"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Tâlcuirea Dumnezeiestii Liturghii

Sf. Nicolae Cabasila


CAPITOLUL I

Despre scopul Sfintei Liturghii în general

Savârsirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor în

dumnezeiescul Trup si Sânge, iar ca scop sfintirea credinciosilor, care, prin

acestea, dobândesc si înlesnesc împlinirea acelui efect si acelui scop, sunt

rugaciunile, cântarile, citirile din Sfânta Scriptura si, în general, toate cele ce se

savârsesc si se rostesc, cu Sfânta rânduiala, înainte si dupa sfintirea darurilor.

Este adevarat ca Dumnezeu ne da în dar toate cele sfinte, fara ca noi sa-i

dam nimic în schimb; totusi, El ne cere neaparat sa ne facem vrednici de a le

primi si a le pastra, caci nu face parte de sfintire decât celor ce s-au pregatit în

felul acesta. Asa se cuvine sa primim botezul si ungerea cu sfântul mir, a[a s\

gust\m din osp\]ul infrico[atei Cine. Acest lucru l-a ar\tat Domnul în pilda

semanatorului, când a spus: „Iesit-a semanatorul” nu ca sa are tarina, ci ca sa

„semene”2, dându-ne sa întelegem ca aratura si toata pregatirea trebuie facute

mai dinainte.

Se cuvine deci ca, la primirea Sfintelor Taine, sa ne înfatisam pregatiti si

cu vrednicie. De aceea, trebuie sa existe si în slujba Sfintei Liturghii mijloace de

pregatire în acest scop: sunt rugaciunile, cântarile si tot ce se savârseste sau se

rosteste într-însa, dupa rînduiala sfânta. Acestea ne sfintesc si ne fac în stare, pe

de o parte ca sa primim cu vrednicie sfintirea, iar pe de alta ca sa o putem pastra

si sa ramânem cu ea.

Ele ne sfintesc într-un îndoit schip.

~n primul rând ne sfintesc prin însasi puterea pe care o au rugaciunile,

cântarile si citirile. Astfel, rugaciunile ne întorc gândul catre Dumnezeu,

mijlocindu-ne iertarea pacatelor; cântarile, de asemenea, îl fac sa Se

milostiveasca si sa Se îndure de noi, precum ne spune Psalmistul: „~nalta lui

Dumnezeu jertfa de lauda (cântare)... si te voi izbavi si Ma vei preamari”;3 în

sfârsit, citirile din Sfânta Scriptura, care ne învata atât bunatatea si iubirea de

oameni a lui Dumnezeu cât si dreptatea si judecata Lui, sadesc si aprind în

sufletele noastre nu numai iubirea ci si teama fata de El, facându-ne astfel mai

zelosi întru pazirea poruncilor Sale. Iar toate la un loc, îmbunatatesc sufletul si

1 Migne, P.G., t. 150, col. 368 – 492.

2 Matei XIII, 3; Marcu IV, 3 [i Luca VIII, 5

3 Psalmul XLIX, 14-15

3 Nicolae Cabasila

apropie de Dumnezeu atât pe preot cât si pe popor, facând si pe unul si pe

celalalt destoinici pentru primirea si pastrarea cinstitelor daruri care este scopul

Sfintei Liturghii. Dar ele pregatesc îndeosebi pe preot sa savârseasca cu

vrednicie Jertfa (sfintirea darurilor), care este efectul Sfintei Liturghii, dupa cum

am spus; de aceea vedem, în multe din rugaciunile sfintei slujbe, cum preotul se

roaga în taina ca sa nu fie socotit nevrednic de a aduce Jertfa ci sa slujeasca

Tainei cu suflet curat, cu limba si mâini curate. Iata deci cum suntem pregatiti

pentru lucrarea sfânta de însasi puterea cuvintelor rostite si cântate.

~n al doilea rând, cântarile si toate cele ce se savârsesc în sfânta slujba,

lucrarea si patimile Lui pentru noi. ~ntr-adevar, atât în cântari si în citire, cât si în

toate cele savârsite de sfintii liturghisitori în cursul întregii slujbe, este

simbolizata lucrarea izbavitoare a Mântuitorului: partea întâi a sfintei slujbe ne

arata începutul acelei lucrari, cea de a doua pe cele urmatoare, iar cea de la

sfârsit pe cele de dupa aceea. Asa încât, urmarind cu privirea aceste parti ale

slujbei, putem avea în fata ochilor toata lucrarea mântuirii. Caci sfintirea

darurilor — adica Jertfa însasi — aminteste moartea, învierea si înaltarea

Mântuitorului, deoarece cinstitele daruri se prefac în însusi dumnezeiescul Trup,

cu care El a fost rastignit, a înviat si S-a înalta la cer; cele dinainte de Jertfa

închipuiesc cele petrecute înainte de moartea Domnului, adica întruparea, iesirea

la propovaduirea si aratarea cea deplina în lume; iar cele de dupa Jertfa arata

„fagaduinta Tatalui”, cum a numit-o Domnul ~nsusi4, adica pogorârea Sfântului

Duh peste sfintii Apostoli si întoarcerea neamurilor la Dumnezeu si partasia lor

cu El, printr-însii.

Astfel, întreaga slujba este ca o icoana care ar înfatisa un singur trup al

lucrarii Mântuitorului în lume, facând sa se perinde pe dinaintea privirilor

noastre toate partile ei, de la început pâna la sfârsit, dupa rânduiala si urmarea

lor fireasca. Asa de pilda, antifoanele care se cânta la începutul sfintei Liturghii,

precum si cele ce se savârsesc si se rostesc mai înainte, la proscomidie,

închipuiesc cea dintâi treapta din lucrarea mântuitoare a lui Hristos; iar cele de

dupa antifoane, adica citirile din Sfânta Scriptura si celelalte, închipuiesc treapta

urmatoare.

Dar s-ar putea sa spuna cineva ca aceste citiri si cântari ar avea un alt rost

si anume ca au fost alese ca sa ne îndemne spre virtute sau ca sa faca pe

Dumnezeu îndurator spre noi. Totusi, nu le împiedica sa poata face si una si alta,

adica pe de o parte s\ îndemne pe credinciosi spre virtute, iar pe de alta sa

închipuie lucrarea mântuitoare a lui Hristos. E ca si cu hainele: acestea satisfac

în primul rând nevoia de îmbracaminte, acoperind trupul; dar, fiind croite într-un

fel sau altul, ele oglindesc adesea si îndeletnicirea, felul de viata sau rangul celor

ce le poarta. Tot asa si cu rânduiala Sfinte Liturghii: fireste ca Sfintele Scripturi,

cuprinzând cuvinte de Dumnezeu insuflate si laude pentru Dumnezeu, îndeamna

la virtute si sfintesc pe cei ce le citesc si le cânta; dar fiind alese si orânduite

4 Vezi Luca XXIV, 49 [i Fapte I, 4

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 4

într-anumit fel, ele au si un alt rost, adica pot sa închipuiasca întruparea si

lucrarea pamânteasca a lui Hristos.

Acelasi lucru se poate spune nu numai despre cântari si citiri, ci si despre

sfintele ceremonii: fiecare din ele se savârseste în vederea unei anumite

trebuinte, dar în acelasi timp simbolizeaza si ceva din lucrarile, faptele sau

patimile lui Hristos. Sa luam, de pilda, intrarea cu sfânta Evanghelie în altar sau

intrarea cu cinstitele daruri. Fiecare din acestea se savârseste cu un scop practic:

una ca sa citeasca Evanghelia, cealalta ca sa se savârseasca Jertfa. Amândoua

închipuiesc însa iesirea si aratarea Mântuitorului în lume: cea dintâi, aratarea

înca nedeslusita si nedeplina de la început, cea de a doua pe cea desavârsita si

deplina.

Ceva mai mult: între cele ce sa savârsesc la Liturghie sunt chiar unele

lucrari care nu îndeplinesc nici o trebuinta, ci au numai un rost simbolic. Asa

sunt, de pilda: junghierea prescurei si întiparirea crucii pe ea, forma de sulita în

care e facuta copia, sau turnarea apei calde în Sfintele Daruri. Chiar si în

celelalte Sfinte Taine putem gasi multe de acest fel. Asa de pilda, în rânduiala

botezului, cei ce vin la botez trebuie sa se descalte, sa se dezbrace si, stând cu

fata spre Apus, sa-si întinda mâinile si sa sufle; aceasta ne învata aici cât de mult

trebuie sa urâm pe diavolul si cum trebuie sa-l alunge cel ce va sa fie un

adevarat crestin. Si toate cele de acelasi fel din rânduiala Sfintelor Taine au

fiecare însemnarea lor.

Dar când este vorba de cele ce se savârsesc la Sfânta Liturghie toate ne

duc cu gândul la lucrarea mântuitoare a lui Hristos, pentru ca privelistea ei fiind

în fata ochilor nostri, sa ne sfinteasca sufletele si astfel sa devenim vrednici de

primirea sfintelor Daruri. Caci dupa cum odinioara aceasta lucrare a izbavit

lumea de moarte, tot asa si acum, fiind mereu contemplata, ea îmbunatateste si

apropie de Dumnezeu sufletele celor ce o au în fata ochilor. Sau, mai bine zis,

nici odinioara ea n-ar fi folosit nimic, daca n-ar fi fost vazuta si crezuta. De

aceea a si fost propovaduita si de aceea a facut Dumnezeu mii de semne, pentru

ca sa fie crezuta; caci n-ar fi putut sa-si îndeplineasca rostul, adica sa mântuiasca

pe oameni, daca odata savârsita, ar fi ramas necunoscuta de cei ce trebuiau sa se

mântuiasca printr-însa. Numai ca, atunci când era propovaduita, ea sadea în

sufletele celor ce nu o cunoscusera, cinstirea lui Hristos, credinta si iubirea, pe

care aceia nu le avusesera mai înainte; pe când acum, fiind contemplata, cu toata

osârdia, de catre cei ce deja au crezut, nu creeaza în suflet acele frumoase

simtiri, ci numai pastreaza pe cele existente, le împrospateaza si le sporeste,

facându-ne mai tari în credinta si mai fierbinti în evlavie si iubire. Caci daca a

facut sa rasara simtaminte noi, cu mult mai usor poate sa le pastreze, sa le

întretina si sa le învioreze pe cele vechi.

Dar tocmai acestea sunt simtamintele cu care se cuvine sa ne apropiem de

cele sfinte cu evlavie, credinta si dragoste fierbinte fata de Dumnezeu si fara de

care ar fi o nelegiuire chiar si numai sa le privim. De aceea, trebuia sa se

5 Nicolae Cabasila

înfatiseze în rânduiala sfintei Liturghii o astfel de contemplatie, care sa poata sa

sadeasca în noi aceste simtiri, încât sa ne faca nu numai sa ne închipuim cu

mintea, ci oarecum sa vedem cu ochii saracia Celui ce stapâneste, pribegia pe

pamânt a Celui ce este în tot locul, ocarile îndurat de Cel binecuvântat, patimile

Celui fara patima; sa vedem cât de mult ne-a iubit Cel care a fost rasplatit cu

atâta ura, cât S-a smerit pe Sine Cel ce este necuprins de fire, câte a patimit si

câte a facut, pentru ca sa ne pregateasca noua Masa dumnezeiestilor Daruri. Si

astfel, cutremurati de maretia mântuirii noastre, patrunsi de marea îndurare a lui

Dumnezeu fata de noi, sa veneram pe Cel ce S-a milostivit si ne-a mântuit în

acest chip, sa-i încredintam sufletele, sa-i daruim viata si sa ne înflacaram

inimile cu focul iubirii Lui; si asa pregatiti sa ne apropiem cu credinta si cu

dragoste de focul Sfintelor Taine.

Iar pentru aceasta nu e deajuns numai sa înveti o data si apoi sa cunosti

cele ce a facut Hristos, ci trebuie ca în timpul sfintei Liturghii sa ne atintim spre

ele ochii cugetului si sa le contemplam, alungând cu tarie orice gând strain, daca

vrem sa dobândim pregatirea sufleteasca despre care am vorbit, în vederea

sfintirii. Caci chiar daca am cunoaste asa de bine dreapta credinta încât sa putem

raspunde cu siguranta la orice întrebare, însa atunci când luam parte la sfânta

slujba nu le contemplam pe toate dupa cuviinta, ci gândul ne zboara spre alte

lucruri, cunoasterea ceea nu ne este de nici un folos întrucât ea nu este în stare s\

ne insufle nici una din starile sufletesti despre care am vorbit. Pentru ca noi

suntem înrâuriti de gândurile ce ne stapânesc si traim acele stari sufletesti pe

care le pot naste acele gânduri.

De aceea s-a si izvodit o astfel de reprezentare simbolica (a faptelor

Mântuitorului), care pe de o parte sa ni le aminteasca nu numai prin cuvinte, ci

sa ni le aduca pe toate sub ochi, iar pe de alta sa se vada de-a-lungul întregii

slujbe; pentru ca, prin ea, sa se lucreze mai usor asupra sufletelor si sa ni se

ofere nu numai o simpla priveliste, ci sa ne insufle si o simtire, deoarece acea

vedere se întipareste mai adânc în noi datorita ochilor, dar în acelasi timp sa nu

se dea loc uitarii si nici mintea sa nu fie lasata sa alerge spre alte lucruri, pâna

ce ne vom apropia de dumnezeiasca Masa. Si astfel, cu sufletele pline de aceste

gânduri si având amintirea vie (a faptelor Mântuitorului), sa ne împartasim cu

Sfintele Taine, adaugând sfintirea Tainelor la cea dobândita prin contemplatie si

„preschimbându-ne din slava în slava”5, adica dintr-una mai mica în cea mai

mare decât toate.

Iata deci care este, pe scurt, scopul sfintei Liturghii în general. Iar acum sa

o luam de la început, pe cât e cu putinta, cu deamanuntul: mai întâi rugaciunile,

binecuvântarile, sfintele cântari si citiri dinainte de sfintirea darurilor; apoi chiar

lucrarea sfânta adica Jertfa însasi, iar dupa aceasta, sfintirea pe care o capata

prin ea, sufletele credinciosilor vii si morti; în sfârsit, cântarile si rugaciunilor

poporului si ale preotului din cursul Sfintei Liturghii, într-atâta cât au nevoie de

5 Cf. II Cor. III, 18

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 6

vreo cercetare sau lamurire. Dar mai înainte de toate, sa urmarim iconomia

Mântuitorului, care se vede în întreaga slujba: sa vedem anume cum este ea

înfatisata prin cele ce se savârsesc la sfânta Liturghie.

CAPITOLUL II

Pentru ce cinstitele daruri nu se pun de la început pe Sfânta Masa

Sa începem cu cercetarea celor ce se savârsesc si se rostesc la

proscomidie si anume cu însasi aducerea si oferirea darurilor. De ce, oare,

pâinea si vinul nu se duc pe sfânta Masa si nu se jertfesc îndata ce sunt aduse de

credinciosi, ci mai întâi sunt închinate lui Dumnezeu ca daruri?

Pentru ca în vechime se aduceau lui Dumnezeu nu numai jertfe

sângeroase, adica junghieri de vietati necuvântatoare, ci si daruri, ca de pilda

vase de aur sau de argint. Dar trupul lui Hristos a fost jertfa si dar. Într-adevar, la

sfârsit el a fost jertfa, jertfindu-Se pentru slava Tatalui; dar chiar dintru început

era închinat lui Dumnezeu ca un dar de pret, atât ca pârga a neamului omenesc

cât si dupa Lege, pentru ca era un întâi-nascut6. Ori, darurile aduse la

proscomidie închipuiesc Trupul Domnului. De aceea ele nu se aduc si nu se

jertfesc de la început pe sfânta Masa, ci mai târziu; mai întâi se afierosesc, adica

se numesc si devin „cinstite daruri” închinate lui Dumnezeu.

Asa a facut si Mântuitorul (la Cina cea de taina). Luând în mâini pâinea si

vinul, El le-a aratat mai întâi lui Dumnezeu-Tatal, închinându-I-le ca daruri. De

unde se vede aceasta? – Din însusi faptul ca Biserica le face si le numeste pe

dânsele daruri. Ceea ce n-ar fi facut, daca n-ar fi stiut ca Hristos însusi a facut

acest lucru. Dar Ea L-a auzit poruncind: „Aceasta sa faceti (întru pomenirea

Mea)”7. Si L-a imitat, facând la fel.

CAPITOLUL III

Darurile sunt închinate lui Dumnezeu ca o pârga a vietii omenesti

Dar care este forma (materia) darururilor?

Cei vechi aduceau ca jertfa pârga roadelor si a turmelor lor, sau din alte

lucruri. Noi însa aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine si vin, ca pe o pârga a

vietii noastre însine. Caci pâinea si vinul alcatuiesc hrana omului, prin care se

`ntre]ine via]a trupeasc\. Iar via]a nu numai c\ se sus]ine prin hrana, dar e si

simbolizata prin ea. Astfel, ca sa arate ca L-au vazut pe Hristos viu, sfintii

Apostoli ziceau despre Dânsul: „Ca mâncam si beam împreuna cu Dânsul, dupa

6 Cf. Luca II, 22-24

7 Luca XXII, 19 si I Cor. XI 24, 25

7 Nicolae Cabasila

înviere...”8. De asemenea, Domnul a poruncit sa se dea de mâncare unui mort pe

care-l înviase9, ca sa arate viata prin hrana. Asa încât nu e nimic nefiresc daca,

aducând prinos din hrana, socotim ca aducem ca prinos însasi viata noastra.

Dar poate ar zice ca si jertfele aduse de cei vechi lui Dumnezeu mai toate

alcatuiau hrana omului, caci erau fie roade sau fructe cu care se ostenesc

agricultorii, fie animale din cele care se manânca. – Da! Însa toate acelea erau

prinoase ale vietii omenesti? – Nicidecum! Nimic din toate acelea nu era o hrana

proprie numai omului, ci erau comune si celorlalte vietuitoare. Astfel, fructele si

roadele sunt hrana zburatoarelor si a ierbivorelor, iar carnea de animale este

hrana carnivorelor. Prin „omeneasca” întelegem însa ceea ce apartine numai

omului; ori nevoia de a-si pregati pâinea pentru mâncare si vinul pentru baut,

este ceva propriu numai omului. Aceasta este explicatia formei (materiei)

darurilor noastre.

CAPITOLUL IV

De ce se cuvine ca darurile sa fie o pârga a vietii omenesti?

Dar din ce pricina si pentru care motiv trebuie sa aducem lui Dumnezeu

darurile acestea tocmai ca pe o pârga a vietii noastre?

Pentru ca Dumnezeu ne da viata în schimbul lor. Se cuvine deci ca darul

nostru sa nu fie de tot nepotrivit cu darul care ni se da în schimb, ci sa fie macar

în parte înrudit cu el. Prin urmare, darul ce ni se da în schimb fiind viata, atunci

si darul nostru trebuie sa fie oarecum viata, mai ales ca Cel ce a stabilit darul si

împarte contradarul, este Unul si Acelasi: Dreptul Judecator, Care pe toate le

pune în cumpana si în cântar. El Însusi ne-a poruncit sa aducem ca dar pâine si

vin si tot El ne daruieste, în schimbul acestora, Pâinea cea vie10 si Paharul vietii

celei vesnice. În locul menirii de pescari, Domnul le-a dat Apostolilor pe aceea

de a fi pescari de oameni11, iar bogatului care-l întrebase despre împaratia

cerurilor, i-a recomandat bogatia cereasca în locul celei pamântesti12. Tot asa si

aici, în schimbul vietii celei vesnice, adica al sfântului Sau Trup si Sânge de

viata facator pe care ni-l da, El ne-a poruncit sa-I aducem hrana producatoare a

vietii celei trecatoare, ca sa primim viata pentru viata: sa dobândim pe cea

vesnica în schimbul celei vremelnice, iar Harul pe care ni-l daruieste sa para o

rasplata, pentru ca astfel milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu sa

satisfaca întrucâtva si dreptatea si sa se împlineasca cuvântul Scripturii: „Punevoi

milostivirea mea în cumpana”13.

8 Fapte X, 41

9 E vorba de fiica lui Iair (Luca VIII, 55)

10 Cf. Ioan VI, 51

11 Cf. Luca V, 10

12 Matei XIX, 16 sq

13 Isaia XXVIII, 17 (dupa Septuaginta)

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 8

Lucrul acesta se întâmpla nu numai în Sfânta Liturghie ci si la botez unde

schimbam o viata cu alta: pe una o dam, pe cealalta o dobândim în schimb. Însa,

daruirea vietii noastre este o moarte numai în simbol si în întruchipare, pe când

renasterea (prin botez) este o viata adevarata. Caci murind si înviind din morti,

Mântuitorul a binevoit sa ne faca si pe noi partasi la viata lui cea noua, cu

conditia sa-I aducem si noi ceva în schimbul acestui nepretuit dar.

Si ce anume? – Sa imitam moartea Lui. Cum? – Afundându-ne trupul în

apa, ca într-un mormânt si scotându-l, de trei ori. Pentru ca, primindu-ne astfel

ca partasi ai mortii si ai îngroparii Sale, sa ne faca vrednici de viata Lui cea

noua14.

CAPITOLUL V

De ce nu se afieroseste o pâine (prescura) întreaga ci numai o parte?

Sa vedem acum pentru ce nu se afierosesc toate prescurile aduse ci numai

o parte, pe care, taind-o preotul însusi dintr-una din ele, o face dar [i o închina

lui Dumnezeu, apoi ducând-o la jertfelnic o sfintise.

(Înainte de Hristos), darurile de jertfa erau alese chiar de aducatorii lor: ei

le aduceau la altar si le puneau în mâinile preotilor, iar acestia le primeau, le

binecuvântau, le jertfeau sau faceau ceea ce se cuvenea, cu fiecare din cele

aduse. Jertfa lui Hristos se deosebeste însa prin aceea c\ (materia de jertfa),

adica trupul Domnului, a fost ales, adus si închinat lui Dumnezeu, iar în cele din

urma jertfit, de catre El însusi ca preot. Fiul lui Dumnezeu Si-a ales singur trupul

din mijlocul firii omenesti, El l-a dar ca dar lui Dumnezeu care punându-l în

sânurile Tatalui ca unul care, nefiind despartit niciodata de acele sânuri, Si-a

creat si a îmbracat acest trup acolo, încât odata zamislit, era si daruit lui

Dumnezeu. Si în cele din urma tot El însusi l-a dus si l-a jertfit pe cruce.

De aceea, pâinea (Agnetul) care se va preface în sfântul Trup15 este aleasa

si taiata din prescurile aduse, de catre preotul însusi, care o afieroseste lui

Dumnezeu punând-o pe sfântul disc, iar mai apoi o duce la sfânta Masa si o

jertfeste.

14 Cf. Romani VI, 3 sq – Vezi o dezvoltare mai pe larg a acestei idei, în Despre viata lui Hristos, cartea II (col.

532 si trad. rom. pag. 532). Cabasila nu întrebuinteaza, însa niciodata acest termen, ci pe acela, mai vag, de

pâine (artos) sau sfânta pâine.

15 Adica agnetul, sau Mielul (o Amnos), cum i se spune în limbajul liturgic actual.

9 Nicolae Cabasila

CAPITOLUL VI

Pentru ce preotul înscrie (întipareste) parima lui Hristos în pâine

Atâta timp cât sta la proscomidiar, pâinea taiata este simpla pâine, numai

ca a primit însusirea de a fi închinata si facuta dar lui Dumnezeu; în acest timp,

ea închipuie pe Hristos din vremea cât El era dar. Si dupa cum am spus16, era

harazit ca dar chiar de la nastere, potrivit Legii, întrucât era un întâi-nascut17.

Dar patimile, pe care Domnul le-a îndurat mai pe urma în sfântul Sau

Trup pentru mântuirea noastra, adica crucea si moartea¸ fusesera preînchipuite

cu mult mai înainte, în Legea Vechea. De aceea, mai înainte de a duce pâinea la

sfânta Masa si a o jertfi, preotul se sileste sa arate într-însa mai întâi acele

preînchipuiri. Cum? – Scotând din prescura întreaga partea pe care o face dar,

înscrie pe ea patima si moartea, ca pe o tablita. Toate cât savârseste preotul

atunci – unele dupa trebuinta, altele într-adins –, au aceasta semnificatie. Ele

alcatuiesc o istorisire, prin acte simbolice, a patimilor si a mortii lui Hristos.

E vechi obiceiul de a istorisi, a povatui sau a prooroci prin acte simbolice.

Bunaoara, profetul (Ieremia), voind sa vesteasca robia Evreilor, s-a legat singur

cu lanturi;18 acelasi lucru a facut mai târziu Agav, prevestind închisoarea

sfântului apostol Pavel19. Se povesteste, de asemenea, ca unul dintre de

Dumnezeu purtatorii Parinti, fiind întrebat ce este un calugar, n-ar fi raspuns

nimic, ci scotându-si haina, si-a calcat-o în picioare20. Tot asa si moartea

Domnului, ca si întreaga Sa lucrare mântuitoare, era proorocita si aratata de catre

Dumnezeu, celor de demult, nu numai prin cuvinte ci si prin preînchipuiri; asa

au fost de pilda, despartirea Marii Rosii cu toiagul21, rugul cel de foc22 sau

aducerea la junghiere a lui Isac de catre tatal sau23, precum si altele, prin care se

închipuiau dintru început taina mântuirii.

Tot asa închipuieste si preotul jertfa Mântuitorului, istorisind-o prin

cuvinte si înfatisând-o prin acte simbolice, atâta cât se poate înfatisa asa ceva

într-o astfel de materie. Parca ar spune: astfel venit-a Domnul spre patima, astfel

a murit, asa a fost împuns în coasta, asa a curs sânge si apa din coasta cea

însulitata. Precum am spus, el face acestea mai întâi ca sa arate ca adevarul si

realitatile acestor lucrari au fost precedate si preînchipuite oamenilor mai

dinainte prin simboluri si figuri, tot asa cum si el (preotul), mai înainte de a duce

pâinea pe sfânta Masa si a o jertfi, întipareste într-însa Jertfa. În al doilea rând, le

16 Vezi cap. II.

17 Vezi Exod XIII, 2; Luca II, 22-24.

18 Ieremia XXVII, 1 sq

19 Fapte XXI, 10-14

20 E vorba de Avva Zaharia, Vezi Patericul, ed. Râmnic 1930, p. 79.

21 Exod XIV, 16 sq.

22 Exod III.

23 Geneza XXII.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 10

face ca sa arate ca pâinea aceea se va preface în curând în Pâinea cea adevarata,

adica în Trupul cel rastignit si jertfit.

Pe lânga toate acestea, preotul trebuie sa vesteasca însasi moartea

Domnului, lucru pentru care ne-ar trebui mii de guri; de aceea, ca sa nu-i ramâna

nefolosit nici un chip de vestire si istorisire, o exprima si prin grai si prin acte

amintitoare.

CAPITOLUL VII

Ce întelegem prin „pomenirea Domnului”

Mai întâi, luând preotul prescura, din care trebuie sa scoata Sfânta Pâine

zice: „Întru pomenirea Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus

Hristos” împlinind astfel porunca Mântuitorului: „Aceasta sa faceti întru

pomenirea Mea”24. El rosteste aceste cuvinte nu numai pentru pâinea de la

proscomidie, ci pentru toata Sfânta Liturghie, începând slujba sfânta ca si cum ar

fi la sfârsitul ei. Caci si Domnul, numai dupa ce plinise toata taina, a adaugat

porunca: „Aceasta faceti întru pomenirea mea”.

Dar în ce consta aceasta „pomenire”? Cum pomenim adica pe Domnul în

Liturghie? Ce Îl vedem facând si cum? Vreau sa spun, cu alte cuvinte, ce fapte

pomenim, ce lucruri istorisim despre El? Oare ca a înviat din morti si ca a dat

vedere orbilor? Ca a certat cânturile si ca din putine pâini a hranit mutimile pâna

la îndestulare? Povestim adica minunile, care Îl aratau pe El Dumnezeu

atotputernic? – Nicidecum! Ci, dimpotriva, amintim lucrurile care par ca arata

slabiciunea Lui: crucea, patima si moartea. Într-acestea ne-a poruncit El sa-I

savârsim pomenirea.

Si de unde se vede aceasta? – Din aceea ca asa a înteles Sfântul Apostol

Pavel, care a cunoscut bine învatatura lui Hristos. Anume, scriind el Corintenilor

despre taina sfintei Euharistii, dupa ce le aminteste porunca Domnului: „Aceasta

sa faceti întru pomenirea Mea”, adauga: „Caci ori de câte ori mâncati pâinea

aceasta si beti paharul acesta, moartea Lui vestiti”25. Acelasi lucru l-a aratat

Domnul însusi, atunci când a întemeiat taina sfintei Euharistii. Caci zicând

ucenicilor Sai: „Acesta este trupul Meu... acesta este sângele Meu...” n-a

adaugat minunile, adica n-a spus ca a înviat morti sau ca a curatit leprosi, si asa

mai departe. Ci a amintit numai patimile si moartea Sa: „... care pentru voi se

frânge... care pentru voi se varsa”26.

Dar de ce sa pomenit nu de minuni, ci de patimi? – Pentru ca patimile

erau mai necesare decât minunile; prin ele s-a savârsit mântuirea noastra si fara

ele omul n-ar fi dobândit izbavirea. Minunile însa sunt numai semne

24 Luca XXII, 19 si I Cor. XI, 25.

25 I Cor. XI, 26.

26 Matei XXVI, 26, 28; Marcu XIV, 22, 24; Luca XXII, 19-20; I Cor. XI, 24

11 Nicolae Cabasila

doveditoare; ele au fost facute pentru ca oamenii sa creada ca Domnul era cu

adevarat Mântuitorul fagaduit.

CAPITOLUL VIII

Despre cele ce se savârsesc în pâinea de la proscomidie

Asadar, în felul acesta trebuie sa facem „pomenirea Domnului”. De aceea,

dupa ce zice: „Întru pomenirea Domnului...”, preotul adauga cele ce închipuiesc

crucea si moartea. Taind prescura, el rosteste proorocia de demult despre patima

Mântuitorului: „Ca o oaie spre junghiere S-a adus...”27 si celelalte, istorisind

patima Domnului atât prin acte amintitoare, pe cât e cu putinta. Caci taierea

prescurii e facuta în vederea unei anumite trebuinte, adica pentru a se scoate

Agnetul; dar totodata ea este si o preînchipuire si pregatire a Jertfei, închipuind

plecarea Domnului din lume, calea Sa catre Tatal, prin moarte, pe care a robit-o,

dupa cum a zis chiar El: „Las lumea si la Tatal Ma duc”28.

De aceea, înfigând de mai multe ori copia, preotul taie astfel pâinea si

împarte cuvintele profetice în tot atâtea parti, potrivind fiecare parte a lor în

fiecare taietura, ca sa arate ca actul simbolic nu este decât traducerea în fapta a

acelor cuvinte. Vrea sa spuna ca, dupa cum acest Agnet, pentru a fi afierosit lui

Dumnezeu si sfintit, a fost mai întâi despartit de restul prescurii, tot asa si

Domnul S-a osebit de oameni, la a caror fire S-a facut partas prin iubirea Sa de

oameni si „ca o oaie spre junghiere S-a adus” si ca „a[a s-a luat de pe pamânt

viata Lui”29.

Adaugind apoi si restul proorociei si asezând Agnetul pe sfântul disc,

preotul savârseste si rosteste cele prin care se vestesc însasi jertfa si moartea

Domnului: „Junghie-se Mielul30 Cel ce ridica pacatul lumii...”31. Rostind si

savârsind acestea, preotul arata felul mortii Mântuitorului: el întipareste în pâine

crucea, aratând astfel ca Jertfa s-a savârsit prin cruce. Dupa aceea `mpunge

Agnetul în partea dreapta, amintind în chipul acesta împungerea sfintei coaste;

de aceea, cutitul cu care se face împungerea, se numeste sulita (copie) si e facut

chiar în forma de sulita, aducându-ne aminte de sulita de la rastignire. Înfatisând

împungerea prin acte amintitoare preotul citeste si cuvintele istorisirii: „Iar unul

din ostasi cu sulita a împuns coasta Lui”32. De asemenea, istoriseste prin grai

despre sângele si apa care au curs din rana, aratându-le si prin acte simbolice:

27 Isaia LIII, 7

28 Ioan XVI, 28

29 Isaia LIII, 7-8.

30 În textul grec din ed. Migne (P.G., t. CL, col., 385A) e scris gresit: o agios (Sfântul), în loc de o Amnos

(Mielul).

31 Ioan I, 29.

32 Ioan XIX, 34.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 12

toarna adica vin si apa în sfântul potir, zicând: „Si îndata a iesit sânge si

apa...”33.

Caci si acestea sunt tot o „pomenire a Domnului”.

CAPITOLUL IX

Pentru ce a poruncit Domnul sa facem acestea întru pomenirea Lui

Dar pentru ce ne-a poruncit Domnul sa facem acestea si la ce S-a gândit

El când ne-a obligat sa-I savârsim pomenirea?

Pentru ca sa ne aratam recunostinta. Caci pomenirea binefacatorilor nostri,

adica aducerea aminte de ei si de binefacerile lor, este un fel de rasplatire fata de

ei. De aceea au nascocit oamenii multe mijloace de a pomeni pe binefacatori:

mausolee, statui, columne, sarbatori, cuvântari de lauda, lupte (jocuri) si altele.

Rostul tuturor acestora e unul singur: sa nu lase în întunericul uitarii, faptele

bune (marete) ale oamenilor.

Acelasi scop îl are si porunca Mântuitorului. E ca si cum ne-ar fi spus:

unul cauta una, altul alta, ca leacuri împotriva uitarii, pentru ca sa-si poata aduce

mereu aminte de binefacatorii lor. Voi însa, „aceasta sa faceti întru pomenirea

Mea”34. Si dupa cum cetatile învesnicesc prin inscriptii biruintele eroilor care leau

salvat din primejdii sau care au lucrat spre mai binele lor, tot asa si noi

înscriem pe darurile proscomidiei moartea lui Hristos, prin care s-a câstigat

biruinta deplina împotriva celui rau. Ba înca, în statui, cetatile au numai chipul

trupesc al eroilor lor; noi însa, prin aceasta aducere de daruri nu avem numai

imaginea trupului, ci pe Însusi Binefacatorul nostru, însusi trupul Sau.

Si în Legea Veche Dumnezeu poruncise sa se faca, prin preînchipuiri,

acelasi lucru care acum se face în realitate. Caci ce altceva era Pastele evreesc

cu junghierea mielului pascal, decât o aducere aminte de junghierea mielului si

de sângele care ferise de moarte pe cei întâi-nascuti ai Evreilor, în Egipt?

Acesta este rostul pomenirii Domnului.

CAPITOLUL X

Despre cele ce se rostesc (la) proscomidie, dupa pomenirea Domnului

Aducerea darurilor este de multumire si totodata de cerere

Continuând proscomidirea, preotul scoate câte o mirida (particica) din

celelalte prescuri aduse si o face dar sfânt. El nu mai savârseste si nu mai

rosteste însa aceleasi de pâna aici, prin care se închipuiau moartea Domnului:

acelea au fost spuse odata despre toata slujba, întrucât toata aducerea darurilor

33 Ioan XIX, 34.

34 Luca XXIII, 19 si I Cor, XI, 24.

13 Nicolae Cabasila

se savârseste spre pomenirea lui Hristos si în tot cursul ei se vesteste moartea

Lui.

Dar ce zice acum preotul? – „Întru slava Prea sfintei Maici a Domnului”,

spre mijlocirea35 unuia sau altuia dintre Sfinti”, sau, „spre iertarea pacatelor

sufletelor celor vii sau ale celor morti”...

Ce însemneaza aceste cuvinte? – Însemneaza ca pricina si motivele

aducerii darurilor sunt: recunostinta (multumirea) fata de Dumnezeu si cererea

(rugaciunea). Caci asa e. Nici un dar nu se da fara rost, fie ca îl aducem lui

Dumnezeu fie ca îl dam oamenilor, ci se da pentru un lucru pe care ori l-am

dobândit, ori îl nadajduim. Cu alte cuvinte, prin daruri ori rasplatim unui

binefacator pentru cele ce am primit de la el, ori cinstim pe cineva care are

puterea sa ne dea, ca sa dobândim astfel un lucru pe care are puterea sa ne dea,

ca sa dobândim astfel un lucru pe care nu-l avem. Darurile de la proscomidie

sunt aduse lui Dumnezeu si pentru una si pentru alta, adica atât pentru cele ce

am primit de la Dânsul cât si pentru ca sa mai primim. Printr-însele multumim

lui Dumnezeu si totodata îl imploram: îi multumim pentru cele ce am dobândit

si Îl rugam sa ne mai dea si altele. Asa încât aceleasi daruri sunt atât de

multumire cât si de ruga.

Dar care sunt bunatatile pe care le-am primit? Si care sunt cele pe care le

cerem – Într-un cuvânt, sunt unele si aceleasi: iertarea pacatelor si mostenirea

împaratiei cerurilor. Pe acestea ne-a poruncit Domnul Însusi sa le cautam înainte

de toate 36, pe acestea le-a primit Biserica si tot pentru ele se si roaga.

Dar cum le-a dobândit? Si cum, pe de alta parte, cum nu le-a dobândit, de

se roaga lui Dumnezeu ca sa le dobândeasca. – A dobândit pe cel dintâi dintre

ele, prin aceea ca a primit împuternicire pentru ele. Într-adevar, Biserica a primit

puterea de a ne face fii ai lui Dumnezeu: 37 e un dar obstesc facut noua, tuturor

crestinilor, prin moartea Mântuitorului si îl capatam prin mijlocirea botezului si

a celorlalte Sfinte Taine, prin care suntem înfiati de Dumnezeu, devenind

mostenitori ai împaratiei cerurilor. În al doilea rând Biserica a si mostenit aievea

împaratia cerurilor, prin nenumaratii ei fii pe care i-a trimis ca pe o colonie în

cer si pe care dumnzeiescul Pavel i-a numit „Biserica celor întâi-nascuti, care

sunt înscrisi în ceruri”38. Iata cum a dobândit Biserica aceste mari bunuri.

Însa Biserica pomeneste pe Domnul si pentru fiii ei care alearga si acum

dupa cununa39, care se afla în viata si al caror sfârsit e înca necunoscut, ca si

pentru cei care au raposat fara prea multa siguranta si nadejde de mântuire. Ea

pomeneste pe Sfintii cei savârsiti din viata, ca si pe credinciosii înca

35 Eis presbeian . Cabasila citeaza probabil din memorie, caci de fapt formula exacta din Liturghier este: eis

timhn kai mnhmhn („Întru cinstea si pomenirea...”), atât la mirida Sfintei Fecioare cât si la cele ale celorlalti

sfinti pomeniti la proscomidie.

36 Vezi Matei VI, 33.

37 Cf. Ioan I, 12 si I Ioan III, 1.

38 Vezi Matei VI, 33.

39 Cf. I. Cor IX, 24-25 si Iacov I, 12.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 14

nedesavârsiti; pentru cei dintâi multumeste, pentru ceilalti se roaga. Asa încât

primele particele ale proscomidiei precum si cele de al doilea sunt de multumire,

iar cele urmatoare sunt de cerere. „Întru pomenirea Domnului”, „întru slava

cinstitei lui Maici”, sau „spre mijlocirea Sfintilor”. E ca si cum am spune:

„Multumimu-ti Tie ca prin moartea Ta usile vietii ne-ai deschis, ca Ti-ai ales

Maica dintre noi, ca noi oamenii am dobândit atâta marire încât avem mijlocitori

pe Sfintii cei de aceeasi fire cu noi si ca ai daruit atâta trecere celor de acelasi

neam cu noi”. Caci acel „spre slava” si „spre mijlocirea” e tot una cu „pentru

slava si mijlocirea”, dupa cum si „spre iertarea pacatelor” e acelasi lucru cu

„pentru iertarea pacatelor”, Aceste cuvinte au adica o îndoita însemnare,

exprimând si ceea ce avem si ceea ce nadajduim. Si cine nu stie ca slava Prea

Sfintei Fecioare precum si mijlocirea, trecerea de care se bucura Sfintii în cer,

sunt bunuri dobândite de noi? Si ca a aduce daruri pentru cele ce am dobândit nu

e nimic altceva decât o dovada de recunostinta?

Din cele spuse pâna acum reiese si mai limpede ca spusele „Întru (spre

pomenirea Domnului” însemneaza un fel de rasplata adusa Lui, sau un act de

recunostinta (multumire) pentru moartea Lui. Tocmai de aceea, la proscomidirea

darurilor aceste cuvinte se rostesc înaintea tuturor celorlalte, pentru ca moartea

Domnului a fost pentru noi pricinuitoarea tuturor bunatatilor.

Iar la urma de tot, preotul face rugaciunea de cerere, cerând iertarea

pacatelor, odihna sufletelor si altele de acest fel. Caci asa se cuvine: când ne

adresam lui Dumnezeu, sa nu vorbim numai decât despre nevoile noastre sau sa-

I cerem ceea ce ne lipseste. Ci mai degraba sa ne aducem aminte mai întâi de

cele ce am primit de la dânsul, adica sa-I multumim si sa-L slavim. Deci, înainte

de a cere cele ce ne trebuiesc, sa dam slava lui Dumnezeu.

CAPITOLUL XI

Pentru ce se acopera darurile si despre cele ce se rostesc atunci

Cele rostite si savârsite pâna acum în pâine (Agnet), prin care se închipuie

moartea Domnului, au numai valoarea de figuri si de simboluri; pâinea a ramas

tot pâine, însa a primit însusirea de a fi consfintita ca dar lui Dumnezeu si prin

aceasta ea poarta chipul trupului Domnului în prima Sa vârsta, Trup care dintru

început era harazit ca dar, dupa cum am spus mai înainte40. De aceea preotul

istoriseste si arata în chip intuitiv peste pâine, minunile întâmplate cu acel Trup

când era de curând nascut si asezat înca în iesle. Asezând deasupra pâinii asanumitul

asterisc (steluta), zice: „Si iata, venind steaua, a statut deasupra unde se

afla Pruncul”41.

40 Vazi cap. VI.

41 Matei II, 9.

15 Nicolae Cabasila

Apoi rosteste si cele ce spusesera cu mult mai înainte Proorocii despre

Prunc ca despre un Dumnezeu, pentru ca nu cumva, din pricina întruparii si a

înfatisarii omenesti, oamenii sa-si închipuie lucruri mici si nevrednice de

dumnezeirea Sa: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întarit...”42; „Domnul a

împartit, întru podoaba S-a îmbracat...”;43 „Bunatatea Lui a acoperit cerurile si

de întelepciunea Lui 44 este plin tot pamântul”45. Zicând acestea, preotul acopera

darurile, adica pune sfintele acoperaminte peste disc si potir si tamâiaza peste

tot; caci acoperita (necunoscuta) era atunci si puterea lui Dumnezeu întrupat,

pâna la vremea minunilor si a marturiei celei din cer46. Dar cei ce stiau ca El este

acela despre Care s-a zis: „Domnul a împaratit, întru podoaba S-a îmbracat”47 si

ca despre El vorbeau toate proorociile dumnezeiesti de mai sus Îl cunosteau si Îl

cinsteau ca pe Dumnezeu, cautând la Dânsul acoperamântul. La acestea se

gândeste preotul când zice peste darurile acoperite: „Acopere-ne pre noi cu

acoperamântul aripilor Tale”: 48 si tamâiaza peste tot.

Astfel, rostind si savârsind acestea si dupa care s-a rugat pentru împlinirea

scopului sfintei slujbe, vine la sfânta Masa si stând înaintea ei, începe Sfânta

Liturghie.

CAPITOLUL XII

Despre slavirea lui Dumnezeu

de la începutul Liturghiei (si ectenia cea mare)

Ca orice slujba sfânta, Liturghia începe cu slavirea lui Dumnezeu:

„Binecuvântata este împaratia Tatalui si a Fiului si a Sfântului Duh...”

Convorbirea cu Dumnezeu poate fi: multumire, slavire, marturisire sau

cerere. Între acestea, locul cel dintâi îl ocupa slavirea (doxologia). Asa se cuvine

unor casnici întelepti, când se înfatiseaza înaintea stapânului lor; sa nu vorbeasca

mai întâi despre cele ce-i intereseaza pe ei însisi, ci despre cele ale stapânului.

Asa facem când slavim pe Dumnezeu. Caci cel ce cere, cere ca sa-si înmulteasca

sau sa-si îmbunatateasca propria avutie; cel ce se marturiseste, pe sine însusi se

vadeste, cautând sa scape de rele, iar cel ce multumeste, multumeste pentru

42 Ps. XXXIII, 6 (nu se mai întrebuinteaza azi la rânduiala proscomidiei)

43 Ps. XCII, 1 sq.

44 În textul grecesc din ed. Migne (col. 389 D) – suneseos (întelepciune ca si la Simeon al Tesalonicului,

Despre Sf. liturghie, c. 96 (tr. rom. p. 101). Majoritatea manuscriselor Diataxelor liturgice ale patriarhului

Filotei al Constantinopolului /sec. XIV) au însa în acest loc termenul ainesews (de lauda) varianta pe care au

adoptat-o si traducatorii liturghierului român.

45 Avacum III, 3 – Amintim – ca, în liturghierul actual (atât cel grecesc cât si cel românesc), aceasta ultima

formula a suferit o usoara modificare, pentru a fi adresata direct Mântuitorului: „Acoperit-a cerurile bunatatea

Ta, Hristoase, si de întelepciunea (lauda) Ta este plin tot pamântul.

46 Aluzie la cele petrecut la Botezul Domnului. Vezi Matei III, 17.

47 Ps. XCII, 1 sq.

48 Ps. XVI, 8.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 16

bucuria de a fi primit ceva. Însa cel ce slaveste, nu se mai gândeste la sine însusi

sau la ale sale, el preamareste pe Stapânul, puterea si slava Lui, fara sa caute

vreun folos.

Pe lânga acestea, însasi firea si logica lucrurilor impun slavirea lui

Dumnezeu la începutul Liturghiei. Caci atunci când ne îndreptam gândul spre

Dumnezeu, ne vine îndata în minte slava cea mai presus de cuget, puterea si

marirea Lui, din care decurg uimirea si admiratia noastra fata de El adica

slavirea. Mergând mai departe, cugetam la bunatatea si la iubirea Lui de oameni,

din care decurge recunostinta (multumirea) noastra fata de El. Dupa aceasta,

gândul ne duce la nemarginita Sa bunatate si la bogatia iubirii Sale de oameni,

comparata cu rautatea noastra, a oamenilor, carora El nu înceteaza de a ne face

bine. Caci cugetând la rautatea omeneasca, ne putem da seama, mai bine decât

prin alte mijloace, cât de mult iubeste Dumnezeu pe oameni, pentru ca ea e mai

aproape de noi, ba e chiar în noi însine si o avem întotdeauna în fata ochilor

nostri. Iar a pomeni pacatele noastre în fata lui Dumnezeu, este ceea ce se

cheama marturisire.

Abia `n al patrulea rând vine cererea. ~ntr-adevar, încrederea ca vom

dobândi cele ce cerem când ne rugam o capatam numai dupa ce ne-am gândit

mai întâi la bunatatea si iubirea lui Dumnezeu fata de noi, oamenii. Caci daca

Dumnezeu e bun chiar si cu cei rai, cu atât mai mult va fi cu cei ce s-au

schimbat si cu cei ce s-au îndreptat mai dinainte prin marturisirea pacatelor dupa

cum a zis proorocul: „M\rturiseste-ti mai întâi pacatele, ca sa te îndreptezi”49.

Iata de ce slavirea, (doxologia) are cel dintâi loc în convorbirile noastre cu

Dumnezeu. De aceea, la începutul oricarei rugaciuni sau slujbe, preotul aduce,

în primul rând, slava lui Dumnezeu.

Dar pentru ce binecuvânteaza preotul treimea Dumnezeirii iar nu unitatea

Ei? Caci nu zice: binecuvântat este Dumnezeu sau binecuvântata este împaratia

lui Dumnezeu, ci pomeneste fiecare persoana a Sfintei Treimi, în parte:

„Binecuvântata este împaratia Tatalui si Fiului si a Sfântului Duh...” – Pentru ca

prin întruparea Domnului, oamenii au învatat mai întâi ca Dumnezeu e în trei

fete. Si cum Sfânta Liturghie este taina acestei întrupari a Domnului, la începutul

ei se cuvine sa fie pusa în lumina si sa fie propovaduita Treimea.

Dupa cuvântare, preotul (diaconul) începe rugaciunea50 zicând „Cu pace,

Domnului sa ne rugam!” Noi nu stim sa ne rugam cum se cuvine 51 si, pentru ca

sa nu vorbim în zadar 52, Biserica ne învata cele ce se cuvin despre rugaciune,

aratându-ne, mai întâi, cum sa ne rugam; „Cu pace”. Dar de ce îndata dupa

49 Cf. Ps. XXXII, 5 (XXX), 6.

50 Adica Ecteria cea mare. Cabasila nu întrebuinteaza acest termen tehnic uzitat azi, ci pe acela, mai general si

mai vag, de aithsis (rugaciune de cerere). (n.ed.)

51 Vezi Matei XX, 22; Luca XI, 1 si Rom. VIII si Rugaciunea a saptea de la Utrenie: „Dumnezeule, ... da-ne

dar spre deschiderea gurilor noastre... pentru ca a ne ruga precum se cuvine nu stim, de nu ne vei îndrepta Tu,

Doamne, cu Duhul Tau cel Sfânt”

52 Aluzie la Matei VI, 7.

17 Nicolae Cabasila

binecuvântare ea ne-a poruncit sa facem rugaciunea de cerere, înainte de a ne fi

marturisit si a fi multumit lui Dumnezeu?

Pentru ca, atunci când spune: „Cu pace”, ea presupune si marturisirea si

multumirea, daca privim lucrurile mai în adânc. Într-adevar, pace în suflet nu

poate avea omul care este vesnic nemultumit de cele ce i se întâmpla în viata, ci

numai acela care cu recunostinta multumeste lui Dumnezeu pentru toate, dupa

cum ne învata Sfântul apostol Pavel53. Pace nu poate avea, de asemenea, nici

acela care n-are constiint\ curata; ori constiinta curata fara marturisire e cu

neputinta. Iata de ce am spus ca cine se roaga „cu pace”, înseamna ca în sufletul

lui a multumit mai întâi si s-a marturisit.

De altfel, chiar lucrul pe care-l cerem, presupune ca am adus multumirie

si ca ne-am marturisit. Caci ce cerem? – Sa fim miluiti: („Doamne, miluiestene!”).

Dar aceasta e cererea unor vinovati, care când nu mai au nici un cuvânt de

îndreptatire, lipsiti de orice aparare, înalta acest ultim strigat catre judecatorul

lor, nadajduind sa dobândeasca ceea ce cer, nu pentru meritele lor, ci prin

milostivirea aceluia. E ruga unor oameni care recunosc cât de mare este

bunatatea Judecatorului si cât de grea este vinovatia lor. Aceasta înseamna atât

marturisire cât si recunoastere.54

Preotul îndeamna dintru început poporul la rugaciune, ca unul care e

orânduit pentru aceasta, caci de aceea si sade el în fata poporului, dar si ca un

împuternicit si mijlocitor al credinciosilor, pentru ca „rugaciunile lui staruitoare

sa aiba multa putere”, cum zice Sfântul Apostol Iacov55. Caci rugaciunea

dreptului lucreaza atunci când toti aceia pentru care se face dreptate si

rugaciunea, aduc toate cele cuvenite din partea lor: curatia faptelor, rugaciuni,

orice alta virtute care place lui Dumnezeu.

Dar care e cea dintâi cerere? – „Pentru pacea de sus si pentru mântuirea

sufletelor noastre”. Dupa ce ne-a învatat mai întâi cum trebuie sa ne rugam, ni se

spune acum si ce trebuie sa cerem în primul rând: împaratia lui Dumnezeu si

dreptatea Lui56. Caci „mântuirea sufletelor” înseamna împaratia lui Dumnezeu,

iar „pacea de sus” este tot una cu dreptatea Lui. Aceasta este „pacea lui

Dumnezeu care covârseste toata mintea”, despre care vorbeste Sfântul Apostol

Pavel57 si pe care Domnul a dat-o sfintilor Sai Apostoli, înainte de a Se sui la

Tatal, zicând: „Pace las voua, pacea Mea dau voua”58. Dupa cum în Sfânta

Evanghelie, cuvântul dreptate nu înseamna numai a da fiecaruia ce este al sau, ci

virtute în general, tot asa si aici cuvântul pace este luat în întelesul larg si

însemneaza rodul tuturor virtutilor si al unei întelepciuni desavârsite. Caci o

53 Efes. V, 20 si I Tes. V, 18.

54 Acest aliniat e reprodus si în Tipicul Sf. Sava, p. 3. (n.ed.)

55 Iacov V, 16.

56 Matei VI, 33.

57 Filipeni IV, 7.

58 Ioan XIV, 27.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 18

singura virtute de-ti va lipsi, nu poti avea pace desavârsita; cel ce vrea sa ajunga

la aceasta, trebuie sa fi atins toate virtutile.

Prin urmare, trebuie sa ne sârguim a dobândi mai întâi pacea care sta în

putinta noastra si dupa aceea sa cerem de la Dumnezeu pacea Lui; si tot asa

trebuie sa facem cu orice virtute. Caci exista o întelepciune care se capata prin

stradania noastra si alta pe care Dumnezeu o da sufletului; tot asa si cu

dragostea, rugaciunea, stiinta si toate celelalte. De aceea ne vorbeste preotul mai

întâi despre pacea care sta în putinta noastra, adica pe care o putem dobândi noi

însine, atunci când ne îndeamna sa ne rugam lui Dumnezeu „cu pace”; iar dupa

aceea pomeneste de pacea pe care ne-o daruieste Dumnezeu, îndemându-ne sa o

cerem de la El: „Pentru pacea de sus... Domnului sa ne rugam!”. Aici este vorba

nu numai despre pacea dintre noi, când adica nu ne urâm unii pe altii, ci si

despre cea din noi însine, pe care ne-o da cugetul curat. Si de cât folos ne este

aceasta pace! Sau, mai bine zis, aceasta virtute ne este neaparat trebuitoare. Caci

unui cuget tulburat, îi este absolut cu neputinta sa se apropie de Dumnezeu,

deoarece îl împiedica însasi natura tulburarii. Pe când pacea face totdeauna din

mai multi unul, tulburare dimpotriva, împarte pe unul singur în mai multi; cum

am putea atunci sa ne asemuim lui Dumnezeu, Cel unul si simplu?

Omul care se roaga fara pace în suflet, nu poate sa se roage cum se cuvine

si nici nu foloseste nimic dintr-o asemenea rugaciune. Caci ori îl tulbura mânia

si ura, care-i alunga din suflet pacea – si atunci rugaciunea nu-i va aduce nici

iertarea pacatelor si cu atât mai mult nu va dobândi nici vreun alt dar; ori îl

mustra cugetul si-l osândeste inima pentru pacatele facute si atunci aceasta

neliniste care-l framânta, îl face sa n-aiba nici o îndrazneala fata de Dumnezeu,

precum zice Scriptura59. Unul ca acesta se roaga fara îndrazneala, adica fara

încredere; dar cine se roaga fara încredere, se roaga în zadar si fara nici un folos.

Iata deci pentru ce ni se porunceste sa ne rugam lui Dumnezeu „cu pace” si sa

cerem, înainte de toate, „pacea de sus”.

Iar dupa aceasta, suntem îndemnati sa ne rugam din tot sufletul si pentru

alte lucruri: nu numai pentru Biserica si pentru stapânire, pentru cârmuitorii

bisericesti si cei lumesti, pentru cei ce sunt în primejdii, în necazuri si în nevoi,

ci pentru toti oamenii din toata lumea. Ne rugam „pentru pacea a toata

lumea...”, ca unii care stim ca Dumnezeu este stapânul obstesc al tuturor

faptuirilor Sale si ca El are grija de toate, ca un ziditor al lor; iar acela care

poarta grija acestora îl cinsteste mai bine decât daca I-ar aduce jertfa60. În al

doilea rând, ne rugam pentru ca, în pacea si linistea lor tihnita si netulburata si

noi sa putem duce o viata tihnita si netulburata în toata cucernicia si vrednicia,

dupa cum ne îndeamna sfântul Pavel 61.

59 Vezi I Ioan III, 21-22 si V, 14-15.

60 Aluzie la Osea VI, 6 si Mat. IX, 13; XII, 7 (n.ed.)

61 I Tim. II, 1-2.

19 Nicolae Cabasila

Ne rugam nu numai pentru cele sufletesti, ci si pentru bunurile materiale

de care avem nevoie: pentru bun\ întocmirea vazduhului, pentru îmbelsugarea

roadelor pamântului, ca sa ne aducem aminte ca Dumnezeu este izvorul si

datatorul a toate si ca numai spre El sa ne îndreptam privirea. Caci Mântuitorul

însusi ne-a poruncit sa cerem de la Dânsul chiar pâinea cea de toate zilele62,

odata cu celelalte lucruri.

CAPITOLUL XIII

Ce înseamna ruga „Doamne miluieste?”63

Sa vedem acum pentru ce preotul (diaconul) ne îndeamna sa ne rugam

pentru multe si felurite lucruri, pe când credinciosii din biserica se roaga numai

sa fie miluiti, înaltând catre Dumnezeu la toate cererile, una si aceeasi

rugaciune: (Doamne Miluieste!) – Mai întâi pentru ca, asa cum am spus64,

aceasta rugaciune cuprinde într-însa o multumire si o marturisire. Al doilea,

fiindca a cere de la Dumnezeu mila, însemneaza a cere împaratia Lui; iar daca o

cerem pe aceasta Hristos a fagaduit ca toate celelalte de care avem trebuinta ni

se vor adauga65. Pentru aceasta e de ajuns cererea de mai sus, ca una ce poate sa

dobândeasca toate dintr-o data66.

Dar de unde se poate vedea ca mila lui Dumnezeu e tot una cu împatatia

Lui? – Din aceea ca Hristos, vorbind despre rasplata cu care El va încununa pe

milostivi, odata spune ca acestia vor fi miluiti, iar altadata ca vor mosteni

împaratia. Astfel, într-un loc zice: „Fericiti cei milostivi, ca aceia vor fi

miluiti”67; iar în alta parte, ca si cum s-ar talmaci pe Sine Însusi si ar lamuri ce

înseamna a fi miluit spune: „Si va zice împaratul celor de-a dreapta Lui (adica

celor milostivi): Veniti, binecuvântatii Tatalui Meu si mosteniti împaratia cea

gatit\ voua de zidirea lumii”68. Asa ca a dobândi mila de la Dumnezeu e tot una

cu a primi mostenirea împaratiei ceresti.

De altfel, daca cineva ar voi sa înteleaga în ce consta mila dumnezeiasca,

prin asemanare cu mila omeneasca, va gasi ca ea nu e nimic altceva decât însasi

împaratia cerurilor. Caci sa vedem ce au facut cei milostivi? – „Flamând am fost

62 Vezi Matei VI, 11 si Luca XI, 3. ~n textul evanghelic se zice: “pâinea cea spre fiin]\”, adic\ de via]\

d\t\toare, cu referire la Sf. Euharistie, Sf. Trup [i Sf. Sânge ale Domnului nostru Iisus Hristos.

63 Cf. cu Sf. Simeon Tes., Despre Sf. Rug\ciune, cap. 321.

64 Vezi cap. precedent.

65 Matei VI, 33 Luca XII, 31.

66 Cf. Sf. Ioan Hrisostom, care referindu-se la exteniile si rugaciunile pentru energumeni pentru penitenti si

pentru credinciosi, le numeste rugaciunea cea plina de mila (euch*n th*n eleon gemousan) fiindca atât

majoritatea cererilor (care formeaza cuprinsul lor cât si invocatia cu care se asociaza la ele poporul (Doamne

miluieste), implora mila lui Dumnezeu (Omilia XVIII, 3 la II Cor. si Omilia 71, 4 la Matei, P.G. 58, 666 si 61,

527, citate la Hansseus, III, 243-45).

67 Matei V, 7.

68 Matei XXV, 34.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 20

si mi-ati dat sa manânc, însetat am fost si mi-ati dat sa beau» le va zice Domnul

69. De aceea si Hristos îi va milui, primindu-i partasi la masa Lui. Si care e acea

masa? – „... Ca sa mâncati si sa beti la masa Mea, întru împaratia Mea”70, zice

Dânsul. Iar ca sa ne dam seama de stralucirea acelei mese, care nu va fi o masa

de robi, ci una împarateasca, sa avem în vedere ca cel ce va sluji la ea va fi

însusi Stapânul a toate: „Caci se va încinge, îi va aseza la masa si, apropriinduse

va sluji lor”71.

Ori, Cel ce e din fire împarat, nu are nimic din ale robului, dupa cum noi,

care suntem robi, nu avem nimic împaratesc din fire. Tot El va îmbraca pe cei

goi, pe care îi va milui. Si prin urmare, nu le va da haina împarateasca pentru ca

de la El si din ale Sale îi va îmbraca. Aceasta este haina de nunta pe care cei ce

vor îmbraca-o trebuie sa fie primiti în aceasta împaratie. Caci împaratul

cercetându-i nu va avea nici o pricina ca sa-i alunge din camara de nunta. Ba

ceva mai mult: le va deschide casa Lui si aducându-i înlauntru, le va da loc de

odihna: „Caci strain eram si M-ati primite la voi”72. Dar cei vrednici de un

asemenea har nu mai sunt robi, ci fii: „Caci robul nu ramâne pururea în casa pe

când fiul ramâne pe veci”, zice Domnul 73. Iar fiii sunt si mostenitori, mostenind

nu numai împaratia, ci si pe Stapânitorul ei: „Caci mostenitorii lui Dumnezeu

sunt împreuna-mostenitorii lui Hristos... ”, zice Scriptura74.

Prin urmare, când cerem de la Hristos mila, înseamna ca ne rugam sa

dobândim de la El împaratia.

CAPITOLUL XIV

Despre îndemnul

„...Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!”

Dupa ce s-a rugat pentru toate preotul (diaconul) ne îndeamna sa ne dam

pe noi însine lui Dumnezeu, zicând: „Pe Prea sfânta, Curata, Prea binecuvântata,

slavita Stapâna noastra de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria, cu

toti Sfintii pomenind-o, pe noi însine si unii pe altii si toata viata noastra lui

Hristos Dumnezeu sa o dam!”75

69 Matei XXV, 35.

70 Luca XXII, 30.

71 Luca XII, 37.

72 Matei XXV, 35.

73 Ioan VIII, 35. În textul grec din ed. Migne (col. 397 C-D), al doilea membru al citatului biblic lipseste, dar

el se afla în textul din Ms. gr. 1213 din Bibl. Nat. Paris, fiind de altfel cerut imperios de sensul logic al

contextului (vezi Salaville, tr. fr. p. 108, n. 2).

74 Rom. VIII 17.

75 În liturghierele grecesti si slavonesti, ca si în toate editiile liturghierului românesc dinainte de anul 1902,

formula „Pe Preasfânta...” este unita cu, „Pre noi însine...”, formând amândoua un singur aliniat. Raspunsul

„Prea sfânta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”, care desparte astazi aceste doua formule,

constituie o particularitate locala a Bisericii p. 25.

21 Nicolae Cabasila

Nu este dat oricui sa se încredinteze pe sine însusi lui Dumnezeu. Caci nu

e de ajuns sa o voim noi, ci trebuie sa avem încuviintarea lui Dumnezeu. Pentru

aceasta este însa nevoie de încredere desavârsita, iar încrederea ne-o da cugetul

curat, atunci când inima noastra nu ne osândeste76, când ne îngrijim de cele

dumnezeiesti, chiar uitând pe ale noastre însine; caci atunci ne-am eliberat cu

adevarat de grija de noi însine si am închinat fiinta noastra lui Dumnezeu, cu

toata încrederea, crezând cu tarie ca El primeste si pastreaza acest dar al nostru.

Lucrul acesta cere deci multa virtute si multa nevointa. De aceea chemam întrajutor

spre aceasta pe Prea Sfânta Maica Domnului cu toata ceata Sfintilor: caci

cuvântul „pomenind-o” înseamna a o chema, a o ruga.

Astfel, dupa ce am cerut mai întâi unitatea credintei si împartasirea

Sfântului Duh, ne încredintam lui Dumnezeu pe noi însine si unii pe altii si toata

viata noastra. Dar ce este unitatea credintei? – Zice Scriptura: „Barbatul

îndoielnic este nestatornic în toate caile sale”77, numind „îndoielnic” pe omul

nehotarât, care nu e deloc sigur. Unul ca acesta, sovaind când într-o parte, când

într-alta, nu se hotaraste niciodata pentru un singur lucru. Opusul acestei însusiri

este hotarârea, siguranta, statornicia, care se arata prin unitate. Caci cel ce crede

cu tarie, crede într-un singur fel despre orice lucru: sau ca e, sau ca nu e. Pe când

cel îndoielnic crede când una când alta, ceea ce se vede din însusi cuvântul

„îndoielnic” (care vine de la doi). Iata deci ce e unitatea credintei: o credinta

neclinitita, fara nici un pic de îndoiala.

Iar împartasirea Sfântului Duh înseamna Harul dumnezeiesc. Se numeste

împartasire, pentru ca dupa ce Hristos a surpat prin cruce zidul despartitor al

vrajbei ce era între Dumnezeu si oameni, trebuia ca acei ce odinioara erau straini

si n-aveau nimic comun, de aici înainte sa fie una si sa aiba partasie;78 acest

lucru l-a împlinit pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli. Caci de acolo a

izvorât oamenilor Harul sfântului botez si tot râul dumnezeiestilor daruri, prin

care ajungem partasi dumnezeiestii firi, precum spune Sfântul Apostol Petru79.

Cel ce vrea sa se dea pe sine, dupa cum se cuvine, lui Dumnezeu, are deci

nevoie atât de unitatea credintei cât si de împartasirea Sfântului Duh. Si ne dam

lui Dumnezeu nu numai fiecare pe noi însine, ci si unii pe altii, caci legea iubirii

ne porunceste sa ne îngrijim nu numai de noi însine, ci si de ceilalti.

76 Cf. I Ioan III, 21.

77 Iacov I, 8.

78 Cf. Efes. II, 14-16 si Colos. I. 20-22.

79 II Petru I, 4.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 22

CAPITOLUL XV

Despre asa numitele „Antifoane”

si despre rugaciunile din timpul lor

În timp ce diaconul glasuieste ectenia, iar poporul cucernic se roaga,

preotul se roaga înlauntrul altarului în taina, pentru cei de fata si pentru sfântul

lacas, ca Dumnezeu sa reverse peste ei milele si îndurarile Sale cele bogate. El

adauga explicatia ca cere acestea si ca Dumnezeu daruieste dreptatea Lui nu

pentru ca cei ce se roaga ar fi vrednici de ea sau pentru ca noi am fi îndreptatiti

sa primim, ci pentru ca „Tie se cuvine toata slava, cinstea si închinaciunea”...

Adica: Pentru slava Ta ne rugam Tie. Caci pentru slava Ta ne-ai aratat noua,

nevrednicilor, atâta iubire de oameni. Pentru aceasta se cuvine sa-ti aducem

slava, dupa cuvântul Psalmistului: „Nu noua, Doamne, nu noua, ci numelui Tau

se cuvine slava!”80.

De aceea, sfârsind rugaciunea cea tainica, preotul rosteste cu glas tare, în

auzul tuturor, – acest ecfonis, pentru ca este si o încheiere a rugaciunii si în

acelasi timp pentru ca toti cei de fata sa ia parte la cântare si Dumnezeu sa fie

slavit de toata adunarea. Si în adevar, ascultatorii se asociaza preotului la

cântarea de slava. Caci dupa ce acesta rosteste cu glas tare ecfonisul, toti

credinciosii adauga „amin”; rostind acest cuvânt, ei îsi însusesc astfel toate

spusele lui.

Apoi preotul începe sfintele cântari ale antifoanelor, iar cei de fata

continua81 cântând cuvintele, de Dumnezeu insuflate, ale sfintilor Prooroci:

„Bine este a ne marturisi Domnului si a cânta numele Tau, Prea Înalte!”82.

Aceste cuvinte sunt dintru început foarte potrivite, întrucât ele spun despre

cântarea antifonica ceea ce trebuie sa stim despre orice cântare bisericeasca, în

general: ca este buna; caci „a ne marturisi” înseamna a multumi, a cânta lui

80 Psalmul CXIII, 9 (CXV, 1).

81 Cântarea antifoanelor era deci începuta, pe vremea lui Cabasila, de preot însusi. Acest uz este confirmat si

de faptul ca unele din vechile manuscrise cu rânduiala Liturghiei, care de obicei cuprindeau numai rugaciunile

preotului (cu sau fara ectenieile diaconale) înscriau si începutul antifoanelor. Precum explica Pr. Prof.

Vintilescu (Cântarea poporului în biserica, Buc, 1945, p. 10, nota 8) inaugurarea cântarii antifoanelor de catre

preot, era o particica similara celei în uz pâna astazi, când diaconul sau, în lipsa, preotul rosteste invitatia

„Toata suflarea sa laude pe Domnul”, înainte de citirea Evangheliei de la Utrenie, sau „Sfânt este Dumnezeul

nostru”, înainte de svetealna. (n.ed.)

82 Psalmul XCI, 1 – Pe vremea lui Cabasila, la Tesalonic, se întrebuintau înca numai psalmi antifonici în

aceasta parte a Liturghiei: în loc de Slava... Si acum..., Binecuvânteaza suflete al meu pe Domnul... (Ps. CII,

1) asa cum se cânta de obicei astazi la liturghia din Duminici si sarbatori, se cânta Antifonul I, adica Ps. XCI

(Bine este a ne marturisi Domnului...) în întregime, sau un numar oarecare de versete; în loc de Unul Nascut...

se cânta Antifonul II, adica Ps XCII (Domnul a împartit...), iar în loc de tropar sau Ferici se cânta Antifonul

III, adica Ps. XCIV (Veniti sa ne bucuram de Domnul...). Vezi Pr. P. Vintilescu, Liturghiile bizantine privite

istoric în rânduiala si structura lor. Buc. 1943, pp. 51-52. Lucrul acesta trebuie avut în vedere pentru a putea

întelege partile din Erminia lui Cabasila relative la explicarea antifoanelor si anume cap. XV, XVIII-XIX.

23 Nicolae Cabasila

Dumnezeu. Dupa ce se cânta acestea si cele ce urmeaza, diaconul îndeamna pe

credinciosi la rugaciune, poruncindu-le sa ceara aceleasi ca si mai înainte.

În timp ce se cânta antifonul iar credinciosii se roaga, preotul se roaga lui

Dumnezeu înlauntrul altarului pentru plinirea Bisericii în general si îndeosebi

pentru cei ce iubesc podoaba sfântului lacas, fiind totdeauna plini de râvna

pentru stralucirea lui; se roaga ca si ei, la rândul lor sa fie slaviti de Dumnezeu,

adaugând si explicarea: „Ca a Ta este stapânirea si a Ta este împaratia...”. Adica

slava si puterea de a înalta pe oricine, sta în mâna împaratilor; iar Tu esti

Împaratul cel vesnic si a Ta este stapânirea si a Ta este împaratia. Rostind acest

ecfonis cu glas tare, în auzul tuturor credinciosilor ca pe un imn de slava, si

luând, ca si mai înainte, partasia poporului la slavirea adusa lui Dumnezeu,

preotul începe îndata al doilea psalm antifonic, pe care credinciosii îl continua.

Apoi credinciosii înalta lui Dumnezeu rugaciunile pe care le conduce

diaconul, dupa cum am spus mai înainte. În acest timp, preotul se roaga iarasi, în

taina, pentru credinciosii ce se roaga împreuna cu el, ca fiecare în parte sa

dobândeasca de la Dumnezeu cele de trebuinta, în veacul de acum, si viata

vesnica în veacul ce va sa fie. Sfârsind, adauga explicatia: „Ca bun si iubitor de

oameni Dumnezeu esti...”, pe care o rosteste în auzul tuturor ca pe o încheiere

începând îndata cântarea antifonului al treilea.

În timpul acestei cântari, se face intrarea cu sfânta Evanghelie, care este

însotita de faclii si de cadelnite, întovarasita de toti slujitorii altarului si purtata

de diacon însusi, sau de preot, daca nu este diacon. Iar preotul înainte de a intra

în altar, oprindu-se la o mica distanta înaintea sfintelor usi pâna sa se termine

cântarea psalmului antifonic, se roaga lui Dumnezeu ca intrarea lui în altar sa fie

însotita de sfintii îngeri, care sa ia parte cu el la sfânta slujba si la slavirea lui

Dumnezeu. Si adauga explicatia: ca Dumnezeu se cuvine sa fie slavit de oameni

si de îngeri. Caci aceasta însemneaza: („Ca tie se cuvine toata slava, cinstea si

închinaciunea...”, din partea tuturor celor care stiu sa slaveasca pe Dumnezeu si

sa i se închine.

Rugându-se astfel, intra în altar si pune Evanghelia pe sfânta Masa.

CAPITOLUL XVI

Simbolismul Sfintei Liturghii, pe scurt

Trebuie însa sa revenim mai târziu, cu deamanuntul. Am spus mai

dinainte ca taina iconomiei lui Hristos este simbolizata prin însasi jertfa Sfintei

Liturghii. Dar ea este simbolizata si prin cele ce se savârsesc si se rostesc atât

înainte cât si dupa Jertfa. Anume Jertfa vesteste moartea, învierea [i înaltarea

Domnului, deoarece cinstitele daruri se prefac în însusi dumnezeiescul Trup, cu

care El a înviat si S-a înaltat la ceruri; cele dinainte de Jertfa închipuiesc cele

petrecute înainte de moartea Domnului, adica întruparea, iesirea la propovaduire

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 24

si aratarea cea desavârsita în lume; iar cele de dupa Jertfa amintesc „fagaduinta

Tatalui” cum am numit-o Domnul Însusi, adica pogorârea Sfântului Duh peste

Apostoli83 si aducerea neamurilor lui Dumnezeu si partasia lor cu El, printr-însii.

Astfel, întreaga slujba este ca un curs unitar de istorie (sfânta) ce pastreaza de la

început pâna la sfârsit armonia si întregimea, încât fiecare din cele ce se

savârsesc sau se rostesc aduce partea sa de împlinire la întregul slujbei. De pilda,

psalmii antofonici, care se cânta la începutul Liturghiei, închipuiesc cea dintâi

treapta a iconomiei lui Hristos; iar cele urmatoare, adica citirile din Scriptura si

celelalte, închipuiesc treapta a doua.

S-a spus desigur, ca un altul ar fi rostul cântarilor si al citirilor din Sfânta

Scriptura: ele ar fi adica mijloace de curatire si de pregatire pentru primirea

Sfintelor Taine. Dar nimic nu se opune ca ele sa poata face si una si alta, adica

pe de o parte sa sfinteasca pe credinciosi, iar pe de alta sa simbolizeze iconomia

lui Hristos. Dupa cum hainele împlinesc, în primul rând, nevoia de

îmbracaminte, acoperind trupul, dar prin felul cum sunt croite arata si

îndeletnicirea, felul de viata si rangul celor ce le poarta, tot asa si aici. Se

întelege ca, întrucât cântarile si citirile sunt, în general, scripturi dumnezeiesti si

cuvinte de Dumnezeu insuflate, ele sfintesc pe cei ce le citesc si cânta; dar

întrucât au fost alese si orânduite într-un anumit fel, au si cealalta menire, adica

închipuiesc venirea si trairea în lume a lui Hristos.

Acelasi lucru este nu numai cu cântarile si citirile, ci si cu sfintele

ceremonii: fiecare din ele se savârsesc în vederea unei anumite trebuinte dar

totodata simbolizeaza si ceva din faptele, din lucrurile sau patimile lui Hristos.

Sa luam, de pilda, intrarea cu Sfânta Evanghelie în altar sau intrarea cu

cinstitele daruri. Fiecare din acestea se savârseste cu un scop practic: cea dintâi

sa se citeasca Evanghelia, cea de a doua ca sa se savârseasca jertfa. Dar si una si

alta închipuiesc iesirea sau aratarea în lume a lui Hristos: una închipuieste

aratarea, înca nedeplin\ si nedeslusita, de la început, cealalta pe cea desavârsita

si deplina.

Ba înca, între cele ce se savârsesc în timpul Sfintei Liturghii, sunt chiar

unele lucruri care nu corespund nici unei trebuinte, ci au doar un scop simbolic.

Asa sunt, de pilda, forma de sulita a copiei, împungerea prescurei si întiparirea

crucii pe ea, precum si turnarea apei calde în sfintele Daruri. De altfel si în alte

sfinte slujbe gasim multe de acestea. Astfel, în rânduiala botezului, cei ce vor sa

se boteze trebuie sa se descalte, sa se dezbrace si stând cu fata spre apus sa-si

întinda mâinile si sa sufle. Acestea si altele de acest fel nu corespund nici unei

trebuinte în savârsirea tainei, ci învata pe cel botezat ura si dezgustul ce trebuie

sa nutreasca fata de cel rau si cum trebuie sa-l alunge cel ce va sa fie un adevarat

crestin.

Asa stând lucrurile, sa urmarim cu privirea Liturghia întreaga, parte cu

parte, ca sa vedem cum cuprinde într-însa chipul iconomiei lui Hristos.

83 Vezi Luca XXIV, 49 si Fapte I, 4.

25 Nicolae Cabasila

Sa începem cu cântarile psalmilor antifonici.

CAPITOLUL XVII

Tâlcuirea primului antifon

Asadar, cel dintâi pas, cuvenit celor ce încep (sa cânte lui Dumnezeu),

este spre slavire. „Bine este a ne marturisi Domnului...”, zice imnul catre

Dumnezeu si Tatal si despre Unul-Nascut. „Bine este a ne marturisi Domnului si

a cânta numelui Tau, Prea Înalte...”84. Prea Înalt numeste imnul acesta pe Tatal,

iar Domn pe Fiul Unul-Nascut deci, bine este a lauda pe Fiul si pe Tine Tatal.

Ce înseamna aceste cuvinte? – Ele fac introducerea la cele ce urmeaza, vrând sa

spuna ca imnul este înaltat atât lui Dumnezeu-Tatal cât si Fiului? – Cântându-se

lucrurile Fiului, prin care a fost preamarit si Tatal. Caci care e motivul

(cuprinsul) imnului? – Coborârea Fiului din slava Dumnezeirii si smerenia Sa,

faptele si patimile îndurate de El prin întrupare. Pe acestea Psalmistul le numeste

mila si adevar: („... Sa vestim dimineata mila Ta, iar noaptea adevarul Tau”)85.

Le numeste mila, pentru ca Fiul, prin multa Sa bunatate si iubire de

oameni, nu a dispretuit pe oameni, care patimeau cumplit si-i erau straini si

vrajmasi; si nu numai ca S-a milostivit de neputinta noastra, ci S-a facut partas

chiar si suferinselor noastre, stricaciunii si mortii; nu numai ca ne-a izbavit din

greaua pierzanie, ci ne-a învrednicit si de împaratia cerurilor si de cele mai mari

bunatati. De aceea zice Sfântul Apostol Pavel: „Când s-a aratat bunatatea si

iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu...”86 vrând sa spuna ca

atunci s-a vazut pentru prima oara cât e de mare aceasta bunatate. Iar Domnul

zice: „Asa a iubit Dumnezeu lumea...”87, aratând prin aceste cuvinte

nemarginirea iubirii Sale. Astfel, pe drept cuvânt imnul numeste iconomia

mântuirii „mila”.

Iar adevar o numeste, pentru ca toate cele din Legea veche erau fata de ea

ca niste umbre si preînchipuiri. De aceea zice Proorocul despre ea: „Juratu-S-a

Domnul adevarul, lui David...”88. Si ce S-a jurat? – Ca Hristos va veni si va trai

pe pamânt, în trup: „Din roada pântecelui tau voi pune pe scaunul tau...”89, zice

Domnul, prevestind pe Mântuitorul Însusi. Si de unde se vede aceasta? – A

spus-o sfântul arhanghel Gavril, când a binevestit unde se vede aceasta? – A

spus-o sfântul arhanghel Gavril, când a binevestit Fecioarei nasterea cea mai

presus de minte, aratând cât de mare va fi Cel ce avea sa se nasca: „Si-i va da

84 Psalmul XCI, 1.

85 Psalmul XCI, 2.

86 Tit. III, 4.

87 Ioan III, 16.

88 Psalmul CXXXI, 11.

89 Psalmul CXXXII, 11.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 26

Lui, Domnul Dumnezeu tronul lui David, tatal Lui, si va împarati peste casa lui

Iacov în veci si împaratia Lui nu va avea sfârsit”90.

Dar adevarul însusi este si judecata si dreptate. De ce? – Pentru ca

Mântuitorul, înlaturând pacatul si zdrobind pe diavolul n-a facut aceasta prin

forta, adica n-a biruit prin taria trupeasca, ci prin judecata si prin dreptate, dupa

cum a zis Psalmistul: „Dreptatea si judecata sunt temeliile tronului Tau”91 si

dupa cum si noi în tribunale biruim pe potrivnicii nostri prin hotarârea

judecatorilor. De aceea zice Domnul: „Acum este judecata lumii acestei, acum

stapânitorul veacului acestuia va fi aruncat afara”92. Stiind acestea, Fericitul

Dionisie (Areopagitul) zice ca netarmuita iubire de oameni a bunatatii

dumnezeiesti a nimicit puterea cetei apostatice, adica a demonilor asupra

noastra, nu pentru ca îi este superioara în putere, ci pentru judecata si dreptate,

dupa cum graieste cuvântul predat noua în chip tainic93. Asadar, noi cântam în

acest imn nu numai mila si adevarul, ci si dreptatea si judecata lui Dumnezeu.

De aceea Psalmistul continua: „Ca drept este Domnul Dumnezeul nostru si nu

este nedreptate într-Însul”94.

Iar ceea ce a spus mai înainte: „Bine este a vesti dimineata mila Ta si

noaptea adevarul Tau...”, însemneaza ca trebuie sa laudam pe Dumnezeu nu

numai ziua ci si noaptea. Caci aici dimineata si noaptea sunt tot una cu „în toata

vremea”, cum gasim în alt psalm95.

Aceasta este tâlcuirea primului antifon.

CAPITOLUL XVIII

Ce însemneaza cântarile din profeti

de la începutul Liturghiei

(explicarea antifonului al doilea)

Al doilea antifon cânta însasi împaratia, stralucirea si puterea Fiului lui

Dumnezeu, câstigata de El prin pogorârea din slava Dumnezeirii si prin umilire.

Dar care este rostul acestor cuvinte profetice care se cânta acum? Si ce

însemnare au ele în legatura cu iconomia Mântuitorului?

– Ele închipuiesc începutul venirii Mântuitorului, când Acesta venise pe

pamânt, dar înca nu se facuse cunoscut multora, când era în lume, dar lumea nu-

L cunostea pe Dânsul; cu alte cuvinte, închipuiesc vremea de dinainte de Ioan

90 Luca I, 32-33.

91 Psalmul LXXXVIII, 14.

92 Ioan XII, 31.

93 Vezi Despre Ierarhia bisericeasca, cap. III, 3 (Migne, P.G., t. III col. 441B). Cf. si traducerea româneasca de

Pr. Cic. Iordanescu (Chisinau, 1932) pp. 102-103.

94 Psalmul XCI, 15.

95 Psalmul XXXIV, 1 „Binecuvânta-voi pre Domnul în toata vremea, lauda Lui va fi pururea în gura mea”.

27 Nicolae Cabasila

Botezatorul, mai înainte de a se aprinde lumina96. În acea vreme era înca nevoie

de cuvintele Proorocilor; dar dupa aceea, aratându-Se Însusi Cel proorocit, nu

mai era trebuinta de Prooroci. Caci Ioan Botezatorul si, chiar Tatal în fata lui

Ioan, L-a marturisit pe Însusi Cel venit. De aceea zice Scriptura ca „toti

Proorocii au proorocit pâna la Ioan”97. Deci cântarile profetice închipuiesc

vremea aceea dinainte de Ioan; de aceea, si cinstitele daruri, care închipuiesc pe

Hristos, înca nu sunt aduse la aratare, ci stau puse deoparte si acoperite.

Dar sa vedem acum cuvintele psalmului profetic. – „Domnul a împaratit,

întru podoaba S-a îmbracat”98. Însusirea sub care oamenii au cunoscut pe

Dumnezeu si careia ei s-au supus, au numit-o împaratie, pentru ca L-au cunoscut

plin de stralucire, de podoaba si de putere, asa cum se si cuvenea sa-L cunoasca.

Aceasta vrea sa spuna si Mântuitorul, când zice: „Datu-mi-s-a toata puterea în

cer si pe pamânt...99 ca si pamântenii, împreuna cu puterile ceresti, au cunoscut

pe Stapânul cel adevarat. Cercetând apoi cele ce urmeaza, vom gasi acelasi

înteles. Lamurind felul împaratiei si al puterii, Profetul continua: „Ca a întarit

lumea, care nu se va clati”100. Prin întarire, trebuie sa întelegem credinta; prin ea

a întarit Dumnezeu pe oameni, care se clatinau în ratacire, si i-a unit cu El. Caci

asa e cel ce se clatina: nu poate sa se statorniceasca de fel. Iar când Domnul

zice: „Mergând, învatati toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui si al

Fiului si al Sfântului Duh...”101, vorbeste despre propovaduirea credintei.

Dar credinta singura nu e deajuns pentru a câstiga împaratia lui Dumnezeu

si, numai prin ea, neamurile n-ar fi fost mântuite pe deplin; ci era nevoie sa se

adauge si (faptele, adica) pazirea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea continua

Proorocul: „Marturiile Tale au fost crezute foarte”102 si de aceea Domnul, pe

lânga porunca botezului, adauga si îndemnul pazirii poruncilor, zicând: „...

învatându-le pe ele sa pazeasca toate câte am poruncit voua”. Caci ceea ce

Mântuitorul numeste porunci, Proorocul numeste marturii; acest lucru se vede

pretutindeni în Sfânta Scriptura, care numeste poruncile lui Dumnezeu marturii.

Dupa aceasta, Psalmistul adauga: „Casei Tale se cuvine sfintenie

Doamne, (întru lungime de zile”)103, întelegând prin sfintenie: jertfele, darurile si

toata închinarea cuvenita lui Dumnezeu. Vorbind astfel despre casa lui

Dumnezeu, Psalmistul arata ca aceasta casa nu e goala si nici parasita de

Dumnezeu, ci ea are într-însa pe însusi Stapânul. Caci daca ar fi goala, nu i s-ar

da ei cinstea cuvenita numai lui Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel

numeste biserica „lacas al Dumnezeului celui viu”, când zice: „... ca sa stii cum

trebuie sa te porti în casa lui Dumnezeu, care este biserica Dumnezeului Celui

96 Ioan I, 8-1, Cf. si Ioan V, 35.

97 Matei XI, 13.

98 Ps. XCII, 1 – Vezi nota 82.

99 Matei XXVII, 18.

100 Psalmul XCII, 2.

101 Matei XXVIII, 19.

102 Psalmul XCII, 6 (7).

103 Psalmul XCII, 6 (7).

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 28

viu”104. Acest lucru l-a adaugat si Mântuitorul la cele spuse mai sus fagaduind ca

va fi deapururea cu Biserica Sa: „Iata Eu sunt cu voi...» Si ceea ce Proorocul

spusese prin cuvintele „întru lungime de zile” Mântuitorul o spune prin

cuvintele: „... în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului”105.

Iata de ce aceasta psalmodie este o proorocire exacta a celor savârsite de

Mântuitorul prin cruce si moarte.

CAPITOLUL XIX

Tâlcuirea antifonului al treilea

Antifonul al treilea este ca o întâmpinare a lui Hristos, Care Se apropie si

Se arata; tocmai de aceea este asezat si se cânta înainte de iesirea si intrarea cu

Sfânta Evanghelie, prin care e închipuit Hristos. Când a cântat acest psalm,

Proorocul a avut în fata ochilor sufletesti privelistea sosirii lui Hristos; o

dovedeste mai ales bucuria si veselia de care se vede ca e cuprins si la care

cheama si pe altii sa ia parte: „Veniti sa ne bucuram de Domnul (si sa strigam lui

Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Sa întâmpinam fata lui întru marturisire si în

psalmi sa cântam Lui, ca Dumnezeu mare este Domnul si împarat mare peste tot

pamântul)...”106.

Omul n-ar fi avut parte de bucurie daca n-ar fi venit Domnul, caci bucuria

cea adevarata numai Hristos ne-a adus-o; iar daca sunt si unii care s-au bucurat

înainte de venirea Lui pe pamânt, acestia s-au bucurat numai pentru ca li s-a

descoperit de sus despre Hristos, precum zice Mântuitorul: „Avraam a saltat de

bucurie ca va vedea ziua mea si a vazut-o si s-a bucurat”107.

Sau cum spunea David însusi: „Da-mi mie bucuria mântuirii Tale”...108,

când se ruga lui Dumnezeu sa dobândeasca iarasi bucuria, pe care o avea întru

Hristos înainte de a fi pacatuit si pe care o pierduse prin pacat. Si dupa cum daca

ar fi zis: „Veniti sa ne luminam...” ar fi vestit sosirea luminii, tot asa, atunci

când zice: „Veniti sa ne bucuram de Domnul...”, Psalmistul arata ca se va ivi

însusi Pricinuitorul bucuriei.

Dupa aceea Îl numeste si „Mântuitor” si „Domn”. Mântuitor si mântuire Îl

numeste Scriptura pe Hristos, pentru ca dintre persoanele Treimii dumnezeiesti

numai Fiul S-a facut pe Sine savârsitor al mântuirii noastre, si toate le-a facut

prin Sine Însusi, dupa cum zice sfântul apostol Pavel: „... prin Sine însusi

savârsind curatirea pacatelor noastre”.109 Acest lucru l-a si dovedit El Însusi, ca

un bun pastor, care nu a trimis sa caute oaia cea pierduta, ci a cautat-o El singur,

104 I. Tim. III, 15.

105 Matei XXVIII 20.

106 Ps. XCIV, 1-3.

107 Ioan VIII, 56.

108 Psalmul L, 12.

109 Evrei I, 8.

29 Nicolae Cabasila

a gasit-o si a adus-o pe umerii Sai110. De aceea a si primit un nume care arata

aceasta, fiind numit Iisus (care pe evreieste însemneaza mântuitor).

„...Sa întâmpinam fata lui întru marturisire...” Prin „fata” întelegem

venirea Lui în lume. Adica sa nu asteptam sa-L vedem sosit acasa, ci sa-L

întâmpinam, de departe, întru marturisire, adica în cântari de slava. „Si în psalmi

sa cântam Lui...”, adica sa-I dam cinstea cuvenita lui Dumnezeu. El, într-adevar,

a binevoit sa se arate în chip de rob; noi însa sa nu uitam ca El e Stapânul nostru,

sa nu-L nesocotim din pricina trupului omenesc, sa nu fim ispititi a gândi despre

Cel Prea-Înalt ceva nevrednic, din pricina înfatisarii. Caci Cel ce Se ascunde sub

valul acestui trup, este Domnul: „mare este Domnul si împarat mare peste tot

pamântul”. Celelalte versete ale psalmului adauga toate cele ce se cuvin lui

Dumnezeu.

Iata deci care sunt cântarile profetice si în chipul acesta ele se cânta la

timpul cuvenit.

CAPITOLUL XX

Despre iesirea cu Sfânta Evanghelie si imnul Trisaghion

Când se termina cântarea antifoanelor, preotul stând în mijloc cu fata spre

altar, ridica în sus Sfânta Evanghelie si o pune în vazul poporului, amintind

astfel iesire în lume a Domnului, când a început sa se faca cunoscut. Caci Sfânta

Evanghelie întruchipeaza pe Hristos, dupa cum si scripturile Proorocilor se

numesc Prooroci, ca în cuvântul lui Avraam catre bogatul nemilostiv: „Au pe

Moise si pe Prooroci”111, întelegând adica scrierile acestora.

Iar dupa ce Cel proorocit a venit si S-a ivit El Însusi în lume, nimeni nu

mai voieste sa ia aminte la spusele Proorocilor; de aceea, dupa ce s-a aratat

Sfânta Evanghelie, cântarile profetice înceteaza si începem a cânta din ale

Noului Asezamânt (troparele): ori laudam pe Prea Sfânta Nascatoare de

Dumnezeu sau pe vreun Sfânt, ori slavim pe Hristos Însusi, pentru salasluirea

Lui întru noi, ori pentru cele ce a facut sau a patimit pentru noi, cât a trait pe

pamânt caci pe acestea Biserica le sarbatoreste totdeuana.

Apoi cântam pe Însusi Dumnezeu Cel în Treime, asa cum am învatat din

aratarea Mântuitorului (la Botezul Domnului: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare,

Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!”). Cântarea aceasta e împrumutata

parte din cântarea îngerilor, parte din cartea sfintilor psalmi ai Proorocului si este

alcatuita de Biserica lui Hristos, fiind închinata Sfintei Treimi. Într-adevar,

cuvântul „sfinte”, cântat de trei ori, este din imnul serafimilor112; iar cuvintele

„Dumnezeule, tare, fara de moarte” sunt din acel psalm al lui David, în care el

110 Cf. Luca XV, 4-6 [i Matei XVIII, 12, 13.

111 Luca VI, 29.

112 Vezi Isaia VI, 1-3. Cf. si Aproc. IV, 8.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 30

spune: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu Cel tare, Cel viu”113. Alegerea si

împreunarea acestor cuvinte precum si adausul cererii „miluieste-ne pe noi!”

este fapta Bisericii, care cunoaste si propovaduieste pe Unul Dumnezeu în

Treimea Sa. Prin aceasta, ea vrea sa arate, pe de o parte, legatura dintre Vechiul

si Noul Testament iar, pe de alta, ca îngerii si oamenii s-au unit într-o singura

Biserica si o singura ceata, prin venirea lui Hristos114, Cel ce e mai presus de

ceruri si totodata e si pe pamânt. De aceea, dupa ce Sfânta Evanghelie a fost

aratata si apoi dusa la altar, cântam imnul acesta cu glas tare, pentru ca Cel ce Sa

salasluit între noi ne-a asezat împreuna cu îngerii, facându-ne loc în ceata

lor.115

CAPITOLUL XXI

Despre rugaciunea trisaghionului si despre sfintele îndemnuri116

Înainte de cântarea întreit-sfânta, preotul se roaga în taina lui Dumnezeu

sa primeasca aceasta cântare a noastra si sa dea har celor ce o cânta. Ce har? –

Potrivit cântarii întreit-sfinte, preotul roaga pe Dumnezeu sa ne sfinteasca

sufletele si trupurile, daruindu-ne iertare de greseli, pentru ca sa putem sluji Lui

cu sfintenie în toate zilele. Rugaciunea se sfârseste cu ecfonisul: „Ca sfânt esti

Dumnezeul nostru si întru Sfinti Te odihnesti...”117. Adica a se bucura între Sfinti

si a sfinti este dat numai Celui cu adevarat sfânt. Glasuind acest ecfonis, si

înaltând slava lui Dumnezeu, preotul da astfel poporului credincios semnalul de

începerea cântarii celei întreit-sfinte; iar aceasta, raspunzând, ca de obicei,

Amin, începe cântarea118.

Terminându-se cântarea întreit-sfânta, preotul îndeamna pe toti sa nu fie

neatenti si cu nepasare, ci sa ia aminte la cele ce se savârsesc si se cânta; aceasta

vrea sa spuna îndemnul „Sa luam aminte!”. El ureaza apoi „Pace tuturor!”, iar

dupa aceea aminteste credinciosilor de întelepciunea cu care se cuvine sa ia

aminte la Sfintele taine. Care e aceasta întelepciune? – Sunt gândurile ce se

113 Psalmul XLI, 2.

114 Cf. Efeseni I, 10.

115 Cf. Sf. Chiril al Ierusalimului cat. V. myst., 6, Quasten 33/101 si trad. rom. de D. Fecioru, p. 569 – Ideea

aceasta a unei singure bisericii sau a unui singur cor alcatuit de îngeri si de oameni datorita întruparii si

rascumpararii este foarte familiara vechilor liturgisti rasariteni. O gasim de ex. în sec. V la Pseudo Dionisie

Areopagitul, în sec. VII la Sf. Maxim Marturisitorul, apoi, mult mai bine reliefata la comentatorii nestorieni ai

Liturghiei, printre care unul din sec. IX si în Expositio liturgicae a episcopului sirian Barsalibi, în sec. XI (Cf.

S. Salaville, tr. fr. p. 128 n.1).

116 Despre îndemnuri cf. Simeon al Tesalonicului, Despre Sf. rug. cap. 322.

117 Cuvintele „si întru Te odihnesti” nu mai figureaza azi în ecfonisul rugaciunii Trisaghionului. Ele se gasesc

în multe manuscrise vechi ale Liturghiei grecesti (vezi P. Trembela, Cele trei liturghii dupa ciducuu din Atena

(în grec.) Atena 1935, pp 40-41.

118 Precum se vede, pe timpul lui Cabasila (sec. XIV), rugaciunea Trisaghionului era citita înainte de cântarea

Trisag, iar în timpul ei, ca azi. Rânduiala descrisa de Cabasila este confirmata, de altfel de multe din

manuscrisele vechi ale Liturghiei (vezi P. Trembela, op. cit., pp 41-42, nota 9) (n. ed.).

31 Nicolae Cabasila

cuvin sa le avem în timpul sfintei slujbe si cu care trebuie sa privim si sa

ascultam cele ce se savârsesc si se rostesc, gândurile cele pline de credinta, cele

ce nu au nimic omenesc într-însele. Aceasta e întelepciunea crestina si asa se

tâlcuieste îndemnul „Întelepciune!”, adresat credinciosilor de catre preot

(diacon) de mai multe ori în cursul slujbei, ca un mijloc de a le aduce aminte

despre acele gânduri. Caci cu chipul acesta ni le aducem aminte unii altora,

deoarece un singur cuvânt redesteapta adesea în sufletele celor ce-l asculta, (tot

ce au în gând).

Dar pentru ce e necesara aceasta reamintire? – Fiindca puterea uitarii e

mare si nici una dintre slabiciunile omenesti nu pune, asa de des si asa de usor,

stapânire pe om, ca aceasta. Noi însa trebuie sa stam si sa luam parte la slujba, la

cântarile si la ceremoniile ei, cu gânduri cuviincioase daca vrem sa nu luam

degeaba parte la ele si sa ne pierdem timpul în zadar. Asa ceva nu e tocmai usor.

De aceea s-ar cuveni, desigur, ca noi, prin propria noastra vointa, sa stam trezi si

cu mintea încordata; dar (fiindca nu putem), e necesara o reamintire din afara de

noi, pentru ca sa putem pune iarasi stapânire pe gândul nostru, care e necontenit

furat de uitare si ademenit spre desartele griji.

Acelasi lucru vrea sa spuna si cântarea ce se cânta atunci când cinstitele

daruri sunt gata sa fie aduse la sfânta Masa: „Toata grija lumeasca sa o

lepadam!”.

Mai este, în sfârsit, si exclamatia „Drepti!”, care cuprinde tot un îndemn.

Ce ne îndeamna? – Ne cere ca noi, care ne apropiem de Dumnezeu si de Sfintele

Taine, sa fim în stare de veghe si nu cu lenevire, ci cu înfiorare si cu toata

cucernicia sa petrecem aceasta convorbire (cu Dumnezeu), fie ca privim, fie ca

graim, fie ca ascultam ceva din cele sfinte; iar cea dintâi dovada a râvnei si a

evlaviei noastre este statura dreapta a trupului, adica sa facem aceasta nu stând

jos, ci în picioare. Aceasta e tinuta celor ce se roaga, asa se cuvine sa stea niste

robi care si-au atintit luarea-aminte la semnul stapânilor, pentru ca sa alerge cu

grabire spre a-i sluji, îndata ce li s-ar porunci119. Iar noi nu suntem decât tot niste

robi facuti pentru orice slujire si care ne rugam lui Dumnezeu pentru lucrurile

cele mai de pret.

Iata deci care este întelesul sfintelor îndemnuri.

119 Cf. Ps. CXXII, 2-4 (123,2).

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 32

CAPITOLUL XXII

Despre citirile din Sfânta Scriptura, ordinea si simbolismul lor

Dupa cântarea întreit-sfânta, se citeste Apostolul apoi si Evanghelia –

dupa ce adunarea credinciosilor a cântat, mai întâi, un imn de slava lui

Dumnezeu: („Slava Tie, Doamne, slava Tie”)

Dar de ce înainte de citirile din Scriptura laudam pe Dumnezeu? – Pentru

ca acest lucru se cuvine sa-l facem ori de câte ori El ne daruieste ceva si deci cu

atât mai mult atunci când e vorba sa dobândim un bun asa de pretios, cum este

auzirea cuvintelor dumnezeiesti. Înainte de Apostol, cântarea (întreit-sfânta) e

amestecata cu cererea, caci se termina prin cuvintele „miluieste-ne pe noi!”. Dar

înainte si dupa Evanghelie înaltam o cântare adevarata, de lauda, fara cerere, ca

unii care stim ca Sfânta Evanghelie întruchipeaza pe Hristos si ca daca L-am

aflat pe Hristos, am dobândit totul. Caci într-însa se afla Mirele si avându-L pe

el, nu mai avem nevoie sa-I cerem nimic. Caci nu se cade ca fiii Mirelui sa

posteasca, atâta vreme cât Mirele este cu dânsii, ci numai sa-l cinsteasca si sa-L

laude120. Pentru acelasi motiv, si imnul serafimilor, asa cum îl redau Proorocii

121, este tot o cântare de lauda curata, fara cerere.

Dar ce rost au citirile din Scriptura în acest moment al slujbei? – Daca

vrei sa stii folosul lor, l-am spus:122 ele ne pregatesc si curatesc mai dinainte,

pentru sfintirea cea mare a Sfintelor Taine. Iar daca vrei sa afli care este

însemnarea lor, afla ca ele închipuiesc aratarea în lume a Domnului prin care El

s-a facut cunoscut, pe încetul, dupa învierea Sa. De aceea mai întâi ni se arata

sfânta Evanghelie închisa, închipuind prima aratare123. Tatal a marturisit pe Fiul,

care era înca necunoscut124, când Fiul, negraind nimic despre Sine, avea nevoie

de glasul unui vestitor. Dupa aceea, citirile din Scriptura închipuiesc aratarea

mai vadita a Mântuitorului, când El vorbea tuturora, în public si S-a facut

cunoscut nu numai prin cele ce a grait El Însusi, ci si prin ce a învatat pe

Apostoli sa propovaduiasca, trimitându-i catre oile cele pierdute ale casei lui

Israel125. De aceea se citeste atât din cartile sfintilor Apostoli, cât si din Sfânta

Evanghelie însasi.

Dar de ce nu se citeste mai întâi Evanghelia? - Pentru ca cele graite de

Domnul Însusi ne înfatiseaza aratarea Lui mai lamurit decât cele spuse de

Apostoli. Stim însa ca Mântuitorul nu a aratat oamenilor dintr-odata si pe de-antregul

marimea puterii si a bunatatii Sale (aceasta o va face la a doua Sa

venire), ci a înaintat treptat de la ceea ce era mai nevadit la ceea ce era mai

120 Cf. Matei IX, 16.

121 Vezi Isaia VI, 1-3, Cf. si Apoc IV, 18.

122 Vezi cap. I si XVI.

123 În textul original = h& epifaneia (epifania) numele sarbatorii de la 6 Ian. (la început nasterea si Botezul,

apoi numai Botezul).

124 Aluzie la evenimentele de la Botezul Domnului. Vezi Matei III, 13-17.

125 Cf. Matei X, 6.

33 Nicolae Cabasila

vadit. De aceea este potrivit sa se citeasca Apostolul înaintea Evangheliei, vrând

sa se arate astfel ca manifestarea Domnului în lume s-a facut treptat. Tot pentru

acest motiv, lucrurile care amintesc aratarea Lui deplina, sunt pastrate pentru

partea de la urma a slujbei, dupa cum se va vedea din cele ce urmeaza.

CAPITOLUL XXIII

Despre rugaciunile de dupa Evanghelie

Dupa ce s-a citit sfânta Evanghelie, diaconul îndeamna multimea sa se

roage, iar în altar preotul se roaga si el, în taina, ca rugaciunile credinciosilor sa

fie primite de Dumnezeu; apoi, slavind cu glas mare pe Dumnezeu, îi ia si pe ei

partasi la slavire.

Dar care e rugaciunea obsteasca cea mai potrivita, îndata dupa

Evanghelie? – E rugaciunea pentru cei ce pazesc cuvântul Evangheliei, pentru

cei ce imita iubirea de oameni a lui Hristos, Cel simbolizat prin Evanghelie. Si

care sunt acestia? – Pastorii Bisericii si capeteniile popoarelor, adica cei ce

chivernisesc treburile obstesti. Caci daca acestia îsi tin fagaduiala, propovaduind

bine si pazind cele scrise în Evanghelie, împlinesc si lipsa lui Hristos, dupa cum

zice Sfântul Apostol Pavel 126, pascând turma Lui, dupa învatatura data de El. În

rândul acestora sunt trecuti apoi, ca vrednici sa fie pomeniti în rugaciunile

obstei, si ctitorii, îngrijitorii sfintelor lacasuri, învatatorii virtutii si toti cei ce, în

vreun fel oarecare, fac bine obstei bisericesti si celor sfinte.

Acum însa ne apropiem de sfânta Jertfa, la care nu se cade sa fie de fata

cei nebotezati, pe care îi numim „catehumeni” (cei chemati), întrucât ei au primit

crestinismul numai din auzite si, atât cât se poate, din învatatura. Pe acestia

preotul îi îndeparteaza acum din ceata credinciosilor crestini, citind mai întâi o

rugaciune pentru dânsii, în care se roaga ca ei sa se desavârseasca,

învrednicindu-se de botez la vremea cuvenita. Iar motivul acestei rugaciuni este

slavirea lui Dumnezeu: „Ca si acestia sa slaveasca împreuna cu noi întru tot

cinstitul si de mare cuviinta numele Tau...”

Dupa ce rosteste acest ecfonis ca pe o slavoslovie, luând astfel ca partasi

la slavire multimea credinciosilor, preotul zice în taina o alta rugaciune127, în

care mai întâi multumeste lui Dumnezeu ca l-a învrednicit pe deplin sa stea

înaintea Lui si sa-si înalte mâinile spre El, pentru sine si pentru credinciosi, iar

dupa aceea se roaga sa se învredniceasca a face acest lucru în toata vremea, cu

cuget curat. Iar încheierea acestei rugaciuni este tot slava lui Dumnezeu: „Ca tie

se cuvine toata slava...” Slavind astfel pe Dumnezeu, dupa obicei, împreuna cu

poporul, preotul se roaga din nou, în taina128, pentru sine si pentru norod, ca fara

126 Coloseni I, 24.

127 Rugaciunea întâi pentru credinciosi.

128 Rugaciunea a doua pentru credinciosi.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 34

de osânda sa stea înaintea sfântului Jertfelnic, nepatat de nici o întinaciune

trupeasca sau sufleteasca, iar pe credinciosii care se roaga împreuna cu el sa-i

învredniceasca a se împartasi cu Sfintele Taine fara vinovatie si fara osânda si,

pe lânga aceasta, sa mosteneasca împaratia cerurilor.

Si aceasta rugaciune se încheie tot prin slavirea lui Dumnezeu, spre care

ne-a îndemnat sfântul apostol Pavel, zicând: „Toate spre slava lui Dumnezeu sa

le faceti!”129. Adica preamarirea lui Dumnezeu sa fie telul nostru de totdeauna.

Agricultorii au ca scop al muncii lor produsul roadelor câmpului, pentru care se

trudesc bucurosi; negutatorii urmaresc câstigul, altii altele si asa mai departe.

Noi însa, în toate câte facem, slava lui Dumnezeu sa o cautam. Caci noi suntem

niste robi care datoram Stapânului nostru aceasta slujire, ca unii care pentru ea

am fost ziditi de Dânsul dintru început si tot pentru ea am fost rascumparati din

nou. De aceea vedem cum Biserica se îngrijeste necontenit de slava lui

Dumnezeu, propovaduind-o în toata lumea cântând-o în toate slujbele sfinte,

socotind-o totul si toate facându-le pentru ea: rugaciunile si cererile, sfintele

slujbe, îndemnurile si orice lucrare sfânta.

CAPITOLUL XXIV

Despre aducerea cinstitelor daruri la sfânta Masa

Laudând cu glas mare pe Dumnezeu, preotul merge la procomidiar si,

ridicând cu evlavie cinstitele daruri în dreptul fruntii, iese din altar; purtându-le

astfel, le duce la sfânta Masa, ocolind prin sânul bisericii, pasind încet si solemn.

iar credinciosii cânta si îngenuncheaza înaintea lui cu tot respectul si cucernicia,

rugându-se sa-i pomeneasca la aducerea darurilor, în timp ce el înainteaza însotit

de faclii si de cadelnite, intrând astfel în altar, în timp ce el înainteaza însotit de

faclii si de cadelnite, intrând astfel în altar.

Acestea se savârsesc dupa trebuinta: darurile, care vor fi în curând jerfite,

trebuiau aduse si puse pe jertfelnic. Iar acest lucru se face cu toata cinstea si

cuviinta posibile, caci asa se aduceau daruri lui Dumnezeu; chiar si împaratii,

când trebuiau sa aduca daruri lui Dumnezeu, nu încredintau altora acest lucru, ci

ei însisi, având coroana pe cap, ,mergeau si le aduceau singuri.

Acestea înfatiseaza însa si aratarea cea din urma a lui Hristos, prin care

mai ales a aprins ura iudeilor, când a facut drumul din patrie (Galileia) la

Ierusalim, unde trebuia sa se jertfeasca, intrând calare pe asin în oras, escortat si

aclamat de multimi.

În acest moment, trebuie sa îngenunchem înaintea preotului si sa-l rugam

ca sa ne pomeneasca în rugaciunile Jertfei. Caci nu exista o alta forma de

rugaciune care sa poata atât de mult si care sa ne dea nadejdi mai tari ca aceea

129 I Cor X, 31.

35 Nicolae Cabasila

adusa prin aceasta înfricosata Jertfa, care a curatit, fara nici o plata, pacatele si

faradelegile lumii. Iar daca unii dintre cei ce îngenuncheaza înaintea preotului,

când acesta intra cu cinstitele daruri, se închina darurilor purtate, socotindu-le

drept Trup si Sânge al lui Hristos, acestia fac confuzie cu Liturghia darurilor mai

înainte sfintite, nestiind deosebirea dintre aceste Liturghii. Caci Liturghia

Sfântului Ioan (si cea a Sfântului Vasile), la acest vohod, au darurile nejertfite si

înca nesfintite, pe când Liturghia darurilor celor mai înainte sfintite le are slujite

mai dinainte si prefacute în Trupul si Sângele Domnului130.

CAPITOLUL XXV

Despre rugaciunile de dupa intrarea cu cinstitele daruri

si despre îndemnurile preotului catre popor

Preotul aseaza cinstitele daruri pe sfântul Prestol. Apoi, ca unul ce e

aproape de sfintirea darurilor si e gata sa se atinga de înfricosata Jertfa, se

pregateste pe sine si se curateste prin rugaciuni, sârguindu-se sa fie destoinic

pentru lucrarea sfânta. Dar se pregateste nu numai pe sine, ci si pe poporul ce sta

înainte, cautând sa-l faca vrednic de primirea Harului, prin rugaciune, prin

iubirea dintre dânsii, si prin marturisirea credintei.

(„Sa ne iubim unii pe altii, ca într-un gând sa marturisim...”). Iar în

acestea consta toata pregatirea pe care ne-a impus-o Domnul, când a zis: „Fiti

pregatiti!...”131. Caci prin ele se exprima credinta si faptele: credinta se arata prin

marturisirea ei, iar faptele prin iubire, care este coroana oricarei fapte bune si

culmea a toata virtutea.

Dar acestea vin la urma. Ceva mai înainte, preotul îndeamna pe

credinciosii prezenti sa se roage pentru cele ce se cuvin atunci: „Pentru cinstitele

daruri ce sunt puse înainte, Domnului sa ne rugam!”. Sa rugam adica pe

Dumnezeu pentru darurile puse înainte, ca sa le sfinteasca si ca aducerea noastra

de la proscomidie sa ajunga la împlinire. Adaugând acum si celelalte lucruri

pentru care trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu, preotul ne îndeamna „pe noi

însine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”.

Apoi, rostind ca de obicei, , în auzul tuturor, sfârsitul rugaciunii rostite în taina si

slavind astfel pe Dumnezeu împreuna cu poporul, se roaga si îndeamna pe toti

credinciosii la pace între dânsii. Anume, dupa ce zice: „Pace tuturor!”, adauga:

„Sa ne iubim unii pe altii...” Iar pentru ca porunca apostolica ne îndeamna sa ne

130 Despre acest am\nunt vezi l\muriri suplimentare, `n lucrarea Explicarea Sfintei Liturghii dup\ Nicolae

Cabasila, Bucure[ti, 1943, pp. 195-197.

131 Matei XXIV, 44.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 36

rugam unii pentru altii132 poporul se roaga si el pentru pacea preotului,

raspunzându-i: „Si duhului tau”133.

Dar din iubirea noastra unii fata de altii, decurge si iubirea fata de

Dumnezeu, iar de iubirea catre Dumnezeu e strâns legata credinta desavârsita si

vie în El. De aceea, dupa ce preotul ne-a adus aminte de porunca iubirii,

îndemnându-ne sa ne iubim unii pe altii, adauga îndata datoria marturisirii

credintei: „... ca într-un gând sa marturisim...”. Iar credinciosii proclama cu glas

tare pe Dumnezeu Care se cuvine sa-L marturiseasca, adica pe Sfânta Treime:

(„Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita”).

CAPITOLUL XXVI

Despre marturisirea credintei,

despre îndemnurile si rugaciunile preotului pentru credinciosi

si despre raspunsurile acestora

Apoi preotul îndeamna pe toti sa marturiseasca ceea ce au învatat sa

creada despre Dumnezeu, adica întelepciunea cea adevarata, despre care

Apostolul zice: „Propovaduim o întelepciune celor desavârsiti...”134 Aceasta

întelepciune nu a cunoscut-o lumea, adica înteleptii lumii, care nici nu cunosc si

nici nu cred ca exista ceva mai de pret si mai presus decât cunoasterea lucrurilor

sensibile. Acestei întelepciuni ne îndeamna preotul sa-i deschidem toate usile

(„Usile, usile, cu întelepciune sa luam aminte!”), adica gurile si urechile noastre,

ca si cum ar spune: însusiti-va aceasta întelepciune, graind-o si ascultând-o

necontenit, dar nu cu lenevire, ci cu luare aminte si concentrându-va în voi

însiva. Iar credinciosii rostesc întreaga marturisire, adica simbolul credintei.

Dupa aceea, preotul zice: „Sa stam bine, sa stam cu frica...!” Adica sa

staruim cu tarie în credinta pe care am marturisit-o si sa nu ne lasam ademeniti

de vorbaria ereticilor. Sa stam cu frica, pentru ca e mare primejdia pentru cei ce

lasa sa le patrunda în suflet vreo îndoiala despre aceasta credinta. Staruind astfel

neclintiti în credinta, vom putea aduce darurile noastre, lui Dumnezeu, potrivit

cuvântului. Care cuvânt? – „În pace”. Caci preotul continua: „... sa luam aminte,

sfânta jertfa în pace sa o aducem”. Adica sa ne amintim de cuvintele

Mântuitorului: „Daca aduci darul tau la altar si-ti aduci aminte ca cineva are

ceva împotriva ta, împaca-te mai întâi cu el, apoi întorcându-te, adu darul

tau”135.

132 Vezi Efes. VI, 18; Colos IV, 3; II. Tes. V, 25; I Tim.II, 1 Iacov V, 16 etc.

133 Cf. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XVIII, 3 la II Cor. (Migne, P.G., t. LXI, col. 527): „Precum se roaga

preotul pentru popor, asa si poporul se roaga pentru preot în timpul înfricosatoarelor Taine; caci aceasta si

nimic altceva nu înseamna cuvintele: Si cu duhul tau”.

134 I Cor. II, 6 sq.

135 Citat liber dupa Matei V, 23-24.

37 Nicolae Cabasila

Iar credinciosii raspund: (Mila pacii, jertfa laudei!) adica nu numai sa

aducem Jertfa în pace, dar aducem pacea însasi în chip de dar, ca pe o a doua

jertfa. Aducem lui Dumnezeu mila, caci El a zis: „Mila voiesc, iar nu jertfa”136.

Iar mila este roada p\cii celei trainice si curate, caci daca nici o patima nu

tulbura sufletul, nimic nu-l împiedica sa fie plin de mila. Dar (poporul adauga:

aducem) si „jertfa de lauda”137.

Dupa ce s-au rostit acestea, preotul ureaza credinciosilor, lucrul cel mai

dumnezeiesc si mai mare decât toate: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos si

dragostea lui Dumnezeu Tatal si împartasirea Sfântului Duh sa fie cu voi, cu

toti!”. Iar credincosii, potrivit poruncii care ne îndeamna sa ne rugam unii pentru

altii138 si ei ureaza acelasi lucru preotului, raspunzându-i: „Si cu duhul tau”.

Urarea de mai sus este luata din epistolele Sfântului Apostol Pavel 139. Printrînsa,

preotul cere pentru noi, de la Sfânta Treime, toata darea cea buna, tot darul

desavârsit140, pe care îl numeste felurit, dupa fiecare din fericitele fete treimice:

de la Fiul cere har, de la Tatal dragoste, iar de la Duhul împartasire. Caci Fiul Sa

jertfit pe Sine, ca sa mântuiasca pe oameni, care nu-i dadusera nimic în

schimb, ba erau înca si osânditi: „Ca a murit pentru noi, care eram înca

pacatosi”, zice Scriptura141; de aceea, grija aceasta a Lui fata de noi se numeste

har (dar gratuit). Iar Tatal S-a milostivit iarasi de neamul omenesc, datorita

patimilor Fiului Sau, si a iubit pe cei ce-I erau vrajmasii142; pentru aceea,

îndurarea Lui fata de noi se numeste dragoste. Apoi, fiindca se cadea ca Cel

bogat în îndurare143 sa împartaseasca din ale Sale pe vrajmasii preschimbati în

prieteni, lucrul acesta L-a îndeplinit Sfântului Duh, pogorându-Se peste sfintii

Apostoli; de aceea, bunatatea Duhului fata de oameni se numeste împartasire.

Dar va zice cineva ca toate aceste bunuri s-au dat oamenilor prin venirea

Mântuitorului; prin urmare, de ce ne mai rugam pentru niste lucruri care ni s-au

dat odata? – Pentru ca, dupa ce le-am primit, sa nu le pierdem ci sa le pastram

pâna la sfârsit. De aceea nu se zice: „sa vi se dea voua, tuturor ca unele ce v-au

si fost date”, ci: „sa fie cu voi, cu toti!”, adica sa nu se departeze de la voi Harul

care vi s-a dat.

Învrednicindu-i pe credinciosi de o asemenea urare si înaltându-le astfel

sufletele, preotul cauta sa ridice gândul lor de la cele pamântesti, zicând: „Sus sa

avem inimile!” Sa cugetam adica cele de sus, iar nu cele de pe pamânt”.144 Iar

credinciosii încredinteaza si raspund ca inimile lor sunt acolo unde este comoara

136 Osea VI, 6; Matei IX, 13 si XII, 7.

137 Vezi Ps. XLIX, 14,23; CVI (VII), 22; CXV, 8 (În Septuaginta. În celelalte editii = Ps. CXVI, 17); Evrei

XIII, 15.

138 Vezi nota 109.

139 Vezi II Cor. XIII, 14.

140 Cf. Iacov I, 17.

141 Romani V, 8.

142 Cf. Romani V. 10; Coloseni I, 20-21.

143 Cf. Efes II, 4.

144 Colos III, 6.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 38

noastra145, unde se afla Hristos sezând de-a-dreapta Tatalui: „ Avem (inimile

înaltate) cate Domnul!”.

CAPITOLUL XXVII

Despre rugaciunea de multumire

si despre sfintirea darurilor

Pregatiti astfel în chipul cel mai frumos si mai sfânt, ce ne mai ramâne

decât sa începem a multumi lui Dumnezeu, Vistierul tuturor bunatatilor? De

altfel, imitând pe Preotul Cel dintâi, care mai înainte de a ne lasa Taina, înainte

de rugaciunea sfintitoare, prin care sfinteste sfintele Daruri, înalta multumire

catre Dumnezeu si Tatal Domnului nostru Iisus Hristos: „multumim

Domnului!”. Ceea ce credinciosii încuviinteaza adaugâgând: „Cu vrednicie si cu

dreptate”...

Preotul aduce în taina multumire lui Dumnezeu, slavindu-L, laudându-L

cu îngerii, marturisind darurile tuturor bunatatilor pe care ni le-a dat noua de la

începutul veacului amintind în cele din urma, despre însasi negraita si cea mai

presus de cuvânt iconomie a Mântuitorului. Apoi sfinteste cinstitele daruri si

Jertfa este înfaptuita. Dar cum? – Preotul istoriseste acea înfricosatoare Cina:

cum, chiar înainte de patimi, Domnul a încredintat Taina sfintilor Sai ucenici,

cum a primit paharul, a luat pâinea si a sfintit Euharistia si cum a grait cuvintele

prin care a aratat Taina aceasta repetând însesi acele cuvinte ale Mântuitorului,

preotul cade apoi în genunchi, se roaga si se cucereste, aplicând acele

dumnezeiesti cuvinte ale Unuia-Nascut Fiului Sau si Mântuitorul nostru, la

darurile puse înainte, ca primind ele pe Prea sfântul si atotputernicul Sau Duh, sa

se prefaca: pâinea în însusi cinstitul si sfântul Sau Trup, iar vinul în însusi

curatul si sfântul Sau Sânge.

Rostind acestea, tot miezul sfintei slujbe s-a împlinit: darurile s-au sfintit

si Jertfa s-a savârsit, iar marea Victima, adica Mielul cel junghiat pentru lume,

se vede zacând pe Sfânta Masa. Caci acum pâinea nu mai este doar o închipuire

a trupului Domnului sau numai o icoana a adevaratului Dar, care ar avea doar o

întiparire a mântuitoarelor patimi ca pe o tablita, ci este însusi Darul cel

adevarat, însusi Trupul Stapânului Cel atotsfânt: Trupul care a primit cu adevarat

toate acele umiliri, ocari si loviri, Trupul care a fost rastignit si jertfit, care a dat

marturia cea buna înaintea lui Pilat din Pont146, Trupul care a fost biciuit si

batjocorit, care a îndurat scuipari si a gustat fiere. Asisderea si vinul este acum

însusi Sângele care a tâsnit din Trupul cel împuns cu sulita. Este Trupul si

145 Vezi Matei VI, 21.

146 Matei XXVII, 1-24.

39 Nicolae Cabasila

Sângele care s-a zamislit de la Duhul Sfânt, s-a nascut din Sfânta Fecioara, a fost

îngropat, a înviat a treia zi, s-a înaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui.

CAPITOLUL XXVIII

De ce credem cu tarie în aceasta taina

Care ne este temeiul credintei?

Este ca Însusi Domnul a spus: „Acesta este trupul Meu... Acesta este

sângele Meu...”147. Apoi, El Însusi a poruncit sfintilor Apostoli, iar prin ei

Bisericii întregi, sa savârseasca aceasta taina, zicând: „Aceasta sa faceti întru

pomenirea Mea”148. Si nu le-ar fi poruncit acest lucru, daca nu le-ar fi dat si

puterea de a-l face. Care e aceasta putere? – E Sfântul Duh, puterea care a

înarmat de sus pe Sfintii Apostoli, precum le fagaduise Domnul: „Iar voi

ramâneti în cetatea Ierusalimului, pâna ce va veti îmbraca cu putere de sus”149.

Prefacerea darurilor este lucrarea acelei pogorâri a Sfântului Duh. Caci

Mângâietorul nu S-a pogorât o data pentru ca dupa aceea sa ne paraseasca, ci

este si va fi cu noi pâna la sfârsit, deoarece Mântuitorul L-a trimis ca sa ramâna

cu noi în veci: „Duhul Adevarului, pe Care lumea nu poate sa-L primeasca,

pentru ca nu-L vede si nici nu-l cunoaste; voi însa Îl cunoasteti, caci cu voi

ramâne si întru voi este”150. El savârseste tainele, prin mâinile si limba preotilor.

Dar Domnul ne-a trimis nu numai pe Sfântul Duh, ca sa ramâna cu noi, ci a

fagaduit ca si El Însusi va ramâne cu noi pâna la sfârsitul veacului151 .

Mângâietorul sta însa de fata în chip nevazut, pentru ca El nu S-a întrupat,

pe când Mântuitorul Se vede si poate fi pipait, în înfricosatele si Sfintele Taine,

ca unul Care a luat firea noastra si o poarta în veci. Aceasta e puterea preotiei, El

e Preotul (jertfei noastre). Caci nu S-a adus pe Sine si nu s-a jertfit o data, ca

apoi sa-Si lase preotia, ci necurmat îndeplineste pentru noi aceasta slujire, prin

care este si mijlocitor al nostru catre Dumnezeu, în veci152. De aceea I s-a si

spus: „Tu esti preot în veac”153.

Iata pentru ce credem, fara pic de îndoiala, ca sfintirea darurilor, ca si

celelalte taine se înfaptuiesc întocmai dupa dorinta si rugaciunile preotului.

147 Matei XXVI, 26-28; Marcu XIV, 22-24; Luca XXII, 17-20 si I Cor XI, 23-25.

148 Luca XXI, 49 si I Cor XI, 24.

149 Luca XXIV, 19 si Fapte I, 4.

150 Ioan XIV, 17.

151 Vezi Matei XXVIII, 20.

152 Cf. Evrei VII, 24-25.

153 Psalmul CX. 4 si Evrei VII, 17.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 40

CAPITOLUL XXIX

Despre cele ce ne obiecteaza unii latini cu privire la sfintirea

darurilor si raspuns la obiectiunea lor

Aici însa unii Latini resping învatatura noastra. Ei sustin ca, dupa, ce s-au

rostit cuvintele Mântuitorului: „–Luati, mâncati...” si celelalte, n-ar mai fi nevoie

de nici o rugaciune pentru sfintirea darurilor, întrucât aceasta sfintire s-ar savârsi

prin însesi cuvintele de mai sus. Prin urmare – zic ei mai departe cei care, dupa

rostirea acelor cuvinte, numesc darurile tot pâine si vin, rugându-se pentru

sfintirea lor ca si când ar fi înca nesfintite nu numai ca sunt atinsi de boala

necredintei, dar mai fac si un lucru oarecum zadarnic si de prisos. Ca darurile se

sfintesc prin cuvintele Mântuitorului – pretind ei –, o dovedeste sfântul Ioan

Gura de Aur. Acesta zice ca, asa precum cuvintele: „cresteti si va înmultiti...” au

fost rostite o singura data de catre Dumnezeu, la facerea lumii154, dar sunt de-apururea

lucratoare, tot asa si cuvintele de la instituirea Sfintei Euharistii, desi

rostite o data de catre Mântuitorul, îsi fac totdeauna efectul 155. Urmeaza de aici

ca cei ce se bizuiesc mai mult pe propria lor rugaciune decât pe cuvintele

Mântuitorului, mai întâi dispretuiesc acele cuvinte ca lipsite de orice putere; al

doilea, ei dovedesc ca se încred mai mult în ei însisi; si, al treilea, ei fac ca un

lucru asa de mare, cum este taina prefacerii, sa atârne de efectul îndoielnic al

unei rugaciuni omenesti. Astfel, unii ca acestia fac sa para plina de nesiguran]\

tocmai taina în care trebuie sa credem cu cea mai mare tarie; caci nu totdeauna

cel ce se roaga este si ascultat, chiar daca ar fi un Pavel în virtute.

Nu e greu însa sa respingem toate aceste critici ale Latinilor. Sa începem

chiar cu spusele dumnezeiescului Ioan Gur\ de Aur, pe care ei se întemeiaza atât

de mult; sa vedem daca cuvintele de la Cina ale Mântuitorului au aceeasi putere

ca si cuvintele de la creatie.

Într-adevar, Dumnezeu a zis: „Cresteti si va înmultiti!...” Dar ce? Nu

cumva dupa rostirea acestor cuvinte nu mai avem trebuinta de nimic altceva

pentru ca sa crestem si sa ne înmultim? Oare nu avem nevoie de casatorie, de

familie, si de atâtea altele, fara de care neamul omenesc nu poate dainui si

înainta? Caci pentru a naste fii, trebuie mai întâi sa ne casatorim, iar dupa

casatorie sa ne si rugam pentru acelasi lucru, fara ca prin aceasta sa credem ca

dispretuim cuvintele de la creatie: stim ca ele sunt principiul nasterii, dar îsi fac

efectul numai prin casatorie, prin hrana si celelalte.

Tot asa si la sfintirea darurilor: noi credem ca însesi cuvintele

Mântuitorului savârsesc taina prefacerii, însa numai prin mijlocirea preotului,

154 Vezi Facere I, 28.

155 Vezi Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia I despre tradarea lui Iuda. 4 (P.G., t. XLIX), col 380 si trad. Rom. din

volumul „Sasezeci si patru cuvinte sau predice ale celui dintru sfinti Parintelui nostru Ioan Hrisostomul”,

traduse de Melchisedesc, episcopul Romanului, (Buc., 1893, p. 449).

41 Nicolae Cabasila

adica la cererea si prin rugaciunea lui. Caci acele cuvinte nu lucreaza de la sine,

prin oricine sau oricum, ci sunt multe conditiuni care se cer îndeplinite si fara de

care ele nu-si fac efectul. De pilda, cine nu stie ca moartea Domnului este

singura care a adus lumii iertarea pacatelor? Dar mai stim si altceva ca, în afara

de ea, mai e nevoie si de credinta, de spovedanie si de rugaciunea preotilor; fara

acestea nimeni nu e dezlegat de pacate. Dar ce? Asta înseamna ca dispretuim noi

moartea Domnului sau o credem lipsita de orice putere, daca socotim ca la

roadele ei trebuie sa adaugam, neaparat, si conlucrarea noastra însine? –

Nicidecum!

Prin urmare, nu e deloc drept sa criticam pe cei ce se roaga pentru

sfintirea darurilor; bizuindu-se pe rugaciune, acestia nu se încred în ei însisi

(cum pretind Latinii), ci în Dumnezeu, Care a fagaduit ca ne va da156. Caci ideea

de rugaciune presupune tocmai contrariul (a ce cred Latinii): ceea ce face pe

oameni s\ se roage, este ca nu se bizuiesc pe ei însisi, ci cred ca numai

Dumnezeu ar putea sa le împlineasca ruga. Aceasta o spune cel ce se roag\,

atunci când, uitându-se pe sine, alearga la Dumnezeu, ca unul care îsi recunoaste

neputinta si de aceea îsi pune toata nadejdea în Cel de sus. „Nu-mi este dat mie

acest lucru – zice el – si nici nu sta în putinta mea, ci al Tau este si în Tine îmi

pun toata încrederea...” Deci, cu atât mai mult, atunci când ne rugam pentru

niste lucruri mai presus de fire si de orice pricepere, cum sunt Sfintele Taine,

trebuie neaparat sa ne punem încrederea numai si numai în Dumnezeu. Caci

omul n-ar fi fost nici macar sa-i treaca prin minte asemenea lucruri daca nu l-ar

fi învatat Dumnezeu, nici sa le doreasca daca nu-l îndemna El, si nici nu s-ar fi

asteptat sa le primeasca, daca Cel fara minciuna157 nu l-ar fi facut sa le

nadajduiasca. Asa încât nimeni n-ar fi cutezat macar sa se roage pentru ele, daca

n-ar fi aratat limpede El Însusi ca într-adevar voieste sa I le cerem si ca le va da

celor ce I se roaga cu staruinta.

Iata de ce rugaciunea noastra pentru sfintirea darurilor (epicleza) nu poate

fi nici îndoielnica si nici cu efect nesigur. Caci Însusi Domnul, Cel ce totdeauna

a aratat ca voieste sa dea, o împlineste. De aceea, noi credem ca sfintirea

darurilor se savârseste prin rugaciunea preotului, ca unii care ne bizuim nu pe

puterea omeneasca, ci pe puterea lui Dumnezeu. Si credem, aceasta nu pentru

omul care se roaga, ci pentru Dumnezeu, Care asculta rugaciunea si nu pentru ca

o cere omul, ci pentru ca Adevarul a fagaduit ca va da. Într-adevar, Hristos a

aratat ca voieste sa dea totdeauna acest dar, ceea ce nici nu mai e nevoie sa

dovedim. Caci pentru aceasta a venit El pe pamânt, S-a jertfit si a murit; de

aceea exista altare, preoti, atâtea mijloace de curatire si toate poruncile,

învataturile si îndemnurile: ca sa ne puna la îndemâna Masa aceasta (a Sfintelor

Taine). De aceea zicea Domnul ca dorea atâta Pastele Iudeilor158, pentru ca voia

156 Cf. Matei VII, 7: „Cereti si vi se va da...” etc.

157 Cf. Tit. I, 2.

158 Vezi Luca XXI, 15.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 42

sa întemeieze atunci si sa lase ucenicilor Sai, Pastele cel adevarat, (al nostru); de

aceea a poruncit; „Aceasta sa faceti întru pomenirea Mea!”159, ca unul Care

voieste ca noi sa savârsim totdeauna aceasta lucrare sfânta. Asadar, ce îndoiala

ar putea avea cei ce se roaga lui Dumnezeu, când, pe de o parte, ei stiu ca vor

dobândi ceea ce cer si când, pe de alta, Cel ce are puterea de a da, doreste sa

dea?

Prin urmare, cei ce cred ca sfintirea darurilor se savârseste prin rugaciunea

preotului, nu nesocotesc cuvintele Mântuitorului, nici nu se bizuiesc pe ei însisi

si nici nu fac ca aceasta taina sa atârne de efectul îndoielnic al unei rugaciuni

omenesti, cum ne învinovatesc pe nedrept latinii. Caci si prea sfântul mir, despre

care fericitul Dionisie (Areopagitul) zice ca este pe aceeasi treapta cu

dumnezeiasca Împartasanie160, se savârseste si se sfinteste tot prin rugaciune. Iar

cine are credinta nu se îndoieste câtusi de putin ca rugaciunea are putere

savârsitoare si sfintitoare. De asemenea, hirotonia preotului si a arhierelui se

savârsesc într-acelasi chip, adica tot prin rugaciune: „Sa ne rugam pentru

aceasta, ca sa se pogoare peste dânsul harul Prea Sfântului Duh...” glasuieste,

catre cler, arhiereul care hirotoneste, dupa punerea mâinilor. Chiar si în Biserica

Latinilor, la hirotonia preotului, dupa ce s-a turnat mir pe capul celui ce se

hirotoneste, arhiereul slujitor se roaga ca harul cel bogat al Sfântului Duh sa se

pogoare peste acela. La fel, iertarea pacatelor se da, celor ce se pocaiesc, tot prin

rugaciunea preotilor si tot prin ea se savârseste si taina Sfântului Maslu, care

poate sa dea, celor ce o primesc, atât tamaduirea bolilor trupesti cât si iertarea

pacatelor, precum ne spune predania apostolica: „De este cineva bolnav între

voi, sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru dânsul, ungându-l cu

untdelemn în numele Domnului; si rugaciunea credintei va mântui pe cel bolnav

si-l va ridica pe el Domnul si de va fi facut pacate, se vor ierta lui”161.

Ce vor raspunde la aceasta, aceia care resping rugaciunea pentru sfintirea

darurilor? Caci daca aceasta rugaciune ar avea efect nesigur – asa cum pretind ei

– atunci nesigura ar fi si hirotonia, îndoielnica ar si puterea sfintitoare a sfântului

mir. Fiindca altarul (sfânta Masa), pe care trebuie sa aseze pâinea euharistica, se

sinteste prin sfântul mir, care, la rândul lui, se sfinteste tot prin rugaciuni.162 Dar

daca si preotia si altarul sunt puse la îndoiala atunci nici Taina Sfintei

Împartasanii n-ar mai putea sa fiinteze. Caci nici Latinii n-ar putea spune ca

cuvintele Mântuitorului ar sfinti darurile chiar si atunci când sunt rostite de un

laic, sau fara altar. Si cum am fi siguri de iertarea pacatelor noastre, daca n-am

avea încredere în preoti si în rugaciunile lor? Atunci, celor ce dau crezare unor

astfel de nascociri, nu le-ar mai ramâne nimic altceva de facut decât sa

desfiinteze, cu totul, crestinismul. Se pare deci ca virtutea e pusa la îndoiala în

159 Luca XXII, 19 si Cor. XI, 25.

160 Vezi Despre ierarhia bisericeasca, cap. IV, 1 si 3 (Migne P.G., t. III, col 472 D., 476 C si trad. Rom. de Pr.

Cic. Iordachescu, Chisinau, pp. 107-111).

161 Iacov V, 14-15.

162 Cf. Simeon al Tesalonicului, Tâlcuirea despre Sf. lacas, p. 264.

43 Nicolae Cabasila

primul rând la aceia care gândesc astfel de lucruri; si aceasta e foarte primejdios

pentru cei ce scornesc lucruri straine de predaniile Sfintilor Parinti si zdruncina

încrederea în ele.

Cum ca Dumnzezeu asculta rugile noastre, ca El trimite Duhul Sau cel

Sfânt acelora care-l cer si ca nimic nu e cu neputinta celor ce I se roaga cu

credinta, a spus-o El Însusi163 si nimic nu ne face sa credem ca fagaduinta Lui nar

fi adevarata. Dar ca asa ceva ar dobândi si cei care recita niste cuvinte

dumnezeiesti, nu e spus nicaieri. Cum ca Sfintele Taine, adica atât Sfânta

Euharistie cât si celelalte pe care le-am pomenit, se savârsesc într-adevar prin

rugaciune, ne-au lasat-o prin traditie Sfintii Parinti, care au învatat de la Sfintii

Apostoli si de la urmasii lor; printre multi altii, (au spus-o) si Vasile cel Mare164

si Ioan Gura de Aur, marii dascali ai Bisericii. Iar pe cei ce se împotrivesc

acestora, nu trebuie sa-i învredniceasca de nici un raspuns aceia care tin sa fie

dreptcredinciosi.

Dar ca cuvintele Mântuitorului, rostite în forma de istorisire, ar fi de ajuns

pentru sfintirea darurilor, n-a spus-o nici unul dintre Apostoli sau dintre

Învatatorii Bisericii. Ca aceste cuvinte, rostite o singura data de Domnul, sunt

necurmat active, ca si cuvintele creatiunii, numai pentru ca au fost rostite de

Dânsul, o spune si Sfântul Ioan Gura de Aur;165 dar ca ele ar avea aceeasi putere

si acum când sunt rostite de preot – cum sustin Latinii – nu o aflam de nicaieri.

Caci nici cuvintele creatiunii nu-si fac efectul fiindca ar fi rostite de un om

oarecare, ori de câte ori ar fi, ci pentru ca au fost rostite odata de Dumnezeu

Însusi.

CAPITOLUL XXX

Sfintirea darurilor se savârseste si în biserica latin\ la fel ca la noi

Dar ceea ce le astupa de tot gura Latinilor, este ca si Biserica lor, pe care

s-ar parea ca se întemeiaza, nu înceteaza de a se ruga pentru cinstitele daruri,

dupa ce s-au rostit cuvintele Mântuitorului. Ei nu-si dau însa seama de acest

lucru, pentru ca nu se roaga îndata dupa aceste cuvinte si pentru ca nu cer de-adreptul

sfintirea si prefacerea darurilor în Trupul Domnului, ci întrebuinteaza

alte cuvinte, care spun acelasi lucru si care au acelasi rezultat.

163 Vezi mai ales Matei VII, 7; XXI, 22; Marcu XI, 24 etc.

164 Vezi Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, cap. 27 (Migne, P.G., t. XXXII, col. 188 ”... Care dintre Sfinti

ne-a lasat în scris cuvintele epiclezei (invocarii) la sfintirea pâinii Euharistiei si paharului binecuvântat? Ca nu

sunt suficiente cele scrise în Apostol sau în Evanghelie, ci rostim – atât înainte cât si dupa ele – si altele,

primite din învatatura nescrisa, ca unele ce au mare putere pentru savârsirea Tainei...”

165 Vezi nota 155.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 44

Dar care e rugaciunea Lor? – „Porunceste (Doamne) ca darurile acestea sa

fie duse de mâna îngerului la altarul Tau cel mai presus de ceruri”166. Ce

însemneaza oare cuvintele „sa fie duse darurile acestea? – Ori o stramutare a

darurilor dintr-un loc într-altul, adica de jos de pe pamânt la ceruri, ori o

transformare de calitate a lor, adica o prefacere, din ceva mai umil într-altceva

mai de pret.

Daca admitem primul înteles al acestor cuvinte, ce rost ar avea o

rugaciune prin care am cere sa se ia de la noi sfintele Daruri, când noi stim ca,

dimpotriva, ne rugam pentru ele si credem ca sunt ale noastre si ca ramân între

noi? (Caci doar aceasta a vrut Hristos sa spuna, când ne-a fagaduit ca va fi cu

noi pâna la sfârsitul veacului)167. Dar daca Latinii cred ca darurile sunt Trupul lui

Hristos, cum nu stiu ei ca acest Trup este si între noi, dar totodata si mai presus

de ceruri, sezând de-a dreapta Tatalui, într-un chip pe care numai El îl stie?

(Daca nu) cum ar putea fi mai presus de ceruri ceea ce înca n-a devenit însusi

Trupul, cel mai presus de ceruri, al lui Hristos? (Iar daca da, atunci) cum va fi

purtat în mâna de înger ceea ce e „mai presus de toata domnia, stapânirea si

puterea si decât tot numele ce se numeste?”168.

Daca, dimpotriva, (prin cuvintele de mai sus) Latinii s-ar ruga pentru

schimbarea darurilor în ceva mai de pret, nu stiu de nu vor cadea într-o

nelegiuire si mai mare, când ei stiu ca darurile sunt însusi Trupul lui Hristos si,

totusi, cred ca ele s-ar putea preface în altceva mai bun si mai sfânt. Deci se

vede ca ei stiu prea bine ca darurile sunt înca pâine si vin care n-au primit

sfintirea si de aceea se roaga pentru ele, ca pentru unele ce au înca nevoie de

rugaciune: numai ca ei se roaga ca „sa fie ridicate ca unele care sunt înca asezate

jos si sa fie duse pe jertfelnic, pentru ca, fiind jertfite, cer unele ce sunt înca

nejertfite. Pentru aceasta e nevoie de o mâna de înger, caci – dupa cum spune

marele Dionisie (Aeropagitul) – ierarhia secundara, adica cea omeneasca (sau

bisericeasca), e ajutata de ierarhia primara, adica a îngerilor (sau ierarhia

cereasca)169. Rugaciunea pomenita nu cuprinde deci altceva decât o cerere

pentru prefacerea darurilor în Trupul si Sângele Domnului.

Caci altarul, de care e vorba aici, nu trebuie sa ni-l închipuim ca pe un loc

asezat mai presus de ceruri, în care ar trebui sa aducem jertfe; daca am crede asa

ceva, nu ne-am deosebit prea mult de cei care pretindeau ca locul unde ar trebui

sa ne închinam lui Dumnezeu ar fi numai în Iersualim sau în muntele

Samariei170.

166 Cabasila citeaza aici, trad. exact, urmatoarea fraza din Canon missae al liturghierului romano-catolic:

„Supplices Te rogamus, omnipotens Deus, jube haec, perferii per manus sancti Angeli Tui, in sublime altare

Tuum, in conspectu divinae majestatis Tuae”. (Vezi de ex. Missale romanum... Editio Ratisbonensis septima,

Ratisbonae 1869, p. 216).

167 Matei XXVIII, 20.

168 Efeseni I, 21.

169 Vezi Despre ierarhia bisericeasca, cap. I si V (Migne, P.G., t. III, col. 369 sq., si trad. rom. citata, pp 68 sq

si 118 sq).

170 Vezi Ioan IV, 20.

45 Nicolae Cabasila

Dar care sunt cele ce mijlocesc pentru noi si pot sa ne sfinteasca? – Sunt:

preotul, victima de jertfa si altarul (caci si altarul sfinteste materia de jertfa, dupa

cuvântul Domnului: „Altarul este cel ce sfinteste darul”)171, deoarece, dupa

cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „unul este Dumnezeu, unul e si mijlocitorul

între Dumnezeu si oameni: Iisus Hristos”172 numai Mântuitorul este singurul

nostru mijlocitor si izvor de sfintire. Ori, întrucât deci Hristos este singurul

nostru sfintitor, El trebuie sa fie în acelasi timp si preot si victima de jertfa si

altar. Ca este preot si victima de jertfa, a spus-o El Însusi, zicând: „Pentru ei, eu

Ma sfintesc pe Mine Însumi...”;173 iar cum ca e si altar o marturiseste prea

sfântul Dionisie (Aeropagitul), care în cuvântul „Despre Mir”, zice „Caci daca

Iisus este altarul nostru prea dumnezeiesc care este dumnezeiasca afierosire a

sfintelor celor dumnezeiesti, întru care – dupa cuvântul Scripturii – noi cei

afierositi si adusi ca ardere-de-tot, în chip tainic, avem aducerea (apropierea) 174

cu ochi supralumesti sa contemplam acel prea dumnezeiesc altar”175. Pe acest

Altar supraceresc se roaga preotul (latin) sa fie înaltate darurile, adica nu sa-si

schimbe locul sau sa fie ridicate de pe pamânt la cer (caci dupa rugaciune le

vedem ca ne ramân tot noua si cu nimic împutinate, ci sa fie sfintite si sa se

prefaca în însusi Trupul Domnului, cel mai presus de ceruri. Caci daca altarul

sfinteste darurile puse pe el, atunci punerea darurilor pe altar însemneaza, de

fapt, a se ruga pentru sfintirea lor.

Dar care e sfintirea pe care o da altarul? – Este aceea a darurilor puse pe

el. Este cea cu care Hristos-Preotul s-a sfintit pe Sine Însusi, prin aceea ca S-a

afierosit si S-a adus jertfa lui Dumnezeu. Caci întrucât El este în acelasi timp si

preot si victima si altar, înseamna ca sfintirea darurilor de catre acel Preot, sau

prefacerea lor în acea Victima, sau înaltarea lor pe acel Altar supraceresc, este

unul si acelasi lucru. Prin urmare, daca te rogi pentru unul din aceste trei lucruri,

te rogi pentru tustrei deodata, ruga ti s-a împlinit: ai savârsit jertfa. Or preotii

vostri îl numesc pe Hristos altar,176 rugându-se pentru punerea darurilor pe

Dânsul; asadar, ei cer unul si acelasi lucru ca si noi, numai ca se roaga în cuvinte

si forme deosebite.

Despre Altarul cel mai presus de ceruri pomenesc si preotii nostri, dupa ce

s-au rugat pentru prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si Sânge. Dar ei nu

se roaga ca darurile sa fie ridicate pe acel Altar, caci sunt deja înaltate si primite

acolo (prin sfintire), ci se roaga ca sa ni se trimita de sus harul si darul Sfântului

Duh. „Pentru cinstitele daruri ce s-au adus si s-au sfintit, Domnului sa ne

171 Vezi Matei XXIII, 19.

172 I Tim, II, 5.

173 Ioan XVII, 19.

174 Cf. Romani V; Efeseni II, 18.

175 Despre ierarhia bisericeasca, cap. IV (Despre Mir), 3 (Migne, P.G. t. III, col. 484 D-475 A. Cf. si trad. rom.

citata p. 117).

176 În textul grecesc din editia Migne (P.G, t. CL, col. 437 A) - iereion (victima de Jertfa) ceea ce nu poate fi

decât o eroare de transcriere sau de tipar, caci din context reiese foarte clar ca trebuie aici qusiasthrion

(altar sau jertfelnic).

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 46

rugam!”, zicea diaconul. Ne rugam pentru sfintirea lor? – Nicidecum! Caci sunt

deja sfintite. Ci ne rugam ca sa ne fie noua sfintitoare ca Dumnezeu, Care le-a

sfintit pe dânsele, sa ne sfinteasca pe noi printr-însele.

E vadit deci ca nu însasi Biserica latina în general dispretuieste

rugaciunea pentru sfintirea darurilor de dupa cuvintele Mântuitorului, ci numai

câtiva Latini mai noi, care au pagubit acea Biserica si cu alte nascociri, ca unii

care cu nimic altceva nu-si petrec timpul decât sa scorneasca si sa mai auda câte

ceva nou, (ca atenienii de pe vremea Sfântului Apostol Pavel)177.

CAPITOLUL XXXI

Pentru ce la sfintirea darurilor

preotul invoca pe Tatal, iar nu pe Fiul?

Daca, precum am spus, Preotul si Sfintitorul (jertfei) este Fiul178, atunci de

ce preotul liturghisitor nu invoca pe Fiul ca sa sfinteasca darurile ci pe Tatal? –

Ca sa stii, ca Mântuitorul are puterea de a sfinti nu ca om, ci ca Dumnezeu: (El

sfinteste, adica) prin puterea dumnezeiasca pe care o are comuna cu Tatal.

Tocmai aceasta voia El sa arate la Cina cea de Taina, când si-a înaltat ochii spre

cer si a închinat Tatalui pâinea. De aceea, îl si vedem facând unele din minunile

Sale tot asa, în atitudinea de rugaciune catre Dumnezeu179, ca sa arate ca

asemenea puteri nu sunt date firii omenesti, dupa care El a avut Maica pe

pamânt, ci firii Sale dumnezeiesti, prin care a avut ca tata pe Dumnezeu.

De asemenea, când se apropiase vremea sa fie rastignit pe cruce, voind sa

arate cele doua vointe ale Sale, adica pe cea dumnezeiasca si pe cea omeneasca,

iar Sie[i pe cea omeneasca, zicând: „Fie nu cum voiesc eu, ci cum voiesti

Tu!”180 si „Faca-se nu voia mea, ci a Ta!”181. Dar chiar din aceste cuvinte, din

care s-ar parea ca voia Lui se deosebeste de a Tatalui, se vede ca voia Tatalui era

si a Lui, caci pe ea a împlinit-o. Într-adevar, cuvintele; „faca-se nu voia mea, ci a

Ta” sunt ale Celui ce încuviinta si voia acelasi lucru (ca si Tatal). Acest lucru l-a

dovedit lamurit când a mustrat pe Petru, care-L conjura sa nu primeasca crucea

si moartea182, precum si atunci când spunea ucenicilor Sai: „Cu dor am dorit sa

manânc Pastele acesta împreuna cu voi, înainte de patima mea!”183. Am dorit

177 Vezi Fapte XVII, 21. Adaosul dintre paranteze, luat dupa tr. fr. a lui Salaville, p. 171, care l-a gasit probabil

în textul din ms. gr. 1213 din Bilblioteca National\ din Paris.

178 Vezi cap. XXVIII si XXX.

179 Vezi de ex: saturarea multimilor (Matei XIV, 19 si Marcu VI, 41) vindecarea surdo-mutului din Decapole

(Marcu VII, 34) învierea lui Lazar (Ioan XI, 41-42) etc.

180 Matei XXVI, 39 si Marcu XIV, 36.

181 Luca XXII, 42.

182 Vezi Matei XVI, 22-23; Marcu VIII, 31-33.

183 Luca XXII, 15.

47 Nicolae Cabasila

Pastele, înainte de patima, zice. Ca si cum ar fi spus: „Cu dor am dorit sa vad

aceasta usa de intrare a patimirii mele!”.

CAPITOLUL XXXII

Despre jertfa însasi si ce se jertfeste

Merita sa ne ocupam acum si de jertfa însasi. Am vazut ca ea nu este

numai o închipuire a jertfei Domnului sau un simbol al sfântului Sânge, ci este o

junghiere si o jertfa adevarata184. Sa vedem acum ce anume se jertfeste: pâinea,

ori Trupul Domnului? Cu alte cuvinte, când se jertfesc darurile, mai înainte de a

fi sfintite, ori dupa ce s-au sfintit?

Sa zicem ca ceea ce jertfim, ar fi pâinea. Dar atunci ce valoare ar avea o

jertfa de pâine? Si apoi taina sfintei Euharistii nu consta în a vedea doar o pâine

junghiata, ci pe însusi Mielul lui Dumnezeu, Cel ce prin junghierea Sa ridica

pacatul lumii185.

Dar cu atât mai mult nu putem crede ca ceea ce se jertfeste ar fi însusi

Trupul Domnului. Caci, mai întâi, ceea ce a devenit odata nestricacios si

nemuritor, nu mai poate fi junghiat sau strapuns. Al doilea, daca ar fi vorba de

asa ceva, ar trebui sa vedem din nou pe rastignitorii lui Hristos si sa se repete

toate cele întâmplate la Jertfa de pe Golgota, deoarece Jertfa din Liturghie e

socotita ca o junghiere adevarata, iar nu ca un simbol al junghierii. Al treilea,

stim ca Hristos a murit odata, ca dupa ce a înviat nu va mai muri, ca a patimit la

plinirea vremii si S-a adus jertfa ca sa ridice pacatele multora186. Caci daca El Sar

jertfi la fiecare Liturghie, ar urma ca moare în fiecare zi. Dar atunci ce sa

credem?

Jertfa nu se savârseste nici înainte si nici dupa ce s-a sfintit pâinea, ci

chiar în clipa sfintirii. În felul acesta, nu stirbim si nu schimbam nimic din cele

ce trebuie sa credem despre Jertfa, si anume: 1) Ca ea nu este numai o închipuire

sau un simbol al jertfei Domnului, ci o Jertfa adevarata; 2) Ca ceea ce se

jertfeste nu e pâinea, ci însusi Trupul lui Hristos; 3) Ca jertfa Mielului lui

Dumnezeu e una singura, adica cea adusa o data (pe cruce).

1) Sa vedem mai întâi daca sfintirea darurilor este jertfa adevarata, iar nu

o simpla închipuire a Jertfei. Jertfa Mielului lui Dumnezeu a constat în

prefacerea din ceva neînjunghiat în ceva junghiat. Dar un act de prefacere avem

si în Liturghie. Aici, pâinea nejertfita se preface, prin sfintire, în ceea ce a fost

jertfit: adica, pâine neînjunghiata, ea se preface în însusi Trupul Domnului, Care

a fost junghiat cu adevarat. De aici urmeaza ca, precum jertfa Mielului a fost

efectuata printr-o prefacere, tot asa si aici, existând un act de prefacere, avem o

184 Vezi cap. XXVII.

185 Cf. Ioan, I, 29, 36

186 Vezi Rom. VI, 9; Evrei VII, 26-27; IX, 27-28; X, 10-14 etc.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 48

jertfa adevarata: caci pâinea se preface nu într-un simbol, ci chiar în obiectul

junghierii, adica în însusi Trupul, Cel jertfit, al Domnului.

2) Daca pâinea ar fi jertfita ramânând pâine, ar însemna ca ea este cea

care a primit junghierea si atunci Jertfa ar consta din junghierea pâinii. Am vazut

însa ca, atât pe Golgota cât si la sfintirea darurilor, materia de jertfa a suferit o

prefacere; atunci, Mielul nejertfit s-a prefacut într-unul jertfit, iar acum pâinea sa

prefacut în Trupul lui Hristos. De aceea junghierea, ca una care este socotita

nu în pâine, ci în Trupul lui Hristos, aflat într-însa, este si se numeste, pe buna

dreptate, jertfa Mielului lui Dumnezeu, iar nu a pâinii.

3) Daca asa stau lucrurile, atunci se întelege de la sine ca nimic nu ne mai

obliga sa presupunem ca ar exista mai multe jertfiri ale Trupului Domnului. Întradevar,

Jertfa însasi consta nu din junghierea Mielului în clipa sfintirii darurilor,

ci din prefacerea pâinii în Mielul cel junghiat; nu e vorba de o noua junghiere a

Mielului, ci de un act de prefacere. Prin urmare darurile ce se prefac pot fi cât de

multe, iar prefacerea se poate repeta ori de câte ori; Trupul lui Hristos, în care se

prefac darurile, ramâne totdeauna unul si acelasi. Si dupa cum exista un singur

Trup al Domnului, tot asa si o singura junghiere a Lui.

CAPITOLUL XXXIII

Despre rugaciunile de dupa jertfa

si pentru ce pomenim acum pe sfinti,

mai ales pe Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu

Dupa ce Jertfa s-a savârsit, preotul are în fata chezasia iubirii de oameni a

lui Dumnezeu, adica pe însusi Mielul cel jertfit; deci, luându-l de aici înainte ca

pe un mijlocitor si având cu sine pe Mângâietorul (Sfântul Duh), da glas

cererilor sale catre Dumnezeu cu o mai buna si o mai sigura nadejde El roaga

acum ca darurile primite sa-si faca efectul asupra celor pe care i-a pomenit la

proscomidie si pentru care a facut rugaciunile pregatitoare si a adus darurile

rugându-se ca ele sa fie primite. (Si care sunt aceste efecte? Sa se dea, în

schimbul Darurilor, de la Dumnezeu, Cel ce le-a primit pe dânsele, harul Sau

îndeobste celor vii si celor morti; si aparte (sa se dea) celor adormiti odihna

sufletelor si mostenirea împaratiei dimpreuna cu Sfintii cei desavârsiti, iar celor

vii sa se faca partasi sfintei Mese, sa se sfinteasca si sa nu cada niciunul sub

osânda; (pentru ei), preotul cere de la Dumnezeu iertarea pacatelor, pace,

îmbelsugare, dobândirea celor de trebuinta si, în sfârsit, sa se arate vrednici de

împaratia cerurilor.

Dar jertfa noastra nu este numai de cerere, ci si de multumire. Am vazut

astfel, cum la proscomidie, când preotul închina lui Dumnezeu darurile aduse de

credinciosi, exprima si multumirea si cererea. Tot asa si acum, când darurile sunt

jertfite si sfintite, prin ele preotul multumeste lui Dumnezeu, dar ~l si roaga; el

49 Nicolae Cabasila

exprima si motivele multumirii, dar adauga si obiectele cererii. Pentru cine

multumeste? – Pentru Sfinti, precum am spus si mai înainte, caci într-însii

Biserica si-a ajuns telul ei si a vazut împlinita rugaciunea pentru împaratia

cerurilor. Si pentru cine se roaga preotul? – Pentru cei înca nedesavârsiti, care au

nevoie de rugaciune.

Despre Sfinti preotul spune: „Înca aducem Tie aceasta slujba cuvântatoare

pentru cei adormiti întru credinta: parintii, stramosii, patriarhii, proorocii,

evanghelistii, apostolii, propovaduitorii, m\rturisitorii, pustnicii si pentru tot

sufletul care s-a savârsit întru buna credinta; mai ales pentru Preasfânta, Curata,

Preabinecuvântata, slavita Stapâna noastra de Dumnezeu Nascatoarea si pururea

Fecioara Maria...”, si însira mai departe toata ceata Sfintilor. Acestia sunt

pricinuitorii multumirii pe care Biserica o aduce lui Dumnezeu. Pentru ei se

aduce aceasta „slujba cuvântatoare”, ca multumire lui Dumnezeu si în primul

rând pentru Sfânta Fecioara, ca una ce este mai presus de toata sfintenia. De

aceea, preotul nu cere nimic pentru acestia, ci mai degraba se roaga ca el însusi

sa fie ajutat de dânsii în rugaciunile sale; aceasta pentru ca – precum am spus –

jertfa adusa pentru dânsii este de multumire, iar nu de cerere.

Dupa acestea, preotul rosteste si cererea, însirând cele pentru care se

roaga. El se roaga pentru mântuirea tuturor si pentru toate cele bune si de folos

fiecaruia. În care spune si acestea: „Înca aducem Tie aceasta slujba cuvântatoare

pentru toata lumea, pentru sfânta soborniceasca si apostoleasca Biserica, pentru

cei ce în curata viata deobste petrec, pentru prea credinciosii si iubitorii de

Hristos împaratii nostri...”, si asa mai departe.

(În Liturghia sa), Sfântul Ioan Gura de Aur, voind sa arate ca scopul

acestei slujbe e îndoit, adica si de multumire si de cerere, aseaza, deosebit, de o

parte cele pentru care multumeste, iar de alta cele pentru care se roaga. Dar

dumnezeiescul Vasile cel Mare, amesteca multumirea cu cererea, lucru pe care îl

face peste tot în Liturghia sa, asa ca mai toate rugaciunile lui cuprind si una si

alta. Pomeneste si el aceia[i sfin]i ca [i Sf. Ioan, [i `n acelasi loc al Liturghiei,

dar nu `n acela[i chip. Anume, dupa ce se roaga ca toti credinciosii sa se

învredniceasca de împartasirea cu Sfintele Taine „nu spre judecata sau spre

osânda, adauga: „Ci sa aflam har dimpreuna cu toti Sfintii, care din veac ti-au

bineplacut Tie: cu stramosii, parintii, patriarhii...” etc., apoi: „Mai ales cu Prea

sfânta... Nascatoarea de Dumnezeu”. Aceste cuvinte cuprind o cerere, dar

exprima si o multumire; prin ele slavim pe Dumnezeu ca binefacator al neamului

omenesc, aducându-ne aminte de cei ce s-au savârsit si au fost sfintiti de El, ca

si cum am zice: „Ca sa ne daruiesti si noua Harul, pe care l-ai dat mai întâi

Sfintilor, ca sa ne sfintesti precum ai sfinti mai înainte pe altii de aceiasi fire cu

noi”.

Dar ajunga cât am vorbit despre aceasta.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 50

CAPITOLUL XXXIV

Despre sfârsitul anaforei si ectania urmatoare187

Dupa ce s-a rugat pentru cele de trebuinta tuturor, preotul se roaga si

pentru sine însusi sa fie sfintit de catre sfintele Daruri. Si cum sa fie sfintit? – Sa

primeasca, adica iertarea pacatelor; caci acesta este efectul de capetenie al

sfintelor Daruri. De unde se vede acest lucru? – Din cele ce a spus Domnul catre

Apostolii Sai, când le-a întins pâinea: „Acesta este trupul meu, carele pentru voi

se frânge, spre iertarea pacatelor”. Si tot asa, când le-a întins paharul. De aceea,

preotul se roaga astfel: „Adu-Ti aminte, Doamne, si de a mea nevrednicie; iartami

toata greseala cea cu voie si cea fara de voie si sa nu opresti, pentru pacatele

mele, harul Sfântului Duh de la darurile ce sunt puse înainte”188. Iertarea

pacatelor o da Sfântul Duh celor ce se împartasesc cu sfintele Daruri.

Sa nu fie oprit Harul de la sfintele Daruri, din pricina pacatelor mele se

roaga preotul. – Pentru ca se spune ca Harul lucreaza întru îndoit chip în

cinstitele daruri: într-unul prin care se sfintesc ele însele si într-altul prin care

Harul ne sfinteste pe noi, printr-însele. Când e vorba de cel dintâi chip, adica de

lucrarea darurilor, nimic din slabiciunile omenesti nu o poate împiedica; ci, asa

precum sfintirea lor de c\tre Domnul nu e opera virtutii omului, tot asa nu poate

fi întru nimic oprita din pricina pacarelor omenesti. Însa, al doilea chip de

lucrare a Harului, adica sfintirea credinciosilor, cere si neaparat râvna (sau

conducerea) noastra însine; de aceea poate sa fie împiedicata de reaua noastra

vointa. Caci Harul ne sfinteste prin sfintele Daruri, numai daca ne-a gasit

pregatiti pentru sfintire; însa daca ne-a aflat nepregatiti, nu ne aduce nici un

câstig, ci dimpotriva, ne pricinuieste o nemasurata paguba.

Pentru Harul acesta, – fie ca e numai iertarea pacatelor, fie ca e si alt dar

ce se da, odata cu ea, celor ce, cu cuget curat, se ospateaza la aceasta Cina sfânta

–, se roaga preotul ca sa nu fie oprit de la sfintele Daruri, deoarece am vazut ca

el ne poate fi refuzat, din pricina rautatii omenesti. El face aceasta rugaciune,

putin dupa aceea, si cu întreg norodul laolalta: se roaga pentru unirea tuturor,

astfel încât cu o gura si cu inima sa slavim pe Dumnezeu”, si invoca pentru

credinciosii pregatiti astfel, milele marelui Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus

Hristos.

Apoi (diaconul) porunceste sa se adreseze lui Dumnezeu rugaciunea

prescrisa pe care el însusi a rostit-o, chemând într-ajutor pe toti Sfintii; caci a

187 Am adoptat acest titlu mai simplu, în locul celui complicat, din original, care este: „Despre cele ce se roaga

preotul pentru sfintele Daruri din pricina sa (în legatura cu sine) si despre cele spre care îndeamna pe

credinciosi sa se roage”.

188 Aceasta rugaciune figureaza astazi numai în partea finala a anaforei sfântului Vasile, precum si în rânduiala

proscomidiei, la particia pe care preotul liturghisitor o scoate pentru sine. Pe vremea lui Cabasila, ea se afla

însa si în Liturghia Sf. Ioan, de unde a disparut cu vremea. – Vezi P. Trembela, op. cit., p. 124 Cf. si S.

Salaville, tr. fr. p. 195, nota 1.

51 Nicolae Cabasila

pomeni pe toti Sfintii înseamna a-i invoca, a-i ruga. Si ce zice preotul? –

„Pentru (cinstitele) daruri ce (s-au adus si) s-au sfintit, Domnului sa ne rugam!”.

Ne rugam, deci, nu pentru ca darurile sa primeasca sfintirea, (caci de aceea leam

spus: „ce s-au sfintit”, ca sa nu crezi asa ceva) ci ca sa ne împartaseasca si pe

noi dintr-însa. Caci aceasta vor sa spuna cuvintele:„Ca iubitorul de oameni

Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe dânsele... sa ne trimita harul...” etc.

Pentru (cinstitele) Daruri sa ne rugam!” zice diaconul. Adica: sa ne rugam ca ele

sa lucreze asupra noastra si sa nu li se ia puterea Harului, dupa cum atunci când

Mântuitorul traia printre oameni, erau unele cetati în care mâna Sa cea

atotputernica nu putea sa faca minuni din pricina necredintei lor.189 Astfel dupa

ce a glasuit acestea catre popor, preotul se roaga si el însusi în taina implorând

pe Dumnezeu pentru credinciosi ca acestia sa se împartaseasca din Sf. Taine cu

cugetul curat si sa se bucure de roadele sfintei mese, dobândind iertarea

pacatelor, împartasirea Sf. Duh si mostenirea împaratiei cerurilor, iar nu sa le fie

spre judecata sau spre osânda.

Dupa aceea, cerând pentru toti ajutorul si paza lui Dumnezeu, preotul

(diaconul) îi îndeamna sa se roage ca sa petreaca ziua toata desavârsita, sfânta,

cu pace si fara de pacate, având ca pazitor credincios pe îngerul pacii, care sa ne

fereasca de îngerul (cel rau) al minciunii, în care nu trebuie sa ne încredem. Ne

rugam, pentru îngerul pazitor, nu ca sa ni se dea noua acum, – caci dintru

început s-a dat fiecarui credincios câte un înger – ci ca sa vegheze si sa-si

îndeplineasca menirea lui, adica sa ne ocroteasca, sa ne îndrume pe calea cea

dreapta si sa nu ne paraseasca mâniindu-se pentru pacatele noastre. Pe lânga

acestea, cerem „iertarea pacatelor” si toate „cele bune si de folos sufletelor

noastre, pace lumii” si apoi siguranta pentru viitor, ca sa petrecem „în pace si în

pocainta restul vietii noastre, pentru ca, astfel, sfârsitul vietii sa ne fie crestinesc;

apoi cerând unitatea credintei si împartasirea Sfântului Duh, pe noi însine si unii

pe altii si toata viata noastra lui Dumnezeu sa o dam. Iar ce înseamna unitatea

credintei si împartasirea Sfântului Duh si pentru ce cerem astfel de lucruri, am

spus-o pe larg mai înainte190.

189 Vezi Matei XIII, 68 si Marcu VI, 5-6.

190 Vezi cap. XIV si XXVI – Aici s-ar încadra logic partea din cap. XIV, care începe de la semnul x, parte care

se ocupa cu explicarea formulei „Unitatea credintei si împartasirea Sfântului Duh...”

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 52

CAPITOLUL XXXV

Despre rugaciunea cea de Dumnezeu data

(rugaciunea domneasca), plecarea capetelor si despre multumirea,

cererea si slavirea aduse lui Dumnezeu, dupa aceea

Întarind astfel pe credinciosi si îndemnându-i în toate chipurile spre cele

bunem preotul roaga pe Dumnezeu sa-i `nvredniceasca a zice cu îndraznire

rugaciunea în care cutezam a-L chema pe El „Tata”, ca unii ce suntem

desavârsiti si am ajuns vrednici de înfierea cea dumnezeiasca. Rostind toti

aceasta rugaciune împreuna cu preotul acesta încheie glasuind tare sfârsitul

(ecfonisul) spre slavirea lui Dumnezeu. Dupa aceea ureaza: „Pace tuturor!”.

Astfel, dupa ce le-a adus aminte de originea lor nobila, prin rugaciunea

domneasca, în care au invocat pe Dumnezeu ca tata, preotul îi îndeamna sa-L

recunoasca si ca stapân si sa-si îndeplineasca fata de El datoria de robi,

plecându-si capetele în fata Lui si marturisindu-si astfel supunerea. Ne plecam

Lui nu numai ca Unuia ce ne este din fire Stapân, Ziditor si Dumnezeu, ci si ca

niste robi rascumparati. Celui ce ne-a rascumparat prin chiar sângele Fiului Sau

Unul-Nascut, prin care ne-a câstigat de doua ori robi si ne-a facut fii ai Sai. Caci

unul si acelasi Sânge a sporit robia noastra, facând-o mai mare, dar a înfaptuit si

înfierea noastra.

Plecându-si toti capetele, preotul aduce în taina multumiri lui Dumnezeu

pentru ridirea tuturor si se roaga pentru cele ce sunt de trebuinta fiecaruia,

pomenind pentru aceasta numele Unuia-Nascut, harul si iubirea Lui de oameni,

caci Acesta este Cel care primeste cererile, dupa cum a marturisit El însusi:

„Toate câte veti cere de la Tatal în numele Meu, va va da voua!”191

Apoi rostind ecfonisul în auzul poporului ce sta în fata, preotul slaveste Prea

Sfânta Treime, luându-i pe credinciosi partasi la slavire. Dupa aceea, preotul se

roaga iarasi, în taina, invocând pe ~nsusi Hristos, Cel ce este Victima de Jertfa,

Preot si Pâine (cereasca)192, sa se împarta El însusi pe Sine robilor Sai, prin

preot.

CAPITOLUL XXXVI

Despre înaltarea sfântului trup si despre cântarea „unul sfânt...”

Acum preotul este gata sa se apropie el însusi de Masa euharistica si sa

cheme si pe credinciosi. Dar cum împartasirea nu este îngaduita absolut tuturor,

el nu-i cheama pe toti; ci luând Pâinea cea facatoare de viata si aratând-o,

191 Ioan XIV, 13 si XIV, 23.

192 Cf. Ioan VI, 48, 51.

53 Nicolae Cabasila

cheama la împatasire numai pe cei ce sunt vrednici sa o primeasca, zicând:

„Sfintele, Sfintilor!”. Cu alte cuvinte: iata, ceea ce vedeti este Pâinea vietii193.

Veniti, deci, cei ce vreti sa va împartasiti dintr-însa, dar nu toti, ci numai cine e

sfânt. Caci lucrurile sfinte sunt îngaduite numai celor sfinti.

Însa prin „Sfinti” întelegem aici nu numai pe cei desavârsiti în virtute, ci

pe toti câti se straduiesc spre desavârsire, chiar daca n-au ajuns înca la ea; nimic

nu-i împiedica pe acestia sa se sfinteasca si ei prin împartasirea cu Sfintele Taine

si sa devina sfinti, asa precum si Biserica întreaga se numeste sfânta si cum zice

marele Apostol al neamurilor, scriind catre tot poporul: „Frati sfinti, partasi ai

chemarii celei ceresti!”194. Credinciosii se numesc sfinti din pricina sfântului

(Iisus) la care ei participa si din al carui Trup si Sânge se împartasesc. Caci ei

sunt madulare ale acelui Trup, carne din carnea Lui si oase din oasele Lui.

Deci, cât timp suntem uniti si pastram legatura cu El, traim viata sfânta,

sorbind izvor de sfintenie din Capul si din Inima aceea (Hristos), prin Sfintele

Taine; dar dupa ce ne-am despartit si ne-am rupt din întregimea prea sfântului

Trup, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, caci seva de viata nu mai curge prin

madularele moarte si taiate195. Si cine desparte pe madulare de sfântul Trup? –

„Pacatele voastre stau ca un zid despartitor între Mine si voi”, zice Domnul196.

Dar oare orice pacat ucide pe om? – Nicidecum! Ci numai pacatul de moarte.

Tocmai de aceea se numeste de moarte; caci exista si un pacat ce nu e spre

moarte, precum ne spune Sfântul Ioan (evanghelistul)197. Prin urmare,

credinciosii care n-au savârsit pacate de moarte care i-ar putea desparti de

Hristos, nu sunt întru nimic opriti sa se împartaseasca cu Sfintele Taine si sa

devina partasi la sfintire, atât cu numele cât si cu fapta, ca unii care sunt

madulare înca vii, pentru ca pastreaza unitatea cu Capul (Hristos).

De aceea, atunci când preotul striga: „Sfintele! Sfintilor!” credinciosii

raspund: – „Unul (e) sfânt, unul (e) Domn: Iisus Hristos întru slava lui

Dumnezeu Tatal”198. (Ei vor sa spuna) ca nimeni n-are de la sine însusi sfintenia,

pentru ca aceasta nu este rezultat al virtutii omenesti, ci toti o avem de la si prin

Hristos. Atunci când pui sub soare mai multe oglinzi, toate stralucesc si rasfrâng

raze de ai crede ca se vad mai multi sori, dar în realitate unul este soarele care se

rasfrânge în toate; tot asa si Cel ce singur e sfânt, rasfrângându-Se în credinciosi,

straluceste în multe suflete si pe multi îi arata sfinti, desi Cel cu adevarat sfânt

este unul si singur, întru nimic mai prejos în slava decât Tatal.

Pe Dumnezeu (iudeii) nu l-au slavit cu slava ce I se cuvine. De aceea

spunea El iudeilor, mustrându-i: „Daca Eu sunt Dumnezeu, unde este slava

193 Cf. Ioan VI 35, 48.

194 Evrei III, 1.

195 Isaia LIX, 2.

196 Cf. Ioan, XV, 1-8.

197 I. Ioan V, 17.

198 Cf. Filipeni II, 11.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 54

Mea?”199 Numai Fiul S\u Unul-Nascut I-a dat Lui slava cuvenita; pentru aceea,

atunci când era aproape de patima, graia catre Tatal: „Eu Te-am proslavit pe

Tine pe pamânt”200. Si cum L-a proslavit? – Aratând oamenilor sfintenia Tatalui,

vadindu-Se sfânt, ca si Tatal Însusi. Caci daca îl socotim pe Dumnezeu ca Tatal

acestui Sfânt (al Sfintilor), atunci stralucirea Fiului este slava Tatalui; iar daca

ni-L închipuim ca Dumnezeu, fata de omenitatea (Celui întrupat), atunci

vrednicia sau virtutea faptuirii este slava Facatorului a toate201

CAPITOLUL XXXVII

Ce înseamna apa calda care se toarna în sfintele taine

Chemând astfel pe credinciosi la Cina cea sfânta, preotul se împartaseste

el cel dintâi, împreuna cu cei care fac parte din cinul preotesc si cei ce slujesc

altarului, dupa ce a turnat mai întâi apa calda în potir, închipuind pogorârea

Sfântului Duh peste Biserica.

Odinioara, Mângâietorul S-a pogorât dupa ce toata lucrarea lui Hristos

fusese împlinita, iar acum se salasluieste în cei ce se împartasesc dupa ce cu

vrednicie Jertfa a fost adusa si darurile s-au sfintit. În rânduiala sfintei slujbe de

pâna acum, s-a înscris în pâine, ca pe o tablita, întreaga iconomie a lui Hristos:

L-am vazut pe Dânsul, ca într-o icoana, mai întâi prunc, apoi dus la moarte,

rastignit si împuns în coasta: dupa aceea am vazut cum pâinea s-a prefacut în

însusi preasfântul Trup, care a patimit cu adevarat cele de mai sus si apoi a

înviat, S-a înaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Dupa toate acestea,

trebuia sa se închipuie si sfârsitul lor, pentru ca savârsirea Tainei sa fie deplina,

adaugându-i-se aceasta încheiere a întregii lucrari si iconomii dumnezeiesti.

Caci, care este rezultatul si urmarea patimilor, învataturii si faptelor

Mântuitorului? – Nimic altceva decât venirea Sfântului Duh în Biserica, daca le

privim pe acestea în legatura cu noi. Prin urmare, dupa cele dinainte, se cuvenea

sa se înfatiseze, în Sfânta Liturghie, si aceasta venire. Ea este înfatisata prin

turnarea apei calde în Sfintele Taine. Caci aceasta apa, fiind prin firea ei apa, dar

având si caldura focului, închipuieste pe Sfântul Duh, care e numit si apa202, dar

care S-a aratat si în chip de limbi de foc când S-a revarsat peste Sfintii

Apostoli203, iar momentul acesta din Liturghie aminteste ziua pogorârii Sfântului

Duh; atunci S-a pogorât dupa ce se împlinisera toate cele privitoare la Hristos,

iar acum, apa aceasta se adauga dupa ce Darurile s-au desavârsit.

199 Maleahi I, 6.

200 Ioan XVII, 4.

201 Cf. Matei V. 16; Ioan XV, 8; Filipeni I, 11 – Vezi ideea din acest ultim aliniat, dezvoltata mai pe larg în

Despre viata în Hristos, cf. IV, col. 588 - 589.

202 Vezi Ioan VII, 38-39.

203 Vezi Fapte II, 3.

55 Nicolae Cabasila

Caci în Sfintele Taine este întruchipata Biserica, deoarece ea e trupul lui

Hristos (în parte trup si madular al lui Hristos)204. Odinioara Biserica a primit pe

Sfântul Duh dupa înaltarea lui Hristos la ceruri, iar acum ea primeste darul

Sfântului Duh, dupa ce sfintele Daruri au fost primite în altarul cel mai presus de

ceruri, deoarece ni-L trimite în schimb Dumnezeu, Care le-a primit pe dânsele

dupa cum am spus mai înainte205. Pentru ca Mijlocitorul e acelasi, atunci ca si

acum: însusi Sfântul Duh.

CAPITOLUL XXXVIII

În ce fel Sfintele Taine întruchipeaza Biserica

Biserica e întruchipata în Sfintele Taine nu în chip simbolic, ci ca

madularele în inima, ca ramurile în radacina plantei sau, precum spune

Mântuitorul, ca mladitele de vita206. Adica nu e vorba numai de o comunitate de

nume sau de o simpla asemanare între ele, ci chiar de o identitate de fapt. Caci

Sfintele Taine sunt Trupul si Sângele Domnului, dar sunt totodata hrana si

bautura cea adevarata a Bisericii lui Hristos; iar prin împartasire, nu Biserica le

preface pe ele în trup omenesc ca pe oricare alta hrana, ci Biserica se preface în

ele, deoarece cele mai tari biruiesc, precum si fierul vârât în foc se preface el în

foc, nu focul în fier, si dupa cum fierul înrosit în foc ni se arata aievea ca foc nu

ca fier, deoarece însusirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot

asa si cu Biserica lui Hristos: daca ar putea cineva sa o cuprinda cu privirea, n-ar

vedea decât însusi Trupul Domnului, prin aceea ca e unita cu El si ca se

împartaseste din Trupul Lui.

Pentru acest motiv, scrie Sfântul Apostol Pavel: „Voi sunteti Trupul lui

Hristos si fiecare în parte madularele Lui”207. Si când acelasi Sfânt Apostol Îl

numeste pe Hristos capul nostru iar pe noi trupul Lui208, oare voieste el sa arate,

(prin aceste cuvinte), simpla purtare de grija a lui Hristos pentru noi sau

învatatura Lui sau supunerea noastra fata de El, ca atunci când numim noi pe

prietenii sau pe rudele noastre madularele, vorbind la figurat? – Fereasca

Dumnezeu! Sfântul Apostol întelege întocmai ce spune: ca, adica prin

împartasirea cu sfântul Sânge, credinciosii traiesc chiar viata cea întru Hristos,

fiind cu adevarat alipiti de Capul acela (Hristos) si încorporati în Trupul Lui.

Iata de ce nu e nimic de mirare ca în Sfintele Taine este întruchipata în

acest moment Biserica (întreaga).

204 Cf. I Cor. XII, 27.

205 Vezi cap. XXXIII.

206 Vezi Ioan XV, 5 sq.

207 I Cor. XII, 27 – si Rom. XII, 5; Efes. V, 23, 30 etc.

208 Vezi Efes. I, .22; IV, 15; V, 23; Colos. I. 18. etc.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 56

CAPITOLUL XXXIX

Despre chemarea credinciosilor la împartasire si raspunsul lor

Dupa ce s-a împartasit, preotul se întoarce spre popor si aratându-i sfintele

Daruri cheama pe cei ce voiesc sa se împartaseasca, îndemnându-i sa se apropie

cu frica lui Dumnezeu si cu credinta; adica sa nu nesocoteasca sfintele Daruri,

din pricina înfatisarii lor la vedere, si sa nu se îndoiasca pentru ca taina credintei

este mai presus de minte, ci sa recunoasca maiestatea Darurilor si sa se apropie

cu credinta tare ca ele sunt izvoare de viata vesnica pentru cei ce se vor

împartasi dintr-însele.

Iar credinciosii, aratându-si evlavia si credinta, se închina, binecuvântând

si cinstind dumnezeieste pe Iisus, pe care Îl vad cu mintea, în sfintele Daruri. Si

pentru ca sa dea slavirilor mai multa stralucire, ei se folosesc de cuvintele

profetice: „Bine este cuvântat cel de vine întru numele Domnului; Dumnezeu

este Domnul si S-a aratat noua”209. A lauda pe Tatal e propriu Stapânului

Legitim, Fiului Unul-Nascut, pe când încrederea în sine si lepadarea de stapân,

robului fugar. „Eu am venit în numele Tatalui Meu si nu ma primiti; dar daca

unul vine în numele sau însusi, pe acela îl primiti”, a spus Mântuitorul210. Stiind

Proorocul aceste lucruri si cunoscând deosebirea dintre Pastorul cel Bun si lupul

rapitor, a binecuvîntat mai dinainte pe Cel ce vine întru numele Domnului,

numind Domn pe Tatal si zicând ca Cel ce S-a aratat (Hristos) este Dumnezeu

Însusi. De aceea credinciosii, repetând cuvintele Proorocului, binecuvânteaza

acum pe Hristos, ca pe Cel ce vine si Se arata lor.

CAPITOLUL XL

Despre rugaciunea preotului pentru credinciosi,

dupa împartasirea acestora

Apoi preotul cere, pentru cei ce s-au împartasit cu Sfintele Taine,

mântuirea si binecuvântarea de la Dumnezeu. Si care-i rugaciunea? –

„Mântuieste, Dumnezeule, poporul Tau si binecuvânteaza mostenirea Ta!” Si

aceasta rugaciune este împrumutata tot din cuvintele Proorocului211; iar în alt\

parte, acelasi Prooroc graieste ca din partea Tatalui catre Fiul: „Voi da Tie

neamurile mostenire si stapânirea Ta pâna la marginile pamântului212. Adica

ceea ce Fiul poseda din vesnicie ca Dumnezeu ce era, a mostenit mai pe urma,

ca om.

209 Psalmul CXVII (CXVIII), 25-26.

210 Ioan V, 43.

211 Psalm XXI, 3.

212 Psalm LXXXIX, 5.

57 Nicolae Cabasila

Daca deci El este Ziditorul nostru, de ce nu zice preotul: „Binecuvânteaza

fapturile Tale, pe care le-ai zidit”, ci: „Binecuvânteaza mostenirea Ta”? – Pentru

ca sa-L înduplece mai bine, aducându-I aminte de smerenia cu care S-a smerit

pentru noi. Preotul vrea sa spuna: „Ma rog pentru robii Tai acestia, printre care

Te-ai îndurat sa cobori si sa vietuiesti laolalta cu ei, Tu care stapânesti toate, si

sa fii numit mostenitor Tu, pentru Care nimic nu e câstigat (caci ale Tale sunt

toate, din veci)”. Când amintim de o legatura a noastra mai strânsa, cu

Dumnezeu, Îl facem pe El mai îndurator spre noi. Iar „mostenirea” este tocmai

aceasta legatura mai strânsa decât credinta: cu mult mai de aproape si mai bine

ne-a luat Fiul în stapânire ca mostenitor, decât avusese mai-nainte în calitate de

creator al nostru. Într-adevar, prin creatie El avea stapânire doar asupra firii

oamenilor; prin mostenire însa, Fiul S-a facut stapân al mintii si al vointei

oamenilor ceea ce însemneaza cu adevarat a stapâni pe oameni. Caci însusirea

de creaturi este comuna si fiintelor necuvântatoare ca si lucrurilor neînsufletite;

prin fire, toate sunt supuse lui Dumnezeu, ca niste fapturi, ziditorul lor; –

Supunând noi însine, de buna voie, mintea si vointa noastra, Celui ce S-a

pogorât pe pamânt, S-a rastignit pentru noi si a înviat; mintea I-am supus-o,

fiindca am recunoscut ca Dumnezeu adevarat si Stapân a toata faptura; iar voia,

fiindca L-am iubit si am primit cu bucurie stapânirea si jugul Lui pe umerii

nostri213.

Asa i-a mostenit Dumnezeu pe oameni, asa i-a luat cu adevarat în

stapânire. Aceasta stapânire o dorea de demult Proorocul Isaia, când se ruga:

„Doamne Dumnezeul nostru, mosteneste-ne pre noi!”214.

Iata deci ce însemneaza mostenirea despre care Psalmistul ne spune ca a

primit-o Fiul Unul-Nascut de la Tatal si de care se vorbeste în rugaciunea de mai

sus.215

CAPITOLUL XLI

Despre multumirea si slavirea urmatoare

Dupa împartasirea credinciosilor, sfânta slujba e îndeplinita în întregime si

slavirea dumnezeiestii Euharistii ia sfârsit. Acum Darurile s-au sfintit; (la rândul

lor), ele au sfintit pe preot si toata ceata slujitorilor, iar prin acestia au desavârsit

si au sfintit si pe ceilalti membri ai Bisericii. De aceea, nu numai preotul însusi,

ci si credinciosii care sunt de fata, încheie multumind lui Dumnezeu si slavindu-

L; glasuieste preotul „Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum si

pururea si în vecii vecilor”. Iar poporul cânta începutul cântarii, laudându-L din

cuvintele proorocesti: „Sa se umple gurile noastre de lauda, Doamne, ca sa

213 Cf. Matei XI, 29-30.

214 Isaia XXVI, 13 (textul citat dupa Septuaginta).

215 Vezi cap. XXXIII.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 58

laudam slava Ta...”216. Cu alte cuvinte: noi nu suntem în stare, Stapâne, nici sa-

Ti aducem cântare de multumita pentru toate bunatatile de care ne-ai învrednicit,

ci Tu da-ne putere pentru aceasta. Si cum sa ne-o dai? – Umplând gurile noastre

de lauda. Adica asa precum celor ce se roaga le insufli ce anume si cum trebuie

sa ceara, tot asa da si buzelor noastre putere pentru cântarea ce Ti se cuvine.

Mai departe, credinciosii se roaga ca, ajutati de mâna Lui, sa pastreze

sfintirea pe care au primit-o, sa nu le lepede Harul sau sa piarda darul:

„Întareste-ne pre noi întru sfintenia Ta!”. Iar cum pentru aceasta e nevoie si de

conlucrarea noastra, ce trebuie sa facem? – „Toata ziua sa ne învatam dreptatea

Ta!”. Prin dreptate întelegem întelepciunea si iubirea de oameni pe care

Dumnezeu ni le-a aratat prin Sfintele Taine, dupa cum spune Sfântul Apostol

Pavel: „Nu ma rusinez de Evanghelia lui Hristos, caci printr-însa se descopera

dreptatea, lui Dumnezeu tuturor celor ce cred...217. Învatându-ne aceasta vom

putea sa pastram în noi sfintenia. Caci ea spore[te credinta în Dumnezeu,

aprinde iubirea fata de El si nu lasa sa se furiseze în suflet nimic rau.

Iata deci pentru ce spuneam mai-nainte ca, fara gândurile cuvenite

Sfintelor Taine, nu e cu putinta ca sfintenia sa se salasluiasca sau sa ramâna în

noi.218

CAPITOLUL XLII

Cei morti sunt si ei sfintiti de catre sfintele daruri, ca si cei vii?

Pe lânga cele spuse, trebuie sa cercetam si pe aceasta:

Dumnezeieasca si Sfânta Jertfa sfinteste în doua feluri: într-un fel prin

mijlocire, deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu, prin însasi aducerea lor

sfintesc atât pe cei ce le-au adus cât si pe cei pentru care s-au adus, atragând

îndurarea lui Dumnezeu fata de ei; în al doilea fel prin împartasire, întrucât ele

sunt pentru noi adevarata hrana si bautura, potrivit cuvântului Domnului 219.

Dintre aceste doua chipuri de sfintire, cel dintâi e comun si celor vii si celor

morti, caci Jertfa se aduce si pentru unii si pentru altii; celalalt este posibil numai

pentru cei vii, deoarece mortii nu mai pot sa manânce si sa bea.

Ce urmeaza de aici? Oare cei morti n-au si ei parte de sfintirea care se

dobândeste prin împartasire si ca sunt mai prejos decât cei vii în aceasta

216 Psalmul LXX (LXXI), 8 – Imnul acesta (zis a lui Serghiu), în uz general la ortodocsi, pe vremea lui

Cabasila, astazi mai e în uz numai în unele manastiri si biserici de tara la Slavi si la Romani, unde vechiul

tipic al Liturghiei s-a pastrat mai riguros. El a devenit de altfel mai mic prin faptul ca la liturghiile din

duminici si sarbatori obisnuite, poporul nu se mai împartaseste, ca odinioara.

217 Romani I, 16 (citat liber).

218 E de mirare ca Nicolae Cabasila nu pomeneste nimic despre raspunsul poporului. „Vazut-am lumina cea

adevarata...” etc. cu un foarte accentuat caracter de evhologie trinitara si euharistica (Cf. S. Salaville, tr. fr., p.

220–221).

219 Vezi mai ales Ioan VI, 53-57.

59 Nicolae Cabasila

privinta? – Ba nicidecum! Hristos Se împarte si lor, într-un chip pe care îl stie El

însusi. Si ca sa dovedim acest lucru, sa vedem care sunt conditiile sfintirii si

daca sufletele mortilor nu le au ca si cele ale viilor.

Într-adevar, care sunt conditiile sfintirii? Oare sa ai trup? Sau sa alergi pe

picioare spre Sfânta Masa? Sa primesti Sfintele în mâini si sa le introduci în

gura? Sa manânci sau sa bei? – Nicidecum! caci la multi din cei ce îndeplinesc

aceste conditii si care sau apropiat numai cu trupul de Sfintele Taine, nu le-a fost

de nici un folos, ba dimpotriva, au plecat împovarati si de mai multe pacate. Dar

care sunt atunci cauzele sfintirii, la cei ce se sfintesc? Si care sunt conditiile pe

care Hristos le cere de la noi? – Curatia sufletului, iubire de Dumnezeu, credinta,

dorirea Sfintelor Taine, râvna de a se împartasi cu Dânsele, zel fierbinte,

alergarea cu sete catre Hristos: iata virtutile care ne aduc sfintirea! Cu acestea

trebuie sa se apropie cei ce vor sa fie partasi lui Hristos; ca fara de ele e cu

neputint\! Dar toate aceste nu sunt însusiri trupesti, ci tin numai de suflet; prin

urmare nimic nu împiedica sufletele mortilor sa aiba si ele aceste virtuti, ca si ale

viilor. Daca aceste suflete sunt pregatite dupa cuviinta pentru primirea Tainelor

si daca Hristos, Sfintitorul si Savârsitorul Jertfei, voieste totdeauna sa sfinteasca

si doreste oricând sa se împarta pe Sine, atunci ce ar putea sa împiedice

împartasirea lor? – Absolut nimic!

Dar poate se va întreba cineva: daca si vreunul dintre cei vii are sufletul

împodobit cu virtutile pomenite, dar nu se apropie de Sfintele Taine dobândeste

el astfel, aceeasi sfintire? – Nu, oricine! Ci numai acela care Se gaseste, ca si

sufletele mortilor, în imposibilitatea de a se apropia cu trupurile. Asa erau, de

pilda, cei ce rataceau prin pustie, prin munti si prin pesteri sau prin vagaunile

pamântului220 si care nu puteau avea la îndemâna nici un altar si nici un preot. Pe

unii ca acestia îi sfintea Hristos Însusi, în chip nevazut. Si de unde se vede

aceasta? – Din aceea ca aveau viata într-însii; daca nu s-ar fi împartasi cu

Sfintele Taine, n-ar fi putut vietui, caci Hristos Însusi a spus: „De nu veti mânca

Trupul Fiului Omului si de nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata întru

voi!”221. Tocmai ca sa arate aceasta, multora dintre acesti Sfinti, Dumnezeu le-a

trimis îngeri care sa le aduca sfinte Daruri222.

Daca însa cineva are putinta de a se apropia de Sfânta Masa, dar nu se

apropie, nu va dobândi nicidem sfintirea sfintelor Daruri; si aceasta nu pentru ca

nu s-a apropiat, ci pentru ca i-a stat în putinta si nu s-a apropiat, de unde se vede

lamurit ca sufletul sau e lipsti de virtutile necesare pentru primirea Sfintelor

Taine. Caci ce dorinta si râvna pentru Sfânta Masa are unul care ar putea sa

alerge fara nici o greutate spre ea, dar nu voieste? Sau ce credinta în Dumnezeu

are cel ce nu se teme de amenintarea din cuvintele Domnului privitoare la cei ce

220 Cf. Evrei XI, 38.

221 Ioan VI, 53.

222 Sf. Macarie Alexandrinul (Egipteanul, sec, IV) ne informeaza ca un pustnic, cu numele de Marcu, ajunsese

la un atât de înalt grad de virtute, încât un înger îi aducea sfintele Daruri, la vremea împartasirii. – Vezi

Palladius, Istoria lausiaca, cap. 20 (Migne, P.G., t. XXXIV, col. 196-197 si 1065B).

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 60

nesocotesc Cina aceasta!223. Si cum sa credem ca iubeste Sfintele Taine cel care,

având putinta sa le primeasca, nu se osteneste sa le primeasca?

De aceea, nu-i nimic de mirare daca Hristos face parte, la Masa Sfânta, si

sufletelor eliberate de trupuri, carora El nu are sa le puna la socoteala nici o

asemenea vina. Ci mai de mirare si peste fire este când omul, supus stricaciunii,

gusta din Trupul cel fara de stricaciune; dar ca sufletul, care e substanta

nemuritoare, se împartaseste din ceea ce e nemuritor, în chipul care-i este, ce e

de mirare? Dara, deci, prin nespusa-I iubire de oameni si prin negraita-I

întelepciune, Dumnezeu a gasit cum sa se faca acel lucru minunat si peste fire

(împartasirea celor vii), de ce sa nu credem ca poate face ceea ce e firesc si

logic?

CAPITOLUIL XLIII

Sfintirea se efectueaza îndeosebi în sufletul celui ce se împartaseste

Sfintele Daruri se dau, într-adevar, prin trup, celor ce înca vietuiesc în

trup, dar ele patrund mai întâi în substanta sufletului si prin suflet trec în trup.

De aceea zice apostol Pavel: „Cel ce se lipeste de Domnul, e un singur duh cu

El”224, ca sa arate ca unirea si contopirea aceasta au loc îndeosebi în suflet. Caci

sufletul alcatuieste fiinta prin excelenta a omului; aici îsi are sfintenia dobândita

prin virtuti si prin sârguinta omeneasca, aici se afla începutul pacatului si deci

tot se simte mai întâi nevoia de vindecare prin sfintele Daruri. Toate îi vin

trupului din suflet; si cum prin gândurile cele rele, care vin din inima, se spurca

trupul225 tot de acolo i se trage sfintenia, atât cea din virtute, cât si cea din

Sfintele Taine. Unor oameni li se întâmpla boli trupesti care au la obârsie

ticalosia sufletului; tocmai aceasta voia sa arate Mântuitorul, când pentru a

vindeca pe unul care era bolnav sufleteste, adica pentru a-i libera sufletul de

pacate, i-a tamaduit trupul de neputinta226.

Prin urmare, sufletul n-are nevoie de trup pentru primirea sfintirii, ci mai

de graba trupul are nevoie de suflet. Atunci, ce câstiga în plus, din sfânta Jertfa,

sufletele care sunt în trup, fata de cele care s-au eliberat de el? – Dar si sufletele

mortilor au pe Preotul Cel Vesnic, care le da lor toate acestea si care Se împarte

si acelora dintre vii câti se împartasesc cu adevarat. Caci nu toti cei carora le da

preotul liturghisitor se împartasesc cu adevarat ci numai aceia carora le da Însusi

Hristos. Preotul împartaseste, într-adevar pe toti cei ce vin la împartasanie;

Hristos însa, numai pe cei vrednici de partasanie. De aici se vede ca savârsitorul

223 Vezi Ioan VI, 53: „Amin, amin, graiesc voua, de nu veti mânca Trupul Fiului Omului si de nu veti bea

Sângele Lui, nu veti avea viata întru voi!”

224 I Cor. VI, 17.

225 Vezi Matei XV, 11-20.

226 Vezi de ex. vindecarea slabanogului din Capernaum, Matei IX, 1 sq.: Marcu II, 3 sq. si Luca V. 17 sq.

61 Nicolae Cabasila

Tainei si sfintitorul sufletelor, atât ale viilor cât si ale mortilor, este unul si

acelasi: Mântuitorul Însusi.

Prin urmare, din cele spuse reiese ca toate câte tin de savârsirea Sfintei

Taine sunt comune si celor vii si celor morti. Caci mai întâi conditiile sfintirii

fiind virtutile sufletesti, stau în putinta si a unora si a altora; al doilea, substanta

sufletului – conditia de capentenie si proprie pentru sfintire – este identica: al

treilea, Preotul sfintitor e unul si acelasi. Un singur lucru e propriu celor ce

vietuiesc în trup si pe care cei adormiti nu-l pot face: anume, s-ar parea ca se

sfintesc si cei nevrednici de Sfintele Taine, când se împartasesc cu ele, pe când

în lumea cealalta nimeni nu poate veni la Cina daca se afla nepregatit, ci acolo

împartasirea e îngaduita numai celor vrednici. Dar aceasta putinta nu adauga

deloc celor vii la sfintire, ci dimpotriva le atrage pedeapsa cea mai grea; de

aceea e departe de a fi un avantaj pentru cei vii.

Dealtfel, pentru acelasi motiv, e vadit ca împartasirea cu sfintele Daruri a

sufletelor mortilor nu numai ca e posibil\ si ca nimic nu i se împotriveste, dar se

si impune cu necesitate. Caci daca ar exista acolo o alta desfatare si odihna

pentru suflete, ar fi o rasplata pentru cei vrednici de curatire si atunci acestia n-ar

mai avea neaparat nevoie de aceasta Masa. Acum însa, întreaga si cea mai mare

desfatare si fericire pentru cei de dincolo nu e nimic altceva decât acest potir si

aceasta Pâine, fie ca zicem rai ori sânul lui Avram, ori locuri pline de lumina si

de verdeata, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, sau chiar împaratia

cerurilor. Acestea sunt Mijlocitorul227 si Înainte-mergatorul nostru în Sfânta

Sfintelor228, singurul Conducator catre Tatal229 singurul soare al sufletelor. Este

Acela care acum se arata si se împarte celor tinuti de legaturile carnii, în felul

acesta (sacramental); precum a voit El Însusi; dar în veacul ce va sa vie va fi

vazut si se va împarti fara val, atunci când, precum zice Scriptura – Îl vom vedea

asa cum este230, când ne va strânge ca pe vulturi la stârv231, când Se va încinge

si, asezând pe ai Sai la Masa, Se va apropia si va sluji lor232, când va lumina ca

fulgerul pe norii cerului si prin El dreptii vor straluci ca soarele233. Iar cei neuniti

cu El asa cum (numai) Sfânta Masa ne poate uni, e absolut cu neputinta sa

dobândeasca odihna pe lumea cealalta sau sa primeasca acolo vreun bun oricât

de mic sau mare.

227 Evrei VI, 20.

228 Evrei VIII, 6; IX, 15; XII, 24.

229 Cf. Ioan XIV, 6; Evrei II, 10.

230 Cf. I. Cor. XIII, 12.

231 Cf. Matei XXIV, 28 si Luca XVII, 37.

232 Luca XII, 37.

233 Cf. Daniil XII, 3; Matei XIII, 43 si XXIV, 27.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 62

CAPITOLUL XLIV

Despre mijlocirea lui Hristos

Caci Hristos este Mijlocitorul prin care ne-au venit toate bunatatile date

noua de la Dumnezeu, sau, mai bine zis, pe care Dumnezeu ni le da întotdeauna.

Caci El n-a mijlocit numai o data, d\ruindu-ne toate cele pentru care a mijlocit,

pentru ca apoi sa ne paraseasca, ci mijloceste în veci, nu prin oarece cuvinte sau

prin rugaciuni, cum fac mijlocitorii (solii) de rând, ci cu fapta.

Dar cum mijloceste? – Unindu-ne cu Sine si împartasindu-ne El însusi

darurile proprii, dupa vrednicia si dupa masura curatiei fiecaruia. Si asa precum

atunci când lipseste lumina soarelui, care înlesneste vederea chiar cei care au

ochi nu pot vedea nimic, tot asa si unirea sufletelor cu Hristos trebuie sa fie

necurmata pentru ca ele sa poata trai si capata odihn\ deplina; dupa cum ochiul

nu poate sa vada fara lumina, tot asa nici sufletele nu pot vietui si nu pot avea

pace adevarata, fara Hristos. Caci El e singurul Care ne împaca cu Dumnezeu,

dându-ne pacea fara de care am ramâne tot straini lui Dumnezeu, fara de nici o

nadejde de a ne împartasi din bunatatile Lui. Asadar, daca cineva nu s-a unit

dintru început cu Hristos (prin botez), sau daca dupa ce s-a unit n-a ramas la

unire cu El, acela este tot vrajmas si nepartas la bunurile cele dumnezeiesti. Caci

ce a împacat firea omeneasca cu Dumnezeu? – Fara îndoiala, faptul ca a vazut

pe Fiul Sau facut om. Tot asa si Dumnezeu Se îndura de orice om, care poarta

chipul Unuia-Nascut si care manânca Trupul Lui si se face un duh cu El; fara de

acestea, orice om ramâne tot omul cel vechi, cel urât de Dumnezeu si neavând

nimic comun cu El.

Daca, deci, credem ca, prin rugaciunea preotilor si prin aducerea sfintelor

Daruri, se aduce sufletelor o oarecare usurare, apoi aceasta nu poate fi decât în

acelasi chip în care se poate aduce usurarea omului. Iar care e chipul de a ne

împaca cu Dumnezeu si de a nu-I fi dusmani, am spus: cum sa fim stapâniti de

Dumnezeu si sa devenim un duh cu Fiul Cel iubit, singurul întru Care Tatal a

binevoit234. Dar tocmai acesta e efectul Sfintei Împartasanii, care e comun si

celor vii si celor morti, precum am spus235.

234 Cf. Matei III, 17; Marcu 1; Luca III, 22.

235 Vezi cap. XLII.

63 Nicolae Cabasila

CAPITOLUL XLV

Sfintirea celor adormiti e mai deplina (decât a celor vii)

Ceva mai mult; sufletele dezlegate de trupuri au ceva mai prielnic pentru

sfintire decât cele ce înca traiesc în trup. Într-adevar, prin rugaciunile preotilor si

prin mijlocirea sfintelor Daruri, ele se curatesc cu adevarat si primesc iertarea

pacatelor deopotriva cu cei vii. Dar în afara de aceasta, ele nu mai pacatuiesc cu

nimic si n-adauga nici o vina noua la cele vechi, dupa cum se întâmpla cu cei

mai multi dintre vii, ci sunt fie iertate pe deplin de orice pedeapsa, fie macar

scutite pentru totdeauna de pacat. Prin urmare, ele sunt mai pregatite si mai

vrednice de partasia cu Mântuitorul, nu numai fata de cei mai multi dintre cei ce

traiesc în trup, ci si fata de ele însele dac\ ar fi în trupuri. Si tocmai faptul ca

sunt eliberate de trup, le face sa fie cu mult mai destoinice pentru împartasirea

cu Sfintele Taine, decât daca ar fi împreunate cu trupul.

Caci în cer exista locasuri multe si felurite, pentru ca sa poata fi cinstita

orice treapta de virtute si sa nu ramâna nimic nerasplatit de catre Judecatorul Cel

drept si de oameni iubitor. Astfel, Sfântul Apostol Pavel si altii ca el, care ca

niste desavârsiti, s-au învrednicit de cele mai mari cununi si au mostenit fericirea

cea mai deplina, dupa ce au fost dezlegati de trup, se bucura mult mai mult decât

în viata aceasta; tot asa si cei rânduiti într-o stare mijlocie în asemenea odihna, o

data plecati de aici, era firesc sa dobândeasca si ei ceva mai bun decât când

traiau în trup. Am aratat însa ca toata odihna sufletelor si toata rasplata virtutii

de orice treapta, nu e nimic altceva decât aceasta Pâine si acest Potir, care se

împart cu masura si unora si altora, adica si viitor si mortilor. De aceea a si

numit Domnul „cina” bucuria Sfintilor în veacul ce va sa vie236, ca sa arate ca

acolo nu e nimic altceva mai de pret decât aceasta Masa.

Iata de ce dumnezeiasca Jertfa a Euharistiei se aduce si pentru cei morti ca

si pentru cei vii; si dupa cum cei vii sunt sfintiti în doua feluri, precum am

spus237 se sfintesc si cei raposati, nefiind întru nimic mai prejos decât cei vii, ba

dimpotriva, stând oarecum chiar mai bine decât ei.

236 Vezi Luca XXII, 30.

237 Vezi cap. LXII.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 64

CAPITOLUL XLVI

Cum sunt primite sfintele daruri totdeauna de catre Dumnezeu

Mai departe, sa cercetam si aceasta.

Ca deci, dumnezeiasca Euharistie sfinteste pe toti credinciosii, se întelege

din cele spuse ca merita sa cercetam acum si daca acestia se sfintesc totdeauna

(adica la fiecare Liturghie).

Sfânta Liturghie este o aducere de daruri. Dar darurile nu sunt primite

totodeauna de catre Dumnezeu, ci sunt si unele pe care El nu le voieste ci le

refuza, din pricina pacatoseniei aducatorilor. Cazuri de acest fel sunt multe, nu

numai la cei vechi, ci si la cei ce traiesc sub Har238. De aceea sa vedem daca nu

cumva si darurile aduse la altar se slujesc uneori zadarnic si nu se sfintesc, adica

nu sunt primite dupa expresia sfintei slujbe, ca unele ce pot fi aduse câteodata si

de crestini rai, iar nu numai de buni.

Ca Dumnezeu refuza chiar darurile daca aducatorul lor e nevrednic, se

vede din predania Bisericii. Caci pe cei ce îi stie ca au savârsit pacate de moarte

ea îi opreste sa aduca daruri; chiar daca ei ar cuteza sa faca aceasta, ea nu le

primeste, ci-i respinge o data cu darurile lor. Dar Biserica nu poate cunoaste bine

pe toti cei de acest fel, caci cei mai multi sunt fatarnici; de aceea se primesc

uneori si darurile lor la Sfânta Masa. Ce se întâmpla atunci cu astfel de daruri?

Oare ramân ele neprimite de Dumnezeu si deci nesfintite deloc? – De ar fi asa,

n-am putea fi niciodata siguri daca darurile de pe Sfânta Masa sunt sfintite,

deoarece curatia celor ce le aduc este de cele mai multe ori nesigura sau cu totul

necunoscuta; prin urmare, credinciosii cuprinsi de o astfel de îndoiala,

apropiindu-se de Sfintele Taine fara nici o încredere si siguranta, nu s-ar alege

cu nici un folos. Atunci, ce sa credem?

Aducerea darurilor este îndoita: cea dintâi este când aducatorul lor le

depune în mâinile preotului, iar cea de a doua când Biserica le aduce lui

Dumnezeu. Cea dintâi e într-adevar zadarnica, daca aducatorul este pacatos,

adica nu-i aduce nici un folos pentru ca el însusi e necredincios; dar darurile prin

ele însele nu sunt neplacute lui Dumnezeu, caci orice faptura a lui Dumnezeu e

buna239. Cât despre a doua aducere, fiind savârsita de sfintii slujitori, spre slava

lui Dumnezeu si a Sfintilor, spre mântuirea a toata lumea sau pentru cerere

dreapta, nimic n-o împiedica sa fie bine primita. Caci mâinile celui ce a adus

darurile la altar n-au pângarit darurile cu nimic; în nici una din fapturile

nerationale sau dintre cele neînsufletite nu se poate încuiba necuratenia

pacatului, caci pacatul este o boala a vointei si deci pângarirea prin pacat

238 Vezi de ex. jertfa Cain (Gen. IV, 5) – Cf. si Ps. L, 8-9; Isaia I, 11-14; Amos V, 22; Mihea VI, 7; Fapte V,

10 (Anania si Safira) etc. Vezi Const. Apost. cart. IV, cap. 6-10 unde se enumera diferitele categorii de

pacatosi, ale caror daruri (ofrande) nu trebuie primite de Biserica.

239 I Tim, IV, 4.

65 Nicolae Cabasila

apartine numai fiintelor rationale. Deci, ramânând curate si fiind afierosite de

mâini curate, darurile se sfintesc si, la rândul lor, sfintesc si pe cei ce se aproprie

de ele.

Dar daca darurile aduse de cei rai sunt întotdeauna curate, pentru ce

rânduiala Bisericii nu le primeste? – Pentru ca sa faca pe aducatorii lor sa se

cutremure si sa învete mânia cea fara de margini a lui Dumnezeu pornita

împotriva lor, El care, (din pricina lor) respinge si uraste chiar si fapturile Sale

desi acestea nu sunt vinovate cu nimic; si învatând ei acestea, sa se înfricoseze si

sa se îndrepteze. Dar darurilor însesi, Dumnezeu nu le gaseste nici o vina. De

aceea, nimic nu se opune ca ele sa fie primite si sfintite, atunci când a doua

aducere e savârsita de persoane vrednice.

Si totusi, s-ar putea spune ca nu toti preotii care aduc jertfa sunt curati, ba

unii patimesc chiar de cele mai grele pacate. Iata-ne deci iarasi pusi în

încurcatura! Când se întâmpla ca amândoi aducatorii sa fie vinovati în fata lui

Dumnezeu, caci sunt si cazuri de acestea, de unde va veni puterea darurilor de a

fi sfintite si sfintitoare, placute lui Dumnezeu si primite de El? De nicaieri! Si (sar

parea), într-adevar (ca) atunci darurile nu sunt primite. Ba înca, ele sunt

totdeauna nesigure, deoarece moralitatea, atât a aducatorilor cât si a slujitorilor,

e nesigura: „Caci nimeni nu cunoaste cu adevarat cele ale omului, decât duhul

din el”240. Ar urma de aici ca nu putem avea nici o siguranta asupra sfintei Jertfe,

ci numai neîncredere si îndoiala; iar împartasirea cu Sfintele Taine nu va aduce

nici un folos credinciosilor care se împartasesc fara credinta.

Asemenea îndoieli ar putea sa aiba numai cine crede ca aducerea darurilor

depinde numai si numai de preotul liturghisitor. Dar nu e deloc asa! Ci cel ce

savârseste de fapt aceasta aducere e Harul sfintitor (caci aducerea darurilor nu

înseamna altceva decât sfintirea lor), iar preotul liturghisitor nu este decât un

slujitor al Harului. El nu aduce nimic de la sine însusi si nici nu cuteaza sa faca

sau sa rosteasca ceva din propria-i minte sau parere; ci, fie ca e vorba de gesturi,

de cuvinte sau de lucruri, el aduce înapoi lui Dumnezeu dupa rânduiala

statornicita numai ce a primit de la El. Prin urmare, darurile fiind aduse

totdeauna dupa voia lui Dumnezeu, se întelege ca Îi sunt placute si ca le

primeste totdeauna. Caci ce însemnatate are daca aducatorul (sau slujitorul) este

pacatos ca om? Pacatosenia lui nu pângareste cu nimic darurile si nici nu face

zadarnica Jertfa, asa precum nici leacul doftoricesc nu-si pierde puterea

tamaduitoare atunci când este servit de vreun profan care nu cunoaste nimic din

tainele medicinei daca acesta l-a alcatuit la porunca si întocmai dupa reteta

medicului. El vindeca nu prin nestiinta neputincioasa a celui ce administreaza, ci

prin priceprea medicului care l-a prescris. Pentru ca leacul nu primeste nimic din

nestiinta celui ce l-a servit, ci toata puterea lui se datore[te priceperii medicului.

Tot asa si aici, Harul e acela care lucreaza totul, pe când preotul este numai un

240 I. Cor. II, 11.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 66

slujitor; nici macar puterea de a sluji nu o are de la sine însusi, ci îi vine tot de la

Har. Fiindca preotia nu e altceva decât puterea de a sluji (administra) cele sfinte.

Asadar, e limpede din cele spuse, ca Darurile sfintesc toate si totdeauna

pe credinciosi, fiind totdeauna primite de Dumnezeu.

CAPITOLUL XLVII

Cât de mult (bine) sunt primite sfintele daruri

În continuare, sa vedem în ce masura sunt primite Darurile de catre

Dumnezeu.

Ce înseamna, omeneste vorbind, a primi un dar? Când zicem ca darurile

sunt primite? Oare atunci când le luam în mâini si le strângem la piept? –

Nicidecum! Caci pe multe din ele nici nu le-am putea purta sau lua în brate, ca

de pilda atunci când darul e o casa, o bucata de pamânt, sau altceva de acestea.

Atunci ce înseamna, în general, a primi daruri? – A le aseza între ale tale, a ti le

însusi: atunci se numesc ele primite. Dar Dumnezeu îsi însuseste darurile noastre

în asa fel încât le preface chiar în Trupul si Sângele Fiului Sau Unul-Nascut. Si

cum noi nu putem afla cu mintea nimic care sa fie deopotriva acestei

împroprieri, nu se poate masura nici cât de mult sunt primite sfintele Daruri de

catre Dumnezeu.

Cât de mult pretuie[te primitorul ceea ce i s-a dat, se vede si din valoarea

contradarului pe care îl da în schimb. Si care este darul pe care-l primim noi în

schimb? – Este tot Trupul si Sângele lui Hristos Însusi. Caci Dumnezeu, primind

pâinea si vinul nostru, ne da în schimb chiar pe Fiul Sau. Si de unde se vede ca

sfântul Trup si Sânge ni se dau de catre Dumnezeu, ca daruri, în schimbul celor

aduse de noi? – Din cele ce ne spune chiar Acela care a fost îmbracat cu acest

Trup si Sânge: „Luati...”241 a zis El. Asa se arata darul; cu acest cuvânt se

exprima si cine da si cine primeste si ceea ce se da. Caci mai exista un alt chip

de a primi ceva si anume atunci când primim, pentru pastrare un lucru de care navem

voie sa ne folosim. Dar pentru ca sa nu credem ca e vorba de asa ceva, ci

ca sa fim siguri ca darul e chiar al nostru, Domnul ne-a poruncit sa ne si folosim

de el, zicând: „Mâncati...».

Iata cât de bine si de mult sunt primite Darurile noastre de catre

Dumnezeu. De aceea, ele sfintesc totdeauna toate sufletele credinciosilor, atât

ale viilor si ale mortilor care sunt nedesavârsiti si mai au înca nevoie de sfintire.

Caci Sfintii, adica cei desavârsiti, cu îngerii împreuna-sezatori si trecuti de mult

în rândul ierarhiei ceresti, nu mai au nevoie de ajutorul ierahiei pamântesti.

241 Matei XXVI, 26 si locurile paralele.

67 Nicolae Cabasila

CAPITOLUL XLVIII

De ce prin aceste daruri cinstim si veneram si pe sfinti

În legatura cu aceasta, sa cercetam cele ce urmeaza.

Daca sfintele Daruri pe de o parte sunt aduse lui Dumnezeu, iar pe de alta

sfintesc pe cei ce au trebuinta de sfintire, de ce credem ca, prin aducerea lor,

cinstim si pe cei deja sfintiti si întru totul desavârsiti (adica Sfinti)? Si de ce,

atunci când îi chemam într-ajutor, rugându-ne lor pentru vreun lucru, le

fagaduim Liturghia acestor Daruri, ca si cum am vrea sa le închinam lor sau sa

le aducem pentru ei, ca sa-i îmbunam? – Pentru ca, dupa cum am spus mai

înainte, aducerea Darurilor are si alt rost, potrivit caruia Darurile devin ale

Sfintilor atunci când ele sunt aduse lui Dumnezeu ca multumire pentru slava cu

care El i-a slavit si pentru desavârsirea cu care i-a fericit. Darurile sunt întradevar,

ale lui Dumnezeu, ca unele ce sunt aduse Lui; ele sunt si ale

credinciosilor care au nevoie de ajutor, ca unele ce sunt ajutatoare; dar totodata

sunt si ale Sfintilor, deoarece sunt aduse lui Dumnezeu din pricina lor.

Într-adevar, darul harazit mie este al meu, oricare ar fi primitorul (chiar

daca îl primeste altul). Caci nu toate darurile le primim chiar în mâinile noastre,

ci pe unele le primim si prin prieteni, prin ai casei, sau, într-un cuvânt, prin orice

persoana careia daruitorul le încredinteaza, ca sa ne faca placere. De aceea

Mântuitorul zice ca El însusi e Acela Care primeste când dam ceva saracilor242,

pentru ca cei ce dau de pomana la sarmani, pentru Domnul fac aceasta.

Asemenea si Sfintii primesc Darurile noastre, pentru ca datorita lor se aduc lui

Dumnezeu; adica dupa cum pomana la saraci se face din iubirea pentru Hristos,

tot asa si aducerea Darurilor se face din iubirea pentru Sfinti. Deoarece îi iubim

peste masura de mult, noi socotim bunurile lor ca ale noastre si ne bucuram

împreuna cu ei de fericirea lor, ca si cum noi însine am fi partasi ai acestei

fericiri. Bucurându-ne astfel pentru bunatatile ce le-a dat lor Domnul, multumim

Datatorului sa-i aducem daruri în semn de recunostinta.

Dar Sfintii primesc Darurile, nu numai pentru ca aducerea Darurilor se

face din iubire pentru ei, ci si pentru ca ei se bucura si se veselesc foarte, când

noi aducem lui Dumnezeu multumire si slava prin aceste Daruri. Caci, dupa cum

cel mai greu pacat al nelegiuitilor e ca, din pricina lor, Dumnezeu e hulit între

neamuri243, tot asa cea mai mare bucurie si dorint\ a Sfintilor este ca, printr-însii

sa fie slavit Dumnezeu. Pentru aceasta s-au nevoit fara încetare cât au trait în

trup si tot aceasta le este îndeletnicirea necurmata, pricina de desfatare si cea

mai mare fericire dupa ce s-au mutat de pe pamânt la cer. Caci daca petrecem

multumind necontenit lui Dumnezeu si facând toate numai spre slava Lui244

chiar si atunci când abia nadajduim la aceasta fericire, cu atât mai mult acum,

242 Matei XXV, 40.

243 Vezi Iezechil XXXVI, 20-30 si Rom. II, 24.

244 Cf. I. tes. V, 18.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 68

când recunostinta le e cu mult mai mare, când sunt deja desavârsiti, când nu mai

nadajduiesc bunurile ci simt darnicia lui Dumnezeu chiar în chip nemijlocit, cînd

au ajuns luminatori ca soarele245 din simpli pamânteni ce erau, fii mariti si

mosteni ai împaratiei cerurilor din robi netrebnici, mijlocitori (ocrotitori) ai

nostri, din pârâti vinovati, prin trecerea pe care o au înaintea Judecatorului!

Asa se face ca Sfintii nu se mai satura slavind pe Dumnezeu si li se pare

ca singuri nu-I multumesc deajuns; de aceea ei doresc ca toti îngerii si oamenii

sa ia parte la imnul lor de lauda, pentru ca datoria lor de recunostinta sa fie

platit\ lui Dumnezeu într-un chip mai vrednic de maretia Lui, fiind ea sporita

prin înmultirea laudatorilor.

Marturii pentru aceasta sunt sfintii tineri cei dimpreuna cu Azaria care au

iesit nevatamati din cuptorul cel de foc246; simtindu-se datori sa aduca multumire

Izbavitorului lor si sa-L laude pentru minunea pe care o facuse cu ei, nu s-au

multumit s\ cânte numai ei singuri si au socotit ca glasul lor nu e deajuns pentru

aceasta; ei chemau într-ajutor pe îngeri, pe tot neamul omenesc si chiar cerul cu

soarele si cu stelele, pamântul, muntii si toate lucrurile necuvântatoare si

neînsufletite, cu un cuvânt toata faptura247. Iata cât de mare era râvna Sfintilor de

a lauda pe Dumnezeu înca de pe când traiau pe pamând si deci cu atât mai mult

acum, când sunt eliberati de trup.

De aceea, daca cineva, aducându-si aminte de Sfinti, de cinstea, de

fericirea si de slava lor, lauda pe Dumnezeu, Cel ce i-a încununat pe dânsii,

acela le pricinuieste bucuria si desfatarea cea mai curata decât toate bucuriile,

mai cu seama atunci când lauda pe Dumnezeu nu numai prin simple cuvinte, ci

aducându-I si daruri si multumire si înca niste daruri care-I plac asa de mult si

care sunt pretuite cu cea mai înalta cinste. Caci atunci, Mântuitorul Însusi,

primind Darurile noastre cu bunavointa, ne da în schimb mult mai mult decât se

cuvine248, adica chiar Trupul si Sângele Sau; iar Sfintii bucurându-se de Daruri

mai mult decât de orice alt lucru cu care i-am putea cinsti pe ei, se ofera cu totul

sa ne dea ajutorul lor la orice nevoie avem. Caci ei imita întru toate pe Stapânul

lor.

CAPITOLUL XLIX

Împotriva celor care pretind ca pomenirea sfintilor la liturghie ar fi o

rugaciune a preotului catre Dumnezeu, pentru dânsii

Dar în aceasta privint\ unii au cazut în ratacire, socotind ca pomenirea

Sfintilor (la Liturghie) ar însemna o rugaciune catre Dumnezeu pentru dânsii, iar

245 Cf. Daniil XII, 3; Matei XIII, 43.

246 Vezi Daniil III.

247 Vezi Cântarea (apocrifa) a celor trei tineri, 43 sq.

248 literal = peste orice cult legal (yper pasan nomikhn lateian).

69 Nicolae Cabasila

nu o aducere de multumire249. Eu nu stiu de unde au luat ei motive pentru astfel

de pareri. Caci nici logica lucrurilor si nici cuvintele din acest loc al Liturghiei

nu-i îndreptatesc sa creada asa ceva.

Ca (mai întâi, firea lucrurilor (logica) e departe de a îngadui o asemenea

parere, se vede de acolo ca, daca Biserica s-ar ruga pentru Sfinti, ar trebui sa

ceara pentru ei aceleasi lucruri pentru care se roaga de obicei. Or, ce cere ea

pentru cei adormiti? – Iertarea pacatelor, mostenirea împaratiei (cerurilor) si

odihna în sânul lui Avraam, dimpreuna cu Sfintii cei desavârsiti. Acestea

alcatuiesc obiectul rugaciunii Bisericii; în afara de acestea, ea nu cere nimic

altceva pentru cei raposati. La aceasta se margineste în general rugaciunea

noastra de cerere catre Dumnezeu. Pentru ca nu orice ar dori cineva, poate sa si

ceara în rugaciune, ci exista si o lege si o limita peste care nu putem trece. Caci

„noi nu stim sa ne rugam cum se cuvine, zice Sfânta Scriptura, ci însusi Duhul

mijloceste pentru noi...250, adica ne învata ce trebuie sa cerem când ne rugam.

Asa au înteles si Învatatorii Bisericii. Cerceteaza, deci, toate tainele si toate

sfintele slujbe si vei gasi ca Biserica nu cere nimic altceva în afara de cele de

mai sus.

Prin urmare, (daca preotii s-ar ruga pentru Sfinti), ar înseamna ca ei cer de

la Dumnezeu iertarea pacatelor pentru cei nevinovati, ca pentru niste vinovati ce

s-ar afla înca sub osânda; ar cere odihna împreuna cu Sfintii, ca pentru unii înca

nesfintiti – si desavârsirea, ca pentru unii înca nedesavârsiti, desi Sfintii sunt

desavârsiti.

Asadar, cei ce cred astfel de lucruri, gresesc si într-un caz si într-altul.

Caci ori recunosc fericirea si desavârsirea Sfintilor si atunci au pofta sa

glumeasca de buna voie cu Dumnezeu si sa însire pe nerasuflate o rugaciune

zadarnica pentru Sfinti, ceea ce s-ar ierta mai degraba unor oameni care-si bat

joc de lucrurile dumnezeiesti decât unor preoti; ori se roaga cu toata seriozitatea

crezând ca într-adevar ar aduce vreun folos Sfintilor, dar atunci tagaduiesc slava

acestora, ceea ce înseamna ca-i hulim nu numai pe dânsii ci si pe Dumnezeu

Însusi, Care nu Si-a tinut fagaduielile; caci El a fagaduit ca-i va slavi si ca le va

face parte de împaratia cerurilor251. Sau, mai bine zis, si una si alta sunt o vadit\

blasfemie: cea din urma ca a unora care se poarta ca si tagaduitorii; caci ei stiu

ca Sfintii sunt fericiti si asezati în rândul fiilor si ai mostenitorilor împaratiei,

totusi îi trateaza ca si cum ar fi nerasplatiti, lipsiti de slava si supusi osândei,

pretinzând ca se roaga pentru dânsii.

Iata, deci, cum însasi ratiunea sau firea lucrurilor ne dovedeste cât de

absurda este parerea ca Jertfa adusa de Biserica lui Dumnezeu ar fi o rugaciune

de cerere pentru Sfinti.

249 O astfel de parere exprimase, între altii, episcopul Teodor al Andidelor (sec. XI-XII), în comentariul sau

liturgic, intitulat Proqewpia kefalaiwdhs..., cap. 27-29 (Migne, 208 Romani VIII, 26).

250 Romani VIII, 26.

251 Cf. Ioan XIV, 3; XVII, 24; I Tes. IV, 17; II. Tes. II. 14 etc.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 70

(În al doilea rând), sa vedem si însesi cuvintele Sfintei Liturghii: „Înca

aducem Tie aceasta slujba cuvântatoare pentru cei adormiti întru credinta:

stramosii, patriarhii, profetii, apostolii, propovaduitorii, evanghelistii, mucenicii,

marturisitorii, pustnicii si pentru tot duhul ce s-a savârsit întru buna credinta; mai

ales pentru Preasfânta curata, preabinecuvântata, slavita Stapâna noastra de

Dumnezeu Nascatoare si pururea Fecioara Maria, pentru Sfântul Ioan Proorocul

si Botezatorul si Înainte-Mergatorul, pentru Sfintii si întru tot laudatii Apostoli si

pentru toti sfintii, pentru ale caror rugaciuni cerceteaza-ne pe noi, Dumnezeule.

Adu-Ti aminte de toti cei adormiti întru n\dejdea învierii si a vietii celei de veci

si-i odihneste acolo unde straluceste lumina fetei Tale”.

Acestea sunt cuvintele (prin care pomenim pe Sfinti); în ele nu se

cuprinde nici o cerere catre Dumnezeu pentru dânsii, iar preotul nu se roaga

pentru nimic din cele obisnuite. Când pomeneste pe ceilalti credinciosi adormiti,

el adauga îndata rugaciunea de cerere pentru ei, zicând: „... Odihneste-i acolo

unde straluceste lumina fetei Tale!”. Cu totul dimpotriva este însa cu Sfintii:

pentru dânsii preotul nu face nici o mijlocire, ci mai degraba îi înfatiseaza ca

mijlocitori ai nostri. Caci dupa ce îi pomeneste, însirându-i pe cete, adauga: „Cu

(pentru) ale caror rugaciuni (mijlociri), cerceteaza-ne pe noi Dumnezeule!”. Dar

ceea ce dovedeste, mai degraba decât orice, ca aceste cuvinte nu trebuie întelese

ca o rugaciune sau o cerere pentru Sfinti, ci ca o multumire, e faptul ca, în

aceasta lista, este asezata si Maica Domnului; or, aceea care este mai presus de

orice mijlocire nu numai a ierarhiei omenesti, ci si a celei îngeresti – ca una ce

este fara de asemanare mai sfânta decât netrupestile puteri de sus, – n-ar fi fost

numarat\ `n ceata celor care au nevoie de mijlocirea noastra.

Dar – vor raspunde potrivnicii nostri – savârsitorul acestei sfinte

Jertfe este Hristos Însusi: ce ar fi deci de mirare daca El ar mijloci si

pentru Sfinti si chiar pentru Maica Sa?

Însa acest raspuns n-are nici un temei. Caci nu acesta e chipul în

care mijloceste Hristos. El S-a facut, într-adevar, mijlocitor între

Dumnezeu si oameni, dar nu prin cuvinte sau prin rugaciuni, ci prin

propria Sa persoana: ca unul Care a fost si Dumnezeu si om, El a unit pe

Dumnezeu cu oamenii facându-Se pe Sine Însusi hotar comun între cele

doua firi252.

A socoti însa ca Hristos mijloceste totdeauna prin rugaciunile Sfintei

Liturghii, este un lucru plin de toata hula si nebunia. Caci desi El Însusi e

savârsitorul sfintei Jertfe, totusi nu trebuie sa punem în seama Lui toate cele ce

se fac si se rostesc într-însa. E adevarat ca El însusi este Acela Care împlineste

obiectul principal cât si scopul Liturghiei, adica sfintirea darurilor si sfintirea

credinciosilor: dar rugaciunile, invocatiile si cererile pentru acestea sunt ale

preotului. Cele dintâi apartin Stapânului, celelalte sunt ale robului. Preotul se

252 Cf. „Despre viata în Hristos”, cartea III, col. 572 AB, unde aceasta idee e dezvoltata mai pe larg.

71 Nicolae Cabasila

roaga, iar Hristos împlineste rugaciunile; Mântuitorul da, iar preotul multumeste

pentru cele date; preotul ofera darurile noastre, iar Domnul le primeste. Si

Domnul aduce daruri lui Dumnezeu Tatal, dar El se aduce pe Sine, odata cu

darurile noastre, când acestea au devenit El Însusi, adica atunci când s-au

prefacut în Trupul si Sângele Lui. iar pentru ca Se ofera pe Sine, pentru aceasta

zicem ca El este Cel ce aduce, si Cel ce Se aduce si Cel ce primeste253: aduce si

primeste ca Dumnezeu si Se aduce ca om. Preotul aduce darurile, iar Domnul

primeste, pe când ele sunt înca pâine si vin. Si cum le primeste? – Sfintindu-le,

prefacându-le în Trupul si Sângele Sau; caci a primi înseamna a-si însusi (a-si

împropria), dupa cum am spus254. Acesta e chipul în care Hristos savârseste

aceasta sfânta slujba; în aceasta consta sacerdotiul Lui.

Iar cine îsi închipuie ca nu numai cele spuse pâna aici, ci si toate cuvintele

rugaciunilor din Sfânta Liturghie – sau macar o parte din ele – ar fi tot ale lui

Hristos, unul ca acela nu se deosebeste prin nimic de nelegiuitii care au cutezat

sa înjoseasca slava Mântuitorului. Sa citim în întregime si vom vedea ca absolut

toate cuvintele din ele sunt graiuri ale unor robi; sa citim si cuvintele în care sunt

pomeniti Sfintii si pe care potrivnicii nostri cuteaza sa le atribuie lui Hristos, si

vom vedea ca ele nu cuprind nimic care ne-ar face sa credem ca vorbeste Fiul

Cel de o slava cu Tatal, ci toate sunt rugi ale unor servi. Caci, mai întâi, nu se

aduce multumire ca din partea unui singur ins, ci din partea a tot poporul;

credinciosii multumesc ca niste pacatosi pe care Dumnezeu, cu a Sa iubire de

oameni, nu-i trece cu vederea. Iar multumirea e adusa nu numai Tatalui, ci si

Fiului si Sfântului Duh. Ei pomenesc si pe Maica Domnului – ca niste robi pe o

stapâna – rugându-se ca, prin mijlocirea ei si a Sfintilor, sa dobândeasca

cercetarea si purtarea de grija a lui Dumnezeu. Dar ce au acestea comun cu Unul

Domn, Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu, Cel ce este fara de pacat si Stapân al

tuturor?

„Multumim Tie si Unuia-Nascut Fiului Tau...”, zice preotul. (Daca

acestea ar fi cuvintele lui Hristos), ar însemna ca Hristos multume[te Fiului

Unul-Nascut, al lui Dumnezeu! Si iata, ar fi atunci doi dumnezei, ca în eresul lui

Nestorie. Asa ca ar fi o nelegiuire si o nebunie sa credem ca Hristos mijloceste

pentru Sfinti si sa-I punem în seama o astfel de interventie si mijlocire. Am

aratat însa ca nici preotii255 nu fac asa ceva. Ramâne deci stabilit ca aceste

cuvinte nu trebuiesc întelese ca o cerere, ci ca o multumire.

253 „... Caci Tu esti Cel ce aduci si Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te împarti, Hristoase, Dumnezeul

nostru...” (vezi Rugaciunea din timpul Heruvicului, în Liturghier).

254 Vezi cap. XLVII.

255 În textul original din ed. Migne (col. 480A) = twn ierwn, în loc de ierewn (probabil greseala de tipar, sau

chiar de transcriere, daca exista si în ms.). Salacille, în trad. sa fr. (p. 270) luând de buna deductia din col.

grec. de mai sus, traduce fortat: „... telle n’est point la penseé des formules sacrées ...” Noi am preferat trad.

lui Hevet din col. latina paralela la locul respectiv (haec ne esse uidem sacerdotum) care ni se pare mai logica

si mai în concordanta cu textul.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 72

Bine! – raspund potrivnicii nostri – dar nu ne lasa forma (expresia) care

indica limpede cererea. Caci prepozitia pentru (uper) aceasta vrea sa însemne.

Ba nicidecum! Aceasta prepozitie nu arata totdeauna numai rugaciunea de

cerere; caci de ea ne folosim nu numai când ne rugam, ci si când multumim.

Lucrul acesta se vede în multe cazuri si chiar în rugaciunea amintita care spune:

„Pentru (uper) toate acestea, multumim Tie si Unuia-Nascut Fiului Tau si

Duhului Tau Celui Sfânt, pentru toate câte stim si câte nu stim... si pentru slujba

aceasta pe care ai binevoit sa o primesti din mâinile noastre...” Vezi ca „pentru”

(uper) se întrebuinteaza si când aducem multumire?

Si iata ca n-a mai ramas în picioare nici o dovada în sprijinul acestei

rataciri. Prin urmare, pomenirea Sfintilor nu poate fi înteleasa nicidecum ca o

rugaciune de cerere. Iar daca nu este de cerere, trebuie sa fie euharistica, adica

de multumire. Caci nu poate fi decât una din doua: ori de cerere, ori de

multumire, deoarece numai în aceste doua feluri amintim lui Dumnezeu de

bunurile ce primim de la Dânsul: ori ca sa le primim, ori pentru ca le-am primit.

În primul caz îl rugam sa ni le dea, în al doilea îi multumim ca ni le-a dat.

O dovada este si faptul ca desavârsirea Sfintilor este cel mai mare dintre

darurile facute de Dumnezeu oamenilor; de aceea nu e nepotrivit ca Biserica sa-I

aduca multumiri pentru dânsii. Dar ce zic eu ca desavârsirea Sfintilor este cel

mai de pret dintre darurile lui Dumnezeu? Ci, mai bine zis, este tot darul lui

Dumnezeu. Caci cetele Sfintilor alcatuiesc culmea si cununa tuturor bunatatilor

harazite neamului nostru. De aceea s-a zidit cerul si pamântul si toata lumea

vazuta: de aceea exista raiul, de aceea au trait Proorocii, de aceea S-a întrupat

Însusi Dumnezeu si de aceea Cuvântul lui Dumnezeu, faptele, patimile si

moartea Lui: pentru ca oamenii sa fie trecuti de pe pamânt la cer256 si sa ajunga

mostenitori ai împaratiei celei de acolo.

Daca deci în Liturghie exista cu adevarat o euharistie (multumire) si daca

sfintele Daruri sunt deopotriva de multumire ca si de cerere, înseamna – negresit

– ca obârsia si motivul de capetenie al mul]umirii noastre sunt însisi Sfintii cei

desavârsiti. Caci în general, care este cauza multumirii noastre? Nu faptul ca am

dobândit ceea ce am cerut? Si ce cere Biserica de la Dumnezeu? – Ceea ce i s-a

poruncit sa ceara, adica împaratia Lui257, ca s-o mosteneasca credinciosii si sa

ajunga sfinti, dupa cum sfânt e Cel Care i-a chemat258. Dar daca pe acestea le

cere lui Dumnezeu când se roaga, urmeaza ca tot pentru ele îi si multumeste.

Astfel, daca se roaga ca fiii ei sa se desavârseasca în sfintenie, trebuie ca, pentru

Sfintii care s-au desavârsit, sa multumeasca Celui ce i-a desavârsit.

Din pricina multumirii pe care o aducem pentru Sfinti, aceasta slujba se si

numeste Euharistie (multumire). Caci cu toate ca în cursul ei pomenim si de alte

256 Cf. Sfântul Ioan Damaschinul, Canonul Pastilor, peasna I, irmos: „... Ca din moarte la viata si de pe pamânt

la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi”.

257 Vezi Matei VI, 33.

258 Cf. mai ales I Petru I, 15-16.

73 Nicolae Cabasila

multe lucruri, totusi, Sfintii sunt cununa tuturora si pentru ei le cerem pe toate;

de aceea, atunci când multumim pentru ele, multumim pentru desavârsirea

Sfintilor. Dupa cum tot ce a facut Mântuitorul a avut ca scop ultim sa întemeieze

ceata Sfintilor, tot asa si Biserica, atunci când Îl lauda pe Dânsul pentru tot ce a

facut, Îl lauda având în vedere ceata Sfintilor. Pentru aceasta atunci când

Mântuitorul a întemeiat aceasta taina, a întemeiat-o multumind Tatalui, pentru

ca printr-însa El trebuia sa ne deschida cerul si sa strânga acolo aceasta adunare

a celor întâi nascuti.

Imitând pe Domnul, Biserica aduce Jertfa nu numai pentru a cere ci si

pentru a multumi, ceea ce se vede din multe locuri, dar mai ales din rugaciunea

în care se exprima oarecum scopul sfintei slujbe. Anume, dupa ce istoriseste

toate câte a facut Dumnezeu pentru noi, multumind pentru ele, si dupa ce la

urma aminteste de întruparea Domnului, de întemeierea Tainei si cum ne-a

poruncit ca si noi sa facem aceasta (întru pomenirea Sa), adauga: „Aducându-ne

aminte, asadar, de aceasta porunca mântuitoare si de toate cele ce s-au facut

pentru noi: de Cruce...” si de celelalte, pe care le enumeram, apoi continua: „Ale

Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate”. Vezi? Zice ca aducem

aceste daruri pentru ca ne aducem aminte de binefacerile primite. Dar a cinsti cu

daruri pe un binefacator, pentru cele ce el ne-a dat, înseamna a-i multumi.

Apoi, talmacind si mai lamurit multumirea, (poporul) cânta: Aducând

Jertfa aceasta, „pre Tine Te laudam, pre Tine Te binecuvântam, Tie-Ti

multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeul nostru!” Cu alte cuvinte,

scopul Jertfei este: a lauda pe Dumnezeu sau a-I multumi si în acelasi timp a-L

ruga, adica ea este si de multumire si de cerere, precum am spus de la început259.

Facem aceasta – vrea sa spuna Biserica – pentru ca ne aducem aminte de doua

lucruri: întâi de porunca pe care ne-a dat-o când a zis: „Aceasta sa faceti întru

pomenirea Mea”, si al doilea, de toate cele ce a facut pentru noi. Într-adevar,

amintirea binefacerilor primite ne îndeamna în chip firesc sa fim recunoscatori si

sa dam si noi ceva în întregime; celui ce ni s-a facut noua astfel pricina a

nenumarate daruri. Iar amintirea poruncii, pe care ne-a dat-o Mântuitorul, ne

învata chiar si cum sa ne aratam recunostinta, adica ce anume daruri trebuie sa

aducem.

Îti aducem aceeasi jertfa pe care Ti-a adus-o si Fiul Tau Unul-Nascut, ca

unui Dumnezeu si Parinte; iar aducând-o, Îti multumim, pentru ca si El Ti-a

multumit când Ti-a adus jertfa si pentru ca nimic din cele ce-Ti aducem nu e al

nostru. Caci (mai întâi), darurile nu sunt lucrurile noastre – ci ale Tale, Facatorul

tuturor; si (al doilea), nici aceasta forma de adorare nu e o nascocire a noastra;

noi n-am dorit-o si n-am fost împinsi spre ea din propriul nostru îndemn, ci tot

Tu, prin Fiul Tau Unul-Nascut, ne-ai insuflat-o si ne-ai îndemnat sa o savârsim.

De aceea, darurile pe care Ti le aducem, dintr-ale Tale ni le-ai dat noua, ale Tale

sunt întru toate si pentru toate (câte ai facut noua).

259 Vezi cap. X [i XXXIII.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 74

Prin urmare, chiar si pentru Jertfa de multumire datoram, înca o data,

multumire lui Dumnezeu, fiindca nimic din ea nu e al nostru, ci e pe de-a-ntregul

un dar al Lui; însusi faptul ca o voim si ca o savârsim, tot El îl lucreaza în noi,

precum zice dumnezeiescul Apostol260. De aceea se si afla scris în Sfânta

Liturghie: „Multumim Tie si pentru slujba aceasta, pe care ai binevoit a o primi

din mâinile noastre...”

Iata deci dovezile care ne arata ca pomenirea Sfintilor la Liturghie nu este

o cerere catre Dumnezeu pentru dânsii, ci o multumire.

CAPITOLUL L

De câte ori se face pomenirea sfintilor în liturghie

si care e deosebirea dintre ele

Sa vedem acum de câte ori si unde anume se face aceasta pomenire în

Liturghie.

Ea are loc de doua ori: odata la proscomidie, când se afierosesc darurile,

si a doua oara când acestea sunt jertfite. Caci, dupa cum am spus mai-nainte261,

aducerea darurilor e îndoita: întâi ca o simpla aducere de daruri si de prinoase,

apoi ca o aducere de jertfa. De aceea trebuia ca si cei pentru care se aduc

darurile sa fie pomeniti atât la cea dintâi cât si la cea de a doua aducere.

Astfel, la cea dintâi, preotul zice: „Întru pomenirea (amintirea) Domnului

si Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos”; iar a doua: „Aducându-ne

deci aminte de cele ce s-au facut pentru noi, de Cruce...” si de celelalte, pe care

Hristos le-a îndurat pentru noi. Caci pomenirea Domnului de la proscomidie

corespunde cu amintirea Crucii si a celorlalte fapte care au urmat Crucii, de la

sfintirea darurilor. Adica aici preotul pomeneste pe Mântuitorul nu ca pe un

facator de minuni, ci ca pe Cel rastignit si mort, asa precum s-a aratat pe larg, în

acel loc262.

Apoi, la cea dintâi aducere, preotul zice: „Întru slava Preasfintei

Nascatoare de Dumnezeu, întru cinstea sfintilor...” etc.; iar la a doua: „Pentru

toti sfintii..., mai ales pentru Preasfânta... etc.”. Deci, dupa cum la proscomidie a

aratat întâietatea Maicii Domnului, asezând-o înaintea tuturor celorlalti sfinti, tot

asa si la sfintirea Darurilor, desi o pomeneste în urma altor sfinti, totusi pune

înainte cuvintele „mai ales”. De asemenea, atât la prima cât si la a doua aducere,

dupa ce a pomenit, Biserica pomeneste si pe credinciosii vii si morti, pentru care

ea se roaga si care au trebuinta de îndurare dumnezeiasca.

Este însa o deosebire între cele doua pomeniri. Anume, la sfintirea

Darurilor, preotul arata, prin cuvinte, actul de aducere, zicând: „Aducem Tie

260 Filip II, 13.

261 Vezi cap. XLVI.

262 Vezi cap. VII.

75 Nicolae Cabasila

aceasta slujba cuvântatoare...”. La care cuvinte adauga motivele aducerii,

asezând înaintea lor pomenirea patimilor Mântuitorului, iar dupa ele pomenirea

sfintilor. La prima aducere, dimpotriva, preotul arata doar pentru cine se aduce,

zicând: „Întru pomenirea Domnului, întru slava Preasfintei Nascatoare...” etc.,

adica pomenind atât pe sfintii pentru care aduce multumiri, cât si pe credinciosii

pentru care se roaga. Si care e motivul (pentru care nu spune ca aduce)? – Pentru

ca aici liturghisitorul arata chiar în fapt (prin act) ca aduce daruri. – Caci el

afieroseste lui Dumnezeu (Agnetul si miridele) chiar taindu-le din pâine si, de

aceea, nu mai e nevoie s-o arate si prin cuvinte. Dar la cea de a doua aducere,

noi nu-l vedem pe preot facând ceva. Aducerea se savârseste, într-adevar, dar se

savârseste în chip nevazut, caci Harul efectueaza Jertfa în chip tainic, prin

rugaciunile sfintitoare ale preotului.

De aceea era nevoie de cuvinte care sa exprime aducerea cea nevazuta.

CAPITOLUL LI

Pentru ce preotul numeste jertfa „slujba cuvântatoare”

De aceea se si numeste Jertfa si „slujba cuvântatoare”, pentru ca preotul

nu face nici o lucrare fizica, ci desavârseste aducerea darurilor slujindu-se numai

de cuvinte sfintitoare. Cea dintâi aducere este un lucru posibil omului si, de

aceea, fiind savârsita de preot, ea s-ar putea numi o „slujba lucratoare” (activa),

însa pe cea de a doua, adica prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si Sânge

– care constituie Jertfa si care este mai presus de puterea omeneasca – o

împlineste Harul, pe când preotul doar se roaga. Deci, cu toate ca Jertfa este,

într-adevar, o lucrare reala dar, cum preotul conlucreaza la împlinirea ei nu prin

fapta, ci numai prin cuvintele rugaciunii, pe drept cuvânt zice el ca nu aduce

darurile în chip activ, ci ca savârseste o „slujba cuvântatoare”.

CAPITOLUL LII

Pentru ce sfânta jertfa se numeste numai „Euharistie”?

Si întrebarea aceasta e vrednica de cercetare. Anume, daca sfânta Jertfa se

aduce si ca multumire si în chip de cerere, atunci de ce se numeste Euharistie

(adica multumire), iar nu si una si alta?

(Se numeste asa) dupa ceea ce e mai mult, adica: sunt mai multe motivele

de multumire decât cele de cerere. Caci, lucrurile pe care le-am primit de la

Dumnezeu, sunt mai multe decât cele ce ne lipsesc. Aceste din urma sunt o

parte, pe când celelalte sunt totul; adica, cele ce ne rugam sa primim nu sunt

decât o parte din cele ce am primit. Caci din partea Sa, Dumnezeu ne-a dat totul,

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 76

încât n-a ramas nici un lucru pe care sa nu ni-l fi dat. Numai ca, pe unele nu mai

avem timpul sa le dobândim, cum sunt: nestricaciunea trupului, nemurirea

sufletului sau împaratia cerurilor; pe altele, desi le primim, nu le pastram, ca, de

pilda, iertarea pacatelor si celelalte daruri harazite noua prin Sfintele Taine; iar

pe altele, ca pacea, sanatatea si avutia, pentru ca le-am folosit rau, le-am pierdut,

ca sa nu devenim si mai rai, facând din ele mijloace de desfatare si de

stricaciune; sau uneori ni se iau, pentru ca sa ni se dea înapoi, ca lui Iov, bunuri

mai mari si mai de pret (în locul celor trecatoare)263. Prin urmare, Dumnezeu nu

ne-a lasat nici un motiv ca sa-I mai cerem ceva, pe când pentru a-I multumi

avem toate motivele; noi însa ne pricinuim singuri lipsa, prin nesocotinta noastra

si (de aceea) avem nevoie sa cerem.

Într-adevar, sa vedem ce lucruri cerem când ne rugam? Iertarea pacatelor?

Dar am primit-o cu prisosinta si înca fara nici o osteneala din partea noastra, prin

Sfântul Botez. Atunci, de ce o mai cerem din nou? – Fiindca din pricina

pacatelor, ne-am facut din nou vinovati. Si a cui e vina? A noastra însine. Prin

urmare, noi singuri suntem pricina cererii (pentru iertarea pacatelor).

Ne rugam apoi sa mostenim împaratia cerurilor? Dar si aceasta mostenire

ni s-a dat o data, pentru ca am ajuns fii ai lui Dumnezeu Însusi, Cel ce

stapâneste împaratia. Caci cine e mostenitor, daca nu fiul? Si e ceva din bunurile

pamântesti, care sa nu ramâna mostenitorului?264 – Nimic! Atunci, de ce mai

cerem ceea ce ni s-a dat o data? – Pentru ca am facut lucruri neîngaduite unor fii,

dupa ce fuseseram nascuti din Dumnezeu si înaltati la acea vrednicie: din fii, am

redevenit robi nemernici si, de aceea, ne rugam ca pentru un lucru pe care nu lam

mai fi avut si care n-ar sta deloc în putinta noastra. Prin urmare, tot noi

însine ne suntem pricina si a acestei cereri.

Cât despre bunurile materiale, Domnul a poruncit: „Cereti mai întâi

împaratia lui Dumnezeu si toate acestea se vor adauga voua”265, sau: „Nu va

îngrijiti de hrana si de îmbracaminte, caci Tatal vostru Cel ceresc va va îndestula

toata trebuinta”266. Daca se întâmpla însa sa nu le avem totodeauna din destul,

lipsa se datoreste fie nechibzuintei si necredintei noastre, pentru ca n-am

respectat porunca dumnezeiasca privitoare la ele – si atunci lipsa e opera

noastra, ca si cererea pricinuita de ea, fie providentei lui Dumnezeu si iubirii

Sale de oameni ca sa dobândim ca Iov, alte bunuri mai mari si mai de pret; în

acest caz, lipsa aceea se datoreste, într-adevar, lui Dumnezeu, dar este un motiv

nu de rugaciune sau de cerere, ci de slavire si de multumire, precum zicea Iov:

„Fie numele Domnului binecuvântat, de acum si pâna-n veac”267.

Iata deci ca toate cele ce face Dumnezeu pentru noi ne duc numai spre

slavire si spre multumire, iar cât priveste cererile si rugaciunile noi le suntem

263 Vezi Iov XLII, 10.

264 Cf. Galateni IV, 1-7.

265 Luca XII, 31 Cf. si Matei VI, 33.

266 Matei VI, 25-32 si Luca XII, 22-31 (citat liber).

267 Iov I, 21; Cf. si Ps. CXII (CXIII), 2 si Daniil II, 20.

77 Nicolae Cabasila

cauza. De aceea, când pomenim de orice fel de bunuri – fie din cele trupesti, fie

din cele sufletesti – în rugaciunile adresate lui Dumnezeu le pomenim pe toate

numai multumind, fie ca le-am dobândit pe toate, fie ca nu, caci Dumnezeu ni

le-a dat o data pe toate si cât despre El n-a lasat nimic la o parte. Stiind acestea,

Sfântul Apostol (Pavel) ne îndeamna sa multumim pentru toate, scriind:

„Bucurati-va pururea... si multumiti întru toate!”268.

Pentru aceste motive era drept ca taina Împartasaniei – cel mai desavârsit

si cel mai intim mijloc de legatura cu Dumnezeu, în care amintim nu de cutare

sau cutare dar, ci, în general, de toate bunurile, atât cele pe care le avem în fapt

cât si cele pe care le vom avea de la Dumnezeu – sa se numeasca Euharistie

(multumire) capatându-si numele nu de la cele ce cerem noi cei strâmtorati, ci de

la binefacerile pe care ni le face Dumnezeu, deci nu de la saracia sau lipsa

noastra, ci de la bogatia bunatatii Lui. Caci cu toate ca, prin ea, ne si rugam lui

Dumnezeu si Îi si multumim, totusi – precum am spus – multumirea se datoreste

lui Dumnezeu, pe când cererea, neputintei omenesti. Si înca multumirea I se

aduce pentru mai multe, pe când cererea pentru mai putine; caci cea dintâi se

aduce în general pentru toate bunurile, pe când cealalta numai pentru unele.

Iata de ce se cuvenea ca Jertfa sa fie numita Euharistie (multumire)

luându-si numele de la menirea ei de capetenie (asa cum si omul se numeste)

fiinta rationala, dupa partea cea mai de frunte si mai de pret a fiintei lui, desi are

ceva comun si cu cele nerationale). De altfel, (se numeste asa) si pentru faptul ca

Domnul nostru Iisus Hristos, Care a savârsit-o cel dintâi, si ne-a predat

savârsirea ei nu cerând, ci numai multumind Tatalui269. De aceea, numind-o

Euharistie, Biserica exprima întocmai ceea ce a primit (de la Domnul) ca este ea.

CAPITOLUL LIII

Despre obsteasca multumire pentru împartasirea cu sfintele taine si

despre rugaciunile de la sfârsitul liturghiei270

(Dupa împartasire), preotul îndeamna pe credinciosii care s-au împartasit

cu Sfintele Taine, sa multumeasca lui Dumnezeu Cel ce i-a împartasit, iar lucrul

acesta sa-l faca nu cu lenevie sau cu nepasare, ci din toata inima. Caci aceasta

vrea sa spuna cuvântul „drepti”: adica nu culcati sau sezând jos, ci si având

trupul si sufletul atintite spre Dumnezeu. Apoi, dupa ce ne îndeamna sa ne

rugam lui Dumnezeu si pentru celelalte lucruri obisnuite, iese din altar si, stând

înaintea usilor, citeste rugaciunea cea pentru toti271.

268 I Tes. V, 16-18.

269 Vezi Matei XXVI, 26-27; Marcu XIV, 22-23; Luca XXI, 17, 19; I. Cor XI, 24.

270 În ordinea rânduielii liturghiei, acest capitol ar trebui sa urmeze imediat dupa cap. XLI.

271 Adica Rugaciunea Amvonului.

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 78

Se cuvine sa luam acum seama cum, la sfârsitul sfintei slujbe si al slavirii

de încheiere, – când, prin urmare, s-au îndeplinit toate cele cuvenite fata de

Dumnezeu – preotul se desface oarecum din acea împreuna-petrecere cu

Dumnezeu si parca se coboara, putin câte putin, în mijlocul oamenilor, din

înaltimea (la care se suise). Iar aceasta o face asa cum se cade preotului, adica

rugându-se. Nu numai felul, ci si locul rugaciunii arata ca el coboara. Caci pâna

acum s-a rugat înlauntrul altarului, în taina, fara sa-l auda nimeni adresându-se

numai lui Dumnezeu; acum însa, rosteste rugaciunea obsteasca pentru Biserica

si pentru toti credinciosii, iesind din altar, stând în mijlocul poporului si în auzul

tuturora.

Apoi, taind în multe bucatele pâinea proscomidita, din care s-a scos

Sfântul Agnet, preotul o împarte credinciosilor, ca pe una ce e sfânta, prin faptul

ca a fost slujita si închinata lui Dumnezeu; iar ei o primesc cu toata evlavia,

sarutând dreapta preotului, care, cu putin mai-nainte, s-a atins de Preasfântul

Trup al Mântuitorului Hristos si pe care o credem ca a si primit de acolo sfintire

si ca o împarte celor ce se ating de ea.

În acest timp, credinciosii slavesc pe Princinuitorul si Datatorul acestor

bunuri, cu cuvinte luate din Sfânta Scriptura: „Fie numele Domnului

binecuvântat...” si celelalte272. Dupa ce cânta astfel de mai multe ori, rostesc

apoi un psalm plin de slava si de multumire. Care este acel psalm?

„Binecuvânta-voi pre Domnul în toata vremea...”

Iar dupa ce s-a împartit anafura si s-a terminat psalmul de mai sus, preotul

înalta cea din urma rugaciunea pentru popor, (de asta data) nu numai stând în

afara altarului si în auzul tuturor, ci si rostind cuvintele rugaciunii chiar cu fata

spre popor, aratând astfel – si mai bine decât înainte – comuniunea sa cu

multimea. Ce cere el în aceasta rugaciune? – Sa fim mântuiti noi cei miluiti ca

unii care, de la noi însine, nu putem aduce nimic vrednic de mântuire, ci ne

întoarcem privirea numai spre iubirea de oameni a Celui ce, singur poate sa

mântuiasca. De aceea pomeneste acum preotul pe multi sfinti, care ne stau întrajutor

mijlocind pentru noi înaintea tuturor, Preasfânta Nascatoare de

Dumnezeu, prin care am dobândit începutul milostivirii. Iar începutul rugaciunii

este: „Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru...”; adica nu unul dintre dumnezeii

cei multi, mincinosi si închipuiti, pe care i-am cinstit oarecând, ci „adevaratul

nostru Dumnezeu”, pe care L-am aflat abia mai la urma.

Pentru aceea, se si cuvine Lui singur, ca unul Dumnezeu, toata slava,

cinstea si închinaciunea, dimpreuna cu Tatal Cel fara de început si cu

Preasfântul si bunul si de viata facatorul Sau Duh, acum si pururea si în vecii

vecilor, Amin!

272 Ps. CXII (CXIII), 2 si Daniil II, 20.

79 Nicolae Cabasila

Nicolae Cabasila

Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii

Traducere din limba greac\

de Pr. Prof. Ene Brani[te

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...