei.”
Sfântul Ioan Gură de Aur face această apologie a fecioriei, pe de o parte apărându-se împotriva ereticilor, care se lăudau cu fecioria, condamnând căsătoria, pe de altă parte, îmbărbătând fecioarele care erau la începutul acestui drum, aducând înainte textul Sf. Apostol Pavel „Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său.”
„Prin aceste cuvinte – spune sf. Ioan - Pavel justifică în aparenţă îngăduinţa căsătoriei, dar în realitate şi pe ascuns, cu prilejul sfaturilor date celor căsătoriţi, aduce laude înfrânării; n-o descoperă cu totul prin cuvânt, dar o lasă la înţelegerea conştiinţei ascultătorilor. Când afli că eşti sfătuit să te căsătoreşti, nu pentru că ar fi căsătoria cea mai înaltă treaptă de virtute, ci pentru că Pavel te socoteşte atât de desfrânat încât nu poţi scăpa de desfrânare dacă nu te căsătoreşti, roşeşti, te ruşinezi şi te grăbeşti să îmbrăţişezi fecioria, ca să scapi de o dezonoare atât de mare.
Spunând aceasta nu osândesc căsătoria, n-o pun între faptele rele, dimpotrivă o preţuiesc nespus de mult.Căsătoria este un post al castităţii pentru cei care se folosesc de căsătorie aşa cum trebuie. Căsătoria nu dă voie firii omeneşti să se sălbăticească. Căsătoria pune traiul legiuit între un bărbat şi o femeie ca un zid de apărare de care se sfărâmă toate valurile poftei, prin acest trai legiuit dobândim multă linişte şi o păstrăm. Sunt unii oameni care n-au nevoie de siguranţa dată de căsătorie; în locul ei, aceştia îşi potolesc înverşunarea prin posturi, privegheri, culcări pe pământ şi prin multe alte nevoinţe pustniceşti. Pe astfel de oameni ii sfătuiesc să nu se căsătorească, dar nu-i opresc să se căsătorească. Deosebirea între sfat şi oprire este tot atât de mare cât de mare este deosebirea între constrângere şi libera alegere. Cel ce sfătuieşte lasă celui care-l aude libertatea de a urma sau nu sfatul lui; cel care opreşte îi răpeşte această liberate. În afară de aceasta, când eu sfătuiesc pe cineva să nu căsătorească, nu spun că este rea căsătoria, nici nu osândesc pe cel ce nu se lasă convins.”
În altă parte acelaşi Sf. Ioan explicând mirarea sf.- lui Pavel, „Taina aceasta mare este!” spune, „...că amândoi, (tinerii îndrăgostiţi) lăsându-şi părinţii, se înlănţuie unul de altul şi că împreuna fericire din acea vreme este mai tare decât îndelungata vreme petrecută (cu părinţii), şi ştiind că acest lucru nu este omenesc, ci Dumnezeu 1-a sădit în adâncul acestor îndrăgostiţi, i-a pregătit şi pe cei care se despart şi pe cei de care se despart să facă cu bucurie acest lucru şi zice: „Taina aceasta mare este″.
Teologia contemporană ridică Taina Cununiei la aceeiaşi înălţime duhovnicească cu monahismul, păstrând totuşi specificul fiecăreia în parte. „Curăţia conjugală şi fecioria monahală se opun şi se cheamă reciproc în aparenta lor antinomie. Or, cuvântul Mântuitorului: „Cine poate înţelege să înţeleagă” se potriveşte fiecăreia dintre cele două căi, pentru că îi plasează atât pe unii cât şi pe ceilalţi la nivelul aceleaşi asceze a absolutului.” Aceeaşi Evanghelie este dată penru toţi, mireni şi monahi, şi pentru tot omul ce crede în cuvântul Evangheliei. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne atenţionează când spune: ”Vă înşelaţi pe de-a-ntregul gândind că unele se cer mirenilor şi altele călugărilor... ei vor avea de dat aceeaşi socoteală... Şi dacă unii găsesc în căsătorie o poticnire, să afle că nu căsătoria este o piedică, ci mai curând libertatea lor de opţiune pe care o folosesc rău în căsnicie. Trăiţi curat căsătoria şi veţi fi primii în Împărăţia cerurilor şi vă veţi bucura de toate bunătăţile”.
Episcopul Kallistos Ware, ca şi alti episcopi ortodocşi din occident pune în paralel la aceeaşi înăţime cei doi versanţi ai Ortodoxiei: Casătoria şi viaţa monastică. "Cãsãtoria şi viaţa monasticã – spune Episcopul Kallistos Ware - se completeazã şi se echilibreazã cam în felul în care e completeazã şi se echilibreazã în teologie calea catafaticã si cea apofaticã. Amândouã cãile sunt expresii reale ale preotiei împãrãteşti, universale, a celui botezat. Amândouã sunt necesare Bisericii şi nici una din ele nu poate fi înţeleasã cu adevãrat decât în lumina celeilalte. [...] Monahul şi creştinul cãsãtorit sunt, şi unul, şi celãlalt, deopotrivã ascetici şi trupeşti, [...] în sensul cã mãrturisesc potenţele spirituale ale trupurilor. Ambii reneagã pãcatul şi afirmã lumea. Diferenţa dintre ei stã doar în condiţiile exterioare ale luptei lor ascetice. [...] Pentru noi toţi, cãsãtoriţi sau monahi, iubirea este, cu harul dumnezeiesc, atât ceva ce avem deja şi izbucneşte spontan în inimile noastre, cât şi ceva ce trebuie sã învãţãm şi pentru care trebuie sã luptãm şi sã suferim mereu. Iubirea este atât punctul de plecare, cât şi cel de sosire. Iubirea este în centrul viu al fiinţei noastre: este chiar esenţa noastrã şi, dacã nu iubim, nimic nu suntem. Oriunde am fi, în cãminul nostru sau în mãnãstirea noastrã, sã ne strãduim sã devenim mai deplin ceea ce suntem deja".
În Proloage, la ziua de 19 Ianuarie, este consemnată descoperirea pe care Sfântul Macarie Egipteanul a avut-o într-o întâlnire cu două femei căsătorite, care au fost arătate de Dumnezeu mai înaintate duhovniceşte decât el, şi care l-au făcut să exclame: „Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta, şi fiecăruia, după alegerea cea de bună voie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască.”
Sunt şi alte asemănări între cele două vieţuiri. Cele trei voturi monahale: sărăcia, castitatea şi ascultarea sunt prezente şi în taina cununiei.
Prin sărăcie nu se înţelege a nu avea ce pune pe tine în sens fiziologic, ci folosirea bunurilor în chip duhovnicesc: a nu dori decât strictul necesar. Trecerea peste acest necesar, leagă sufletul, cu dorire, de bunurile materiale, producând ruptură de atenţie şi comunicare - soţii între ei , iar monahii în relaţia cu Dumnezeu. Acest vot are în vedere, nădejdea în Dumnezeu.
Castitatea, la fel; în monahism, se cere devotament şi fidelitate faţă de Dumnezeu, harul şi adevărul lui. În căsătorie se cere devotament faţă de soţie şi faţă de Dumnezeu. Prin „patul ne-ntinat” se înţelege evitarea adulterului, fidelitate în iubirea conjugală. Ne căsătorim pentru a aparţine, în iubirea conjugală, doar lui Dumnezeu.
Prin ascultare se pune acentul pe purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Monahul ascultă de Dumnezeu prin stareţ, iar femeia prin bărbatul ei; „ca de Domnul”.
„În căsătorie, natura omului este schimbată, precum este schimbată, după un alt mod, aceea a celui cel ce îmbracă haina monahală. Cele două stări sunt legate între ele cu cea mai mare înrudire lăuntrică. Făgăduinţele pe care le schimbă logodnicii îi introduc într-un fel de stare monahală particulară, căci şi aici este o moarte faţă de trecut şi naşterea la noua viaţă. De altfel, slujba intrării în monahism se foloseşte de simbolismul conjugal (logodnic, soţ) şi ritualul vechi al căsătoriei îl includea pe acela al tunderii monahale care semnifica abandonarea comună a celor două voinţe în mâna Domnului. Astfel, căsătoria include lăuntric starea monahală şi, de aceea, aceasta din urmă nu este o Taină. Ele converg ca două aspecte ale aceleiaşi realităţi feciorelnice ale spiritului uman. Tradiţia veche considera perioada logodnei ca pe un noviciat monastic şi prescria noilor căsătoriţi ca după slujba cununiei să se retragă la o mânăstire pentru a se iniţia în „sacerdoţiul conjugal”. Climatul monahal, atât de profund înrudit, în chiar simbolismul lui, cu nunta, face şi mai curată bucuria acesteia.”

Taina Cununiei şi viaţa conjugală
O problemă a familie contemporane, care se împărtăşeşte din viaţa bisericii, şi care trăieşte înrt-o sociatate care cultivă patimi, printre care cea mai des întâlnită este desfrânarea, este teama de de apariţia unei sarcini nedorite. Această problemă compromite orice armonie posibilă între cei doi soţi. „Copilul-accident, copilul-intrus dezechilibrează orice construcţie, şi aşa fragilă. Negăsind un alt scop şi o altă semnificaţie în relaţia conjugală, decât procreaţia, învăţătura oficială devine aspră şi îşi apără în primul rând principiile doctrinare. Or, nobleţea unui cuplu credincios constă tocmai în faptul că face din relaţiile conjugale altceva decât este în lumea animală.
Prin Taina Cununiei, bărbatul şi femeia se unesc într-un singur gând, devin un singur trup. „Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de punci buni.” - spune arhiereul sau preotul în slujba cununiei. Acest trup unit în biserică, are cap pe Hristos.
Relaţia dintre miri nu este una de respect. Respectul îl datorăm părinţilor – conform poruncii a V a din decalog – sau semenilor noştri. Relaţia dintre miri este mai înaltă, este una de iubire. La aceasta sunt chemaţi mirii, după cum am pomenit mai sus. (Numesc miri, pe toţi cei care s-au împărtăşit din Taina Cununiei, ca să nu se cunfunde cu cei căsătoriţi civil.)
Actul adulterului nu este altceva decăt o sfâşiere din trupul lui Hristos. Prin cuvântul Sfântului Apostol Pavel din I Corinteni 6, 16, se poate deduce faptul că, prin alipirea a două trupuri prin desfrânare, ele devin un trup. “…nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? "Căci vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup” . Acesta este păcatul desfrânării.
Acesta constă în faptul că, acest din urmă trup, nu doar că nu este unit cu Dumnezeu şi de Dumnezeu (cum este în Taina Cununiei), ci produce cel mai oribil şi mai contradictoriu dintre acte: o împreunare şi o respingere simultană. „Un act a cărui manifestare trupească sugerează cea mai deplină contopire, pentru a fi în armonie cu el însuşi ar trebui să impice şi contopirea sufletelor dinspre trupuri şi respectiv motorul însuşi al acestui trup care este sufletul.” Dacă şi în viaţa de familie se pune accentul doar pe iubirea trupească, este semn că s-a pierdut taina iubirii şi taina persoanei. Iubirea ruptă de spiritual nu oferă decât trupuri, din care sufletul lipseşte şi produce dezechilibre mentale.
Dacă prin Taina Cununiei, mirii devin un singur trup al cărui cap este Hristos, prin adulter, trupul se rupe de Hristos. De aceea, Sfinţii Părinţi au oprit, pe cel ce a săvârşit această sfâşiere a trupului, de a se mai apropia de Sfântul Potir, pentru a se împărtăşi. Această sfâşiere sau schismă a trupului, care este adulterul, nu este numai de ordin trupesc aşa cum am amintit mai sus. Într-adevăr la o primă vedere spunem că actul adulterului este pur trupesc, dar omul este trup şi suflet. Aceaşi ruptură se poate produce şi prin ieşirea sufletească din cadrul cununiei, iar cuvântul Mântuitorului confimă acest lucru: ”Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.”
Nici o relaţie între oameni nu este atât de stransă ca iubirea existenta între miri, dacă ei sunt uniţi aşa cum ar trebui să fie. Taina cununiei îi uneşte pe miri într-un „tot”, trupeşte şi sufleteşte, dar îi uneşte şi cu Hritos, iar această unire este făcută de Însuşi Dumnezeu prin tinderea mâinii Sale, din sfântul Său locaş, binecuvântând şi relaţia conjugala a soţilor - ca să dobândească prunci buni- şi nu o incrimează.
Iubirea include procreaţia, dar aceasta din urmă nu o defineşte pe cea dintâi; nici nu o epuizează câtuşi de puţin şi omul trebuie să decidă cu libera şi suverana sa conştiinţa în faţa lui Dumnezeu şi a tainei iubirii. „... unirea trupescă a celor doi oamnei care se iubesc nu este începutul ci deplinătatea şi limita relaţiilor, că doar atunci când cei doi oameni au devenit una cu inima, cu mintea, cu duhul, unirea lor poate să crească, să se descopere prin unirea trupească ce devine atunci nu lacomă posedare reciprocă pasivă, ci taină.”
Trebuie să recunoaştem că, mentalitatea curentă asupra căsătoriei rămâne sub valoarea acesteia. Sub efectul unei obscure dispreţuiri, legăturile conjugale încarcă conştiinţa. „Rigorismul ostil simţurilor tinde să confunde între ele trupul, erosul şi păcatul. Or, Biserica Sinoadelor nu şi-a asumat niciodată această mentalitate. Sinodul Trullan precizează, cu privire la obscenitate, că acest rău este în gândurile întinate, carnale, în imaginaţie, care fac spiritul „să consimtă în mod conştient şi voit”, de unde principiul ascetic al „postirii ochilor”, al curăţirii minţii. Curentul ascetic extremist, în timpul primului Sinod ecumenic, a vrut să impună celibatul preoţilor sub pretextul că sfinţenia liturgică şi săvârşirea Sfintei Euharistii ar fi incompatibile cu viaţa conjugală. Dar cel care a determinat hotărârea Sinodului şi canonizarea stării conjugale a preotului a fost tocmai Episcopul Pafhutie, călugăr şi ascet foarte sever. Sinodul de la Gangra (sec. IV) condamnă cu tărie orice dispreţuire a raporturilor conjugale, căci „căsătoria în sine este demnă şi fără pată”; sfinţită, ea este castă. Sfântul Amfilohie, Episcop de Iconium (+394), formulează o concepţie foarte ortodoxă: şi căsătoria şi fecioria sunt vrednice de mare cinstire, căci amândouă au fost instituite de Dumnezeu”. Evanghelia nu conţine nici un „sistem etic”. Noutatea judecăţilor sale vine din faptul că, ele se referă, nu la principii morale, ci la valoarea absolută a împărăţiei şi a iubirii Împăratului.
Cel ce cere învoiri, autorizaţii şi reţete dovedeşte prin acest fapt că este încă la început şi nu are încă drepturi. „Morala” are foarte puţin de-a face aici, căci este în joc persoana şi în lume nu există două persoane identice. Cel ce nu s-a maturizat şi se mulţumeşte cu morala învăţată nu depăşeşte nivelul „turmei” şi poate afla aici suficiente directive. „Dar la nivelul persoanei, nimic nu poate fi impus iubirii. Iubirea nu cunoaşte reguli morale, ea cunoaşte valorile normative, spirituale, în care domnesc libertatea şi inspiraţia, şi iubirea este cea care le descoperă şi trăieşte din revelaţiile lor. Pedagogia abdică în pragul tainei prin care iubirea realizează şi naşte persoana pentru eternitate. Modalitatea evanghelică de abolire a Legii este plinirea ei desăvârşită. În slujirea conjugală, iubirea cunoaşte abisurile, dar şi acele înălţimi de pe care viaţa se avântă în împărăţie.
Biserica Ortodoxă va apăra întotdeauna demnitatea mirilor. Episcopul, Duhovnicul şi fiecare preot nu va refuza niciodată un sfat cerut, dar acest sfat va fi întotdeauna personal şi în afara oricărei discipline generalizate. Paul Evdokimov redă, pe această temă, un fragment dintr-un articol despre Teologia păcatului al preotului V. Palachkovsky: „În practica obişnuită a Bisericii ruse, preoţii, din discreţie, nu pun niciodată întrebări cu privire la acest subiect... Domeniul relaţiilor dintre soţ şi soţie este după părerea duhovnicilor prea intim pentru a fi investigat de către preot. .. Problema nu se pune niciodată la ora actuală deoarece, aşa cum am mai spus, domeniul relaţiilor sexuale dintre soţi nu face de obicei obiectul investigaţiilor duhovnicului ortodox, acesta nedorind să intre în intimitatea prin care se realizează unitatea celor doi într-un singur trup şi în care prezenţa unui al treilea, chiar îmbrăcat în veşmântul preoţesc şi fie numai cu întrebările lui, ar fi neavenită”.
Este adevărat că, păcatul, cu toate efectele lui intervine acolo unde relaţia bărbatului şi a femeii, părtaşi ai aceluiaş trup, trece de firesc ignorând valoarea Tainei Cununiei din care s-au împărtăşit. Taina Cununiei nu este doar un act litugic săvărşit pentru ca bărbatul să poată trăi legal cu femeia sa, ci este o împlinire a firescului uman, pentru că este o relaţie pentru veşnicie, după cum am mai spus. Păcatul în fond, este un nefiresc al omului. „Păcat peste fire” este un pleonasm. Dezechilibrul, în Taina Cununiei se produce atunci când, atenţia mirilor este îndreptată doar pe un segment din întregul tainei. Dacă trupul şi sufletul sunt separate printr-o atenţie mai mare asupra unuia sau altuia, se produce dezechilibrul, nefirescul omului. Tot ce cuprinde Taina Cununiei este curat, şi în firea omului.
De asemenea, în interiorul Tainei Cununiei se poate vorbi despre castitate. O icoană a castităţii din familie este Tobie cu Sara. Istoria lui Tobie relatează şi descrie izbânda neprihănirii asupra elementului demoniac al concupiscenţei.
„Călăuzit de Arhanghelul Rafail, Tobie întâlneşte o tânără care avusese şapte miri, toţi ucişi de Asmodeu (demonul curviei). Simbolismul e clar: mirii fuseseră stăpâniţi de dracul curviei şi moartea lor arată caracterul ucigător al acestei patimi. Fata, dimpotrivă, reprezintă castitatea: „Tu ştii, Doamne, că sunt curată”, repeta în rugăciunile ei, atrăgând astfel acoperământul duhovnicesc al îngerului.
Tobie „a iubit-o şi sufletul lui s-a lipit de ea foarte”. El a luat-o pe Sara şi îngerul i-a poruncit să afume camera de nuntă: simbol transparent al curăţiei şi al rugăciunii-ofran-dă. Şi „când va trebui să te apropii de Sara, ridicaţi-vă amândoi şi strigaţi către milostivul Dumnezeu şi El vă va milui şi vă va mântui”. Legătura demonică este spulberată de neprihănirea amândurora, a lui Tobie şi a Sarei. Asmodeu este învins; concupiscenţa este distrusă până la rădăcină prin ocrotirea cerească: Rafail înseamnă în ebraică leacul lui Dumnezeu. Acest leac nu este altul decât castitatea, prezentă în orice iubire adevărată care s-a aprins de la „focul mistuitor al Celui Veşnic”. Rugăciunea lor e aprinsă de el: „Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut (patima oarbă), luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată (desăvârşirea plină de Sfântul Duh). Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe! Şi a zis şi ea cu el: Amin!”.
Şi în această problemă, Dumnezeu a dăruit soluţie pentru toată lumea, o soluţie pe măsura omului. Soţii trăiesc supranaturalul şi sfinţenia comuniunii lor nu „în ciuda căsătoriei”, ci prin împlinirea adusă de ea. Iubirea biruitoare nu are istorie, nu are literatură. Relatia conjugală nu-şi dezvăluie taina decât lui Dumnezeu şi nimănui altcuiva.
Omul este unic şi trăieşte clipe unice şi irepetabile. Şi în Taina Cununiei se produce irepetabilul. Cuplul trece printr-o maturizare care îşi află la fiecare „vârstă” a vieţii conjugale o soluţie potrivită şi care nu suportă nici o reţetă generală. „Asceza conjugală, alimentată de o viaţă plenară în Biserică, aduce prin ea însăşi stăpânirea necesară pentru a alege şi a judeca situaţia în acord cu vârsta spirituală şi creşterea armonioasă a darurilor. Biserica nu oferă decât elemente de judecată cel mult, nu exercită nici o constrângere, menirea ei este de a-1 elibera pe om de orice formă a sclaviei pentru a face din el un cetăţean liber al împărăţiei. Părăsind accepţia sociologică şi finalistă a procreaţiei, soluţia vine prin arta inventivă a lui, a marii iubiri, şi prin harul care o acoperă.



Concluzie
Taina Cununiei este mlădiţă din Taina cea din veac ascunsă – din Taina Întrupării. „Prin providenţa Sa, Dumnezeu s-a arătat dintru început artizanul acestei uniri a bărbatului cu femeia”. Făcându-l pe om după chipul Său, l-a făcut icoană Fiului. Scoţând din coasta lui Adam pe Eva, a scos din coasta străpunsă a lui Hristos, Biserica. Din sîngele şi apa curse din coasta noului Adam, au ieşit toţi cei născuţi prin „apa botezului şi Duhului Sfânt” – cum spune Aleander Schmemann, „Din apă şi din duh”; a ieşit biserica, noua Evă (Viaţă), mireasa nenuntită a lui Hristos. „Cum, dar, s-a făcut aceasta în cazul lui Hristos şi al Bisericii? După cum mirele lăsându-şi tatăl se duce spre mireasă, aşa şi Hristos, lăsând scaunul părintesc, a venit către Mireasă. Nu ne-a chemat pe noi sus, ci El însuşi a venit la noi. Iar când auzi că „a lăsat”, să nu socoteşti că Şi-a schimbat locul, ci că S-a împreună-pogorât. Căci şi împreună cu noi fiind, era şi împreună cu Tatăl. De aceea zice: „Taina aceasta mare este”. Mare este şi ceea ce se întâmplă în cazul oamenilor. Iar când văd că se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu Hristos şi Biserica îmi ies din mine şi mă minunez.”
Raportând căsătoria naturală, la marea Taină a lui Hristos şi a bisericii, Taina nunţii transferă căsătoriei un nou înţeles; ea „transformă, de fapt, nu doar căsătoria ca atare, ci întreaga iubire umană.” Mulţi privesc căsătoria din punct de vedere social-politic. Unii se căsătoresc pentru că se plac, pentru că între ei există o atracţie fizică sau psihologică. Aceştia nu caută în căsătorie înfăptuirea vreunui scop, nu vor să ajungă undeva; lor li se pare că, dacă pot să se satisfacă trupeşte sau sufleteşte au obţinut deja totul. Alţii, pe lângă toate acestea, se căsătoresc şi pentru faptul că au un ideal comun. Cei care se raportează în unirea lor la căsătorie ca Taina, au în vedere: Căsătoria ca unire cu o dimensiune veşnică. Cum se percepe aceasta? Prin ceea ce scriitorul francez Gabriel Marcel intuia atunci când a scris: „A-i spune omului: te iubesc înseamnă a-i spune: vei trăi veşnic, niciodată nu vei muri.” .
Dacă ar fi să condensăm într-o propoziţie Teologia Patristică şi cea Contemporană referitoare la Taina Cununiei, putem concluziona că: „Particularitatea căsătoriei creştine constă în transformarea şi transfigurarea afecţiunii umane fireşti dintre un bărbat şi o femeie într-un legământ etern al iubirii, care nu poate fi rupt nici măcar de moarte.”
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...