O PREDICĂ DESPRE FERICIRI

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Iubiți credincioși, am auzit citindu-se o evanghelie mai lungă, care iată la rândul ei este compusă din alte trei pericope, alte trei evanghelii care în mod firesc ele se citesc la anumite momente. A fost prima evanghelie rânduită pentru ziua de astăzi, ziua învierii, adică pentru Duminica de astăzi. A fost apoi evanghelia rânduită pentru prăznuirea Sfântului Mucenic Nestor pe care noi astăzi îl prăznuim împreună cu, cuviosul nostru părinte Dimitrie cel Nou. Sfântul Nestor știm că este acel tânăr care s-a luptat cu Lie și prin binecuvântarea Sfântului Dimitrie, l-a înfrânt pe Lie. Și pentru că a făcut o mare pierdere pentru împăratul Maximilian, astăzi prăznuim și pe Sfântul Mucenic Nestor, ca mucenic. Și bineînțeles s-a citit și evanghelia cuviosului Dimitrie cel Nou, care a și prilejuit să fie mare sărbătoare astăzi la noi în capitală. Pentru că el după cum spune Evanghelia este ocrotitorul Bucureștiului. Deci cu alte cuvinte iubiți credincioși suntem astăzi într-o întreită sărbătoare. Și această întreită sărbătoare aduce în amintire o mirare a Sfântului Proroc David care zice: ”Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul lui Israel.” Și minunat este și astăzi Dumnezeu întru sfinții săi. Sigur, și între Sfinții Dimitrie și Nestor, și Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir care a fost ieri prăznuit, și alți sfinți care sunt trecuți în sinaxar dar pentru că n-au putut încăpea cu numele în calendar ei sunt astăzi prăznuiți, și nu numai ei, ci și cei astăzi, din biserică și din alte biserici și cei din pelerinaje; pentru că Dumnezeu pe toți ne vede sfinți. E adevărat că noi nu ne vedem sfinți, dar El ne vede sfinți. De ce oare psalmistul David s-a minunat și a zis: ”Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi.”? Să ne gândim iubiți credincioși, cum este un tată înconjurat de fii săi, dar nu orice fii, ci dintr-aceia ascultători, și cuminți, înțelepți, buni, pentru că așa sunt sfinții. Dacă ar fi să facem, să zic, un potret robot al fiilor, am lua Evanghelia de la Matei capitolul 5 și am urmări fericirile, adică fericirile unui sfânt sau a unui om care este fericit datorită sfințeniei. Pentru că sfințenia îl face pe om să fie fericit și lucrarea pe care el o are în el, o lucrare omenească și dumnezeiască, pentru că omul nu-și poate lua singur această lucrare; e nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Deci împărtășindu-se de această lucrare el devine casnic al lui Dumnezeu, devine sfânt. Și care sunt aceste însușiri ale sfinților? Am auzit azi Evanghelia care s-a citit la ziua cuviosului, la prăznuirea Cuviosului Dimitrie:

”Fericiți cei săraci cu duhul!”

prima fericire. Prima însușire a sfinților, sunt săraci cu duhul. Care duh? Duhul lumesc, de care noi ne lepădăm chiar de la botez când ne apropiem de Hristos. Și suflă preotul asupra celui care vrea să se boteze, ca să se depărteze de la el duhul deșertăciunii, duhul vicleșugului, duhul slujirii idolești, duhul minciunii și a toată necurăția, care este lucrarea diavolului. Și sigur că din aceste duhuri sunt și alte derivate pe care noi le cunoaștem duhul trândăviei, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert și așa mai departe. Duhuri pe care iată noi le mărturisim înaintea lui Dumnezeu cu gândul de a scăpa de ele. Nu zice Mântuitorul că sunt fericiți dat fiind faptul că nu mai au aceste duhuri, asta ar însemna la figurat a fi nepătimaș. Dar cum bine știm, atâta vreme cât omul este în lume are și el păcat, și ne spune Apostolul Pavel în Epistola către Romani: ”Cine zice că n-are păcat în el acela nu este în Adevăr”. De aceea vine și fericirea:

”Fericiți cei săraci”.

Sunt săraci, n-au în ei lucrurile acestea. Au puțin am zice noi în cantitate, pentru că de această sărăcie se leagă și următoarea fericire. Văzând că au puțină cantitate din acest duh, ei plâng. dar este plânsul pocănței și acesta aduce fericire:

”Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.

 Plâng, că au acest puțin duh, care iată i-ar putea depărta de Dumnezeu. Și plâng pentru această atingere de duhurile acestea pe care le-am pomenit adineauri. Duhul acesta lumesc, intr-un cuvânt, pentru că ce este lumesc vedem foarte bine că lumea cultivă. Cultivă mândria, cultivă plăcerea, cultivă idolatria de sine, de bani și de celelalte. De aceea sunt fericiți cei ce sunt săraci de acest duh. Dar pentru că ei nu se văd cu totul lipsiți, ei plâng. Și când plâng pentru păcatul lor nu mai pot să vadă păcatul celuilalt și atunci pentru celălalt ei sunt blânzi. Numai cel care se îndreptățește pe sine, acela este aspru cu aproapele lui. Dar cel care își vede propriile păcate este blând cu celălalt, de aceea:

”Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul!”

De ce-l moștenesc ei? Pentru că iată ei se pot stăpâni pe ei, și dacă se pot stăpâni pe ei, pot stăpâni, nimic nu-i răstoarnă, niciun necaz, nicio problemă. Ei stăpânesc pământul.

”Fericiți cei flămânzi și însetați” după dreptatea dumnezeiască.

Pentru că, trăim în lume, și vedem că multe nedreptăți sunt. În fapt multe nedreptăți vin și asupra noastră, dar cel care nădăjduiește, este însetat după dreptatea dumnezeiască, nu după propria dreptate, să-și facă el dreptate. În sensul să-L lași pe Dumnezeu să vină, să vadă El problema, El să vină să ridice greutatea care apasă din nedreptățile ce vin asupra lor. Și ce arată această fericire? Arată că el nu-și caută dreptatea lui, care am zice noi că i se cuvine ci îl lasă pe Dumnezeu, e însetat după dreptatea dumnezeiască. De ce? Pentru că alta e măsura lui Dumnezeu. Alta e rezoluția lui Dumnezeu și rezolvarea problemelor. Și Dumnezeu știe când să vină. Dacă această așteptare este însetată. Nu deznădăjduiește, nu-și ia el să se hrănească dintru propria-i dreptate sau să-și astâmpere setea de dreptate, ci stă și așteaptă, este însetat. Și în această așteptare vede și pe alții, nenorociți, asemenea lui. Spun nenorociți, nu în sens peiorativ, ci în sens că iată sunt și alți semeni, asemenea lui, nefericiți de anumite probleme sau necazuri, boli și toate acestea vin fără de știre și de aceea îi numim așa. Și văzându-se pe sine nu poate să stea nemișcat, devine milostiv. Și devenind milostiv, și făcând milostenie cu ei, atât materială dar în special cu aceea sufletească, aceea de a nu-l desconsidera pe aproapele. Cel puțin de a-i arăta intenția că este alături de el, aceia se vor milui.

”Fericiți cei curați cu inima”, spune fericirea a șaptea, ”că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Cum sunt curați cu inima? Adică n-au nici puțină judecată asupra aproapelui, n-au nimic: sunt curați. Prin curățenia lor nu văd nimic rău la cel de lângă el. Îl văd curat, îl văd alb, cum mirele o vede pe mireasă, o vede albă, curată. Așa vede Hristos, Mirele, pe mireasa Sa, Biserica de aceea El ne vede sfinți pe toți. Dar noi care nu suntem asemenea Lui, care nu suntem cu inima curată vedem multe puncte negre aproapelui nostru. Dar cel care are inima curată acela-L va vedea și pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu este curat, nu este negru.

”Și fericiți cei ce fac pace, făcătorii de pace că aceia Fii lui Dumnezeu se vor chema.”

Că Dumnezeu este Dumnezeu al mântuirii și al păcii, ne spune Sfânta Scriptură. Și prin pacea Lui pe care vrea să o dea pe pământ cei care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu înalță război. Dar cei care fac pace, lasă de la ei ca să fie pace. Părinții Bisericii spun că mai mare este pacea decât dreptatea, și mai mare chiar decât rugăciunea. De aceea sunt Fiii lui Dumnezeu.

”Fericiți cei prigoniți pentru dreptate”

adică cei care în această pace lasă de la el ca să fie bine. Ce zice duhul lumii? Iată ce prost e, poți să îl păcălești, poți să faci ce vrei cu el. E bun, nu prea știe. Dar el ca să nu-și lase pacea, să nu-i aducă tulburare se face asemenea lui Dumnezeu. Este o altă valență aici, iubiți credincioși. Vedeți? În relația cu Dumnezeu. Nu ceea ce se valorifică nouă ci ceea ce Dumnezeu valorifică. Și mai presus de atât,

”Fericiți veți fi când vă vor prigoni și vă vor urî pe voi oamenii din pricina numelui meu”,

adică fericiți veți fi când din pricina numelui Meu, adică ca Hristos, voi care sunteți asemenea, adică creștini, veți fi prigoniți. Iată că își face cruce, iată că merge la biserică, iată că ține post. Noi ne ascundem toate acestea, să nu știe că ținem post, ne e rușine, ne prigonește. Cine ne prigonește? Poate vorba, poate gândul, sau ne închipuim noi că ne-ar putea prigoni, dacă iată de exemplu zicem că ținem post sau că mergem la biserică. Și ne închipuim această prigoană. Zice: fericiți veți fi când vă vor prigoni din pricina numelui Meu.

Iată, iubiți credincioși, cel care își însușește aceste fericiri este o persoană de care n-ai mai vrea să te dezlipești: să fie blând, să fie milostiv, să lase de la el tot, să-l slăvească pe Hristos, să nu se rușineze de ceilalți, să fie făcător de pace chiar dacă nu este împărat.

Lângă un astfel de om, lângă un astfel de Sfânt ai rămâne veșnic și ne gândim cum se spune: ”De aceea minunat este Dumnezeu întru Sfinții săi”, pentru că Dumnezeu ne împărtășește din sfințenia lui și nouă celor care iată vor să se apropie de Dumnezeu.

Dar pentru că sunt mulți Sfinți, iubiți credincioși, în calendar, Sfinți, Mucenici, Cuvioși, Ierarhi, am putea zice că scolastic, ar putea fi o diferență între sfinți ca mucenici, ca și cuvioși, și cei care sunt în biserică. Scolastic, pentru că înaintea lui Dumnezeu suntem cu toții egali. Mucenicii, iubiți credincioși, știm că au fost primii creștini. Nu vorbim despre Apostoli, despre Ierarhi, care au avut această chemare, au primit acest dar de a fi Apostoli sau de a fi Ierarhi. Ci mă raportez, și mă refer, la intenția, omul, persoana, la intenția creștinul, și primii creștini știm că sunt mucenicii. Au suferit, pentru că n-au vrut să se lepede de Hristos.

În această suferință a venit Hristos prin harul Lui dumnezeiesc și i-a fericit. Ei au simțit încă de aici de pe pământ puterea dumnezeiască, de aceea au avut tărie să nu se lepede de Hristos. N-a fost în puterea lor. Vedem că ne apucă frica când știm, numai că ne-ar putea prigoni cineva că suntem creștini. Dar ei mărturiseau, pentru că în această mărturie dobândeau har dumnezeiesc, dobândeau ca să zicem așa din dragostea lui Dumnezeu și se împărtășeau din daruri pe care Dumnezeu le dă tuturor. Darurile lui Dumnezeu, iubiți credincioși.

Apoi când au încetat persecuțiile, când oamenii au putut să-și manifeste liber credința, unii au continuat să-și ducă mai departe această mucenicie, să caute, să se împărtășească din ea pentru că ea fiind de har izvorâtoare, cunună, fericire, după care toți tindem. Și fericirea aceasta vedeți cum ne-o spune Mântuitorul, am auzit-o și au auzit-o in fiecare Liturghie. Și căutau ei mucenicia, se duceau ei să mărturisească, dar sigur că nu mai primeau mucenicie, și pentru că nu mai primeau mucenicie s-au dus în pustii, sau dus în mănăstiri sau dus în peșteri ca tatăl răutății adică diavolul să vină să-i mucenicească pentru Hristos, nu pentru vreun alt ideal, ci pentru a rămâne cu Hristos. Și sigur cunoaștem din istoria cuvioșilor, din Pateric, Viețile Sfinților, cum au fost muceniciți de vrăjmașul, diavolul, cu fel și fel ispite, fel și fel de necazuri. Dar ei, iată, acești cuvioși cum îi numim noi, s-au împărtășit de Harul lui Dumnezeu în mod deplin. Sigur, unii dintre noi mai caută să devină cuvioși pentru a se nevoi, pentru a dobândi acest har dumnezeiesc, din mucenicia pe care vrăjmașul ne-o face atunci când ne vede, lipindu-ne de Dumnezeu.

Dar cei care n-avem acest curaj de a merge, să ne luăm cinul monahal, să devenim și noi ostași în prima linie a războiului duhovnicesc, avem și noi mucenicia noastră, mucenicia necazurilor, problemelor, pentru că în lume tot timpul vor fi probleme. Nu există om pe fața pământului să nu aibă o problemă. Poate n-are astăzi, dar săptămâna viitoare sigur va avea, important este cum trecem, frați creștini, prin ele. Nu găsim.

În lume necazuri veți avea ne spune Mântuitorul, deci oriunde am fugi, tot de ele dăm, în orice peșteră ne-am pune, tot dăm de ele. Important e cum le facem față, cum le întâmpinăm. Și iată, dacă noi le ducem cu răbdare, este tot o mucenicie, iubiți credincioși. Ce spune Mântuitorul: ”Nici un fir de păr, nu cade fără știrea lui Dumnezeu. Și prin răbdarea voastră vă veți câștiga sufletele voastre”.

Și cum să punem această temelie bună?

Ca nu cumva vreun necaz să ne dărâme. Știm acea pildă pe care Mântuitorul ne-o dă cu înțelepciunea celui care și-a zidit casă pe o stâncă pe un loc tare, că vine furtuna, vin vânturile și nu-l dărâmă. Iar cel care și-a pus casa pe nisip, când vine furtuna, vine marea, o dărâmă imediat, nu are un fundament bun.  Toți acești Sfinți minunați din jurul lui Dumnezeu, au avut fundament bun. Și care este acest fundament bun? Iubirea, credința în Dumnezeu, Evanghelia de astăzi, iubiți credincioși, ne pune înainte trei forme ale credinței. Sau trei forme, mai bine zis, ale raportării la Dumnezeu.

Credința cea tare, credința șovăielnică și necredința. Am auzit în Evanghelie, în Evanghelia de astăzi cum mai marele sinagogii din Capernaum, Iair vine la Mântuitorul și-L roagă să-i tămăduiască fiica. Singura fiică, singurul copil. La care ținea foarte mult, și ei aveau un singur copil nu pentru că așa s-au hotărât, să aibă doar un copil, cum adesea noi ne hotărâm, ci ei vroiau să aibă mai mulți pentru că aceasta era și ideea Vechiului Testament, cât mai mulți prunci, și mai ales de parte bărbătească. Dar pentru că nu s-a putut învrednici decât de unul singur, o iubeau foarte mult pe acea copilă. Și iată că la vârsta de 12-13 ani, ea se îmbolnăvește. Și auzind că Mântuitorul este în preajmă și că a făcut multe minuni, adică că a vindecat pe foarte mulți bolnavi. Și trebuie să înțelegem că acolo unde era Mântuitorul, erau și oamenii cu nevoile și bolile lor. În Evanghelii nu se vorbește despre toate minunile pe care Mântuitorul le-a făcut, dar unde era, era și minunea. Iată că Iair vin să-i facă și lui o minune, să-i vindece pe fiica lui. Și-l invită în casa lui. Dar în drum spre casa lui Iair, o femeie cu credință mare, credință tainică, nemărturisită, nespusă, care și ea la rândul ei era bolnavă, vine în taină și se atinge de Mântuitorul. Și se tămăduiește. Dumnezeu, Mântuitorul, în atotștiința Lui, vrea să sublinieze, ce credeți iubiți credincioși, această credință puternică a femeii. Când întreabă: ”Cine s-a atins de Mine?” Era complet de neînțeles. Toată lumea era așa aproape de Mântuitorul, Mântuitorul era înconjurat, era îmbulzit de atâta lume. Și zice Apostolul Petru, păi cum să nu te atingă, toată lumea e buluc, e multă lume, adică ca și cum gândea Apostolul Petru, ar fi pus o întrebare fără răspuns, că toți îl atingeau. Vedeți când vine Arhiereul într-o mulțime toată lumea pune mâna pe el. Deci și când a trecut Mântuitorul, lumea vroia să se atingă de El.

Dar Mântuitorul a spus că nu e orice atingere. Și spune că a simțit din El că iese o putere mare. Nu în sensul că se golește de o putere, că este lipsit de o putere, ci în sensul că cineva s-a împărtășit din El cu o putere mare. Cineva a avut o credință atât de mare încât, s-a împărtășit din Dumnezeu cu această credință. Că Dumnezeu nu s-a golit de putere, ci femeia aceasta prin credință s-a împărtășit, s-a îndumnezeit, a luat putere dumnezeiască prin Hristos, și s-a tămăduit. Și văzând că este vădită, vine femeia și mărturisește problema ei.  Și Mântuitorul îi spune să nu se teamă, că a făcut lucrul acesta. Să meargă în pace, pentru că această credință a ei a tămăduit-o.

Aici e credință mare, apoi făcând câțiva pași, vine un slujitor din casa lui Iair și spune că a murit fetița, n-are de ce să mai vină Mântuitorul. Și atunci în sufletul lui Iair, se produce o tulburare, nu mai e credința aceea dintâi. Adică a văzut că a mai vindecat pe alții și avea o credință că o va vindeca și pe fiica lui. Dar când a aflat că deja nu mai are ce vindeca pentru că a murit, s-a îndoit în credință. Mântuitorul văzând această îndoială, îl întărește pe el: Nu te teme. Crede numai. Crede, nu te teme, nu te lăsa păcălit de aceste gânduri îndoielnice. Crede.

Și s-a dus așa cu jumătate de credință, Iair, spre casa lui. Jumătate de credință dată de Mântuitorul pentru că n-a putut să o primeacă toată, n-a avut încredere totală în Mântuitorul.

Era între cuvântul slujitorului care a adus vestea și cuvântul Mântuitorului. Și când s-a dus acolo, alții boceau fetița, cum e obiceiul, cum era obiceiul de a boci la înmormântări.

Mântuitorul vrea să-i liniștească și pe ceilalți. Spunând că fetița n-a murit, ci doarme. Dar ei în necredința lor, și aici se vede necredința zic că e imposibil, am văzut-o noi. Este ilogic. Cum poate să doarmă când nu mai are suflare?  Omul se bazează pe știința lui pe priceperea lui, pe experiența pe care a avut-o. Nu se poate abate de la experiență, legea naturală, legea firească, și asta e legea.

Mântuitorul văzând necredința lor îi scoate afară. Lasă înăuntru doar trei apostoli, acei apostoli care au fost și la schimbarea la față: Petru, Ioan și Iacob. Mai ține în casă pe tată și pe mama copilului, ca să se încredințeze. Dar îi lasă, ca să se întărească. Nu le spune, nu-i nimic, lasă că aceștia nu știu ce zic, ci doar crede, pune nădejdea în dumnezeire. Și atunci o învie pe fată, o ia de mână, și îi spune părinților să-i dea de mâncare. Ne spune Evanghelistul că atunci părinții au rămas încremeniți. Prin această încremenire se vede de fapt și necredința. Au avut și credință pentru că au fost și l-au adus pe Mântuitorul dar era și necredință, pentru că dacă era ceva firesc era ca la femeia aceea cu scurgerea de sânge, era ceva firesc. Nu mai încremeneau definitiv. Femeia n-a rămas mută de uimire că s-a vindecat. Iată acești părinți au văzut lucrarea lui Dumnezeu și și-au întărit credința lor. Dar înainte de a vedea minunea vedeți, iubiți credincioși, a fost nevoie de credință.

Cum să facem noi, iubiți credincioși, pentru că Evanghelia e scrisă și pentru toți, să urmărim și noi această credință înaltă, deși ne dăm seama că este greu de ajuns la ea, ca și credința femeii cu scurgerea de sânge, este greu. Și dacă nu putem să scăpăm din vedere că iată ce greu e, n-am nici o sanșă, să tindem măcar. Și dacă ne prinde îndoiala, ca și pe Iair, să scoatem afară, cum a scos Mântuitorul, pe toți cei necredincioși, toate gândurile îndoielnice, să le dăm afară ca să rămânem cu Hristos și cu Apostolii, prin cuvântul Evangheliei. Să rămânem, ca Dumnezeu să poată lucra în noi. Căci fără această credință iubiți credincioși, Dumnezeu nu poate veni să ne ajute. Credința Îl ține afară, pentru că necredința noastră îl face pe Dumnezeu neputincios. Când noi ne bazăm pe logica noastră, pe experiența noastră, fără să avem această credință și să-L aducem pe Dumnezeu în viața noastră, atunci rămânem neajutorați. Iar câteodată strigăm, oare de ce Dumnezeu nu mă vede? Nu mă vede pentru că iată m-am făcut asemenea celor care s-au bazat pe ceea ce simt, pe ceea ce au experimentat și nu pe cuvântul Mântuitorului Hristos. Să ne învrednicească sfinții pe care noi astăzi îi prăznuim, să luăm și noi chip duhovnicesc, chip sfânt, ca să ne împărtășim și noi din dragostea lui Dumnezeu pe care vrea să o reverse din abundență asupra noastră, a tuturor, AMIN!