Nădejdea în Dumnezeu: lumina vieţii

Nădejdea, ca virtute, este absolut necesară pentru mântuire. Ea întăreşte întreaga fiinţă a creş­tinului în Dumnezeu, într-o încredere necontenită în purtarea Lui de grijă; dă putere sufletului în faţa tuturor greutăţilor care-l asaltează, pentru a-l desparte de Dumnezeu. “Nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu” - ne spune sf. Maxim Mărturisitorul.

            Omul simte că trăieşte atunci când are o motivaţie. Motivaţia îi dă putere sufletului  să-şi împlinească dorinţa. Cu toate acestea, sufletul omului este suflare dumnezeiască şi nu se poate împlini prin lucruri materiale şi mărginite. Sufletul omului se împlineşte doar în relaţie cu Dumnezeu. Nădejdea în Dumnezeu nu este doar această motivaţie, ci aceea care îl ajută pe om să se  împărtăşească din voia lui Dumnezeu, luminându-l şi dându-i sens vieţii.

            Din punct de vedere lingvistic, nădejdea este încrederea sau convingere că ceea ce facem sau dorim se va realiza. Dacă ne raportăm la persoane, nădejdea este încrederea în sprijinul pe care ni-l oferă în anumite situaţii critice ale vieţii. Astfel nădejdea este o forţă interioară care ne dă tăria să înaintăm spre scopul suprem al vieţii, care este Hristos. În viaţa duhovnicească, unde constatăm atâtea neputinţe omeneşti, nădejdea îndreptată spre Dumnezeu este vitală. Sfântul Evanghelist Ioan ne aminteşte un cuvânt al Mântuitorului prin care este subliniată necesitatea de a ne pune nădejdea în Dumnezeu: “fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15,5)  

Lucrările lui Dumnezeu în om, după învăţătura sfinţilor părinţi, se numesc virtuţi. Dacă pomul se cunoaşte după roadă (Matei 12,33), tot astfel, şi virtuţile se cunosc după lucrarea harului lui Dumnezeu. Virtuţile sunt legate între ele, se cultivă şi se suţin unele pe altele, deoarece provin din acelaşi Duh Sfânt. Nădejdea nu poate exista singură, ci doar împreună cu alte virtuţi. Sfântul Ioan Scărarul vede o împletire între nădejde, credinţă şi dragoste, împletire care strânge şi întăreşte legătura tuturor ostenelilor duhovniceşti. “Credinţa poate să facă şi să zidească toate. Nădejdea este mereu înconjurată de mila lui Dumnezeu, al cărui sprijin avându-l nu va putea fi niciodată ruşinată. Dragostea nu cade şi nu se opreşte în alergarea sa.”

            Câtă lumină împărtăşeşte nădejdea în Dumnezeu putem înţelege privind la Maica Domnului, cea care s-a împărtăşit deplin din toate virtuţile. Începutul virtuţilor ei a fost sădit de părinţii săi Ioachim şi Ana, care, întristaţi fiind pentru nerodirea lor, au nădăjduit la mila lui Dumnezeu aducându-şi aminte de Avraam şi Sarra şi de ceilalţi câţi făcuseră experienţa unei astfel de întristări pentru lipsa de copii. Însoţiţi de credinţă nu au lăsat rugăciunea până nu au primit certitudinea că le-a fost ascultată. Lucrarea lor duhovnicească, plină de rugăciune şi nădejde a influenţat şi sufletul copilei lor, căci, Maica Domnului este cea prin care avea să lucreze virtutea.

Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre viaţa isihastă a Maicii Domnului, viaţă începută din momentul închinării ei la templu. Tradiţia bisericii relatează momentul când Maica Domnului,- adusă fiind la templu de către părinţii Ioachim şi Ana pentru a fi afiorisită Domnului - a intrat în Sfânta Sfintelor unde nu intra decât Arhiereul, şi acesta o singură dată pe an cu pregătire specială. Această retragere a Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor este văzută de Sf. Grigorie Palama ca o lucrare isihastă. Lucrarea Isihastă este lucrarea de retragere a omului din lume pentru a putea sta în linişte, la rugăciune cu Dumnezeu. Rugăciunea Maicii Domnului, nu era rugăciunea isihaştilor din perioada creştină, care practicau “rugăciunea lui Iisus”, ci era rugăciunea unei copile curate şi dornice de comuniune cu Dumnezeu.

Tot tradiţia biserici ne spune că, Maica Domnului se ruga, în perioada şederii ei la templu, să fie învrednicită pentru a fi slujitoarea acelei femei care va naşte pe Mesia - cel mult profeţit şi aşteptat în popor. Nădejdea Maicii Domnului a fost împlinită mai mult decât dorea, căci Dumnezeu a învrednicit-o să devină ea însăşi, cea care a născut pe Mesia. Cu toate acestea, Maica Domnului s-a numit pe ea, cu smerenie, “Roabă a Domnului”. Rugăciunea în isihie, precum şi smerenia au luminat-o, - cum nimeni dintre oameni nu a mai fost luminat, - căci Hristos I s-a arătat Maicii Domnului în iubirea Sa dumnezeiască şi ea L-a văzut aşa “cum este”!(I Ioan 3,2) Nu l-a văzut ca pe un copil sau ca pe un om matur, ca pe un învăţător sau ca pe un prooroc cum îl vedeu ceilalţi. În Iisus a văzut pe Dumnezeu-omul. În toată viaţa ei nu s-a raportat la Iisus ca la fiul său, ci ca la Dumnezeu. Deşi evangheliştii o numesc “Maică a Domnului”, ea se considera “Roaba Domnului”. Este singura care L-a cunoscut deplin pe Iisus ca Dumnezeu, iar nu prin ghicitură.

Rugăciunea în isihie (linişte) şi ferirea de păcat (pe cât este posibil omului) luminează şi întăreşte sufletul spre nădejdea în Dumnezeu. Pentru omul din lume, isihia este posibilă fragmentar, doar în timpul rugăciunii, când stă de vorbă cu Dumnezeu, prin izolarea de gândurile  cotidiene şi a patimilor.

Împărtăşindu-ne teoretic din învăţătura despre nădejde, ce vom zice atunci când ne vor cuprinde bolile, grijile zilnice sau deprimările? Ce vom face în faţa ceasului morţii?

Cultivând nădejdea vom zice că Dumnezeu a făcut pe om întreg, din nimic, a vindecat boli de nevindecat. La El este, nădejdea însănătoşirii noastre; iar despre grijă, tot El, prin David ne-a încredinţat ”Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni;”( Psalm 54,25); deprimării, care încearcă să ne închidă sufletul în întunericul iadului de unde ni se pare că nu mai este ieşire, îi vom pune înainte cuvintele Domnului încredinţate Sf. Siluan Atonitul: “Numai cei mândri suferă de la demoni, … Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”; iar în pragul morţii vom striga către Dumnezeu: "Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii".( Psalm 141,5)

Dumnezeu a dat omului ştiinţă şi pricepere pentru a le lucra în folosul său, nu pentru a se încrede în ele. “Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta.” – ne sfătuieşte Înţeleptul Solomon.(Pildele 3,5) Iar pe cei ce se încred în ei înşişi şi în simţămintele lor, acelaşi Solomon, îi numeşte “nebuni”. (Pilde 28,26).

Nădejdea trebuie cultivată prin rugăciune, lectură duhovnicească, meditaţie, cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu, la vieţile sfinţilor, ş.a. De asemenea, ea trebuie cultivată şi în împrejurările concrete ale vieţii: să ne încurajăm unii pe alţii atunci când avem un necaz, atunci când ne încearcă bolile sau atunci când ne simţim părăsiţi, ş.a. Cu cât viaţa omului este mai curată, mai în acord cu voia lui Dumnezeu, cu atât nădejdea lui este mai puternică, mai sigură. Totuşi, nici unul dintre noi, cei muritori nu putem spune că avem certitudinea absolută a mântuirii noastre, ci toţi tre­buie să mărturisim împreună cu Sfântul Apostol Pavel: "Prin nădejde ne-am mântuit" (Rom. 8. 24).

Îl rugăm pe Dumnezeu să ne întărească voinţa noastră spre voinţa Lui ca să putem spune cu tărie şi simţire sufletească: “Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, treime Sfântă, Slavă ţie!”