"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Acatistul Sfintei Iuliana din Lazarevo, ocrotitoarea celor căsătoriţi (2 ianuarie)

Condacul 1:
Pe Sfânta Iuliana cea milostivă, care prin faptele ei a fost icoană vie a lui Hristos şi a mărturisit că familia este o cale de sfinţenie, biruind cu iscusinţă cursele vrăjmaşului şi ispitele trupeşti, să o lăudăm, iubitorilor de Dumnezeu, zicând: Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!
Icosul 1:
Tu eşti bucuria noastră, mângâierea şi ajutorul nostru, roabă aleasă a lui Hristos, că împreună-călătoreşti pe marea vieţii cu cei ce se roagă ţie, izbăvindu-i de vifor şi ducându-i la limanul cel liniştit al raiului, şi pentru aceasta îţi cântăm:
Bucură-te, mlădiţă a Bisericii dreptslăvitoare,
Bucură-te, candelă aprinsă pentru Hristos,
Bucură-te, înger al curăţiei şi al rugăciunii,
Bucură-te, dreptar al vieţuirii creştine în familie,
Bucură-te, pildă pentru soţiile credincioase,
Bucură-te, pavăză a mamelor creştine şi a copiilor lor,
Bucură-te, veghetoare asupra tinerilor care vor să se căsătorească,
Bucură-te, arătând calea spre mănăstire celor care o caută,
Bucură-te, mână întinsă celor ce vor să se pocăiască,
Bucură-te, ajutătoare celor ce pun început bun mântuirii,
Bucură-te, glas al sfinţeniei în pustia lumii iubitoare de rătăcire,
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!
Condacul al 2-lea:
Născându-te într-o familie credincioasă, încă din copilărie sufletul tău a râvnit după frumuseţile cereşti, ai iubit postul şi rugăciunea mai mult decât petrecerea cu cei de o vârstă cu tine şi nu te-ai scârbit când erai defăimată pentru nevoinţele tale, ci Îi cântai lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 2-lea:
Orfană rămânând de la o vârstă fragedă, ai căutat să trăieşti ca o vrednică fiică a Maicii Domnului, şi la ea ai căutat sprijin şi ocrotire. Şi, prigonită fiind de rudele care nu înţelegeau asprimea vieţii tale, nu te-ai lenevit a duce lupta cea bună. Pentru aceasta îţi cântăm:
Bucură-te, că, între oameni trăind, ai ales a fi cu mintea la cele cereşti,
Bucură-te, că, lipsită fiind de iubirea mamei tale, ai căutat iubirea lui Dumnezeu,
Bucură-te, ocrotitoare a orfanilor şi a copiilor lipsiţi de dragostea părintească,
Bucură-te, alinare a suferinţelor celor apăsaţi de singurătate,
Bucură-te, că frăgezimea vârstei nu te-a împiedicat să dobândeşti Duhul cel Sfânt,
Bucură-te, că nu te înduplecai să renunţi la nevoinţele tale,
Bucură-te, că timpul îl petreceai în lucrări duhovniceşti,
Bucură-te, că îţi ascundeai virtuţile cu smerenie,
Bucură-te, că prin răbdarea batjocurilor te-ai încununat,
Bucură-te, că nu ai căutat înţelegere la oamenii slabi în credinţă,
Bucură-te, că nu te-ai deznădăjduit când erai dispreţuită pentru vieţuirea ta,
Bucură-te, că pe stânca răbdării ai stat şi te rogi pentru cei lipsiţi de răbdare,
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!
Condacul al 3-lea:
Iubitor de Hristos fiind părintele care te-a cununat cu soţul tău, după predania Sfinţilor Părinţi v-a călăuzit să trăiţi în viaţa de familie, sporind în iubire, în rugăciune şi nevoinţă, ca să cântaţi împreună cu toţi sfinţii: Aliluia!
Icosul al 3-lea:
Stavilă eşti celor care defaimă căsătoria zicând că este o cale a poftelor şi a patimilor, pentru că ai adeverit că nunta este o mare binecuvântare şi un mare dar pentru cei care o trăiesc în Hristos şi în Biserică, după cuvântul Sfântului Pavel, apostolul neamurilor. Şi drept mulţumire îţi zicem unele ca acestea:
Bucură-te, că ai arătat că familia e drum spre rai,
Bucură-te, că ai îndepărtat îndoiala de la cei şovăitori,
Bucură-te, adeverire a vieţii trăite după Evanghelie,
Bucură-te, următoare a poveţelor Sfântului Apostol Pavel,
Bucură-te, întărire a celor care aleg să se unească în Taina cununiei,
Bucură-te, praznic al inimilor care caută să dobândească sfinţenia,
Bucură-te, floare care aduci bunămireasmă în casele creştinilor,
Bucură-te, sprijin al celor care se împotrivesc duhului acestei lumi,
Bucură-te, mărturisitoare a iubirii prin care familia se întăreşte,
Bucură-te, că goneşti diavolii semănători de dezbinare,
Bucură-te, că izgoneşti tulburarea şi neînţelegerea,
Bucură-te, pace a familiilor credincioase,
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!
Condacul al 4-lea:
Ai înţeles, Sfântă Iuliana, că dacă prin femeia credincioasă se poate mântui bărbatul necredincios, dacă urmează credinţei şi faptelor ei de virtute, cu atât mai mult bărbatul credincios poate să se folosească de vieţuirea sfântă a soţiei sale şi să Îi cânte lui Dumnezeu cu glas de strigare: Aliluia!
Icosul al 4-lea:
Ai vrut să îl duci şi pe soţul tău Gheorghe la măsura nevoinţelor tale, vrând să se vadă şi în fapte credinţa sa. Cu pricepere l-ai sfătuit să ridice pe umerii săi crucea nevoinţelor, făcându-te pildă pentru soţii credincioşi ca să se sprijine unul pe altul în lupta cea duhovnicească, şi pentru aceasta auzi de la noi:
Bucură-te, sfeşnic aprins de Dumnezeu în noaptea îndepărtării de credinţă,
Bucură-te, că pe soţul tău l-ai sfătuit cu multă pricepere,
Bucură-te, că de la tine învaţă soţii să se ajute în războiul duhovnicesc,
Bucură-te, sfătuire cu pricepere şi mustrare blândă,
Bucură-te, nădejde a celor biruiţi de deznădejde,
Bucură-te, că aduci gândul cel bun în sufletele şovăitoare,
Bucură-te, că de nepriceperea noastră nu te scârbeşti,
Bucură-te, că ne arăţi cum să îi ajutăm pe cei de lângă noi,
Bucură-te, că nu prin vorbe, ci prin fapte ne înveţi să îi sfătuim,
Bucură-te, cuvânt bun spus la vremea potrivită,
Bucură-te, tăcere roditoare binecuvântată de Dumnezeu,
Bucură-te, rugătoare pentru toţi cei ce vor să se mântuiască,
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!
Condacul al 5-lea:
Cu treisprezece copii te-a binecuvântat Dumnezeu, şi vie roditoare ai fost, după cuvântul Psalmistului David. Dar greutăţile creşterii copiilor nu te-au îndepărtat de lucrarea duhovnicească, ci ţi-au fost pricină de înmulţire a virtuţilor, căci I-ai cântat neîncetat lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 5-lea:
Cum te vom lăuda, mamă cu mulţime de copii şi sfântă cu mulţime de fii duhovniceşti? Că prin faptele tale i-ai ruşinat pe cei care fug de crucea facerii de copii şi de cea a creşterii lor în Hristos, şi pentru aceasta îţi cântăm:
Bucură-te, laudă a soţilor care nu îşi îngroapă talanţii,
Bucură-te, urmaşă a sfintelor mame din vechime,
Bucură-te, că ai adus pe lume treisprezece copii,
Bucură-te, că nu te-ai deznădăjduit când Domnul i-a luat la El pe unii din ei,
Bucură-te, că ţi-ai crescut copiii în dreapta credinţă,
Bucură-te, că i-ai învăţat să trăiască pentru Hristos,
Bucură-te, că nu i-ai hrănit doar trupeşte, ci şi duhovniceşte,
Bucură-te, mărturisitoare a virtuţii şi osândire a păcatului,
Bucură-te, mustrătoare a femeilor care vor să lepede pruncii,
Bucură-te, că îi cerţi pe soţii care nu vor să facă copii,
Bucură-te, că, aflând despre faptele tale, unii se pocăiesc pentru păcatele lor,
Bucură-te, că mică biserică a fost familia ta,
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!
Condacul al 6-lea:
Nu ne este lesne să înţelegem cum, purtând grija familiei, ai găsit vreme să te ocupi şi de mulţime mare de săraci şi de orfani, dar ai arătat prin aceasta că mulţimea treburilor casei nu trebuie să-i oprească pe credincioşi să Îi cânte lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 6-lea:
În loc să asculte poruncile Evangheliei şi să poarte de grijă săracilor, bolnavilor, orfanilor şi tuturor necăjiţilor, mulţi creştini se îngrijesc numai de binele lor şi al rudelor lor, dobândind bunătăţile pământeşti şi pierzând Împărăţia Cerurilor, dar tu ai ţinut poruncile şi ai dobândit raiul cel gătit sfinţilor. Iar noi, învăţându-ne din jertfelnicia ta, îţi cântăm:
Bucură-te, că te osteneai lucrând nopţile pentru a-i ajuta pe săraci,
Bucură-te, hrănitoare a celor flămânzi şi însetaţi,
Bucură-te, că prin lucrul mâinilor tale i-ai îmbrăcat pe cei lipsiţi,
Bucură-te, că i-ai îngrijit în casa ta pe cei bolnavi,
Bucură-te, că aveai grijă ca morţii să fie înmormântaţi după lege,
Bucură-te, că nici casnicii tăi nu ştiau milosteniile tale,
Bucură-te, că ai fugit de lauda omenească,
Bucură-te, că ai rânduit milosteniile cu dreaptă socoteală,
Bucură-te, că pentru virtutea ta unii slujitori te ocărau,
Bucură-te, că ai răbdat defăimările lor fără să te mâhneşti,
Bucură-te, chemându-ne să luăm de la tine pildă de vieţuire,
Bucură-te, că ne îndemni să îţi urmăm în milostenie,
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!
Condacul al 7-lea:
Ridicându-te la rugăciune într-o noapte, vrăjmaşul diavol te-a înspăimântat, iar tu, de frică, ai lăsat rugăciunea şi te-ai dus să te culci, dar nici în somn ispita nu a încetat, căci ai visat mulţime de diavoli care încercau să te omoare. Dar, rugându-te Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae, ai primit degrabă ajutor, şi pentru aceasta I-ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 7-lea:
Sfântul Nicolae ţi-a spus în vis: „Fiica mea! Fii tare şi puternică şi nu te înfricoşa de ameninţările diavolilor, căci Hristos mi-a poruncit să te apăr de diavoli şi de oamenii cei răi”, iar tu, trezindu-te, l-ai văzut cum ieşea ca un fulger din camera ta, deşi uşa era închisă. Te lăudăm cu toţii, cinstită Iuliana, pentru că eşti fiică duhovnicească a sfântului din Mira Lichiei:
Bucură-te, că de ispitele întunericului ne ajuţi să ne ferim,
Bucură-te, că celor înfricoşaţi de diavol le aduci pacea,
Bucură-te, sprijin al preoţilor care se luptă cu puterile întunericului,
Bucură-te, că îi ajuţi să izgonească diavolii care îi chinuie pe oameni,
Bucură-te, că Domnul ţi-a dat putere împotriva duhurilor necurate,
Bucură-te, că pe cei robiţi de păcate îi îndrepţi spre pocăinţă,
Bucură-te, că pentru rugăciunile tale nevăzutului înşelător îi descoperim cursele,
Bucură-te, că ai arătat că mirenii pot ajunge la măsurile monahilor,
Bucură-te, că, precum ai fost ajutată de Sfântul Nicolae, ne ajuţi şi tu pe noi,
Bucură-te, că nu numai de diavoli, ci şi de oamenii răi te-a apărat sfântul ierarh,
Bucură-te, că, cinstindu-i pe sfinţi, ai fost ajutată de ei,
Bucură-te, că acum împreună cu ei Îl slăveşti pe Dumnezeu,
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!
Condacul al 8-lea:
Încercând iar diavolii să te înspăimânte, degrabă a venit Sfântul Nicolae şi i-a gonit, dar unul din ei a strigat fugind că la bătrâneţe vei muri de foame şi nu vei mai putea să ajuţi pe nimeni după obicei, dar tu nu te-ai înfricoşat, ci I-ai cântat lui Dumnezeu cântarea de biruinţă: Aliluia!
Icosul al 8-lea:
Mii şi mii de creştini au murit din pricina marii foamete îngăduite de Dumnezeu pe pământul rusesc, tu însă te-ai străduit să nu laşi nici un sărac să plece neajutorat de la uşa casei tale. Şi, ştiind că nici acum nu îi laşi lipsiţi de ajutorul tău pe cei necăjiţi, îţi zicem:
Bucură-te, că în vremuri grele credinţa nu ţi s-a împuţinat,
Bucură-te, că atunci când puţin-credincioşii se tulburau tu ţi-ai păstrat pacea,
Bucură-te, că în lume ai trăit ca şi cum nu ai fi fost din lume,
Bucură-te, că i-ai îndemnat pe cei de lângă tine să se mulţumească cu ce aveau,
Bucură-te, că rugându-i să nu fure de la alţii i-ai învăţat să ceară de la Dumnezeu,
Bucură-te, că necazul l-ai înfruntat prin veselie duhovnicească,
Bucură-te, că în necazuri a fost încercată credinţa ta,
Bucură-te, că ai purtat crucea sărăciei fără să cârteşti,
Bucură-te, că răbdând sărăcia nu L-ai hulit pe Dumnezeu,
Bucură-te, că ştiind greutăţile vieţii îi ajuţi pe cei lipsiţi,
Bucură-te, milostivă ajutătoare în ceasul încercării noastre,
Bucură-te, că te rogi să avem cele de trebuinţă,
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!
Condacul al 9-lea:
Cum oare să vieţuim, ca să Îi fim bineplăcuţi lui Dumnezeu? Cine are cu adevărat dreaptă socoteală, rânduind cum trebuie postul şi rugăciunea? Ştiindu-ne micimea, ne rugăm ţie, Sfântă Iuliana, să te rogi să fim îndrumaţi prin părinţii noştri duhovniceşti, ca lui Dumnezeu, Care te-a întărit, să Îi putem cânta cu toţii cântarea de laudă: Aliluia!
Icosul al 9-lea:
Nu te-ai uitat la neputinţa firii femeieşti, ci ai adăugat nevoinţă peste nevoinţă, simţindu-te acoperită de harul lui Hristos. Nefiind maică, ai arătat că mirenii pot lua asupra lor jugul asprelor nevoinţe, ruşinându-i pe toţi cei care spuneau că vremea nevoinţelor a trecut, şi pentru râvna ta îţi zicem:
Bucură-te, că însetai după cuvintele înţelepte ale Sfinţilor Părinţi,
Bucură-te, că nu în puterile tale, ci în Hristos ţi-ai pus nădejdea,
Bucură-te, că ai fugit de lenevie şi de împrăştierea minţii,
Bucură-te, că nu ai lăsat ispita mândriei să îţi intre în suflet,
Bucură-te, că ai dispreţuit făţărnicia şi purtarea fariseică,
Bucură-te, că mult te-ai folosit de sfaturile duhovnicului tău,
Bucură-te, că îi ajuţi pe creştini să îşi găsească duhovnici iscusiţi,
Bucură-te, că, ascultându-L pe Dumnezeu, ai fost şi tu ascultată de El,
Bucură-te, că nopţile le petreceai în privegheri, bucurându-te în Domnul,
Bucură-te, că, rugăciunea lui Iisus zicând neîncetat, ai curăţit cămara inimii tale,
Bucură-te, dascăl al rugăciunii pentru cei din vâltoarea lumii,
Bucură-te, că pe Mirele Hristos L-ai aşteptat ca o fecioară înţeleaptă,
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!
Condacul al 10-lea:
După ce ai adus pe lume treisprezece copii, ai râvnit a-ţi înmulţi nevoinţele şi te-a frământat gândul plecării la mănăstire. Dar soţul tău te-a rugat să rămâi alături de el, învoindu-se să trăiţi în înfrânare, ca fraţii. Iar tu, fiind soţie ascultătoare şi mamă iubitoare de fii, te-ai supus cu smerenie, cântându-I lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 10-lea:
Ai arătat că nu dispreţuieşti nunta, trăind viaţă legiuită cu bărbatul tău, însă ai arătat şi că scopul vieţii de familie este dobândirea raiului. Iar după ce ţi-ai făcut datoria de mamă, născând şi crescând mulţi copii, ai vrut să urci mai sus pe scara virtuţilor, şi ai trăit lângă soţul tău ca lângă un frate în Hristos. Şi pentru aceasta îţi cântăm:
Bucură-te, că ai vrut să urmezi cuvioşilor părinţi şi cuvioaselor maici,
Bucură-te, că, fără să depui voturile călugăreşti, ai trăit ca o maică,
Bucură-te, că, rămânând în aceeaşi cameră cu soţul tău, ai trăit îngereşte,
Bucură-te, că, după moartea acestuia, te-ai pregătit pentru propria moarte,
Bucură-te, că, fără să porţi pe tine haina monahală, ai purtat haina nevoinţelor,
Bucură-te, că preotul a auzit glasul Maicii Domnului care din icoană te-a lăudat,
Bucură-te, că glasul a mărturisit în chip minunat că Duhul Sfânt sălăşluieşte în tine,
Bucură-te, că Maica Domnului te-a chemat să te rogi la biserică, nevoindu-te,
Bucură-te, că, deşi era foarte frig, i-ai dat ascultare, necruţându-ţi ostenelile,
Bucură-te, că, sărutând tu icoana Născătoarei de Dumnezeu, în tot satul s-a simţit bunămireasmă,
Bucură-te, că Împărăteasa Cerurilor a cerut să fii cinstită pentru sfinţenia ta,
Bucură-te, că, pentru evlavia ta, oamenii L-au slăvit pe Dumnezeu,
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!
Condacul al 11-lea:
Îmbolnăvindu-te în ultimele zile ale vieţii tale, nu ţi-ai împuţinat nevoinţele, ci ai înmulţit rugăciunile. Şi când, slăvindu-L pe Dumnezeu, ai părăsit această lume s-a văzut pe capul tău o coroană de aur şi o lumină albă, pentru care toţi I-au cântat Domnului într-un glas: Aliluia!
Icosul al 11-lea:
Bucurie mare au avut cei care au aflat moaştele tale nestricate şi de mir izvorâtoare, şi au dus de îndată la catedrală un vas cu mirul binemirositor, cu care ungându-se bolnavii au primit tămăduire. Vestind şi noi binecuvântarea sfintelor tale moaşte, îţi cântăm aşa:
Bucură-te, că la moartea ta s-a arătat pe capul tău o coroană de aur,
Bucură-te, că ai fost încununată de Dumnezeu pentru sfinţenia ta,
Bucură-te, că, după moarte, ai cerut să fii înmormântată lângă soţul tău,
Bucură-te, că şi prin aceasta ai arătat cinstea familiei,
Bucură-te, adeverind că taina căsătoriei nu se sfârşeşte în lumea aceasta,
Bucură-te, că îi chemi pe creştini să se pregătească pentru viaţa cea veşnică,
Bucură-te, că şi după moarte L-ai mărturisit cu putere pe Hristos,
Bucură-te, că aflarea sfintele tale moaşte a fost pricină de bucurie,
Bucură-te, că mulţimea mirului izvorât a arătat mulţimea minunilor tale,
Bucură-te, că celor care îşi întinează trupurile prin păcate le vădeşti rătăcirea,
Bucură-te, că celor care dispreţuiesc trupul le arăţi greşeala,
Bucură-te, că trupul tău a fost templu al Duhului Sfânt,
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!
Condacul al 12-lea:
Arătându-te după moarte preotesei Agata, care era bolnavă, i-ai zis: „Mergi la biserică şi sărută icoana Sfintei Iuliana”, iar ea, tămăduindu-se, a făcut cunoscută minunea ta, cântându-I lui Dumnezeu cu mulţumire: Aliluia!
Icosul al 12-lea:

Mulţime mare de minuni ai făcut nouă, credincioşilor, şi pentru aceasta te rugăm să stai lângă noi în fiecare zi a vieţii noastre, apărându-ne în necazuri şi ispite, ca să îţi cântăm cu inimile pline de bucurie:
Bucură-te, că pe preoteasa Agata ai chemat-o să sărute icoana ta,
Bucură-te, că şi pe noi ne chemi să te cinstim ca pe o ajutătoare a noastră,
Bucură-te, că pe copiii cărora le curgea sânge din mâini şi din picioare i-ai vindecat,
Bucură-te, că pe Iosif l-ai izbăvit de moarte când nimeni nu credea că va mai trăi,
Bucură-te, că el a venit pe jos în satul Lazarevo pentru a-ţi mulţumi,
Bucură-te, că din ostenelile lui ne învăţăm şi noi să fim mulţumitori,
Bucură-te, că ai stins focul care se apropia de biserică,
Bucură-te, că multe feluri de minuni ai săvârşit prin harul lui Dumnezeu,
Bucură-te, primind puţinele noastre cuvinte de laudă,
Bucură-te, că din Rusia în toată lumea s-a întins lauda ta,
Bucură-te, că moaştele tale au binecuvântat ţinuturi îndepărtate,
Bucură-te, minune a lui Dumnezeu pentru întărirea adevăratei credinţe,
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!
Condacul al 13-lea:
O, Sfântă Iuliana din Lazarevo, comoară a Rusiei dreptcredincioase şi a întregii Biserici, primeşte acum această rugăciune care se aduce ţie ca mulţumire pentru ajutorul pe care îl dai neamului creştinesc, şi întăreşte-ne ca până la sfârşitul vieţii noastre să Îi cântăm lui Dumnezeu împreună cu tine: Aliluia!
Acest Condac se zice de trei ori. Apoi se zice Icosul 1: Tu eşti bucuria noastră, mângâierea şi ajutorul nostru… şi Condacul 1: Pe Sfânta Iuliana cea milostivă… Apoi se zice această
Rugăciune:
Sfântă Iuliana din Lazarevo, chivot al milosteniei şi reazem al familiilor credincioase, plecând genunchii la rugăciune cădem către tine şi te rugăm: vezi necazurile care ne apasă, vezi furtuna care s-a ridicat asupra noastră. Nu ne lăsa, sfântă a lui Dumnezeu. Vino în ajutorul nostru degrabă, aşa cum şi Sfântul Nicolae a venit în ajutorul tău când erai înconjurată de diavoli. Nu pregeta, sfântă, să arăţi puterea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu pentru mângâierea celor neputincioşi.
Vino, Sfântă Iuliana, vino şi stai lângă inimile noastre apăsate de durere şi de tulburare. Roagă-te să ne întărim credinţa, să părăsim păcatele şi să punem început bun mântuirii. Arată-te păzitoare a curăţiei şi iubirii celor căsătoriţi, îndrumătoare a copiilor şi a tinerilor. Fii mângâietoare a orfanilor şi a celor întristaţi şi grabnică tămăduitoare a celor bolnavi, aşa cum ai fost şi celor care au primit de la tine ajutor minunat în rugăciunile lor.
Ai grijă de toţi creştinii, de copii, de părinţii lor, de toţi monahii şi monahiile, de toţi preoţii şi ierarhii. Roagă-te pentru noi, să nu fim înghiţiţi de duhul lumii acesteia şi să nu lepădăm credinţa cea dreaptă. Ci să mergem pe calea sfinţeniei, pe calea rugăciunii şi a virtuţilor, ca, acoperiţi de rugăciunile tale, să Îl slăvim pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, în vecii vecilor. Amin.

TĂMĂDUIREA SUFLETULUI DE PATIMA MÂNIEI

Patima mâniei este considerată de Sfantul Ioan Casian „ucigătoare" prin efectele devastatoare pe care le are asupra sufletului şi, implicit, asupra vieţii duhovniceşti. Cât timp ea se află în inimile noastre drumul spre desăvârşire ne este închis, deoarece sufletul robit de mânie nu poate lucra nici o virtute. Şi aceasta pentru că mintea este orbită de „întunecimile vătămătoare" ale acestei patimi. Raţiunea este considerată de Sfântul Ioan a fi soarele nostru lăuntric, care luminează gândurile şi ascunzişurile inimii. Dacă, din cauza mâniei, acest soare interior apune, atunci întunericul patimilor va pune stăpânire pe fiinţa noastră. De aceea, cel aflat în robia mâniei bâjbâie în noaptea păcatelor şi nu poate ajunge la lumina virtuţilor.
Sfântul Ioan Casian ne aminteşte, însă, că mânia este o pornire a sufletului lăsată cu înţelepciune de Dumnezeu după căderea omului în păcat, pentru ca prin ea fiinţa umană să stârpească cu desăvârşire orice imbold al patimilor. Astfel, mânia ne-a fost zidită în noi spre o „slujire bună", şi anume spre a ne mânia împotriva pornirilor pătimaşe ale sufletului şi asupra păcatelor făptuite. Ea este, în acelaşi timp, armă împotriva ei înseşi, atunci când ne mâniem pe semeni, neîngăduind cuibărirea acestei patimi în ascunzişurile inimii. In acest sens explică Sfântul Ioan povaţa Sfântului Apostol Pavel: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi" (Efeseni 4, 26). Este vorba aici de mânia cea bună, îndreptată împotriva păcatelor proprii, şi de mânia cea rea îndreptată în mod greşit spre aproapele.
Trebuie să facem distincţie între aceste două feluri de mânie. Mânia cea dreaptă este numai cea îndreptată împotriva propriilor patimi. Sfântul Ioan ne atenţionează ca nu cumva să ne îndreptăm această pornire a sufletului asupra aproapelui sub pretextul dorinţei de a-l ajuta să se vindece de patimi. Căci preocupându-ne de tămăduirea altora, noi înşine nefiind încă vindecaţi, putem cădea uşor în „boala mai cumplită a orbirii". Pornirea mâniei trebuie îndreptată doar asupra noastră. De aceea, trebuie să ne vedem mai întâi bârna din ochiul nostru şi nu paiul din ochiul celuilalt, pentru ca nu cumva din cauza bârnei noastre să ni se întunece sufletul şi să nu mai vedem „soarele dreptăţii".
Scopul mâniei este unul singur: retezarea din rădăcină a „pornirilor ticăloase" ale inimii, pentru ca acestea să nu se transforme în păcate cu fapta.
Sfântul Ioan Casian supune atenţiei în acest capitol şi faptul că unii caută să-şi îndreptăţească pornirile mâniei asupra celorlalţi printr-o interpretare voit greşită a Sfintei Scripturi. Astfel ei consideră că dacă în Scriptură se spune: „Şi S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său" (Psalmul 105, 40), se pot considera şi ei îndreptăţiţi să se mânie. Sfântul Ioan consideră că această interpretare a Scripturii este „trupească şi strâmtă, adică după literă", nefiind corectă. Aici Scriptura trebuie înţeleasă în mod spiritual, alegoric. Mânia lui Dumnezeu trebuie înţeleasă ca dreapta răsplată căreia ne va face părtaşi la Judecată. Omul se teme în faţa unor judecători foarte drepţi de mânia lor
pedepsitoare atunci când conştiinţa îi este apăsată de o vinovăţie, iar acest lucru îl face nu pentru că aceşti judecători ar avea în sufletele lor o mânie răzbunătoare, „ci pentru că acesta este sentimentul ce-l încearcă cei ce se tem în faţa celui ce aplică legile, după o examinare şi cumpănire dreaptă". Chiar dacă judecata este făcută cu multă blândeţe şi bunătate, totuşi ea este considerată ca fiind săvârşită cu mânie de către cei ce vor trebui să fie osândiţi din vina lor.
Sfântul Ioan subliniază faptul că mânia nu trebuie izgonită numai din sufletele noastre, ci pentru ca rugăciunile noastre să fie bineprimite înaintea lui Dumnezeu, noi trebuie să ne silim să aducem pace şi în sufletele celor care s-au mâniat împotriva noastră, după cuvântul Mântuitorului: „Dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău" (Matei 5, 23-24).
In ceea ce priveşte tămăduirea de această patimă Sfântul Ioan ne învaţă ca mai întâi să o izgonim din inimă, iar apoi să sădim în locul ei virtutea răbdării. Este metoda terapeutică esenţială în izbăvirea de patimi, având drept scop smulgerea păcatelor din rădăcină şi izgonirea lor definitiv. De aceea, Sfântul Ioan o recomandă în cazul fiecărei boli sufleteşti datorate patimilor.
Trebuie ca mai întâi să o smulgem din fundul inimii noastre pentru a nu o mai săvârşi în cuvânt şi în faptă, nu invers. Căci dacă ne abţinem să o făptuim în cele exterioare, dar o lucrăm în interior, cu gândul şi cu inima, nu vom avea nici un folos, ba dimpotrivă ea va creşte în sufletul nostru şi, mai târziu, nu o vom mai putea înăbuşi deloc. De aceea, chiar de va trăi cineva în singurătate şi nu va avea pe cine să se mânie, dacă nu şi-a stârpit mânia din ascunzişurile inimii, ea se va înmulţi în sufletul său, iar atunci când va avea prilej de manifestare, o va face cu o violenţă de neoprit. Sfântul Ioan aseamănă această ascundere a viciilor în inimă cu nişte cai fără frâu care stau în boxe la alergări, aşteptând deschiderea lor, iar când aceasta are loc ei „ţâşnesc năvalnic spre pieirea propriului vizitiu".
Izgonind patima din inimă trebuie să sădim în locul ei virtutea răbdării, care stăvileşte pornirile „ticăloase" ale inimii şi izvorăşte blândeţea.
Iată, pe scurt, care sunt sfaturile terapeutice ale Sfântului Ioan Casian, prin urmarea cărora sufletul doritor de vindecare îşi va redobândi sănătatea în vederea câştigării mântuirii.
1. Urmările robirii sufletului de patima mâniei
„A patra luptă o avem de dat împotriva mâniei, care trebuie alungată cu totul din suflet pentru otrava ei ucigătoare. Cât timp stăruie în inimi, orbindu-ne mintea cu vătămătoarele ei întunecimi, nu vom putea ajunge nici să judecăm cu dreaptă chibzuinţă, nici să ne bucurăm de văzul unei sublime contemplaţii şi nici să dăm sfaturi înţelepte altora. Nici părtaşi la viaţa adevărată şi păstrători statornici ai dreptăţii nu vom mai rămâne, dar să mai încapă în noi lumina duhului şi a adevărului! Căci zice Scriptura: «Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu» (Ps. 30, 9). Nici parte de adevărata înţelepciune nu vom avea, chiar de am trece de înţelepţi în ochii tuturora, «Pentru că mânia sălăşluieşte în sânul celor
nebuni» (Ecclesiast 7, 8), dar nici viaţă fără de moarte nu vom putea dobândi, oricât de prevăzători s-ar părea că suntem judecaţi de oameni: «Căci mânia îi pierde chiar pe cei prevăzători» (Pilde 15, 1). Nu vom fi în stare să păstrăm nici cârma dreptăţii ajutaţi de un ascuţit discernământ al minţii, oricât de desăvârşiţi şi vrednici de respect am fi socotiţi de toată lumea: «Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu» (Iacob 1, 20). Nici cinstea pe care o întâlnim deseori chiar la oamenii acestui veac, n-o putem în nici un chip câştiga, oricât de nobili şi cinstiţi am fi prin privilegiul naşterii, «căci bărbatul mânios este necinstit» (Pilde 11, 25). Nici la un sfat înţelept nu vom fi în stare să ne ridicăm vreodată, oricât de severi şi plini de adâncă ştiinţă am părea, fiindcă «cel iute la mânie săvârşeşte nebunii» (Pilde 14, 7). Nici la adăpost de tulburări primejdioase şi feriţi de păcate nu vom putea fi, chiar dacă nici o nelinişte nu ne vine din partea altora, fiindcă «un om mânios aţâţă cearta şi cel aprig săvârşeşte multe păcate» (Pilde 29, 12). („Aşezămintele... ", cartea aVIII-a,cap. l,p. 211-212)
„...Fericitul Apostol... după ce a zis: «Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi», adaugă îndată: «Soarele să nu apună peşte mânia voastră, nici să daţi loc diavolului» (Efeseni 4, 26-27). Dacă este vătămător să apună soarele peste mânia voastră şi dacă, mâniindu-ne dăm îndată loc în inima noastră diavolului, cum ne-a dat poruncă să ne mâniem, zicând: «Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi»? Oare nu este limpede că acest lucru, adică mâniaţi-vă împotriva viciilor şi furiei voastre, ca nu cumva voi, închizând ochii, soarele dreptăţii, Iisus, din cauza mâniilor voastre,
să înceapă să apună peste minţile voastre întunecate, şi, plecând El, să faceţi loc în inimile voastre diavolului?
Despre acest soare aminteşte în mod vădit Dumnezeu, prin profet, când zice: «Celor ce se tem de numele Meu, le va răsări soarele dreptăţii şi sănătate în aripile voastre» (Maleahi 4, 2). însă pentru cei păcătoşi,... pentru cei ce cad în patima mâniei, se spune că acest soare apune la amiază, după vorba profetului: «Soarele va apune pentru ei în miezul zilei» (Amos 8, 9). Sau cel puţin, după semnul figurat, spiritul, sau raţiunea, care pe drept cuvânt este numită soare, deoarece luminează toate gândurile şi ascunzişurile inimii, nu trebuie stinsă de patima mâniei. Apunând raţiunea, întunericul patimilor şi diavolul, autorul acestora, ar pune stăpânire pe întreaga simţire a inimii noastre şi cufundându-ne într-o neagră mânie, ca într-o noapte oarbă, n-am mai şti ce să facem". (Ibidem, cap. 9-10, p. 215-216)
2. Combaterea celor care-si îndreptăţesc aprinderea la mânie
„Am auzit pe unii care, încercând să aducă îndreptăţire acestei foarte primejdioase boli sufleteşti, se grăbesc să-i micşoreze vina, printr-o neîngăduită interpretare a Scripturilor. De pildă, susţin că nu este greşit a ne mânia pe fraţii care cad în vreo greşeală, de vreme ce se spune că însuşi Dumnezeu Se înfurie şi Se mânie, fie împotriva celor ce nu vor să-L ştie, fie contra celor care, cunoscându-L îl dispreţuiesc, cum este acel pasaj: «Şi S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său» (Ps. 105, 40), sau când se roagă profetul, zicând: «Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi» (Ps. 6, 1). Ei nu înţeleg că, vrând să li se îngăduie oamenilor o aşa boală ucigătoare, aduc nemărginirii divine şi fântânii întregii curaţii jignirea unei patimi trupeşti...
Când citim despre mânia sau furia lui Dumnezeu, nu trebuie să înţelegem trupeşte, adică după josnica patimă omenească, ci într-un chip demn de Dumnezeu, Care-i străin de orice patimă, în felul acesta, îl putem considera drept judecătorul şi osânditorul tuturor faptelor rele din această lume şi, luându-ne după înţelesul acestor cuvinte, să ne temem de înfricoşătorul platnic al faptelor noastre şi să nu îndrăznim a admite ceva împotriva vrerii Lui.
Intr-adevăr, omul întotdeauna s-a temut de cei despre care ştie că se mânie şi de aceea se fereşte să-i supere. Aşa, în faţa unor foarte drepţi judecători, de obicei se tem de mânia lor pedepsitoare cei a căror conştiinţă este apăsată de vreo vinovăţie, şi asta nu pentru că s-ar afla vreo pornire de răzbunare în sufletele celor care au să dea o sentinţă dreaptă, ci pentru că acesta este sentimentul ce-l încearcă cei ce se tem chiar în faţa celui ce aplică legile, după o examinare şi cumpănire dreaptă. Oricât de mari ar fi blândeţea şi bunătatea cu care este făcută judecata, ea este socotită ca izvorând dintr-o grea şi foarte pornită mânie de către cei ce au trebuit să fie supuşi din vina lor osândei.
Ar fi lungă înşirarea şi nepotrivită cu scopul lucrării dacă am sta să lămurim toate câte s-au spus în sens figurat în Scripturi despre Dumnezeu asemănat cu făptura omenească. Pentru trebuinţa de acum ar fi de ajuns cele ce am spus..., pentru ca nimeni să nu-şi mai tragă prilej de boală şi moarte veşnică tocmai de acolo unde se caută sfinţenie şi nemurire, tămăduirea vieţii şi nemurirea". (Ibidem, cap. 3-4, p. 212-214)
3. Mânia mântuitoare şi mânia pierzătoare
„Negreşit avem sădită în noi mânia spre o destul de bună slujire, la care este folositor şi sănătos să recurgem numai atunci când fierbem de mânie împotriva pornirilor ticăloase ale inimii noastre şi ne indignăm că cele, de care ne ruşinăm a le face sau vorbi în faţa oamenilor, s-au furişat în ascunzişurile inimii noastre. Fireşte, prezenţa îngerilor şi a lui Dumnezeu însuşi, Care pătrunde cu vederea pretutindeni şi în toate şi Căruia nu-i pot rămâne ascunse în nici un chip tainele conştiinţei noastre, ne cutremură de spaimă.
Tot astfel, ne aduce bună slujire când ne pornim împotriva mâniei însăşi, care s-a furişat în noi contra fratelui şi alungăm întâi toate îmboldirile ei ucigaşe, fără a-i îngădui să aibă lăcaş în adâncul inimii noastre. La fel ne învaţă să ne mâniem chiar profetul, care o alungase într-atât din simţurile lui, încât nici propriilor lui duşmani n-a voit să le răspundă după legea talionului, zicându-le: «Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi» (Efeseni 4, 26).
Prin urmare, ni se porunceşte să ne mâniem cu folos împotriva noastră înşine şi împotriva îmboldirilor ticăloase ce se stârnesc în noi şi să nu greşim împingându-le pe acestea spre fapte vătămătoare. în sfârşit, acelaşi sens îl lămureşte mai deplin versetul următor: «De cele ce ziceţi în inimile voastre căiţi-vă în aşternuturile voastre» (Ps. 4, 5), adică tot ce gândiţi în inimile voastre sub năvala neaşteptată a îmboldirilor ticăloase, îndreptaţi şi lecuiţi prin cumpănită chibzuinţă şi alungaţi, printr-o foarte fierbinte căinţă, toată izbucnirea furiei pătimaşe, ca şi cum aţi fi gata de culcare". (Ibidem, cap. 7-9, p. 215-216)
Insă ce trebuie să mai spun de unii despre care nu pot nici chiar vorbi fără să roşesc eu în-sumi, a căror înverşunare nici la apusul soarelui nu-şi află potolire, ci şi-o prelungesc timp de multe zile? O ură ascunsă îi roade împotriva celor pe care le-a căşunat, şi oricât ar tăgădui-o prin vorbe, o dovedesc prin fapte cât sunt de copleşiţi de ea. Nici nu li se mai adresează cu grai blând, dar să mai stea de vorbă cu obişnuita bunătate; şi cu toate astea
socotesc că nu săvârşesc nici un păcat dacă pornirea lor nu caută răzbunare. Totuşi, dacă din lipsă de curaj ori, sigur, din neputinţă n-o dau pe faţă şi n-o pun în lucrare, atunci, întorcând otrava mâniei asupra lor înşişi, spre propria pierzanie, o clocesc mulţi în inimi şi o rumegă pe tăcute în ei; în loc să alunge îndată otrava supărării prin puterea virtuţii, ei o mistuiesc zi de zi". (Ibidem, cap. 11, p. 216-217)
4. Tămăduirea patimii mâniei
Impăcarea cu semenii

„Or, cum să îngăduie Domnul să păstrăm în noi mânia, fie chiar pentru o clipă, El, Care nu admite să-I fie oferite nici măcar jertfele spirituale ale rugilor noastre, dacă ştim că cineva are vreun necaz pe noi? «Deci, zice El, dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo iti vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău» (Matei 5, 23-24). De aceea, cum ne vom îngădui să păstrăm supărare împotriva fratelui, nu zic pe mai multe zile, dar nici chiar până la apusul soarelui, dacă nici măcar, când este supărat fratele pe noi, nu ne este îngăduit să adresăm rugăciuni Domnului? Or, Apostolul ne îndeamnă: «Rugaţi-vă neîncetat» (I Tesaloniceni 5, 17) şi «în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără mânie şi fără şovăieli» (I Timotei 2, 3).
Deci rămâne ca sau să nu ne mai rugăm, cât timp păstrăm în inimi o astfel de o-travă, şi atunci ne facem vinovaţi de călcarea acestei porunci apostolice şi evanghelice, după care ni se cere să ne rugăm neîncetat şi în tot locul; sau, dacă închizând ochii la această inter-zicere, cutezăm să-I înălţăm rugăciuni, să ţinem seamă că nu rugi Ii adresăm Domnului, ci sfidarea noastră cu duh de răzvrătire.
Şi fiindcă de cele mai multe ori noi le arătăm desconsiderare fraţilor pe care i-am jignit şi întristat, sau, cel puţin privindu-i de sus, pretindem că nu noi ne facem vinovaţi de asta, Doctorul sufletelor şi Cunoscătorul celor ascunse dinlăuntrul nostru a voit să înlăture cu totul orice prilej de mânie din inimile noastre. Astfel, El ne porunceşte nu numai să-i iertăm pe fraţii noştri care ne-au supărat şi să ne împăcăm cu ei, alungând din minte toată jignirea sau întristarea pricinuită de ei, dar mai mult: dacă ştim că ei au vreo pornire dreaptă sau nedreaptă împotrivă-ne, la fel ne impune să lăsăm darul nostru, adică să întrerupem ruga şi să ne grăbim mai întâi a-i împăca. După ce le-am potolit mânia, putem înălţa nepătate darurile rugaciunilor noastre.
Caci Domnul nostru, al tuturor oamenilor, nu-I împăcat să-I aducem o astfel de slujire, prin care ce-a dobândit printr-unul să piardă prin celălalt stăpânit de supărare. Cel ce doreşte şi aşteaptă mântuirea tuturor robilor Săi suferă o pagubă la fel dacă a pierdut pe cineva. De aceea, dacă fratele are mânie împotriva noastră, rugăciunea ne va fi tot atât de nefolositoare de parcă noi am păstra-o în sufletul umflat de indignare împotriva acestuia". (Ibidem, cap. 13-14, p. 217-218)
Izgonirea patimii din inimă şi sădirea, în loc, a virtuţii răbdării
„Mânia trebuie oprită nu doar de la faptă, ci mai ales alungată din ascunzişurile inimii noastre, ca nu cumva, orbiţi de întunecimile ei să nu mai fim în stare să primim nici lumina unui sfat sănătos, nici a ştiinţei şi, drept urmare, să nu mai devenim templul Duhului Sfânt, dacă duhul cel rău şi-a găsit sălaş în noi. Această mânie închisă în inimă poate să nu facă supărare oamenilor din jur, dar respinge strălucitoarea lumină a Duhului Sfânt, ca şi cum ar împinge-o în afară". (Ibidem, cap. 12, p. 217)
„Legea Veche... ne pune în vedere acelaşi lucru: «Să nu duşmăneşti, zice, pe fratele tău în inima ta» (Levitic 19, 17), şi iarăşi: «Să nu ai ură asupra fiilor poporului tău» (Levitic 19, 18) şi tot aşa: «Drumurile celor care-şi amintesc de fapta rea duc spre moarte» (Pilde 12, 28). Deci şi acolo observi că este îndepărtată răutatea nu numai de la faptă, dar chiar din gând, o dată ce se cere alungată cu totul ura şi răzbunarea până şi din minte, dar din inimă?...
Indreptarea şi liniştea noastră deplină nu trebuie să se bazeze pe o bunăvoinţă străină, ceea ce nu stă, dealtfel, în putinţa noastră, ci mai degrabă în tăria noastră. De asemenea, nici înăbuşirea mâniei nu e bine să atârne de desăvârşirea morală a altuia, ci să coboare din forţa noastră spirituală, care se dobândeşte nu prin răbdarea semenilor, ci prin propria noastră îndelungă - răbdare.
Uneori, biruiţi de orgoliu sau de lipsa de răbdare, nu vrem să ne îndreptăm purtările neaşezaţe şi neînţelepte şi de plângem că avem nevoie de singurătate, ca şi când acolo, nemaifiind nimeni care să ne tulbure, vom afla virtutea răbdării. Acoperindu-ne în acest fel lipsa noastră de zel, pretindem că nu din nerăbdarea noastră, ci din vina semenilor izvorăsc cauzele supărărilor. Tot dând pe alţii vina propriilor greşeli, nu vom putea ajunge niciodată la o adevărată răbdare şi desăvârşire... Căci singurătatea, pe cât e în măsură să descuie poarta spre cea mai sublimă contemplaţie celor ce şi-au curăţat viaţa, iar prin vederea cea mai neîntinată să pătrundă la cunoaşterea tainelor spirituale, tot aşa celor ce nu şi-au îndreptat-o îndeajuns, nu numai că le păstrează întregi patimile, dar chiar le sporeşte.
Câte un om pare răbdător şi sfios până s-a întovărăşit cu cineva, dar, cum s-a ivit prilej de iritare, îl şi vezi revenit îndată la firea lui de înainte. Viciile ce stăteau ascunse au şi erupt ca nişte cai fără zăbală, care, după o prea lungă odihnă, ţâşnesc năvalnic şi sălbatic din boxe la alergări, spre pieirea propriului vizitiu. Intr-adevăr, întrerupând legăturile noastre cu semenii, şi mai mult se aprind în noi patimile, dacă n-au fost sugrumate de mai înainte. Lenevia pe care o hrăneşte lipsa de griji ne face să pierdem chiar şi umbra de răbdare, pe care părea să o avem pentru moment...
Ca şi când toate neamurile de şerpi veninoşi şi de fiare n-ar continua să rămână primejdioşi chiar dacă stau retraşi în vizuinile lor; dacă deocamdată nu vatămă pe nimeni, nu înseamnă prin asta că nu sunt periculoşi, căci nu blândeţea, ci izolarea lor îi face nevătămători. De aceea, pentru cei ce caută desăvârşirea, nu-i de ajuns să nu se mânie contra unui om... nu va fi de ajuns să lipsească oamenii împotriva cărora să se aprindă mânia. Dacă nu vom dobândi mai întâi virtutea răbdării, ea se poate porni chiar împotriva lucrurilor mute, căci, aflând lăcaş în inimile noastre, nu ne îngăduie nici să ne bucurăm de o continuă linişte, nici să fim la adăpost de alte patimi...
De aceea, dacă râvnim să ajungem la acea înaltă răsplată divină, despre care se spune: «Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 8), trebuie să suprimăm mânia nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. Negreşit, nu ne va fi de nici un folos să înăbuşim manifestarea în cuvânt sau în faptă a pornirii noastre mânioase, dacă Dumnezeu, Căruia nu-I rămân neştiute cele ascunse ale inimii, o găseşte cuibărită acolo.
Cuvântul Evangheliei ne porunceşte să stârpim mai degrabă rădăcinile viciilor decât roadele, care fără îndoială vor dispărea după ce le-a fost nimicită vatra. Când acestea vor fi alungate, nu de la suprafaţa faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre, mintea ne va putea rămâne necontenit într-o răbdare şi sfinţenie deplină. De aceea, ca să nu se săvârşească omoruri, este suprimată mânia şi ura, fără de care în nici un chip nu se va putea întâmpla vreo ucidere: «Căci, oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă» (Matei 5, 22) şi «Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni» (I Ioan 3, 15). Adică, dorind în inima lui să-l ucidă pe fratele său,... numai pentru patima mâniei este declarat el ucigaş de Domnul Care va da fiecăruia răsplata sau osânda cuvenită, nu numai pentru săvârşirea faptului în sine, dar chiar pentru a-l fi voit şi dorit. Este tocmai ceea ce însuşi Domnul spune prin gura profetului: «Eu însă faptele şi gândurile acelora vin să le strâng la un loc cu toate popoarele şi toate limbile» (Isaia 66, 18), şi iarăşi «care (fapte şi gânduri) îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor»" (Romani 2,15-16). (Ibidem, cap. 15-20, p. 218-220)
„Tămăduirea deplină de această boală va cere mai întâi: să credem că nu este îngăduit în nici un chip a ne mânia, pentru cauze drepte sau nedrepte, ştiind că vom pierde îndată lumina judecăţii, tăria unui sfat sănătos, şi însăşi cinstea şi spiritul dreptăţii, după ce partea cea mai intimă a inimii noastre va fi orbită de întunecimile acestei patimi. Mai mult, puritatea spiritului nostru tulburându-se şi duhul mâniei având lăcaş în noi, nu vom mai putea deveni templu al Duhului Sfânt. In cele din urmă, trebuie să cugetăm că nu ne este în nici un chip îngăduit să ne rugăm şi nici să-L implorăm pe Dumnezeu, dacă mânia ne stăpâneşte, şi mai presus de toate, având zilnic în faţa ochilor starea schimbătoare a condiţiei omeneşti, trebuie să credem că vom pleca din trup şi nu ne va fi de nici un folos nici castitatea, nici lepădarea de toate bunurile nici sila de bogaţi, nici truda posturilor si veghilor, daca numai din cauza mâniei si urii ni se făgăduieşte de către Judecătorul lumii osândă veşnica. (Ibidem, cartea a XXII-a, p. 221)

Toate lucrurile se leaga si se dezleaga in Duh, explicati-ne, va rog?

Parintele Rafail:
Da, am spus si in felul asta. Tot ce face omul incepe in nevazut, adica in taina inimii tale, cand ti-ai pus in inima asta Dumnezeu a vazut si daca te-ai hotarat pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o sa inceapa sa se infaptuiasca candva in viata ta. Uitati, va dau o pilda: un monah mi-a spus intr-o zi: ma certasem cu un alt monah dintr-o alta manastire si m-am cait dupa aceea si am vrut sa-mi cer iertare, dar nu mai voia sa stie de mine asa era de ranit si mi-am zis ce sa fac, maine-poimaine trebuie sa plec, eu vreau sa ma apropriu de Sfanta Impartasanie, ce sa fac, am ranit pe fratele meu, cum o sa pot sa ma aproprii de Impartasanie, cum sa continui viata pocaintei mele ca nu ma mai primeste; eu vreau sa-i cer iertare si el nu vrea sa auda nimic. Si zice: mi-am amintit de un cuvant din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. Monahul acesta-i grec si in greaca - imi pare rau ca in traducerea noastra nu reiese asa - la pomeniri, dupa sfintirea Tainelor cand spune "pomeneste Doamne pe cei care ai invrednicit sa imparateasca pe pamant" spune asa: "glasuieste in inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tau". Monahul si-a adus aminte de acest glasuieste si a zis: Doamne! glasuieste in inima lui pentru pocainta mea, spune-i ca ma caiesc pentru ce am facut, ca-i cer iertare si ca eu il iert. Si mi-a spus: data urmatoare cand l-am vazut parca nu fusese niciodata nor pe cer, totul disparuse si impacarea lor era deja facuta. Cand am auzit cuvantul asta, am sfatuit multe persoane in aceasta directie si aproape de fiecare data s-au intamplat minuni dintr-astea.

O monahie care era noua intr-o manastire si spunea "Parinte! mi-e frica de toata lumea", era foarte sensibila si ranita mai ales de monahia cutare care era un pic mai asa, in varsta si mai autoritara. Zice: cand intru in bucatarie m-apuca groaza, nu stiu ce sa fac. I-am spus sa se roage: "Doamne spune in inima ei sa-mi spuna un cuvant bun sau spune-i ceva bun despre mine". Intr-o zi vine fugind catre mine: "Parinte! Parinte! stiti ce s-a intamplat? A venit maica cutare si m-a apucat groaza si am zis Doamne spune-i ca o iubesc!" si zice: "nu stiu, parinte, coincidenta, s-a uitat frumos la mine si mi-a zis ceva frumos". Ultima oara cand am vazut-o, acum un an era aceeasi fata luminata asa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani si era impacata cu toata lumea si cred ca au continuat aceste coincidente.

Deci se leaga si se dezleaga in Duh, in taina inimii si profit de intrebare sa spun si lucrul asta: trebuie sa ne nevoim in ceva ce stramosii nostri cred ca faceau fireste. Cred ca stramosii nostri, care erau cat de cat apropiati de Dumnezeu, in mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! si zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un pacat in tine: Doamne! uite ce-i in mine, nu ma lasa asa! Vezi pe cineva care te supara si nu te poti impaca cu el: Doamne! spune ceva in inima mea pentru aproapele meu! s.a.m.d.

Chemati-L pe Dumnezeu. Zicem ca Iisus Mantuitorul este singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si om. Indraznesc sa spun ca lui Dumnezeu ii place sa mijloceasca intre om si om. Chemati-L pe Dumnezeu mijlocitor intre tine si vrajmasul tau, intre tine si cei cu care te-ai certat si sa vezi cum spuneam catre cineva acum catava vreme: Dumnezeu nu exista. Nu! Dar se preface bine! Fa si tu ca si cum ai crede si sa vezi cum si Dumnezeu se face ca si cum exista! Si provocam coincidente dintr-acelea.

In esenta profit ca sa zic: sa invatam, fratilor, sa chemam pe Dumnezeu in toate imprejurarile, sa-i cerem sfatul lui Dumnezeu, sa multumim lui Dumenzeu cand ne-a dat ceva ce i-am cerut, sa-L intrebam pe Dumnezeu ce inseamna asta si toate nedumeririle noastre. Intai "Doamne!" sa fie in inimile noastre si dupa aceea tot restul. Daca vrei sa-l vezi pe duhovnicul tau si este la 100 de metri de tine trebuie sa faci 100 de metri si poate altceva l-a inhatat sau trebuie sa iei telefonul si sa faci un numar. Pentru Dumnezeu nimic din toate astea, acum poti sa zici "Doamne!" si ai contactat "satelitul Doamne" si sa vezi cum se preface acest Dumnezeu ca exista.

Cum putem ajunge la rugaciunea curata, la statornicia gandului in rugaciune?

Parintele Rafail:
Iarasi va zic: este cu neputinta. Rugaciunea curata este o stare mai presus de fire. Ei, acest cu neputinta sa vi se faca voua prin lucrarea lui Dumnezeu. Acuma lucrarea lui Dumnezeu are mai multe laturi. Spunem dupa impartasanie in rugaciune "sa-mi fie acestea spre merinde, spre viata de veci". Ce este aceasta merinde? Este imputernicire. Cand esti slabanog, ai muncit mult, ai umblat mult, te-asezi nitel, mananci ceva si o iei din nou si continui sa lucrezi, asa sunt si aceste merinde - Tainele Bisericii, cu precadere Sfanta Impartasanie, dar si toate sfinteniile Bisericii: aghiasma, untdelemnul sfintit, anafura si tot ce este sfintenie sunt lucruri prin care primim aceste energii, prin care putem sa continuam viata pocaintei noastre, ba sa o facem lucratoare si sa ajungem la Cel neajuns, adica la cele cu neputinta omului prin lucrarea lui Dumnezeu cu impreuna lucrarea noastra. Profit sa va spun inca un lucru: de multe ori am avut si eu intrebarea si multi tineri m-au intrebat dar daca Dumnezeu stie toate de ce trebuie sa ma rog si sa-I spun? Nu trebuie, dar de multe ori rugaciunea este singura metoda prin care imi pot arata impreuna mea lucrare cu Dumnezeu. Zicand "Doamne vreau asta!", Dumnezeu stie ca vreau, dar facand-o incep o impreuna lucrare. Uneori poate este singurul lucru pe care pot sa-l fac, alteori se adauga la ceea ce fac. Deci, "Doamne da-mi rabdare!" este deja o impreuna lucrare, Dumnezeu imi da rabdare. De ce? Pentru ca e indelung-rabdator. Vine un moment in care trebuie sa-mi exersez rabdarea, incerc cum pot, voi reusi sau voi cadea, vedea-voi! Dar cerand de la Dumnezeu rabdare, impreuna lucrez cu Dumnezeu mantuirea mea. Nu astept pica para malaiata in gura lui natafleata. Fac si eu ceva! Cer Domnului: da-mi asta!
Parinte Rafail, unii preoti spun ca nu e bine sa ne impartasim des, ce ne sfatuiti referitor la Impartasanie?
Parintele Rafail: Sfatuiesc pe toti sa se impartaseasca cat de des posibil, atat de des cat ii sfatuiesc duhovnicii lor. Si asta nu numai pentru a nu intra in conflict cu duhovnicii, ci fiindca - si asta este un lucru foarte important de inteles - omul nu este un obiect si ca atare nu este supus unei legi. Omul este o exceptie. Fiecare suflet ce va fi existat in lumea asta este o calatorie dintru nefiinta pana in vesnica dumnezeire, o calatorie unica.
As prefera o impartasanie cat mai des. Nu este caracteristica impartasaniei deasa, ci as zice impartasanie des, dar cat de des este bine tie sau tie, asta o las duhovnicului tau si cer Domnului sa insufle pe fiecare duhovnic cat de des este bine pentru cutare si pentru cutare; pentru tine poate vino peste doi ani, pentru tine in fiecare duminica, pentru altcineva duminica si de praznice, pentru altii la doua saptamani s.a.m.d.
Parinte, dati-ne un indreptar de viata duhovniceasca prin care sa punem inceput bun in viata noastra?
Parintele Rafail: Asta este simplu. In legatura cu ce-am vorbit, apropo de faptul ca toate se leaga si se dezleaga in Duh si in nevazut, singurul indreptar pe care-l pot da tuturor este: contactati "satelitul Doamne". Sa ne invatam cu "Doamne" in toate imprejurarile si sa incepem cu "Doamne" si alt indreptar nu cred ca as putea sa dau fara ca pe unul sau pe altul sa-l poticnesc. Toate legile isi au valoarea si limita lor, dar "Doamne" nu cere nici o limita.

Cat de departe trebuie sa mearga ascultarea celui din lume fata de duhovnicul sau?

Parintele Rafail:
Ascultarea nu este o disciplina. In dreapta slavire, in ortodoxie, ascultarea este o taina. Iertati-ma, frati teologi, noi nu reducem Biserica noastra la sapte Taine. Sunt nenumarate Taine chiar daca sapte, ba opt ar trebui sa numim taine de capatai. Care-i a opta? Daca Nunta-i o Taina, apoi calugaria nu-i si asta o Taina? Da, Bun! Hai sa zicem sapte Taine de capatai, dar multe sunt Tainele Bisericii. Oriunde este vorba de viata duhovniceasca este vorba de viata tainica, o numim mistica. Ascultarea este acea taina in care omul cauta voia lui Dumnezeu pentru el insusi, in care omul poate afla si poate ramane in proniile lui Dumnezeu. Si asta se face prin duhovnic.

Nu exista o mantuire a monahului si o mantuire a mireanului, ca altfel ar fi dat Hristos alte porunci si alta Evanghelie pentru monahi si pentru mireni, pentru femei si pentru barbati si asa mai departe, pentru chinezi si pentru romani. O Evanghelie si aceleasi porunci, Evanghelie, adica buna vestire a invierii din morti si aceleasi porunci pentru lumea intreaga. Deci si mireanul, acelasi om ca Adam, ca si Eva, ca si mine monahul, avem nevoie de aceeasi intelegere a voii lui Dumnezeu. Ascultarea este acea intelegere a voii lui Dumnezeu in care trebuie sa intri. Ce gandeste Dumnezeu? Cine sunt eu? Uite un mirean de la Bucuresti zicea: as vrea sa stiu cine sunt eu si ce vrea Dumnezeu cu mine. Asta-i intrebarea de capatai si pe linia aceasta este ascultarea. Domnul, Facatorul meu, trebuie sa-mi spuna cine sunt si ce vrea cu mine, adica ce rol am de jucat in aceasta istorie, sa-mi gasesc fiinta cea adevarata, mantuirea mea.

Deci, ascultarea de duhovnic, daca o intelegeti drept, nu este vorba de orizontalism intre tine si duhovnic. Este vorba de cautarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic si asta-i intelegerea dreapta si taina aceasta se savarseste in felul asta: tu ca ucenic, ca cel care te duci la duhovnic, fie sa te spovedesti, fie sa ceri sfat, cere intai Domnului in taina inimii tale; de cate ori te vezi pacatos spune Domnului: uite Doamne ca sunt pacatos, iarta-ma, vindeca-ma. Cand te duci la duhovnic cere-I ca prin preotia duhovnicului, prin lucrarea tainica pe care a lasat-o Biserica (n.n. Taina Spovedaniei), sa ti se ierte pacatele si nadajduiesc ca de vei face astfel si stiu ca de vei face in Duh si adevar, cat de putin de la fiecare spovedanie, o sa iesi mai mult sau mai putin zburand. Acest zbor nu este doar o stare psihologica - te simti psihologic usurat - intr-adevar se intampla in Duh o usurare de care da Doamne sa ai parte acum si in veci.

Daca te duci pentru un sfat, intai lui Dumnezeu sa-i ceri indrumare: Doamne! sa fac asta sau sa fac aia? Spune-mi prin duhovnicul meu! Cand simti oarecum in rugaciune, in viata ta , ca vine momentul, du-te la duhovnic cu gandul la Dumnezeu cu atentia catre Dumnezeu si atunci spune-i duhovnicului problema ta si pandeste de la el primul cuvant. Il citesc pe sfantul Serafim, ba citesc colectia Filocalica acel prim cuvant. Dumnezeu atotputernic e bland, e acea adiere de glas subtire pe care a auzit-o proorocul Ilie si de care s-a impresionat mai mult decat cutremurul, decat uraganul, decat focul, adierea de glas subtire care e mai rapida decat toti dracii daca lucram prin ascultare. Nu intreba pe duhovnic mai departe, primeste acel prim cuvant, e cuvantul tau, duhovnicul nu ti-l poate explica, este dialogul tau intim cu Dumnezeu. Daca asa l-ai cerut de la Dumnezeu, daca in felul asta il vei primi de la duhovnic, de ce sa nu cartesti, de ce sa nu te impotrivesti? Fiindca risti sa lepezi cuvantul lui Dumnezeu. ba chiar in momentul cand ii spui parinte explica-mi mai bine, ai rupt firul cu Dumnezeu, ai inchis telefonul si acuma vorbesti cu aparatul de plastic, daca-i vorba de telefon, acuma vorbesti cu duhovnicul ca om. Asta sa nu faci! Primeste cuvantul cu credinta, cere blagoslovenie si tu vei intelege acel cuvant facandu-l.

Unul din chipurile ascultarii sunt cei zece leprosi. Hristos le-a spus un cuvant foarte indiferent. Cei zece leprosi au strigat: Mantuitorule, miluieste-ne si pe noi. Si le-a zis: duceti-va si va aratati preotului. Pai, n-avea nici un sens cuvantul acesta, fiindca ce poate sa-mi faca mie preotul, in primul rand. In al doilea rand Moise a randuit ca daca te-ai curatit de lepra sau ti se pare, du-te la preot si el te va cerceta si daca te va gasi curatit te va inscrie din nou in societate. Dar ei erau inca leprosi. Ce-au facut? s-au intors si au facut ascultare, fara sa judece, fara sa carteasca. De ce s-au vindecat? Era puterea dumnezeiasca care era continuta in acea porunca pe care ei, facand ascultare si-au insusit-o. Aia i-a inviat din morti, aia i-a curatit, aia trebuie sa cautati voi ucenicii, iar voi duhovnicii trebuie sa invatam lucrul asta, sa cerem de la Dumnezeu cuvant, sa nu raspundem din mintea noastra. Zicea Sfantul Serafim, cand raspundeam din mintea mea erau greseli si Sfantul Siluan zice: greselile pot fi mici, dar pot fi mari. dcei noi, duhovnicii, trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu ca Dumnezeu in inima noastra sa puna cuvant si trebuie sa ne nevoim, sa deslusim acel cuvant. Dar nadajduim ca pana vom ajunge si noi sa deslusim acel prim cuvant, daca voi ca ucenici, veniti la duhovnici cu credinta, credinta voastra va face din noi prooroci. Daca tu vii cu inima asa, cu deschidere la dumnezeu, tu vei face din duhovnicul tau un prooroc de fiecare data cand vei veni in aceasta ascultare la duhovnicul tau.

Multe s-ar putea zice, cer Domnului sa le zica in inima voastra, frati duhovnici si cei care va duhovniciti.

Multe s-ar putea zice, cer Domnului sa le zica in inima voastra, frati duhovnici si cei care va duhovniciti.

Cum explicati degradarea iubirii in iubire patimasa?

Parintele Rafail:
Tot omul cauta adevarul, cauta viata de unde vine si unde este destinat sa mearga. Indraznesc sa mai aduc aici un alt cuvant al parintelui meu duhovnic nici un om nu vrea sa pacatuiasca. M-au uimit atunci fiindca eu stiu ca toti vrem sa pacatuim, dar ii interzis. Nu-i adevarat! Omul nu cauta pacatul. Pacatul in general este o deformare, n-are fiinta in sine, nu exista fiindca Dumnezeu nu l-a facut si ce n-a facut Dumnezeu nu exista.

Ce este pacatul - este o deformare, si va dau ca pilda lucrul acesta ce mi s-a lamurit intr-o zi: ma gandeam ce este murdaria. Sa luam balegarul. In grajd este balegarul. Rau nu face, dar cand va trebui sa-l cureti, sa-l scoti de acolo. Pe campul meu unde o sa seman grau este aur, dar pe covorul meu in salon nu mersi, acolo imi este murdarie. Murdaria nu e ce este, ci unde este. La fel si cu pacatul, dragoste este nu ce este dragoste. Dumnezeu este dragoste si zicea un parinte, Dionisie de la Muntele Athos - un batran roman imbunatatit care mai traieste, de trei ori am vizitat asta vara Muntele Athos, de trei ori a zis la mai multi in mai multe contexte - acest cuvant: fratilor, paziti dragostea ca dragostea este de la Dumnezeu. Bineinteles ca este de la Dumnezeu pentru ca este Dumnezeu. Deci omul chipul si asemanarea lui Dumnezeu ce va fi daca nu dragoste, si daca dragostea in om piere, dragoste va cauta, si daca nu va gasi in Duh si Adevar, ca sa reluam cuvantul Mantuitorului, in deznadejdea si intunericul lui, o va gasi intr-un fel stramt si tot va trebui sa aiba o dragoste. Daca nu exista dragoste dumnezeiasca in om va curvi, dar i se va parea lui intr-o masura ca asta-i dragoste, se va dezamagi, poate isi va reveni ca fiul risipitor si se va intoarce si va cauta adevarul, dar poate ca nu - Doamne fereste.

Omul nu poate fara dragoste pentru ca nu poate fara tot ce este cuvant de la Dumnezeu. Dumnezeu nu ne da porunci care, cum zice apostolul, ne sunt grele, ingreuitoare. Dumnezeu cand ne porunceste ne arata ceea ce suntem noi ori ca suntem si nu constientizam, ori ca trebuie sa devenim. Ori, degradarea dragostei asa este. In intunericul pacatului omul nu stie, dar tanjeste, inseteaza dupa ceea ce este adevarul si nestiind cauta aiurea.

Ce este viata duhovniceasca?


Parintele Rafail:
Astazi se confunda cu o revenire la o moralitate, cu o moralitate neinspiranta si insipida. Nu! Moralitatea este numai un prim pas de intoarcere, un prim pas primitiv de intoarcere la viata duhovniceasca. Cand cititi Noul Testament vedeti de cate ori apostolii vorbesc de noua viata in Hristos. Este intr-adevar o viata in Duh. Viata duhovniceasca este a trece de la viata noastra primitiva, biologica, pentru care nu am nici un cuvant de prihana [...] Viata in Duh inseamna a patrunde in legile, daca le putem numi legi, ale vietii dumnezeiesti, care viata nu cunoaste stricaciune, nici micsorare, nici suferinta - suferinta este un mers spre moarte, este o pierdere - deci viata duhovniceasca nu cunoaste pierdere si a intra inainte de moartea noastra biologica, a intra in aceste elemente ale vieti vesnice, este viata duhovniceasca.

Sa luam dragostea. Uite, va dau un exemplu: de cate ori au venit la mine oameni zdrobiti de viata aceasta, cu incurcaturi inexplicabile, cu probleme de nerezolvat si in neputinta mea, asa cum ne-a spus parintele nostru duhovnicesc (n.n. Este vorba de parintele Sofronie. Nascut in 1896 la Moscova, parintele a manifestat de timpuriu o reala vocatie de artist plastic, absolvind Scoala Nationala de Arte Frumoase din Moscova. In 1925 pleaca la Muntele Athos si intra ca monah in manastirea Sfantul Pantelimon. Aici cunoaste pe Cuviosul Siluan caruia ii devine ucenicul si mostenitorul spiritual. In 1959 intemeiaza la Maldon in Essex prima comunitate monahala ortodoxa britanica: Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, al carui staret ramane pana la moarte si unde in 1988 a fost sfintita prima biserica inchinata Cuviosului Siluan) daca au venit la mine i-am primit, asa cum i-au primit si fratii mei din manastire si daca i-am ascultat si daca am avut atat de putina dragoste sa-i ascultam fara sa judecam, de multe ori asa de putina dragoste a lucrat asa o inviere in viata acestor oameni ca uneori am ramas pur si simplu nu uimiti, trazniti! De unde pana unde!

Deci, ce vreau sa zic: dragostea in cele mai mici manifestari nu este o chestie psihologica, nici macar morala; este legea vietii, si legea vietii aduce inviere. Viata duhovniceasca este lucrul despre care se vorbeste in teologia noastra cu terminologie eretica: mistica. Pentru noi, in ortodoxie, mistica nu exista! Ce se numeste mistica, aia ii viata duhovniceasca, fiindca este a Duhului, pentru ca Duhul nu se poate exprima in termenii logicii formale, nici in materialitate, e tainica fiindca face minuni, face lucruri la care nu ne asteptam. Chiar si asta: impartasesti putina dragoste unui aproape si te minunezi de unde pana unde, ca invie toata viata lui si de multe ori si altii imprejurul lui. Deci, in cateva cuvinte, asta este viata duhovniceasca si tare m-as bucura ca acest cuvant "mistica" aproape sa nu nu se mai auda fiindca vine dintr-o erezie care nu a stiut rational unde sa plaseze niste fenomene pe care nu le putea nega si atunci a inventat un sertar pe care l-a intitulat mistica si tot ce nu intelegi bagi acolo si zici: "asta-i mistic, asta nu-i mistic". Nu! Noi n-avem nevoie de termenul acesta decat daca exista se intrebuinteaza si asta.

Pentru noi este Viata duhovniceasca, adica viata prin care acum incepem sa lucram pocainta noastra, incepem sa vedem mai limpede azi, incepem sa intelegem cuvantul din Scriptura mai bine decat ieri, maine inteleg mai multe lucruri, fac un lucru care prin a-l face imi deschide ochii daca este drept lucrul pe care l-am facut si experienta fizica pe care o am poate ca imi deschide niste orizonturi la care nu ma asteptam [...]

Fiindca ce este pocainta? Iarasi un lucru care nu se intelege drept astazi. Pocainta nu este numai o parere de rau si o miorlaiala pentru niste rautati pe care le-am facut, pocainta este, cum am zis, dinamica catre viata vesnica. Parintele nostru duhovnicesc, si daca va uitati, in armonie cu toata Filocalia, spune ca este inceputul autenticei contemplari. Ce se intampla in pocainta? Uitati cati oameni dimprejurul nostru, dar si noi ieri alaltaieri suntem inconstienti de pacate - traim pacatul si nu stim ca este pacat. De cate ori n-am auzit: "O! parinte, nu stiam ca asta-i un pacat!" sau eu candva aceasta n-am stiut ca-i pacat decat vazand intr-o rugaciune sau in intrebarile acelea din Molitfelnic. Deci constientizarea pacatului. Dar in aceasta constientizare nu este numai lucrul acesta faptic. De cate ori ai incercat sa convingi pe cineva ca asta nu-i un lucru bun, un pacat si nu te-a crezut? Si ce se intampla cand incepe sa te creada? Ce se intampla cand eu constientizez ca un lucru a fost pacat? Incep sa vad intunericul in care sunt. Si ce-mi arata acest intuneric? Decat ca e prezenta o lumina pe undeva in viata mea. Deci constientizarea pacatului, in doua cuvinte este - v-o spun din partea filocalicilor si-a parintelui meu duhovnic - este lumina necreata, este Dumnezeu Insusi Care-mi lumineaza constiinta. Acum risc deznadejdea, dar acum nu-i momentul sa deznadajduiesc ca sunt mai rau decat ieri, ba sunt mai bine, sunt tot pacatosul de ieri, dar incep sa fiu constient. Vazand acuma raul si intunericul pacatului meu pot sa deznadajduiesc, dar eu sunt mai pretios in ochii lui Dumnezeu decat atunci cand eram acelasi pacatos dar habar n-aveam. De ce? Fiindca Dumnezeu gaseste in mine pe cineva cu care poate sa inceapa a vorbi si zicea parintele Sofronie: Viata pocaintei nu este altceva decat intoarcerea omului de catre intunericul pe care astazi lumina lui Dumnezeu mi-l descopera, catre acea lumina. Contemplarea luminii necreate, a lui Dumnezeu Insusi, nu este asa un fenomen cum ni-l inchipuim noi. Este un lucru care este intr-un firesc al dezvoltarii omului, al devenirii omului intru fiinta, un firesc, cand omul a devenit o minte de Dumnezeu vazatoare fiindca printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumnezeu imi dezvaluie intunericul, incep sa vad ceva in viata mea - da-ne Doamne si auzi-ne ca rugaciune! - incep sa vad insasi lumina. Parintele nostru Sofronie zicea: de-abia atunci o sa-ti dai seama ca asta este acea lumina care in zilele deznadejdilor mele ma lumina ca sa-mi vad intunericul, ca sa incep calatoria mea dintru intuneric intru lumina.
Asta este ce numesc viata duhovniceasca.

Ati vorbit mult despre dragostea cea adevarata, ca este iertare, este postire, este jertfire, cum explicati degradarea iubirii in iubire patimasa?
Parintele Rafail: Tot omul cauta adevarul, cauta viata de unde vine si unde este destinat sa mearga. Indraznesc sa mai aduc aici un alt cuvant al parintelui meu duhovnic nici un om nu vrea sa pacatuiasca. M-au uimit atunci fiindca eu stiu ca toti vrem sa pacatuim, dar ii interzis. Nu-i adevarat! Omul nu cauta pacatul. Pacatul in general este o deformare, n-are fiinta in sine, nu exista fiindca Dumnezeu nu l-a facut si ce n-a facut Dumnezeu nu exista.

Ce este pacatul - este o deformare, si va dau ca pilda lucrul acesta ce mi s-a lamurit intr-o zi: ma gandeam ce este murdaria. Sa luam balegarul. In grajd este balegarul. Rau nu face, dar cand va trebui sa-l cureti, sa-l scoti de acolo. Pe campul meu unde o sa seman grau este aur, dar pe covorul meu in salon nu mersi, acolo imi este murdarie. Murdaria nu e ce este, ci unde este. La fel si cu pacatul, dragoste este nu ce este dragoste. Dumnezeu este dragoste si zicea un parinte, Dionisie de la Muntele Athos - un batran roman imbunatatit care mai traieste, de trei ori am vizitat asta vara Muntele Athos, de trei ori a zis la mai multi in mai multe contexte - acest cuvant: fratilor, paziti dragostea ca dragostea este de la Dumnezeu. Bineinteles ca este de la Dumnezeu pentru ca este Dumnezeu. Deci omul chipul si asemanarea lui Dumnezeu ce va fi daca nu dragoste, si daca dragostea in om piere, dragoste va cauta, si daca nu va gasi in Duh si Adevar, ca sa reluam cuvantul Mantuitorului, in deznadejdea si intunericul lui, o va gasi intr-un fel stramt si tot va trebui sa aiba o dragoste. Daca nu exista dragoste dumnezeiasca in om va curvi, dar i se va parea lui intr-o masura ca asta-i dragoste, se va dezamagi, poate isi va reveni ca fiul risipitor si se va intoarce si va cauta adevarul, dar poate ca nu - Doamne fereste.

Omul nu poate fara dragoste pentru ca nu poate fara tot ce este cuvant de la Dumnezeu. Dumnezeu nu ne da porunci care, cum zice apostolul, ne sunt grele, ingreuitoare. Dumnezeu cand ne porunceste ne arata ceea ce suntem noi ori ca suntem si nu constientizam, ori ca trebuie sa devenim. Ori, degradarea dragostei asa este. In intunericul pacatului omul nu stie, dar tanjeste, inseteaza dupa ceea ce este adevarul si nestiind cauta aiurea.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...