"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Cine dă, lui îşi dă


Langa un satuc de munte, in hatisuri nepatrunse,

Un batran, adus de spate, un bordei mic isi facuse

Sub un fag cu umbra deasa, din pamant si din nuiele,

Petrecand in saracie, intre flori si pasarele.

Far' de nici-o mangaiere, far' de nici-un ajutor,
Rezemat in niste carje, sprijinea al sau picior.
Chinuit asa, sarmanul, isi ducea al vietii fir,
Pana cand l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca batranul catre satu-n sarbatoare,
Garbovit, cu tolba-n spate, sa cerseasca de mancare,

Aratandu-si trist durerea prin zicala lui de pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

Il stia de mult tot satul si, la orice sarbatoare,
Cei cu inima miloasa ii da-n tolba de mancare.
El, atunci, cu voce slaba, multumea, zicand cu pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

Ani in sir trecu de-a randul, multi din vremea lui murira,
Insa pe el indurarea Domnului il sprijinira.
Si din cand in cand batranul catre sat pleca, sarmanul,
Far-asi mai schimba cojocul, carja, tolba si sumanul.

Inainte lui satenii ii ieseau cu darul lor,

Ori de cate ori batranul le cerea un ajutor.

Dupa ce isi lua darul, tuturor zicea cu pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

De-al batranului des strigat, deranjata mult, se pare,

Intr-o zi, o gospodina, doamna cu un nume mare,

Vru s-aduca la tacere glasul astui cersetor,
Ce batea de multa vreme pe la poarta tuturor.

Repede facu o paine din faina cea mai alba,
Plamadita cu otrava, si la copt a pus-o-n graba.
Cum ii dete-aceasta paine, zise-n inima ei moarta:
- De acuma, stiu eu bine, ca n-o sa mai vii la poarta!

Cersetorul primi darul, il privi cu bucurie,
Dar, frumoasa fiind painea, se gandeste s-o mai tie.
Si-i repeta si stapanei vorba lui, cu multa pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

Dupa ce colinda satul, se intoarce la bordei
Si,-obosit, se odihneste pe un scaunel de tei.
Dar nu se-odihneste bine, ca se-arata pe carare,
Un fecior voinic si-un caine, venind de la vanatoare.

Obosit si mort de foame, si uitand ca-i de neam mare,

Cand sosira la coliba, tanarul cu voce tare,

Nemancat de-o zi intreaga, striga-n culmea disperarii:

- Mosule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mancarii?

Caci tot ratacesc de-aseara prin zavoi, cu al meu caine,

Si nu am gustat nimica, nici macar un colt de paine.

Stiu ca uneori, pe cale, oamenii, cu multa mila,

Iti mai pun ceva in tolba, ba si cei ce-o fac in sila.

- Cum sa nu? raspunde dansul, chiar acum am fost in sat,
Si chiar mama dumitale paine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toata si-o mananca; potoleste-ti foamea-n pace;
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

Dupa ce mancara painea, multumindu-i, a plecat

Spre casuta boiereasca, ce sclipea la ei in sat.
Ajungand acasa fiul, maica-sa-l imbratiseaza,
Dar deodata rau ii vine si la fata se-ntristeaza.

- Ce-i cu tine? Mama-ntreaba, spune iute ce-ai mancat?
Insa el cu vocea slaba, ii raspunde inecat:
- Doar atat mancat-am, maica, painea alba si frumoasa
Ce mi-a dat-o cersetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasa!

Un fior de groaza mare, mamei, inima-i cuprinde,

Care-si vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.

Tipa, urla de durere, constiinta nu-i da pace,

Vrea sa-l scoale iar la viata, dar nimic nu poate face.

In durere-si vede fapta cea marsava si debila

Si isi ia acum rasplata pentru gestul fara mila.

In urechi ii suna glasul mosului, trecand in pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

(Prelucrare dupa autor necunoscut)

Haina de nuntă



de Vasile Militaru


De Mîntuitor grăită,pilda nunţii din Scriptură,
Străbătînd a lumii veacuri, a trecut din gura-n ,gură…
Mai întîii ai Lui apostoli, apoi mii şi mii de clerici
Au rostit-o la răspîntii, au citit-o prin Biserici ,
Au cîntat-o-n,Evanghelii,să primească fiecare,
Tînăr şi bătrîn în viaţă, bun şi răul,mic şi mare,
Aurul înţelepciunii ce L-a dat Mîntuitorul,
Grăind pilda cu Imparatul care şi-a nuntit feciorul.

Mii şi iarăşi mii de oameni,vieţuind, au stat s-asculte
Pilda lui Isus, în sine cu întelesurile-I multe;
Insă oamenii-ascultînd-o, au făcut ce fac într-una,
Primind:razele de soarew,razele ce le dă luna,
Binele ce li-l dă apa,- fie mări fie izvoare,
S-au mireasma-mbătătoare ce le-o dă suava floare,
Căci aceasta:fie apă, fie soare,fie lună,
Fie floare miresmată,-toate vor ceva să spună…
Dar, cîţi oameni,privind Cerul cel cu soare,lună ,stele,
Si pămîntul cu-ale sale,înţeleg ce le spun ele ?…

Căci şi-aceseta spun o pildă cu-înţeles adînc,de taină,
Si de-o nuntă unde omul va să aibe-anume haină…
Nunta-I viaţa ce pămîntul poate da cu-întreaga-I sevă,
Precum nunta era Viaţa ce trăiau Adam şi Eva ,
Nuntă însă pentru care,- dezbrăcat de-a vieţii tină,
Omul trebuie să poarte haină albă, de lumină,
Haină care tuturora o dă Cerul ca s-o poarte
Pe pămînt pînă la Nunta cea cu Viaţă făr-de moarte!

Haina-Aceasta pentru nuntă,fericiti au fost purtat
In Eden înîii oameni pîn-a nu se fi-ntinat,
Dar ei au pierdut aceasta,îmbrăcîndu-se-n alt port
Tesut tot cu măiestrie-n de-ntuneric fir de tort.
Mesterul fiind Satana ţesător de-asemeni strai,
Pierzînd cei ce-au vrut să-l poarte, dreptul vieţuirii-n Rai !

Haina nunţii despre care spune pilda lui Isus,
E ţesută din lumina sorilor cei mai de sus,
In război ce ţese raze. Cercuit de-un curcubeu,
Si la care stă să ţeasă Insăşi Sfîntul Dumnezeu !

O asemeni ţesătură nu se strică ,nu se rupe,
Si pe veci –mbodobeşte un potop de pietre scumpe !
O asemeni haină scumpă a purtat şi Lucifer,
Pînă l-a-ntinat trufia şi-a fost peăbuşit din Cer..

Ea e haină despre care lui Ioan în gură-I pune
Chiar Isus a Lui cuvinte ce-n”Apocalipsa”-I spune:
“..Să-mbraci haină de lumină ca să nu se dea pe faţă
Goliciunea de ruşine care-ai îmbăcat-o în viaţă.
Cel ce biruie păcatul,- din virtuţi făcîndu-şi salbă,
Va umbla la fel ca Mine îmbrăcat în haină albă!..

“Celor cari în sac se poartă, celor trişti şi apăsaţi,
Să lke dărui haină albă şi cunună de-Impăraţi;
Să petreacă-n buxcurie-între Ingeri şi-ntre Sfinţi,
“Sad”, al Domnului să fie,-neprihanei trebuinţi”,
Să slujească” Celui Veşnic”, spre a Lui slavă-n veşnicie,
Toţi,de apăsări să uite şi de plîns să nu mai ştie !”

Haină ce-n Eden purtînd-o mai ‘nainte cei doi inşi,
Deşii goi,nu ştiu ce e: de ruşine –a fi cuprinşi:

Dar pe care s-o dezbrace prin păcat cînd au ajuns,
S-au văzut goi şi de-ndată Tatălui I-s-au ascuns..
S-au văzut goi de lumină şi îmbrăcaţi deci amîndoi,
Spre ruşinea lor de Tatăl, cu-al păcatului noroi!
Nu s-au ruşinat că goi sînt în a trupului lor piele,
Ci:că erau goi de raze, goi de sori şi goi de stele !…

Iată-n ce fel vrea –Impăratul pilduirii, care-nfruntă
Pe cel ce, venind la nuntă, nu era-n vesmînt de nuntă…
(Că-n vechime,Impăraţii, într-al nunţilor avînt,
Imbrăcau pe toţi chwemaţii la ospăţ în alb vesmînt;

Astfel că, la nunta pildei, unul a făcut păcatul
De-a nesocotii vesmîntul tuturor dat de –Impăratul)…
După cei cuprinşi în pildă şi-n Eden,pe urmă,noi
Si-n aşa veşimnt să mergem am vrea totţi în acea vreme
Cînd la Nunta-Impărăteascz să nu fie dat afară.
Si-mbrăcat, ca şi Impăratul, pe aleile grădinii,
La ospăţ mergînd, să fie tot asemenea cu crinii!

Nunta nu este departe…La cerescul Lui război,
Impăratul ţese-ntr-una haine albe pentru noi…
Cei ce şti-vor să se-mbrace pentru Nuntă deci cu ele,
Se vor îmbrăca cu soare,cu luceferi şi cu stele
Vor nunti-n afara vremii;vor bea Vinul Nemuriirii;
Se vor veselii cum nimeni n-a mai fost în firea firii,
Rămînînd mereu la Nuntă, ce fiind în veşnicie,
Duhul meu în lut, nu poate nici s-o spună, nici s-o scrie!

Apoftegme ale Cuviosului Paisie

Posted by Picasa



Un om nepăsător poate fi ajutat, punând în el neliniştea cea bună după Dumnezeu, să-l facem ca să vrea el însuşi să se ajute; cu sila nu se face nimic.

Pe creştini trebuie să îi caracterizeze: agerimea duhovnicească şi nobleţea.

Când cineva începe să facă cedări în păcat, se înnegreşte lăuntric, i se tulbură ochii sufletului şi pe toate le vede tulburi.

Nu credeţi uşor ce auziţi, pentru că sunt unii care le spun aşa cum le înţeleg ei.

Când intenţiile sunt curate, omul are odihnă.

Atunci când se foloseşte fără discernământ, adevărul poate face şi crimă.

Evlavia este bună, dar trebuie însoţiotă neapărat de discernământ şi dreptate duhovnicească, pentru a nu deveni evlavia îngustă la minte şi plină de senilitate. Cel ce are smerenie, niciodată nu face pe dascălul; cel care crede că este destoinic să îndrepte pe alţii are mult egoism.

Diavolul, atunci când vrea să lupte un om, trimite întâi un drăcuşor “anestezist”, care ne face injecţie cu nesimţire (ne face să uităm de noi), apoi merge el însuşi si-l ciopleşte pe om, făcând ce vrea din el.

Diavolul ne poate oferi o grămadă de justificări, numai să nu ne lăsăm de patimile noastre.

Unii oameni îmi spun că sunt indignați de faptul că există multe lucruri greșite în biserică. Atunci eu le spun să întrebe o muscă: „Sunt flori în apropiere?” iar ea le va răspunde: „Nu ştiu dacă sunt flori, dar acolo în mormanul acela de gunoi poţi găsi toată mizeria pe care o vrei”. Şi va începe să îţi înşiruiască toate locurile murdare pe unde a fost. Dar dacă întrebi o albină: „Ai văzut vreun coș de gunoi prin zonă?” ea îţi va răspunde: „Coş de gunoi? Nu, n-am văzut niciunul, pe aici e plin de flori parfumate”. Şi va începe să îţi înșiruiască toate florile din grădină sau de pe pajişte. Vedeţi voi, musca nu ştie decât unde este mizeria în timp ce albina ştie unde se găsesc irişii sau zambilele.
Iar eu am realizat că unii oameni sunt asemenea muștelor iar alții asemeni albinelor. Cei care se aseamănă cu muștele găsesc răul în orice și sunt preocupați de el. Aceștia nu văd binele din jurul lor. Dar cei ce se aseamănă cu albinele nu văd decât bine oriunde s-ar uita. Oamenii limitați gândesc și privesc totul într-o manieră greșită, în timp ce aceia care au gânduri pozitive, orice ar vedea, orice li s-ar spune, vor gândi într-o manieră optimistă.

Odată un student a venit la chilia mea și a bătut la ușă. Deși aveam de citit un teanc de scrisori, m-am decis să merg să văd ce vrea. „Ce doreşti fiule?” l-am întrebat. „Aici este chilia părintelui Paisie?” m-a întrebat el zicând: „vreau să îl văd pe părinte”. „Da, aici este, dar părintele nu e, a plecat să cumpere ţigări”, i-am spus eu. „Înseamnă că s-a dus ca să ajute pe cineva” a spus acesta cu un gând bun. „Nu, a mers să le ia pentru el”, am spus eu. „Le-a terminat pe toate şi tânjea după o ţigară. Pe mine m-a lăsat aici singur şi nu ştiu când se întoarce. Dacă mai durează mult, am să plec”. Ochii umeziţi ai studentului i-au trădat emoţiile şi a spus din nou cu un gând bun: „Îl tulburăm pe părintele Paisie”. L-am întrebat: „De ce vrei să îl vezi?”, „Vreau doar binecuvântarea lui”, mi-a răspuns. „Ce binecuvântare vrei de la el, naivule! E ţicnit, îl cunosc bine. Nu are pic de har. Nu-ți mai pierde timpul așteptându-l să se întoarcă. Va fi morocănos, s-ar putea chiar să fie beat, căci mai are și viciul acesta”. Cu toate astea, tânărul a rămas optimist. Într-un final i-am spus: „Am să îl mai aştept şi eu puţin, ce vrei să îi transmit?” „Vreau să îi dau o scrisoare” a spus, ���dar îl aştept ca să îmi dea şi binecuvântarea”.
Vedeţi? Oricât de multe lucruri rele i-aș fi spus, le-a privit pe toate cu ochi buni. Când i-am spus despre țigări, ochii i s-au umezit. „Cine ştie”, a gândit el „probabil s-a dus ca să ajute pe cineva”. Alţii sunt educaţi, citesc mult dar cu toate acestea nu gândesc precum tânărul acela! Odată ce îl contraziceai, el crea imediat o altă idee și ajungea la o concluzie chiar mai bună decât prima. Am fost uimit de această capacitate a lui! A fost prima oară când am văzut așa ceva

Scurtă explicare a „Simbolului de Credinţă”


Simbolul de Credinţă

Cred întru-unul Dumnezeu,

Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.

Şi întru-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, şi a pătimit şi S-a îngropat, şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică; mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor; aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.

Amin!


„Simbolul Credinţei” expune esenţa mărturisirii din Biserica Ortodoxă cu privire la Dogma Sfintei Treimi şi învăţătura bisericii.

Încă din vremea Sfinţilor Apostoli, Biserica a simţit nevoia să alcătuiască scurte mărturisiri de credinţă, care se rosteau la botez. Aceste mărturisiri de credinţă erau cunoscute doar în bisericile locale care le-au formulat. Astfel, sunt cunoscute în istorie, mărturisiri de credinţă ale bisericilor locale din Ierusalim, Alexandria şi Cipru. Odată cu apariţia marilor erezii în sânul Bisericii, s-a impus formularea unei mărturisiri de credinţă cu privire la dogma Sfintei Treimi, care să fie recunoscută de întreaga Biserică.

În anul 325, la Sinodul I ecumenic de la Niceea, s-a combătut erezia lui Arie (care susţinea că Iisus Hristos nu este Dumnezeu). Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre (printre care Sf. Nicolae, Sf. Spiridon ş.a.) i-au condamnat cu „anatema” (excludere din biserică) pe cei care susţineau această erezie. La acest sinod s-au formulat primele 7 articole ale „Simbolului de Credinţă” (până la „Şi întru Duhul Sfânt…”).

În anul 381, la Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol s-a combătut şi condamnat erezia numită, „a pnevmatomahilor” (luptătorii împotriva Sfântului Duh) cu privire la Dumnezeirea Sfântului Duh. Printre Sfinţii Părinţi ai bisericii care au combătut, şi condamnat erezia „pnevmatomahilor” şi au formulat următoarele articole din „Simbolul de Credinţă”, au fost şi Sfinţii Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Chiril de Ierusalim.

Hotărârile luate la cele două sinoade ecumenice au devenit normative pentru întreaga Biserică. Astfel s-a născut „Simbolul Credinţei”, numit „niceo-constantinopolitan”, după numele celor două localităţi unde s-au ţinut primele două sinoade ecumenice.

Acest „Simbol de Credinţă” trebuie să fie ştiut de fiecare creştin, pentru că, prin mărturisirea lui, rămâne în comuniune atât cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii care l-au alcătuit, cât şi cu întreaga Biserică mărturisitoare.

Şi o scurtă explicare a „Simbolului de Credinţă”



Cred întru-unul Dumnezeu,

Creştinul ortodox crede într-un singur Dumnezeu, după fiinţă, dar întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Persoanele Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă dumnezeiască, dar cu însuşiri personale diferite. Iată însuşirile personale: Tatăl este nenăscut şi nepurces, Fiul este născut din veci din Tatal, iar Duhul Sfant este purces din veci din Tatăl.

Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzu-telor.

Tatăl este cel ce ţine toate cele create şi cele necreate (care urmează să ia fiinţă în viitor), Cel care poartă de grijă la întreaga creaţie. Tatăl, prin Fiu,l în Duhul Sfânt a făcut, din nimic, tot universul. Prin „cer”, se înţelege lumea îngerilor şi cele nevăzute de ochiul omenesc; iar prin „pământ”, se înţelege că, a făcut pământul şi cele de pe pământ, care sunt vizibile ochiului nostru, cele văzute de noi toţi.

Şi întru-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, egală în Slava Dumnezeiască şi cu Tatăl, şi cu Duhul Sfânt este Fiul. Este numit ”Fiul”, datorită calităţii de Fiu, pentru că, El se naşte etern din Tatăl; deci este o naştere continuă, precum se naşte continuu căldura din lumină. Niciodată lumina focului nu va fi lipsită de căldură. Din Dumnezeu Tatăl, nu S-a născut decât Dumnezeu Fiul şi nu se va mai naşte nimeni. Fiul este singurul născut din Tatăl, adevăratul Dumnezeu; astfel, şi Fiul este Dumnezeu adevărat, nu prin facere (creaţie), ci prin naşterea din Tatăl; este Lumină născută din Lumina Tatălui, este Dumnezeu adevărat din Tatăl, Dumnezeu adevărat. Dacă Tatăl a gândit toată creaţia, prin Fiul S-a împlinit gândul Tatălui, desăvârşindu-se prin Duhul Sfânt.

Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om.

Prin aceste cuvinte înţelegem că, din dragoste pentru noi, oamenii, şi pentru mântuirea noastră, El, Dumnezeu, a dorit să se facă om ca noi, cu neputinţe omeneşti, dar fără păcat, luând trup omenesc din trupul Fecioarei Maria, prin Duhul Sfânt.

Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, şi a pătimit şi S-a îngropat, şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui,

A trăit pe pământ în vremea guvernării lui Pilat din Pont, vreme în care S-a adus jertfă Tatălui pentru întreaga omenire, prin suferirea bătăilor, rastignirii, morţii şi îngropării Sale. Toate aceste suferinţe ale lui Hristos au fost anunţate de către profeţii Vechiului Testament, aşa cum, anunţat a fost în scrierile (scripturile) Vechiului Testament şi faptul că va învia în a treia zi. După învierea Sa, s-a înălţat din nou la ceruri, acolo de unde a venit înainte de întrupare, şezând de-a dreapta Tatălui. Odată cu înălţarea Sa, a înălţat şi firea noastră omenească, pe care şi-a însuşit-o şi a transformat-o în propria Sa persoană, înălţănd totodată, lângă El, pe tot omul botezat şi îmbrăcat în Hristos.

iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.

La sfârşitul lumii, Hristos va veni din nou, în chip văzut, dar de data aceasta cu acel trup asumat, prin întrupare din Fecioara Maria şi plin de slavă Dumnezeiască, de după înviere. Dacă prima venire a Domnului nostru Iisus Hristos a fost în chip smerit, născându-Se într-o peşteră, cea de-a doua venire a Domnului va fi în slava Sa Dumnezeiască. La cea de-a doua venire va judeca întreaga omenire pentru faptele şi cugetele avute.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi este Duhul Sfânt, cel prin care, întreaga creaţie dobândeşte viaţă. La toată creaţia (văzută şi nevăzută) au luat parte toate Persoanele Sfintei Treimi: Tatăl a gândit lumea văzută şi cea nevăzută, prin Fiul s-a realizat, iar prin Duhul Sfânt s-a desăvârşit, prinzând viaţă toată creaţia.

Duhul Sfânt este de aceeaşi fiinţă Dumnezeiască cu Tatăl şi cu Fiul, pentru că purcede din Tatăl. Precum Fiul Se naşte din Tatăl, şi, prin această naştere, El este Dumnezeu Adevărat, şi Duhul Sfânt purcede (porneşte)din veci din Tatăl. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl spre Fiul şi spre toată creaţia, după cum voieşte El. Fiind Dumnezeu Adevărat, cu voinţă liberă din Dumnezeu Tatăl, I se cuvine aceeaşi închinare şi slăvire.

Tot prin Duhul Sfânt, Dumnezeu i-a insuflat pe prooroci, când le vorbeau oamenilor.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică;

Creştinul ortodox mărturiseşte şi credinţa întru una Biserică a lui Hristos. Întrucât e una, Biserica reprezintă locul şi efectul lucrării mântuitoare a lui Hristos. Totodată, Biserica este trupul extins al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în care îi adună, prin jertfa Sa, pe toţi cei care doresc să aibă părtăşie cu Hristos; Biserica este şi Sfântă, pentru că este trupul tainic al lui Hristos, care sfinţeşte pe tot omul devenit membru al ei. Este sobornicească, pentru că Hristos este întreg cu darurile Lui mântuitoare în fiecare biserică locală şi chiar în fiecare credincios, cu condiţia să rămână în „întregul” corpului (al Bisericii). Biserica este apostolească prin moştenirea credinţei, învăţăturii şi harului de la Apostoli – cei dintâi care le-au primit de la Hristos, prin Duhul Sfânt.

mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor; aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.

De asemenea, creştinul ortodox mărturiseşte credinţa într-un singur botez, prin care îi sunt iertate păcatele; şi aşteaptă a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos, atunci când va avea loc învierea morţilor şi începutul veacului ce va să fie, nădăjduind să fie primit şi el în viaţa veşnică.

Amin!

Întrupare


de Zorica Latcu

Din slava Ta cereasca Te coboara,
Spre Bethleemul sufletului meu
Si-n staulul smereniei, Fecioara,
Intrand, sa nasti pe unul Dumnezeu.
Sa-L infasori in cantece de slava,
Ca-n scutece subtiri de bumbacel;
Si ca-ntr-o iesle plina de otava,
In pacea Duhului sa-L culci pe El.
Pleca-vor magii, soli din alta zare,
Calauziti de focul alb de stea,
S-aduca nou prinos de inchinare,
La staulul smereniei, Doamna mea.
Ci eu voi pune-n mana lor batrana
Tot aurul cuvantului istet;
Voi fauri din versul meu, Stapana,
In jarul gandului comori de pret.
Caldura rugaciunilor de seara
Va-nfierbanta cadelnitele reci:
Tamaia magilor va arde iara,
Cu fum de proslavire pana-n veci.
Si ca sa fie plina daruirea,
Voi presara in visteria lor,
Cu boabele de smirna grea, iubirea,
Cea fara de prihana si cu dor.
Stiu ca nu-s vrednica, Fecioara,
Sa-ti fiu in noapte acoperamant;
Ci-n mila Ta din ceruri Te coboara,
Sa nasti in duhul meu pe unul Sfant.

Ectenie

de Zorica Latcu

Pentru ca iubirea noastra sa-nfloreasca,
Alba cum e crinul Bunelor Vestiri,
Pentru ca mladita dragostei sa creasca,
Plina de miresme, dulce de rodiri,
Pentru ca din neaua grea de peste iarna
Rod de viata calda iarasi sa legam,
Pentru ca lumina peste noi sa cearna,
Domnului sa ne rugam.

Pentru ca sa-si verse binecuvantarea,
Ca un zvon de vanturi line, peste noi,
Pentru ca in suflet sa-i simtim chemarea,
Cand plecam genunchii, seara, amandoi,
Pentru ca-n iubirea Lui sa ne-mpreune,
Cand, cuprinsi de patimi, Numele-I strigam,
Pentru ca-n vecia Lui sa ne cunune,
Domnului sa ne rugam.

Pentru ca belsugul tarinilor grele
Sa ne faca traiul rodnic si umil,
Pentru ca rasfrangeri din suras de stele
Sa sclipeasca-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea sa ne miruiasca
Si-n lumina mortii viata s-o cercam,
Pentru ca din munca pacea sa rodeasca,
Domnului sa ne rugam.

Pentru ca multimea indurarii Sale
Insusi sa-si pogoare pasul catre noi,
Pentru ca sa-I ducem sufletul in cale,
Cu miros de smirna si cu ramuri moi,
Pentru ca-n lumina alb-a diminetii,
Din stransoarea carnii sa ne dezlegam,
Si-ntr-un pas sa trecem pragul larg al vietii,
Domnului sa ne rugam.

Colind

de Zorica Laţcu

Lerui, Doamne Ler,
Din inaltul Cer,
Cerne Maica, cerne,
Fulgi moi i-asterne,
Nimeni sa nu-i vada
Urma prin zapada,
Sa nu se cunoasca
Ce fiu va sa nasca.

Lerui, Doamne, Ler,
Din inaltul Cer,
Coboara, coboara,
Preasfanta Fecioara;
Dar pe unde merge
Urma i se sterge,
Taina din vecie
Nimeni sa n-o stie.

Lerui, Doamne, Ler,
Din inaltul Cer,
Intra-n staul, iata
Maica Preacurata
In staul de vite,
Pe paie strunjite,
Sa nu se cunoasca
Ce fiu va sa nasca.

Lerui, Doamne, Ler,
Din inaltul Cer,
Cerne luna, cerne,
Raze albe-asterne,
Lumina cereasca
Din iesle sa creasca,
Razele-n zapada
Ingeri sa le vada,
Din inaltul Cer.
Lerui, Doamne, Ler!...
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...