"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

CANOANELE SFINTILOR SI INTRU TOT LAUDATILOR APOSTOLI TALCUITE

Canonul 1

Episcopul să se hirotonească de doi episcopi, sau de trei[1].

[al 1.4; al 7.3; al Sob. din Antiohia can. 19; al Sob. din Laodikia can. 12; al Sob. din Sardica can. 6; al Sob. din Constantinopol can.1]

Tâlcuire

Zicerea „episcop”, mai întâi adică li chiar se dă, de Dumnezeieştile şi Sfintele Scripturi , lui Dumnezeu celui ce pe toate le priveşte şi le cercetează, precum mărturiseşte Iov zicând: «Aceasta este partea omului necredincios de la Domnul, şi agonisita averilor lui de la Cercetătorul» (adică de la Dumnezeu) (cap 20, stih 29). Şi iarăşi: «Iar certarea Ta a păzit pe duhul meu» (cap.10, stih 12); şi Domnul nostru Iisus Hristos, precum zice Petru verhovnicul Apostolilor pentru Dânsul: «Că eraţi ca nişte oi rătăcite. Ci va-ţi întors acum la Păstorul şi Învăţătorul sufletelor voastre»(Epistola întâi, cap.2, stih 25). Iar al doilea şi după Dar, glasul acesta să dă celor de Dumnezeu aleşi, precum zice pentru Eleazar Însuşi Dumnezeu: «Episcop [Cercetător] Eleazar fiul lui Aaron preotul» (Numerele 4,16). Şi către Iezechia zice Dumnezeu: «Fiul omului, pândar te-am dat pe tine casei lui Israil» (Cap. 3, Stih 12). Şi în scurt să zic, episcopi se numesc în Scriptura cea Veche, atât luătorii aminte şi păzitorii ocârmuirilor şi a locurilor celor din lăuntru şi bisericeşti, precum este scris pentru cel mai sus Eleazar, cum că avea purtare de grijă pentru tot Cortul (Numerele 4,16), şi pentru arhiereul Iodae, cum că aşezat purtători de grijă în Casa Domnului: «Şi a pus preotul luători aminte în Casa Domnului.»(4 Împăraţi 11,18), cât şi luători aminte a lucrurilor şi ocârmuirilor celor din afară şi politiceşti, precum s-a scris: «S-a mâniat Moisi pe cei mai mari ai oştii, pe cei peste mii, şi pe cei peste sute.» (Numere 30, 14). Nici unul din Apostoli s-a hotărât, ori s-a numit episcop, când vieţuia Domnul pe pământ, Care singur este Episcopul sufletelor noastre, ci pe singură stăpânire de vindeca toată boala, şi de a scoate pe draci o aveau ei (Matei 10, Marcu 3). Iar după Învierea din morţi şi Înălţarea Mântuitorului nostru, trimiţându-se aceştia de Dânsul, precum El s-a trimis de Tatăl, în toată lumea, şi toată stăpânirea de a lega şi dezlega luând ei, şi toate darurile Prea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, nu numai numele cel apostolesc îl aveau, din însăşi lucrurile, ci cu adevărat şi pe însuşi cel episcopesc, precum mărturiseşte Sfântul Epifanie că zicând: «Cei întâi Pertu şi Pavel însuşi Apostolii, au fost şi episcopi». Asemenea şi toţi ceilalţi precum adeveresc Părinţii. Pentru aceasta au şi rânduit de trei, sau de doi episcopi să se hirotonească episcopii cei din cetăţi. Ci şi Ei prin sate şi prin cetăţi propovăduind, precum zice Sfântul Climent Episcopul, I către Corinteni: «Cercetând cu duhul, aşeză părţile propovăduirii lor, în episcopi, şi diaconi ai celor ce urma să creadă. Pentru aceea şi purtătorul de Dumnezeu Ignatie scriind către credincioşii cei ce erau în Trallesa porunceşte: „Cinstiţi şi pe episcopul vostru ca pe Hristos, precum au rânduit vouă fericiţii Apostoli”. Şi aceasta adică pentru zicerea Episcop. Iar zicerea hirotoniei se face de la aceasta: „întind mâinile”. Şi are două însemnări. Fiindcă, hirotonie se numeşte şi hotărârea şi alegerea a vreunui dregător, care se făcea cu întinderea mâinilor norodului, după zicerea lui Demostene. „Măcar pe oricare voievod de oşti aţi hirotoni.” [Cuv: 1, asupra lui Filipp] Şi mai ales după obiceiul Bisericii care din vechi stăpânea, când fără împiedicare, mulţimile adunându-se, hirotonea, adică alegea prin întinderea mâinilor, pe arhierei, precum zice Zonara, măcar că la urmă pe acesta Soborul cel în Laodikia, întru al cincilea canon al său l-a stricat, zicând că: „Nu se cade hirotoniile sau alegerile a se face, în fiinţa de faţă a celor ce se învaţă credinţa”. Iar hirotonie în ziua de astăzi se numeşte, cea prin rugăciuni şi prin chemarea Sfântului Duh, făcându-se sfinţita săvârşire a arhiereului, punând întru aceeaşi vreme şi mâinile sale, pe capul celui ce se hirotoneşte, după hotărârea aceea Apostolească: «Mâinile în grabă pe nici unul să pui». Şi este lucrul acesta tuturor prea cunoscut. Deci porunceşte Canonul acesta, că, tot arhiereul (ori mitropolit de ar fi, ori arhiepiscop, ori episcop) să se hirotonească de doi episcopi ori de trei[2]. Şi să vede că chipul cuvântului este pe dos. Că cel mai curat, şi mai ales ar fi fost, de ar fi zis aşa: episcopul să se hirotonească de trei episcopi, ori (mai puţin) de doi. Aşa rânduielile Apostolilor fără formăluire pe însuşi canonul acesta l-au aşezat zicând: „Iar episcopul poruncim a se hirotoni de trei episcopi, ori însă cel mai puţin de doi”[3].

SIMFONIE [unire de glasuri]

Întru un glas cu Canonul acesta, şi multe alte Canoane legiuiesc: „Că trebuie cu adevărat, ori toţi episcopii eparhiei (după al 4-lea al Soborului I şi al 3-lea al Soborului 7 şi al 19-lea al celui din Antiohia) ori mulţi (după al 13-lea al celui din Cartageni ) să se adune şi să hirotonească pe episcopul. Dar fiindcă aceasta este anevoie, cel mai puţin trebuie să-l hirotonească trei, şi ceilalţi să se facă împreună hotărâtori la hirotonia lui prin scrisorile lor. Şi adeverind pe acest apostolesc cel al 58-lea al Soborului din Cartageni , zice: forma cea veche se va păzi ca nu mai puţini[4] de trei episcopi să fie de ajuns la hirotonia episcopului, mitropolitul adică, şi alţi doi episcopi. Pe însăşi aceasta zice şi Canonul cel întâi al Soborului local din Constantinopol. Încă şi al 12-lea al celui din Laodikia rânduieşte cum că cu judecata episcopilor celor de primprejur trebuie a se aşeza episcopii la stăpânirea Bisericească. Iar dacă după întâmplare va rămâne într-o eparhie un singur episcop care chemându-se de mitropolitul, nici nu va merge, nici prin scrisori nu va împreună alege pe cel ce urmează a se hirotoni arhiereu, atunci trebuie mitropolitul să se împreună aleagă şi să-l hirotonească pe el cu episcopii apropiatei străinei eparhii, asemenea şi pe însuşi mitropolitul înşişi aceşti apropiaţi cu locul trebuie a-l alege şi a-l hirotoni, după Canonul al 6-lea al celui din Sardica. Iar rânduielile apostolilor (cartea a 8-a, cap. 27) poruncesc că cel ce se va hirotoni de un episcop să se caterisească, dimpreună cu cel ce l-a hirotonit, afară numai dacă după nevoie de prigoană, ori altă oarcare pricină nu pot mulţi a se aduna, şi cu alegerea acestora se va hirotoni de unul. Precum Sidirie s-a hirotonit episcop Palebiskei, după Sinesie, nu de trei ci de un episcop de Filon, pentru că nu puteau episcopii a se înfăţişa în vremurile acelea.

Canonul 2

Presbiterul (ori preotul) şi diaconul, şi ceilalţi clerici să se hirotonească de un episcop.

Tâlcuire

Canonul acesta rânduieşte că fiecare preot şi diacon şi ceilalţi clerici[5], ipodiaconi adică, anagnoşti şi psalţi, şi cei de aici, să se hirotonească numai de un episcop[6].

Canonul 3

Dacă vreun episcop ori presbiter afară de rânduiala Domnului cea pentru jertfă, va aduce alte oarecare la jertfelnic, ori miere, ori lapte, ori în loc de vin, băuturi meşteşugite, ori păsări, ori oarecare vite, ori legume afară de rânduire, să se caterisească. Afară de mănunchi de grâu nou, ori struguri la vremea cuviincioasă. Dar să nu fie iertat a se aduce altceva în altar, decât untdelemn la candelă, şi tămâie la vremea aducerii înainte. [Apostolesc 4; Sob.6: 28, 32, 57, 95; din Cartagina: 44; a lui Theofil: 8]

Tâlcuire

Când Domnul nostru Iisus Hristos a predanisit Apostolilor Taina Dumnezeieştii Sfintei lucrări, a rânduit lor să nu osebească cu nici un alt fel fără numai cu pâine şi cu vin amestecat cu apă, Însuşi El întâi făcând aceasta la Cina cea de Taină, precum în Liturghia Sfântului Iacob, fratele Domnului, s-a scris: „Din vin dregând (Paharul adică) şi din apă”. Pentru aceasta şi Dumnezeiştii Apostoli în Canonul acesta rânduiesc, cum că oricare episcop, ori preot călcând rânduirea ce Domnul a rânduit pentru Jertfa aceasta nesângeroasă, ar aduce pe Sfânta Masă alte oarecare feluri, ori miere (de pildă), ori miere, ori lapte, ori în loc de vin, băuturi meşteşugite, adică toată băutura cea beţivă, precum rachiul ce se face din feluri de roduri, ori bere ori altceva asemenea; ori va aduce păsări ori niscaiva vite, ori legume, unul ca acesta să se caterisească[7].Ci aduce-se la Altar mănunchiuri de spice noi de grâu, (precum evreii aceştia le aduceau Lui Dumnezeu: «Că spice noi, zice, prăjite? nu veţi mânca, până ce nu veţi aduce voi darurile Dumnezeului vostru. Şi iarăşi, veţi aduce mănunchiuri pârga secerişului vostru la preot.) şi struguri.” [Leviticon 23: 10,14] Însă nu ca o nesângeroasă jertfă a Trupului şi Sângelui Domnului, nu fie! Ci ca o pârgă, şi întâi arătate roduri în vremea cuviincioasă, când se vor coace[8]. Drept aceea nu este iertat a aduce cineva alt ceva în Sfântul Altar, afară de untdelemn pentru luminare, şi tămâie la vremea ce se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie.

Simfonie

Întru un glas cu Canonul acesta şi cel de aici al 4-lea rânduieşte, că celelalte poame să nu se aducă la jertfelnic, ci la casa episcopului, ca nişte întâi arătate. Ar cel al 44-lea al Soborului din Cartaghei rânduieşte altceva, a nu se aduce la Sfintele Taine, decât numai pâine şi vin amestecat cu apă[9]. Iar cel 28(kh) al soborului 6(") Porunceşte, ca strugurii ce se aduc în sfântul Altar, trebuie a se blagoslovi de Preot cu osebită rugăciune şi blagoslovenie, de cea a Tainilor, ca noi luând cu blagoslovenie din mâinile Preoţilor, că mulţumim lui Dumnezeu, că prin buna întocmirea vremilor iconomiceşte cele spre îndestularea vieţii noastre. Iar pe Preoţii cei ce nu fac aşa, ci unesc strugurii aceştia cu Trupul şi Sângele Domnului, caterisirii îi supune. Iară cel 32 al aceluiaşi mustră pe armeni, ca pe unii ce aduc vinu numai, şi nu amestecat cu apă. Iar cel 99 al aceluiaşi, opreşte şi a se aduce la Jertfelnic cărnuri fripte. Iar cel 57 al aceluiaşi, anume opreşte a se aduce la jertfelnic lapte, şi miere. Măcar că acestea se aduceau mai înainte după zisul Canon 44 al soborului din Cartaghei, pentru prunci. Iar cel al 8 al lui Theofil rânduieşte ce să se facă, câte vor rămâne din aducerile înainte şi din ape.

Canonul 4

Celelalte poame toate la casă trimită-se, pârgă Episcopului, şi Presbiterilor, şi nu la jertfelnic. Şi arătat este, cum că Episcopul, şi Presbiterii, le vor împărţi Diaconilor, şi celorlalţi Clerici. [Apos. 3; Sob.6: 28, 32, 57, 59; Cart: 44, Theofil 8]

Tâlcuire

Canonul acesta rânduieşte, că toate celelalte poame, (afară de spicele de grâu, şi de struguri, şi de unt de lemn, şi de tămâie) să nu se aducă în sfântul Altar, ci să se trimită la casa Episcopului şi a Preoţilor, când sunt întâi arătate. Ca cei ce trimit acestea, vrednică mulţumire se înalţă lui Dumnezeu prin trânşii, căci le-au dăruit nişte bunătăţi ca acestea. Şi este arătat că Episcopul şi Preoţii nu se vor îndulci de ele singuri, ci le vor împărţi şi Diaconilor, şi celorlalţi Clerici ca şi ei să se împărtăşească.[10] Vezi tâlcuirea Canon 3 Apostolesc.

CANON 5

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, pe femeia sa să nu o lepede cu pricinuire de evlavie. Iar de o va lepăda, că se afurisească, iar mai rămânând să se caterisească. [Canon 13, 48; Sob: 6; Gang:4; Cart: 4, 33]

TÂLCUIRE

Legea cea veche adică ierta celor căsătoriţi a-şi despărţi pe femeile sale, când voia, şi fără de nici o binecuvântată pricină. Iar Domnul la Evanghelie, o a oprit aceasta foarte. De unde şi Apostolii urmând rânduirii Domnului, opresc aceasta în Canonul acesta, şi zic: Episcopul, sau Preotul, sau Diaconul, să nu îşi lepede femeia, adică să nu o despartă cu sila, adică fără de învoiala aceleia, pentru pricinuire şi chip de evlavie. Iar de o va despărţi, să se afurisească, până ce se va îndupleca ca iarăşi să o ia în casa sa. Iar de va rămânea întru pizma sa, şi nu va voi a o primi, să se caterisească de Preoţie de istov. Fiindcă cu aceasta ce face să vede, că necinsteşte nunta, care după Apostolul este cinstită; şi că socoteşte patul şi împreunarea necurate, care de însuşi Apostolul, s-au numit nespurcate. [Evr. 13: 1, Col. 4] Las a zice, că şi la această despărţire mijloceşte precurvie, precum au zis Domnul: „Cela ce ş-ar lăsa pe femeia sa, afară de cuvânt de curvie, o face pe ea să prea ea să preacurvească.” [Mat. 5: 32] Dar şi Apostolul a zis: „Legatu-te-ai cu femeie, nu căuta dezlegare. Şi, să nu vă lipsiţi pe unul de altul, fără numai dacă din învoire, ca să vă zăboviţi cu postul şi cu rugăciunea.[11]” [1 Cor. 7: 5, 27]

SIMFONIE

Aşa şi Soborul al 6-lea în Canonul 13 rânduieşte, ca să rămână statornice şi nedespărţite căsătoriile celor sfinţiţi, şi fiind acestea mai înainte de a se sfinţi însuraţi, să nu se oprească pentru nuntă de a lua Preoţia. Nici să fie datori când se hirotonesc a mărturisi, că după ce se vor face Preoţi să se despartă de femeile lor. Precum un nelegiuit obicei ca acesta a stăpânit la Roma. Iar deşi canonul al 4-lea şi al 33 al Soborului din Cartagina zic că Episcopii şi Preoţii şi Diaconii şi Ipodiaconii să fie întreg înţelepţi, şi să se depărteze de femeile lor, după hotarele lor; dar tâlcuitorii Canoanelor, Zonara şi Valsamon, şi mai ales Soborul al 6-lea în Canonul 13, tâlcuind Canoanele cele de mai sus: să se depărteze numai la vremea efimeririi lor (a săptămânii, după obişnuinţa limbii noastre), şi nu totdeauna, afară de Episcopi şi vezi acolo.[12]

CANON 6

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, lumeşti purtări de grijă să nu ia asuprăşi, iar de nu să se caterisească. [Apostolesc 81, 83; al Sob. 4: 3, 7; a celui 7: 1; al celui I-II: 11; din Cart: 18]

TÂLCUIRE

Nu este iertat celor Preoţiţi (ori sfinţiţi) a se împletici pe sineşi în lucruri lumeşti, ci să se îndeletnicească la Dumnezeiasca slujbă a făgăduinţei lor, şi să păzească mintea lor slobodă de fieştece tulburare şi zarvă lumească. Drept aceea şi Canonul acesta rânduieşte, ca Episcopul, sau Preotul, sau Diaconul, că nu primească asuprăşi purtări de grijă lumeşti. Iar de le primeşte acestea, şi nu voieşte a le lepăda de la sine, ci rămâne întru ele, să se caterisească. Iar Cartea cea pravilicească a lui Fotie Titlu 8 zice că Episcopii nu se cade a primi purtări de grijă, şi a se face epitropi, nici ai însuşi rudeniilor sale. După a 13, 14, 15 Titlu 1. Cartea a 3-a a celor împărăteşti. Afară numai dacă epitropia aceasta este c să se împartă pomene, şi milostenii pentru ruda lor cea moartă, după neara 68 a înţeleptului Leon. Citeşte şi Canoanele însemnate la margine unite cu acesta, care opresc pe Clerici de la lumeştile purtări de grijă.

CANON 7

Dacă vreun Episcop, ori Presbiter, ori Diacon, sfânta zi a Paştilor mai-nainte de primăvăreasca Isimerie cu Iudeii o va săvârşi, să se caterisească. [Apos: 70, 71; Sobor6: 11; Anti: 1; Laod: 37, 38; Cart: 60, 81, 117]

TÂLCUIRE[13]

Două echinocţii face soarele în an, adică una, în timpul primăverii, iar alta în timpul toamnei. Şi să zic echinocţii (isimerii), fiindcă atunci întocmai este ziua cu noaptea, şi dipotrivă, noaptea cu ziua. Şi echinocţiul de toamnă (tomnateca isimerie), se face în luna septembrie, când soarele intră în prima Miră (?) a zodiei ce se cheamă cumpănă. Nu acei în stele şi simţite, ci acei fără de stele şi gândite. Iar echinocţiul de primăvară (cea primăvărească isimerie), se face în luna martie, când soarele intră în prima Miră (?) a zodiei ce se cheamă berbec, nu acelui simţit şi în stele, a celui ce este schimbăcios, ci a celui gândit şi fără stele ce este neschimbăcios după astronomi. Deci echinocţiul de primăvară, pentru nepotrivirea a însăşi mişcării soarelui de la apusuri către răsărituri, nu se face totdeauna întru una şi aceeaşi zi, ci în vremea Sfinţilor Apostoli, era în 22 a lui martie, după rânduiala aceloraşi Apostoli (Cartea 5, cap 17) ori după alţii în 23. Iar în timpul primului Sobor a toată lumea, era în 21 martie, după Sevastos şi alţii. Şi acum în vremurile noastre, se face în 11, ori şi 10 a lui martie. (că după astronomii vechi, Ptolemeu şi alţii, o noapte şi o zi se pogoară în 134 de ani; precum se vede în cartea numită „Tomos agapis”, foaia 540). Acestea aşa mai înainte fiind cunoscute, Canonul acesta apostolesc rânduieşte, căci care Episcop, ori Presbiter, ori Diacon, ar prăznui Sfintele Paşti mai înainte de echinocţiu de primăvară, împreună cu legii Paştile Iudeilor, să se caterisească. (Fiindcă din Iudei, cei mai înţelepţi, păzeau să prăznuiască după echinocţiu Paştile, după Vlastar, precum a rânduit Moise aceasta. Iar cei mai ţărănoşi, o prăznuiau înainte de echinocţiu, după cum arată Canonul acesta, şi după urmare de două ori întru acelaşi an prăznuiau Paştile; precum aceasta înseamnă Epistolia împăratului Constantin, ca pentru Paşti[14], ce se află în cartea 1 a Istoriei lui Teodorit, capitolul al 10-lea şi al 9-lea cum zic alţii. Dar când să se săvârşească aceasta? După echinocţiu şi după Paştile legii. După echinocţiu, căci echinocţiul fiind măsură despărţitoare a unui an deplin, dacă înaintea echinocţiului vom prăznui, facem de două ori Paştile întru acelaşi an, şi după urmare de două ori însemnăm moartea Fiului lui Dumnezeu. Iar de o vom prăznui după echinocţiu, numai un Paşti facem în an, şi prin urmare o moarte a lui Hristos vestim. Pentru aceea şi însuşi Apostolii în aşezământurile lor (cartea 5, cap 17) acestea zic. „Se cade voi fraţilor zilele Paştilor cu scumpătate a le face, cu toată sârguinţa, după schimbarea echinocţiului, ca nu de două ori în an, a unei pătimiri să faceţi pomenire, ci odată în an, aceluia ce odată a murit. Şi iarăşi după paştile iudeilor, întâi, ca înainte să fie închipuirea, adică Junghierea Mielului, şi apoi să urmeze ceea ce se închipuia, adică Moartea Domnului şi Învierea.” Încă şi alta, ca să nu o prăznuim în altă zi a săptămânii, precum prăznuiesc iudeii, în oricare zi se întâmplă 14 a lunii, ci totdeauna Duminică, precum şi aceasta, în acelaşi loc Apostolii o zic. Că pentru aceasta şi câteodată când se întâmplă a fi legiuitele paşti [ale iudeilor] în zi de Duminică, noi nu prăznuim întru aceeaşi Paşti, ci în viitoarea Duminică, ca să nu prăznuim împreună cu iudeii. Fiindcă şi după însuşi adevărul lucrurilor, atunci întâi iudeii paştile lor au prăznuit, şi apoi Învierea Domnului s-a făcut, al cărui chip şi aducerea aminte aduc Paştile care pe tot anul acum noi le prăznuim.

SIMFONIE

Şi cum că cu iudeii nu se cade a împreună prăznui, ori darurile sărbătorilor lor şi azimele a le primi, şi Apostolescul Canon 70 ci şi 37 şi 38 al celui din Laodiceea rânduieşte. Ci nici se cade a ne ruga împreună cu ei, după Apostolescul Canon 65, nici untdelemn a aduce în sinagoga lor. După Apostolescul Canon 71. Şi cateriseşte pe cei hirotesiţi Canonul 1 al Soborului din Antiohia pe care nu păzesc hotarul cel pentru Paşti a întâiului Sobor, ci o săvârşesc cu iudeii. Iar Canonul 70 şi 81 şi 117 a celui din Cartagina rânduieşte pentru zilele Paştilor când să se afle, şi unde să se scrie, şi la ceilalţi să se spună. Iar Canonul 11 al Soborului 6 opreşte încă şi de a chema vreun creştin pe iudei spre lecuire, ori a se scălda cu dânşii.

CANON 8

Dacă vreun Episcop, ori Presbiter, ori Diacon, sau oricare din catalogul Preoţesc, aducerea înainte făcându-se, nu se va împărtăşi, spue pricina, şi de va fi bine cuvântată, aibă iertare. Iar de nu o va spune să se afurisescă, ca unul ce s-a făcut pricinuitor de vătămare norodului, şi prepus a făcut întru el asupra celui ce o a adus, ca şi cum nu sănătos o a adus.[15]

TÂLCUIRE

Canonul acesta va, ca toţi şi mai ales cei Hirotonisiţi, să fie înainte gătiţi şi vrednici a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine, când se face aducerea înainte, adică sfinţita slujbă a Trupului Domnului. Iar dacă cineva din ei nu se va împărtăşi fiind faţă la Dumnezeiasca Liturghie, să spună pricina, pentru care nu s-a împărtăşit[16], şi de va fi dreaptă şi binecuvântată să ia iertare. Iar de nu voieşte să o spună, să se afurisească. Fiindcă se face pricină de vătămare norodului, pentru că dă prilej să prepue norodul, că Preotul ce a liturghisit este nevrednic, şi pentru aceasta n-a voit a se împărtăşi de la el.

CANON 9

Toţi credincioşii cei ce intră (în biserică) şi aud Scripturile, dar nu îngăduiesc la rugăciune, şi la Sfânta împărtăşire, ca unii ce fac nerânduială în Biserică trebuie să se afurisească. [A celui 6: 66; Antiohi: 2; Timot 3: 13]

TÂLCUIRE

Amândoi tâlcuitorii Sfinţitelor Canoane, Zonara şi Valsamon, tâlcuind Apostolescul Canonul acesta, cu un glas zic, cum că, creştinii câţi intră în Biserică, când se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, şi aud Dumnezeieştile Scripturi, dar nu aşteaptă până în sfârşit, nici se împărtăşesc, aceştia trebuie să se afurisească, fiindcă pricinuiesc nerânduială în Biserică. Şi Zonara zice aşa: „De la toţi Canonul acesta cere, Sfânta Jertfă săvârşindu-se, până la sfârşit să îngăduiască la rugăciune, şi la Sfânta Împărtăşire. Că şi mirenilor atunci ades a se împărtăşi li se cere.” Iar Valsamon: „Rânduirea Canonului acestuia prea iute este. Că afuriseşte pe cei ce intră în Biserică, şi nu aşteaptă până la sfârşit, nici se împărtăşesc.[17]

SIMFONIE

Întru un glas cu Canonul acesta rânduieşte şi cel al 2-lea al Soborului din Antiohia, zicând: „Toţi cei ce intră Biserică în vremea Dumnezeieştii Liturghii, şi aud Sfintele Scripturi, dar se întorc (asemenea să zicem să feresc ca şi cum pentru evlavie, şi smerenie, după tâlcuirea preabunului tâlcuitor Zonara) de Dumnezeiasca Cuminecătură, după vreo oarecare nerânduială. Aceştia zic, să se afurisească. Pe îndesirea împărtăşirii o adevereşte şi Canonul 66 al Soborului 6 poruncind creştinilor în toată săptămâna cea luminată, să se zăbovească cu Psalmi şi cu laude, şi să se împărtăşească de Dumnezeiştile Taine. Ci încă şi din Canonul 3 al Sfântului Timotei îndesirea împărtăşirii se socoteşte.” Că dacă acela iartă pe cel ce se învredniceşte a se împărtăşi, nu însă în toate zilele, ci numai Duminica (deşi în alte prescrieri este, numai la vremi), următor este că cei ce nu se îndrăcesc să iartă a se împărtăşi încă mai des. Iar oare carii vor, că, pentru aceasta acesta Timotei, în Canonul 3 rânduieşte, ca Sâmbăta şi Duminica prin învoire să nu se împreune bărbaţii cu femeile, ca adică să se împărtăşească. Fiindcă în vremea aceea numai în zilele acestea, precum am zis, se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie. Şi adevereşte pe socoteala lor aceasta şi Dumnezeiescul Iustin, zicând în a doua Apologie (sau dezvinovăţire) „Că în Ziua Soarelui, adică Duminica, se adună toţi creştinii la Biserică (care pentru aceasta şi Kiriaca (Domneşti) se numea)” şi să împărtăşea cu Dumnezeieştile Taine. Şi cum că dea pururea creştinii se cade a îndesi la Dumnezeiasca împărtăşire, o adeverează de la apus Dumnezeiescul Ambrozie zicând aşa: „Vedem pe mulţi fraţi că se adună mai cu lenevire la Biserică, şi mai ales că Duminicile nu sunt de faţă la Taine.” Şi iarăşi acestaşi prihănind pe cei ce nu des se împărtăşesc, zice pentru Pâinea cea de Taină: „Dumnezeu a dat nouă Pâinea aceasta pentru toate zilele, şi noi o facem numai de o dată în an.” Iar de la Asia, mai ales după mai osebit chip Dumnezeiescul Hrisostom o cere de la creştini. Şi vezi înainte cuvântarea tâlcuirii Epistolei către Romani, în Cuvântul 8 şi câtre Evrei în Cuvântul 18 la Fapte. Şi în Voroava 5 a Epistolei 1 către Timotei. Şi în Voroava 17 a celei către Evrei. Şi în Cuvântul către cei ce se lipsesc de Dumnezeieştile adunări, în Voroava 28 a celei 1 către Corinteni. În Cuvântul cel la fericitul Filogonie. Şi în Cuvântul pentru Post. În care vezi cât se nevoieşte, şi câte Ritoriseşte limba aceea frumoasă, ca să îndemne pe creştini să se împărtăşească, întru aceeaşi vreme, şi cu vrednicie, şi ades. Dar vezi şi pe marele Vasilie în Epistolia către Kesaria Patrikia. Şi în Cuvântul 1 pentru Botez[18]. Ci şi cel ce va lua aminte rugăciunile a toatei Dumnezeieştii Liturghii, oare nu vede arătat, cum că toate acestea privesc spre a se împărtăşi creştinii cei ce se adună la Liturghie, câţi adică sunt vrednici?

CANON 10

Dacă cineva cu cel scos de la împărtăşire (achinonitos) măcar, în casă de s-ar împreună ruga, acesta să se afurisească. [Apostol: 11, 12; Antioh: 2; Cart: 9]

TÂLCUIRE

Numele, (achinonitos) ne împărtăşit, are trei însemnări. Căci, ori arată pe cel ce stă împreună în Biserică şi se roagă împreună cu ceilalţi creştini, dar nu se împărtăşeşte cu Dumnezeieştile Taine. Ori arată pe cel ce nici se împărtăşeşte, nici stă împreună şi rugându-se cu credincioşii în Biserică ci se afuriseşte (să deosebeşte) de dânşii, şi iese afară din Biserică şi de la rugăciune. Ori în cele din urmă arată, că fiecare Cleric ce se va face de Cliros (achinonitos) ne împărtăşit: Episcopul să zicem, de Episcopii cei împreună cu el, Preotul, de Preoţii cei împreună cu el, ori Diaconul, de Diaconii cei împreună cu el, şi ceilalţi după urmare. Şi fiecare neîmpărtăşit, adică osebit de credincioşii cei din Biserică, este întru aceeaşi vreme şi Tainelor neîmpărtăşit, dar fiecare de Taine neîmpărtăşit, nu este ne împărtăşit şi de adunarea credincioşilor (?). Precum sunt Clericii cei ce s-au caterisit, şi dintre cei ce se pocăiesc cei ce stau împreună: Care, nici se împărtăşesc, nici din Biserică ies, ca cei ce se catihisesc (adică, se învaţă credinţa) precum am zis. Iar Canonul acesta, ne împărtăşit înţelege, după a doua însemnare. Pentru care şi zice, oricine s-ar ruga împreună cu acela ce pentru păcate s-a osebit (s-a afurisit) de la adunare, şi de la rugăciunea credincioşilor, măcar şi de nu s-ar împreună ruga în Biserică, ci în casă, unul ca acesta, ori Hirotonisit de va fi, ori mirean, să se afurisească asemenea cu acela, de la Biserică, şi de la rugăciunea cea cu creştinii. Pentru că această împreună împărtăşire de rugăciune, pe care o face cu cel afurisit (osebit, sau despărţit) cunoscându-l şi ştiindu-l acest fel, priveşte spre necinstea şi defăimarea celui ce l-a despărţit, şi îl cleveteşte pe el, ca şi cum cu nedreptate l-a despărţit (afurisit).

CANON 11

Dacă cineva Cleric fiind, cu caterisit Cleric împreună s-ar ruga, să se caterisească şi el.

TÂLCUIRE

În două chipuri se poate a se tâlcui Canonul acesta. Că dacă adică acesta, împreună s-ar ruga, se va lua în loc de, împreună va liturghisi, toată noima Canonului este aceasta. Oricare Cleric împreună va liturghisi în ştiinţă cu Cleric caterisit, să se caterisească şi el asemenea cu acela. (Care aceasta este şi mai dreaptă) dacă zicerea, se roagă împreună, însemnează chiar după zicerea sa, a se împreună ruga; înţelegerea Canonului este aceasta: Oricare Cleric s-ar împreună ruga în ştiinţă cu Clericul acela ce nu numai s-a caterisit, ci şi a îndrăznit după caterisis să lucreze ceva din ale clirosului ori şi de s-a caterisit adică, pentru păcate de Clericatul său, iar după caterisis, iarăşi căzând întru aceleaşi păcate, s-a despărţit încă şi de adunarea, şi de rugăciunea credincioşilor, unul ca acesta zic, să se caterisească, asemenea cu acela.

CANON 12

Dacă vreun cleric, ori mirean, afurisit, adică neprimit, ducându-se în altă cetate se va primi, fără de scrisori recomenduitoare, să se afurisească, şi cel ce l-a primit, şi cel ce s-a primit. [Apostol: 32, 33; Al 4-lea Sobor: 11, 13; al 6-lea Sobor: 17; Anti: 6, 7, 8, 11; Sard: 7, 8, 9; Laod: 41, 42; Cart: 97, 117]

TÂLCUIRE

Altul este cel afurisit, şi altul cel neprimit. Că cel afurisit adică, se desparte de la Biserică, şi de la rugăciunea credincioşilor. Iar cel neprimit, pentru multe chipuri de Arhiereu nu se primeşte. Deci Canonul acesta pe amândoi pomenindu-i împreună, numai pentru cel neprimit arată aici. Pentru aceea şi acest, nu este tălmăcitor numelui afurisit, ci parte de cuvânt deosebitor, care osebeşte pe cel afurisit de cel neprimit[19]. Drept aceea hotărăşte aşa. Dacă cleric ori mirean se vor face neprimiţi de Arhiereul lor. (Mireanul poate, pentru că s-a prihănit de el pentru vreo greşeală. Iar clericul, pentru că cere să se hirotonisească, şi Arhiereul cercetând cele pentru el, a aflat oarecare îndoieli, pentru care nu l-a primit la Hirotonie.) Apoi se vor duce la alt Oraş, şi s-ar primi de Arhiereul de acolo, fără să aibă scrisorile Arhiereului lor, recomenduitoare şi de credinţă, şi de viaţă, şi de Hirotonie, iar mai ales de prihănirea lor[20], să se afurisească şi Arhiereul care i-a primit aşa, şi ei căci cu acest fel de chip s-au primit de el. Acela adică, căci afară de Canoane, fără de scrisori i-a primit pe ei, iar aceştia, ori căci n-au avut purtare de grijă să ia scrisori recomenduitoare de cinstea lor, ori căci spunând minciuni, au amăgit pe Episcopul şi i-a primit.

CANONUL 13

Iar de ar fi afurisit, prelungească-se asupra lui afurisirea[21] fiindcă a minţit, şi a amăgit pe Biserica lui Dumnezeu. [Apost: 12; Cart: 116]

TÂLCUIRE

Canonul acesta este unit cu Canonul 12, şi după înţelegere, şi după alcătuire şi grăire. Fiindcă acela adică, precum am zis, a vorbit de Clericul, şi mireanul cel neprimit. Iar acesta vorbeşte de clericul şi mireanul cel afurisit, zicând aşa: Dacă vreun cleric ori mirean, vor fi afurisiţi de Arhiereul lor, iar mergând într-alt loc vor ascunde şi nu vor mărturisi, cum că sunt afurisiţi, şi pentru ascunderea aceasta, s-ar primi de Arhiereul locului aceluia, care nu ştia afurisirea lor. Asupra unora ca aceştia să se adauge mai mult afurisirea, fiindcă au spus minciuni, şi au amăgit pe Biserica şi Arhiereul locului aceluia.

CANON 14

Episcopului să nu-i fie slobod lăsându-şi nemernicia (parichia) sa, la alta a sări, măcar de şi de cei mai mulţi de s-ar sili, fără numai de va fi vreo binecuvântată pricină, care îl sileşte pe el a o face aceasta, ca ceva mai mult folos să poată a face celor de acolo, sub cuvânt de blagocestie (*evsevie) şi aceasta încă nu de sineşi, ci cu chemarea multor Episcopi, şi cu rugăminte prea mare.

TÂLCUIRE

Alta este sărire şi păşire, de la o Eparhie la alta, şi alta este mutare şi trecere[22] şi sărire adică este, când cu lăcomie de mai multă avere, şi cu de sineşi voie pornindu-se Arhiereul, va lăsa Eparhia sa (de nu cumva neavând Eparhie petrece fără lucrare) şi va răpi alta fără cuvânt, care şi se osândeşte, şi sub Canoniceşti certări cade, după 1 şi al 2-lea Canon al celui din Cardichia. Iar mutare este, când pentru mare nevoie, şi întărire a blagocestiei (eusebiei), de mulţi Episcopi rugat fiind Arhiereul, va trece de la o Eparhie la alta, spre mai mult duhovnicesc folos al eparhiaţilor acelei Eparhii (şi aceasta încă poate la o vreme, şi nu întru toată viaţa sa) care şi se iartă după oarecare iconomii[23]. Pentru aceea şi Canonul acesta rânduieşte, cum că, nu este iertat Episcopul a lăsa Eparhia sa, cu lăcomie şi de sineşi, fără nici o binecuvântată pricină, şi a sări la alta, măcar şi de alţii de ar fi silit a face aceasta. Ci atunci să treacă la altă Eparhie mai mică, ori mai mare, ori văduvitoare, când este vreo binecuvântată, şi dreaptă pricină, ce îl sileşte la aceasta. Adică, când poate să pricinuiască creştinilor Eparhiei aceleia, mai mult câştig sufletesc, şi folos duhovnicesc, cu blagocestivul cuvântul învăţăturii sale, decât altcineva. Însă, şi aceasta să nu o facă de la sineşi, adică cu a sa pornire, ci cu judecata şi alegerea multor Episcopi, şi cu mare rugăminte, şi poftire[24]. Citeşte şi Canoanele cele unite la socoteală, la margine însemnate.

CANON 15

Dacă vreun Presbiter, ori Diacon, sau oricare din catalogul clericilor, părăsind (parikia) nemernicia sa, la alta se va duce, şi desăvârşit mutându-se, va petrece întru alta, fără de socotinţa Episcopului său. Acesta poruncim de aceea să nu mai liturghisească. Mai ales dacă, chemându-l Episcopul lui să se întoarcă, nu a ascultat, rămânând întru nerânduiala sa, ca un mirean însă acolo împărtăşească-se. [Sobor 1: 15, 16; Sobor 4: 5, 10, 20, 23; Sobor 6: 17, 18; Sobor 7: 15; Anti: 2; Sardi: 15, 16, 17: Carta: 63, 98]

TÂLCUIRE

Canonul al 6-lea al Soborului 4 porunceşte să nu se Hirotonească Preot, ori Diacon, ori altul oarecare Cleric aşa chiar şi nehotărât la fiecare Biserică, ci hotărât la Biserică de Oraş, ori de sat, ori la Mănăstire. Deci care dintru dânşii cu chip ca acesta se va Hirotonisi, rânduieşte Apostolescul Canonul acesta, să nu lase Biserica sa cea rânduită, şi să meargă la alta a unei străini Eparhii, fără de socotinţa, şi slobozitoarea scrisoare a Episcopului său. Iar de o ar face aceasta, poruncim săă nu lucreze la Biserica aceea nici o slujire de ale Preoţiei, ori a clericiei, şi mai ales de l-a chemat înapoi Episcopul său ca să se întoarcă, iar el rămânând în nerânduiala sa, şi întru pizma sa, nu a făcut ascultare a se întoarce. Însă ca un mirean roagă-se împreună cu creştinii Bisericii aceleia, şi împărtăşească-se împreună cu dânşii. Citeşte şi Canoanele cele la margine însemnate.

CANON 16

Iar dacă Episcopul, la care ei se află, întru nimic socotind arghia (oprirea) cea hotărâtă asupra lor, îi va primi pe ei ca pe nişte clerici, să se afurisească, ca un învăţător de nerânduială. [Sobor 6: 7, 18; Anti: 3; Cartag: 63, 64]

TÂLCUIRE

Singur Episcopul Carhidoniei are voie din învechită obişnuire a lua ori de unde ar voi (şi negreşit că de la Episcopii cei supuşi lui) Clerici, şi a-i împreună număra în Bisericile Eparhiei sale, după Canonul 64 al acestuiaşi Sinod, iar celorlalţi Episcopi, niciodată li se dă o voie ca aceasta. Pentru aceasta şi Apostolescul Canonul acesta, atârnat fiind de Canonul cel mai de sus, şi după grăire, şi după noimă, zice: iar dacă Episcopul întru a cărui Eparhie se află clericii aceştia străini, cu toate că ştie, cum că, ei sunt opriţi, după Canoane de Arhiereul lor, ci ar defăima oprirea aceasta, şi i-ar primi pe ei ca pe nişte clerici lucrând ale Clirosului[25] lor adică, un Episcop ca acesta zic, să se afurisească. Pentru că se face învăţător de nerânduială, şi de sminteli. Citeşte şi Canoanele cele unite însemnate la magine.

CANON 17

Cel ce cu două nunţi s-a împleticit după Botez, ori a avut posadnică (ţiitoare), nu poate a fi Episcop, ori Presbiter, ori Diacon, sau orice din catalogul cel Ieraticesc. [Sobor 6: 3; Vasilie: 12]

TÂLCUIRE

Păcatele câte le-ar face omul înaintea Botezului, nu pot a-l opri de Preoţie şi de Cliros. Fiindcă credem, cum că, i le spală toate sfântul Botez. Nu însă şi câte ar face şi după ce se va boteza. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, cum că, cel ce după sfântul Botez, de două ori se va însura (Dar se însoară de două ori nu numai cel ce va lua cu nuntă a doua femeie, ci şi cel ce cu sfinţită cuvântare se va logodi cu a doua femei, sau va lua cu nuntă pe cea logodită cu altul)[26] sau are muiere ţiitoare[27], nu poate a se face Arhiereu, ori Preot, ori Diacon, oricât de puţin a se împreună număra în Catalogul, ori în treapta cea Ieraticească.

CANON 18

Cel ce va lua văduvă, ori lepădată, ori curvă, ori slujnică ori din cele de la Teatre, nu poate a fi Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau orice din catalogul Ieraticesc. [Sobor 6: 3, 26; Vasilie: 27]

TÂLCUIRE

Dacă Preoţii Iudeilor erau opriţi a-şi lua femeie, curvă, ori izgonită de bărbatul ei [Levi 12: 7, 13], ori măcar având ea nume prihănit: <>[Matei 12:5] Cu cât mai vârtos aceasta este oprită despre Preoţii Evanghelie? <> Pentru aceasta şi Apostolescul Canonul acesta rânduieşte, că cel ce va lua femeie văduvă, ori izgonită de bărbatul ei, ori curvă, ori roabă, ori pe una din muierile cele ce se află la comedii şi la Teatre, şi se făţărnicesc în multe feţe, nu poate să se facă Episcop, ori Preot, ori Diacon, sau cât de puţin să se numere împreună în tagma Ieraticească. Fiindcă toate muierile acestea sunt clevetite, ori prihănite. Iar cei sfinţiţi (Ierosiţi) din toate părţile trebuie a fi neprihăniţi, şi ne prinşi [I Tim 3: 2]. Precum zice fericitul Pavel. Iar Canonul 3 al Soborului 6 zice: Că Presviterii, Diaconii, ori Ipodiaconii, care au luat văduvă, ori după Hirotonie au căzut în nuntă fără de lege, aceştia despărţindu-se de muierile lor, să se oprească de Preoţie la puţină vreme, şi să se certe, cu canon. Apoi iarăşi să-şi primească treptele Preoţiei sale, iară la mai mare treaptă să nu sporească, măcar că Soborul al 6-lea atunci cu pogorământ a iconomisit pe unii ca aceştia, de atunci însă şi în urmă, a hotărât acestaşi Sobor. Să stăpânească iară-şi Apostolescul Canonul acesta.

CANON 19

Cela ce două surori a ţinut, ori nepoată de soră, nu poate fi Cleric. [Sobor 6: 3, 26; Neoche: 2; Vasilie: 23, 47; Teof: 5]

TÂLCUIRE

Dintre nunţi, altele se zic necuvioase, câte se fac cu rudenii ori cu eretici. Iar altele fără de lege, precum este când cineva va lua muiere, pe cea căreia tatăl său din pruncie i-a fost epitrop. Şi altele osândite, precum când va lua cineva femeie pe cea afierosită lui Dumnezeu, Călugăriţă. Dar cu Obştesc nume, toate nunţile acestea pot a se numi nelegiuite. (Precum Soborul al 6-lea în Canonul 3 de obşte nelegiuite numeşte pe nunţile cele cuprinse în Canoanele 17 şi 18 ale Apostolilor.) Iar acest Canon numai pentru nunţile necuvioase vorbeşte hotărând. Oricine va lua femeie pe două surori, ori va lua pe nepoata cea mare a sa, nu poate a se face Cleric. Pentru că fiecare necuvioasă nuntă, ori din sânge, ori din cuscrie este, nu numai împiedică pe cineva a nu se face Cleric, ci şi îl supune certărilor. Că marele Vasilie pomenind de cei ce iau două surori în Canonul 78 şi 87 al său, îi canoniseşte 7 ani, să se depărteze de Dumnezeieştile Taine. Iar Canonul 2 al Soborului din Neocezareea, rânduieşte să se scoată afară de la împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine muierea aceea, care va lua doi fraţi. Iar Canonul 27 al marelui Vasilie hotărăşte, că Presviterul carele în neştiinţă va cădea în nuntă nelegiuită, adică care se rudeşte, să nu aibă numai cinstea şederii, iar de celelalte lucrări ale Preoţiei să se depărteze, şi nici în ascuns, nici în arătare să blagoslovească pe cineva, şi nici să împărtăşească pe cineva. Pe însuşi Canonul acesta al marelui Vasilie îl pomeneşte anume Soborul 6 în Canonul 26 al său, adăugând Soborul, că mai întâi să se despartă nelegiuita nuntă, şi aşa să aibă cinstea şederii. Iar al 5-lea Canon a lui Teofil zice, că cela ce înainte de Botez a luat pe nepoata sa, şi după Botez s-a Hirotonisit Diacon, nu se cateriseşte. Dacă aceea a murit, ori el o a lăsat mai înainte de a se împreuna cu ea trupeşte. Iar legea cea politicească Cartea 60 Titlul 37 porunceşte, că toate necuvioasele nunţi să se despartă, şi să se certe. Iar cei ce se împreunează cu două surori, sau nepoata lor (precum Apostolescul acesta Canon porunceşte) porunceşte să li se taie nasurile, şi să se bată şi ei, şi muierile cele ce cu dânşii împreună s-au stricat. Iar de nu vor voi a se despărţi unii ca aceştia, trebuie cu domnească stăpânire să se despartă.

CANON 20

Clericul ce dă chezăşii, să se caterisească. [Sobor 4: 30]

TÂLCUIRE

Două însemnări are, a da cineva chezăşii. Pentru că, ori dă cineva pe sineşi chezaş pentru altul, ori dă pe altul chezaş pentru sine. Iar acest Canon după întâia însemnare luându-se a da cineva chezăşii, zice. Ori care cleric ar da pe sineşi chezaş pentru altul, să se caterisească. Fiindcă după chipul acesta, făcuta chezăşuire, în cele mai de multe ori la omeneştile cuviinţe să obişnuieşte, adică la pricini de vămeşii, şi de biruri, şi la pricini de bani, şi în scurt a zice la interesurile neguţătoreşti. De care lumeşti şi mireneşti lucruri, clericii trebuie să fie slobozi. Şi mai ales la chezăşuirile cele de acest fel, urmează şi alte multe ispite, în care ei nu trebuie de voie a se arunca pe sineşi. „Că de vei lua (zice Parimiastul) în chezăşie pe prietenul tău, vei da vrăşmaşului mâna ta, pentru aceasta, zice, nu da pe sineţi în chezăşuire ruşinându-te.” [Pilde 6: 10; 22: 26] Că de nu vei avea, de unde vei plăti? Vor lua aşternutul cel de sub coastele tale. Pentru câştigurile şi lucrurile lumeşti, precum am zis, nu trebuie clerici a da pe sineşi chezaş. Pentru că deşi suntem porunciţi a ne pune sufletul nostru pentru dragostea fratelui nostru, nu însă la omeneştile cuviinţe, după marele Vasilie. Iar pentru folosul fraţilor, după scopul bunei plăceri a lui Dumnezeu, nu numai chezaşi trebuie a da pe sineşi clericii; ci şi pe însuşi sufletul lor. Precum de pildă: Dacă un cleric, întâmpinând pe unul ce cu nedreptate se trage ca să se pună în închisoare, fiindcă nu are pe nimenea să dea chezaş pentru sineşi către judecătorul. Iar fi milă de reaua întâmplare a lui, şi ar da pe sineşi chezaş pentru fratele, unul ca acesta, zic, cleric, nu numai nu se cateriseşte, ci şi se laudă de Dumnezeu, şi de oameni, ca unul ce a plinit Evangheliceasca şi Dumnezeiasca poruncă. „Că zice, izbăviţi pe cel ce se nedreptăţeşte. Şi pe cei ce-i trag spre moarte, scoate-i, şi a răscumpăra pe cei ce se ucid nu te scumpi.” [Isaia 10: 17; Pilde 24: 11] Şi acesta adică pentru întâia însemnare, a nu da cineva pe sineşi chezaş pentru altul, precum s-a zis. Iar Ecumenicul Sinod 4 după a doua însemnare luând aceasta, a da chezăşuiri, au cerut, în Canonul 30 al său, ca să dea Episcopii Egiptului chezaşi pe alţii pentru sineşi, că nu se vor duce din Constantinopol până ce se va Hirotonisi Arhiepiscopul Alexandriei, şi cu chipul acesta se unesc Canoanele, acest Apostolicesc adică, şi acel al Soborului 4 şi nu se împotrivesc între ele. Fiindcă cel Apostolicesc după altă însemnare a luat pe a da chezăşuiri, iar cel al Soborului 4 după alta.

CANON 21

Famenul, dacă din bântuirea oamenilor s-a făcut, ori în goană s-a lipsit de cele ale bârbaţilor, ori de s-a născut aşa, şi este vrednic, facă-se Episcop. [Apost: 22, 23, 24; Sobor 1: 1; Sobor 1 şi 2: 8]

TÂLCUIRE

În trei se despart famenii, în hadâmbi, în sfârmaţi, şi în scopiţi. Şi hadâmbii adică sunt aceia ce s-au născut din pântecele maicii lor, fără de boaşă şi fără părţile cele născătoare de copii, pentru care a zis Domnul: „Sunt fameni, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor (precum a fost Dorotei, Presbiterul Bisericii celei din Antiohia, cum mărturiseşte Evsebie în Bisericeasca Istorie Cartea 7, cap 32).” [Matei 19: 12] iar sfărmaţii sunt aceia, a cărora născătoarele de copii părţi le-au sfârmat şi le-au strâns părinţii lor, când erau prunci, şi le-au făcut netrebnice spre facerea de copii cu strânsul acela. Iar scopiţii sunt aceia, care şi-au lepădat părţile născătoare de copii, ori cu cuţit, sau cu alt meşteşug şi unealtă. Acestea aşa fiind cunoscute, zice acest Canon, dacă cineva s-a făcut famen din răutatea şi vătămarea oamenilor, ori în vreme de goană, li s-au tăiat de gonaci mădularele cele născătoare de copii al bărbaţilor; ori de s-a născut aşa din pântecele maicii sale; dar este vrednic pentru Preoţie, să se facă Episcop. Fiindcă el nu s-a făcut pricinuitor unei scopiri ca aceasta. Ci ori de la fire ori de la oameni răi, a pătimit râul cel de acest fel. Pentru care trebuie mai ales să se miluiască, şi nu să se urască, şi să se pedepsească. Pentru scopire încă, rânduiesc şi Canoanele următoare, 22, 23 şi 24 ale Apostolilor. Iar pentru boală se va scopi de către doftori, ori de către barbari: acesta să rămână în cler. Iar mirean fiind, să se facă cleric; iar care sănătos fiind, s-a scopit pe sineşi, acesta, cleric fiind, să înceteze de a lucra cele ale clericiei sale; iar mirean fiind să nu se facă cleric. Iar al 8-lea Canon al Soborului 1 şi 2 pe însuşi acest Canon al celui 1 Sobor, punându-l înainte, zice: oricare cleric va scopi pe altcineva, ori însuşi cu mâna sa, ori va pune pe altul, să se caterisească. Iar dacă Preoţi ori mireni, vor scopi pe cei ce au oarecare patimă, nu se osândesc.

CANON 22

Cela ce şi-a tăiat mădularele sale, să nu se facă cleric, că de sine ucigaş al luişi este, şi vrăjmaş al Zidirii lui Dumnezeu. [Apost: 21, 23, 24; Sobor 1: 1; Sobor 1 şi 2: 8]

TÂLCUIRE

Cel mai sus zis Canon hotărăşte pentru cei scopiţi cu sila, iar acesta pentru cei scopiţi de voie, zicând: oricare s-ar scopi pe sineşi cu voia sa, sănătos fiind, ori cu mâinile sale, ori ar pune pe altul şi l-ar scopi, să nu se facă cleric[28]. Fiindcă el însuşi este ucigaş luişi, şi vrăşmaş al făpturii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe el bărbat, cu toate născătoarele de copii mădulare; iar el lepădându-le pe ele, se preface pe sineşi întru o străină, şi de mirare fire. Pentru că nici bărbat este, căci nu poate să lucreze cele ale bărbaţilor, şi să nască om asemenea lui. Nici iarăşi femei, căci nu poate a pătimi cele ale femeilor, adică a se în greca, şi a naşte, ca femeile. Ci oarecum este o a treia grozăvie, şi cum ar zice cineva, este un mijloc între bărbaţi, şi între femei. Vezi şi tâlcuirea celui al 21-lea Apostolesc.

CANON 23

Dacă oarecare cleric fiind, pe sineşi se va ciunti, caterisească-se. Că ucigaş al luişi este. [Apost: 21, 22, 24; Sobor 1: 1; Sobor 1 şi 2: 8]

TÂLCUIRE

Şi aceste Canon asemenea cu cel mai de sus, pentru scopire pomeneşte. Acela însă porunceşte să nu se facă cleric, oricare mirean fiind, s-ar scopi pe sineşi. Iar acesta zice, că dacă cineva cleric fiind mai înainte, apoi s-ar scopi pe sineşi sănătos fiind, ori pe altul ar pune de l-ar scopi, să se caterisească. Fiindcă este ucigaş luişi. Şi nu numai Dumnezeieştile Canoane, ci şi legile cele politiceşti pedepsesc pe cei ce vor scopi, ori pe sineşi, ori pe alţii, cu feluri pedepse, adică cu răpirea averilor sale, cu izgonire, cu a aceeaşi pătimire, adică să se scopească şi el de lat om. Şi dacă vreun rob s-ar scopi de către stăpân, fiind sănătos, ori bolnav, poruncesc legile să se facă slobod. Fotie cap 14 a titlului întâi.

CANON 24

Mireanul pe sineşi ciuntindu-se, să se afurisească trei ani. Căci vrăşmăşuitor al vieţii sale este. [Apostol: 21, 22, 23; Sobor 1: 1; Sobor 1 şi 2: 8]

TÂLCUIRE

Iar de va fi mirean cel ce s-ar ciunti, şi s-ar scopi pe sineşi sănătos fiind, ori pe altul ar pune, şi l-ar scopi, porunceşte acest Canon să se deosebească de la Dumnezeieştile Taine, şi de adunarea creştinilor în Biserică trei ani. Pentru că cu scopirea aceasta se face vrăşmaş vieţii sale.

CANON 25

Episcopul, ori Presbiterul, ori Diaconul, întru curie, ori în călcare de jurământ, ori în furtişag, prinzându-se, să se caterisească, şi să nu se afurisească. Că zice Scriptura: „Nu vei izbândi de două ori pentru aceeaşi.” Asemenea şi ceilalţi clerici. [Sobor 1: 9; Sobor 6: 4, 21; Neocezareea: 1, 8; Car: 35; Vasilie 2, 17, 32, 44, 51, 70]

TÂLCUIRE

Toţi cei preoţiţi şi clerici trebuie a fi curaţi, şi nevinuiţi, pentru aceasta şi acest Canon rânduieşte aşa. Ori care Episcop, ori Preot, ori Diacon s-ar prinde, adică s-ar dovedi, că a făcut curvie, ori călcare de jurământ, sau furtişag (de capu adică, după Canonul 28 al Postnicului, adică care aduce asupră-i pedeapsă de moarte), iar pedeapsa de moarte nu este tăierea capului, ori altă moarte, precum tâlcuieşte Valsamon, sholiasind capul 25, al titlului 9 al Nomocanonului lui Fotie, ci izgonirea, orbirea, tăierea mâinii, şi altele asemenea[29] să se caterisescă de Preoţie, dar să nu se afurisească, şi de la Biserică, şi de la rugăciunea creştinilor. Pentru că zice Dumnezeiasca Scriptură, nu vei pedepsi de două ori, pentru unul şi acelaşi păcat. Întocmai cu cei Preoţiţi se caterisesc de clerul lor, dar nu se afurisesc, şi câţi Clerici s-ar prinde întru zisele aceleaşi păcate. Dar în Canonul acesta se cuprind două lucruri vrednice de luare aminte: unul adică, că Preoţiţii şi Clericii, măcar că nu se afurisesc de la împărtăşire, adică de la adunarea şi rugăciunea creştinilor celor ce intră în Biserică, ca cei ce se catehisesc, după Canoanele 2, 32, 51 ale Marelui Vasilie, nu se împărtăşesc însă cu precuratele Taine ca nişte nevrednici fiind, şi sub Canon, până când ar găsi de cuviinţă Arhiereul lor, ori Duhovnicul lor[30]. Şi altul încă, că cei ce s-au prins, nu în toate, ci întru singure păcatele acestea, care le pomeneşte acest Canon, Preoţiţi adică, şi Clericii (iar de cap prinde şi în altele asemenea acestora, adică în preacurvie, ori în furare de cele sfinţite) se caterisesc numai şi nu se afurisesc. Pentru că sunt şi alte păcate, în care câţi Preoţiţi şi Clericii se vor prinde, şi se caterisesc şi se afurisesc împreună. Precum sunt cei ce cu bani s-au Hirotonisit, ori cu stăpânirea boierilor, după Canonul 29 şi 30 al Apostolilor. Şi însemnează, că cei ce Preoţiţi, şi Clericii, ce pentru păcatele mai sus însemnate se caterisesc adică, dar nu se afuriseau, iar dacă şi după caterisire iarăşi cădeau întru aceleaşi, ori în alte păcate, atunci şi de la Biserică desăvârşit se afuriseau, ca cei ce se catehiseau. Pentru aceea şi Canonul 1 al Soborului din Neocezareea rânduind, că, Preotul de va curvi, ori va preacurvi se afuriseşte de la Biserică, ca mirenii ce se pocăiesc. Aceasta zic prea bine se învoieşte cu acest Apostolesc, măcar şi de s-ar înţelege că zice pentru Preotul cel ce de două, sau de trei ori a curvit, sau a precurvit.

SIMFONIE

Ci şi Canonul 8 al acestuiaş din Neocezareea Sobor zice, că, să cateriseşte Preotul care vieţuieşte împreună cu muierea sa ceea ce a precurvit. Iar Canonul 21 al Soborului 6 zice, Clericii cei de istov caterisiţi pentru canoniceşti vinovăţii, dacă de bunăvoie se vor pocăi, să-şi tundă părul capului după chipul clericilor. Iar de nu se vor părăsi de păcat cu voia lor, să-şi ţie părul ca mirenii. Iar Canonul 17 al marelui Vasilie zice, că Presbiterii care s-au jurat să nu lucreze cele al Preoţiei (din oarecare nevoie şi primejdie) a arătat adică nu trebuie să Ierurghicească, ca să nu smintească arătat adică pe cei ce îi ştiu că s-au jurat, ci întru ascuns. Însă să se pocăiască pentru jurământul ce a făcut. Iar Canonul 70 al acestuiaşi rânduieşte: Că dacă Diaconul, ori Presbiterul va păcătui cu femeie până la sărutare, va înceta de Preoţie la o vreme după Zonara, iar cu Dumnezeieştile Taine se va învrednici a se împărtăşi împreună cu ceilalţi Preoţi şi Diaconi. Iar de se va vădi că a păcătuit ceva mai mult decât sărutare, se va caterisi. Iar Canonul 4 al Soborului 6 cateriseşte pe Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul ce se va împreuna cu muiere afierosită lui Dumnezeu, adică cu călugăriţă. Iar Ioan postnicul zice, că dacă cineva mai-nainte de a se Preoţi (sau de a se Hirotoni) a căzut în păcatul malahiei (care şi curvie îndeosebi se zice de unii din sfinţi), acesta să se certe, apoi să se Hirotonească. Iar de a căzut după Hirotonie, să rămână argos un an, şi să se canonisească, cu alte certări, şi aşa să Ierurghisească. Iar dacă după cunoştinţa păcatului, iarăşi va mai cădea de două şi de trei ori întru aceeaşi patimă, unul ca acesta să se caterisească, şi să e pună în rânduială de citeţ (Anagnost).

CANON 26

Dintru cei ce au intrat în Cleros, neînsuraţi, vrând să se însoare, poruncim, numai Anagnoştii (Ceteţii) şi Psalţii. [Sobor 4: 14; Sobor 6: 6; Cartag: 19, 33; Vasilie: 69]

TÂLCUIRE

Presbiterii, şi Diaconii, şi Ipodiaconii, mai-nainte de a se Hirotonici, au voie a-şi lua femeie (prin cununie), şi după nuntă să se Hirotonisească, iar dacă după Hirotonie s-ar însoţi cu femeie, se caterisesc de la treapta lor după Canonul 6 al Soborului 6. Iar Citeţii şi cântăreţii şi Clericii cei mai josiţi au voie a se căsători, şi după ce se vor face Clerici fără de păcătuire, şi să păşească înainte şi la mai mare treaptă. Drept aceea acest Canon, porunceşte unii ca aceştia să se însoţească cu femeie, şi nu cu de altă credinţă, după Canonul 14 al Soborului 4 de toată lumea. Iar Canonul 9 al celui din Cartagina rânduieşte. Cum că Citeţii când vor ajunge la vârsta de 14 ani, să fie siliţi ori a se însoţi prin nuntă, ori să mărturisească înfrânare, adică a păzi feciorie. Iar după ce se vor însoţi să nu fie siliţi a se înfrâna mai mult de ce este rânduit, după Canonul 33 al acestuiaşi. Iar Canonul 69 al marelui Vasilie zice, că Citeţul de va cădea cu logodnica sa mai-nainte de a se cununa, să fie argos un an, apoi să se primească, iar la mai înaltă treaptă însă să nu se suie. Iar de ar fura nunta fără de logodnă, să înceteze de slujba sa. Iar Canonul 6 al Soborului al 6-lea anume pune înainte pe acest Canon[31].

CANON 27

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, ce va bate pe credincioşii care ar păcătui, ori pe necredincioşii ce ar fi nedreptăţit, ori prin unele ca acestea ar voi a-i înfricoşa, poruncim să se caterisească. Că nicăieri Domnul ne-a învăţat aceasta. Ci dimpotrivă, el bătut fiind, nu bătea, ocărându-se, nu ocărârea, pătimind, nu îngrozea. [Sobor 1 şi 2: 9; Anti: 5; Carta: 57, 62, 76, 83, 99, 100, 106, 107; Episto 1 Petru: 2:22]

TÂLCUIRE

Învăţând Domnul pe Ucenicii săi Dumnezeieştile sale Porunci, zicea: «Cele ce zic vouă Ucenicilor mei, tuturor (creştinilor) le zic.» [Marcu 13: 37; Matei 5: 39] Iar una din Poruncile lui este, ca să întoarcem obrazul nostru cel stâng, celui ce ne-ar lovi peste cel drept. Deci dacă de toţi creştinii trebuie a se păzi porunca aceasta, cu mult mai vârtos de cei Ierosiţi (adică sfinţiţi, ori Preoţiţi). Şi mai ales de Episcopi, pentru care scria Dumnezeiescul Pavel către Timotei: «Cum că Episcopul se cade a nu fi bătăuş.» [1 Timotei 3: 3] Pentru aceasta şi Canonul acesta, zice: Oricare Episcop, ori Preot, ori Diacon loveşte pe creştinii ce îi greşesc, ori pe necredincioşii ce ar nedreptăţi pe alţii, şi voieşte adică, ca cu lovire cele de acest fel, se fac să se teamă de el ceilalţi, poruncim să caterisească unul ca acesta. Pentru că Domnul întru nici o parte a Evangheliei ne-a învăţat să facem aceasta. Iar mai ales cu totul dimpotrivă cu pilda sa ne-a învăţat. Pentru că bătându-se de ostaşi, şi de Iudei, în vreamea patimii, n-a ridicat mâna sa să-i bată şi el, prihănindu-se şi ocărându-se, nu ocăra, nici prinănea. Şi pătimind pe Cruce, nu îngrozea că îi va pedepsi, ci ruga pe Tatăl său ca să-i ierte. Ai căruia Domn următori se cade a fi cei Ierosiţi, mustrând însă pe cei ce păcătuiesc şi nedreptăţesc, ca şi ceilalţi să se teamă. Precum zice Pavel, şi înţelepţindu-i, uneori cu învăţătura şi sfătuirea, iar alteori şi cu Bisericeştile certări, dar nu şi izbăvind cu urgie, şi cu mânie, pentru necinstea, să zicem, ori pentru greşeala ce le-a făcut unii ca aceştia, ori bătându-i şi toiegindu-i. Pe însuşi acest Canon şi Canonul 9 al Soborului 1 şi 2 pomenindu-l, zice: Cum că nu numai se caterisesc Ierosiţii acei ce vor lovi însuşi cu mâna lor, ci şi acei ce vor pune pe alţii să bată.

CANON 28

Dacă vreun Episcop, ori Presbiter, ori Diacon, caterisit după dreptate, pentru vinovăţii arătate, ar îndrăzni a se atinge de Liturghia (slujba) cea oarecând încredinţată lui, acesta de istov tae-se de la Biserică.

TÂLCUIRE

Acest Canon, rânduieşte, că dacă vreun Episcop, ori Preot, ori Diacon s-ar caterisi după dreptate şi după Lege, pentru vinovăţii, arătate şi dovedite[32], Episcopul de Sobor, iar Preotul, şi Diaconul, ori de Episcopul lor, ori de Soborul lor, şi apoi după o legiuită caterisire ca aceasta, de ar fi îndrăznit a întrebuinţa Liturghia cea dată lor oarecând[33] (Liturghie aicea înţelege, şi pe Arthieria Episcopului, şi pe Ieria Preotului şi Diaconului). Unii ca aceştia zic, afurisească-se desăvârşit de la Biserică. Una adică pentru îndrăzneala cea peste măsură şi obrăznicia lor, iar alta că la cei Ierosiţi, după caterisis, altă Canonicească pedeapsă nu rămâne, decât a se despărţi desăvârşit şi de Biserică. Şi aceasta cu dreptate. Căci dacă după Canonul 14 al Soborului din Sardichia cel ce nu se cateriseşte cu dreptate, ar îndrăzni a lucra cele ale suartei sale, mai-nainte de altă Sobornicească judecată trebuie a se înţelepţi cu amare şi aspre cuvinte. Dacă, după cel al 5-lea al Soborului 1 cel ce este scos din adunare, nu după dreptate, ci după oarecare micşorare de suflet şi prigonire a Episcopului său, nici acestea poate a întrebuinţa ceva Ieraticesc lucru mai-nainte de Sobornicească certare. Cu cât mai vârtos nu poate a lucra ceva de ale Preoţiei, cel cu dreptate, pentru vederate păcate caterisit? Şi dacă marele Vasilie, pe Grigorie cel ce era numai oprit de el, îl înfricoşează cum că-l va osândi cu anatema, de va îndrăzni a lucra ceva mai-nainte de îndreptarea sa, cum nu se cuvine desăvârşit a se rupe din Biserică, cel cu dreptate şi pentru arătate păcate caterisit, şi după caterisis va îndrăzni a lucra vreo lucrare Preoţească.

CANON 29

Dacă vreun Episcop prin bani ar apuca vrednicia aceasta, sau Presbiterul, sau Diaconu, să se caterisească, şi el şi cele ce l-a Hirotonisit, şi desăvârşit taie-se şi de la împărtăşire, ca Simon vrăjitorul de mine Petru. [Sobor 4: 2; Sobor 6: 22, 23; Sobor 7: 4, 5, 19; Vasilie: 90; Epist. lui Ghenadie şi a lui Tarasie: Naum 1: 9]

TÂLCUIRE

În Canonul cel 25 al lor a zis Dumnezeieştii Apostoli, că nu vei izbândi de două ori împreună. Iar întru acest de faţă Canon, cu îndoită pedeapsă pedepsesc pe cei ce se hirotonisesc cu bani, pentru covârşirea răutăţii, zicând aşa: Ori care Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, va lua vrednicia Ierosinei cu bani, să se caterisească, şi cel ce s-a Hirotonisit, şi cel ce l-a Hirotonisit, şi să se despartă desăvârşit de la Biserică, şi de la rugăciunea Credincioşilor, precum s-a despărţit şi Simon vrăjitorul de mine Petru. Căci mai greu păcat şi mai rău nu se poate afla, decât a vinde cineva şi a cumpăra Darul Duhului Sfânt, cel ce este cu neputinţă a se vinde şi a se cumpăra. Pentru aceasta şi Dumnezeiescul Tarasie scriind către Adrian Papa Romei, dovedeşte, că cei ce Hirotonisesc cu bani sunt mai păgâni decât pnevmatomahul Machidonie (luptătorul de Duhul Sfânt); Fiindcă acela adică, bârfă, cum că Duhul cel Sfânt este rob şi zidire a lui Dumnezeu Tatăl, iar cei ce Hirotonisesc cu bani, se vede că rob al lor fac pe Duhul Sfânt, vânzându-l ca pe rob celor ce le dau bani, aşijderea şi cei ce se Hirotonisesc ca pe un rob pe el îl cumpără de la cei ce îl vând. Şi precum Iuda vânzătorul a vândut pe Fiul lui Dumnezeu, aşa şi ei prin arginţi vând pe Duhul cel Sfânt. Însă întru aceeaşi Epistolie a lui Tarasie, se vede că Dumnezeiescul Hrisostom împreună Soborul de lângă el, a făcut pogorământ şi a iertat a se împărtăşi înlăuntru în Altar câţi au dat bani lui Antonin Episcopului, şi sau Hirotonisit[34].

CANON 30

Dacă vreun Episcop, lumeşti stăpânitori întrebuinţând, prin-trânşii ar câştiga vreo Biserică, caterisească-se, şi afurisească. Şi toţi părtaşii lui acestea. [Sobor 4: 2; Sobor 7: 3, 5; Laodic: 13]

TÂLCUIRE

Şi canonul acesta, asemenea cu cel de mai sus îndoit pedepseşte pe unul şi acelaşi păcat, zicând. Oricare Episcop ar întrebuinţa stăpânitori lumeşti, şi prin mijlocirea lor ar lua vreo Episcopie, sau Mitropolie, să se caterisească împreună şi să se despartă de Biserică, asemenea şi Clericii câţi s-ar împărtăşi cu dânsul, ori Arhiereii cei ce l-au hirotonisit pe el, veri Presbiteri, veri Diaconi, veri Ipodiaconi, sau veri Ceteţii, toţi zic, să se caterisească din soarta lor, şi să se afurisească (adică să se despartă de la Biserică).

CANON 31

Dacă vreun Presbiter, defăimând pe Episcopul său, va aduna îndeosebi, şi jerfelnic altul ar înfiinţa, nici o vină ştiind asupra Episcopului întru buna credinţă şi întru dreptate, caterisească-se, ca un iubitor de începătorie. Că este tiran, aşijderea încă şi ceilalţi Clerici, şi câţi să vor uni cu dânsul. Iar cei lumeşti să se afurisească. Acestea însă facă-se după una, şi a doua, şi a treia rugăminte a Episcopului. [Sobor 4: 18; Sobor 6: 31, 34; Sobor 1 şi 2: 13, 14, 15; Gangra:6; Antiohia: 5; Cartagina: 10, 11, 62]

TÂLCUIRE

Rânduiala ţine şi pe cele Cereşti, şi pe cele pământeşti, după Teologul Grigorie. Deci se cuvine buna rânduială, pretutindeni a se păzi ca una ce ţine şi păzeşte pe toate, iar mai ales între cei Bisericeşti. Care sunt datori a cunoaşte fiecare măsurile sale, şi hotărârile rânduielii sale a nu le trece. Ci Presbiterii, şi Diaconii, şi Clericii toţi să se supună Episcopului lor. Iar Episcopii Mitropolitului lor. Iar Mitropoliţii, Patriarhului lor. Pentru aceasta şi Apostolescul Canonul acesta rânduieşte aşa: Oricare Presbiter ar defăima pe Episcopul său, şi fără să cunoască că greşeşte el arătat sau întru buna Credinţă, sau întru dreptate. Adică, fără să-l cunoască pe el că este arătat, sau eretic, sau nedrept, ar aduna îndeosebi pe creştini, şi zidind altă Biserică[35], ar Liturghisi într-însa osebit, fără de voia şi socoteala Episcopului său[36], unul ca acesta ca un iubitor de începătorie să se caterisească. Fiindcă, ca un tiran cu silă şi tiraniceşte, caută să răşluiască cuvenita stăpânire a Episcopului său; Ci şi Clericii ceilalţi câţi se vor uni cu dânsul la o nesupunere ca aceasta, să se caterisească şi ei întocmai, iar cei lumeşti, să se afurisească. Acestea însă să se facă, după ce Episcopul va îndemna cu dulceaţă şi cu blândeţe de trei ori pe cei ce s-au despărţit de el, să se lase de o pornire ca aceasta, şi ei vor stărui în pizma lor. Iar câţi se despart de Episcopul lor mai-nainte de Sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală şi eres, unii ca aceia, nu numai că certărilor celor mai de sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc. După Canonul 15 al celui 1 şi 2 Sobor.

CANON 32

Dacă vreun Presbiter, sau Diacon, de Episcop se afuriseşte, acesta să nu se poată a se primi de altul, ci numai de cel ce l-a afurisit pe el. Fără numai dacă din întâmplare s-ar săvârşi Episcopul cel ce l-a afurisit. [Apost: 12, 13; Sobor 1: 5; Sofia: 1; Anti: 6; Sardichi: 14; Cartag: 11, 37, 141]

TÂLCUIRE

Şi întru al 12-lea şi al 13-lea Canoane ale lor a zis Dumnezeieştii Apostoli, că clericii cei ce sunt neprimiţi şi afurisiţi de către însuşi Episcopii lor, nu se cuvine a se primi de alţi Episcopi. Şi întru aceasta însă asemenea, însăşi aceasta o rânduiesc, cu oarecare adăugire zicând: oricare Presbiter, sau Diacon, s-ar afurisi de Episcopul său, acesta nu este iertat a se primi, şi a se dezlega de afurisire, nu numai de Episcop de altă Eparhie, ci nici de altul ce ar fi din aceeaşi Eparhie, şi Mitropolie. Ci să se primească şi să se dezlege de afurisire numai, de însuşi Episcopul acela, ce l-au afurisit. Afară numai, de să va întâmpla a muri Episcopul sau Mitropolitul, sau Patriarhul cel ce l-au afurisit, mai-nainte de a lua iertare Presbiterul, sau Diaconul. Căci atunci poate şi Episcopul, sau Mitropolitul, sau Patriarhul cel ce s-a făcut moştean după moartea celui ce a afurisit, să-i dezlege de legătură, şi nu altul. Însă două lucruri trebuie a însemna cineva la acest Apostolicesc Canon. Unul adică, că toţi cei ce se vor afurisi de Episcopul lor, sau cu dreptate sau cu nedreptate, trebuie să stea aşa afurisiţi, şi să nu îndrăznească a scăpa de afurisire, până se va face Bisericeasca certare despre aceasta, după Canonul 14 al Sardichiei şi cel 37 al Cartaginei[37]. Afară numai de s-ar osândi, mai-nainte de a se judeca, şi a se chema la Bisericeasca judecătorie[38]. Şi alta încă, că după Canonul 121 al Cartaginei, dacă Episcopul ar afurisi pe cineva, pentru că mai-nainte mărturisind păcatele sale la dânsul, în urmă au tăgăduit, se cuvine şi ceilalţi Episcopi a nu se împărtăşi cu cel ce l-a afurisit, în câtă vreme şi el nu se va împărtăşi cu cel de dânsul afurisit pentru o pricină ca aceasta. Şi aceasta să se facă, pentru ca să se păzească Episcopul a nu prihăni pe nimenea fără a putea să dovedească catigoria (prihana). Iar după Cartea legii lui Fotie titlul şi capul 9. Şi după scoliastul Valsamon. Dacă Episcopul, sau Presbiterul ar afurisi pe cineva (adică l-ar despărţi) ori de împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine după Valsamon şi Vlastar, sau şi de starea cea împreună cu cei credincioşi, şi de rugăciunea cea în Biserică, fără de vreo canonicească şi binecuvântată pricină, afurisirea adică aceasta să se dezlege de Ierul cel mai mare, iar Episcopul sau Presbiterul cel ce a afurisit, să se afurisească de către mai marele său, în câtă vreme va socoti acela că este destulă. Aceasta însă să se facă pentru ca să pătimească cu dreptate acela, ceea ce asupra celuilalt cu nedreptate a lucrat. Drept aceea atât în Tomul 1 al Practicalilor Soboarelor la foaia 11 se scrie că încă trăind cel ce a afurisit, afurisirea se dezleagă de Sobor, de nu s-ar face cu dreptate. Cât şi cel al 7-lea al lui Nicolae zice, că legătura cea fără cuvânt, care o ar fi făcut un Egumen ce s-a săvârşit din viaţă, asupra altuia, pentru ca să rămână în Egumenie, şi apoi s-ar fi dus, această legătură, zic, este fără tărie, şi pentru aceasta cel legat, de Arhiereu, se dezleagă[39]. Vezi şi tâlcuirea celui al 12 Apostolesc.

CANON 33

Nici unul din străini Episcopi, sau Presbiteri, sau Diaconi fără sistatica (sau recomendaţie) să se primească, şi aducându-le încă acestea, cercetează-se; Şi de vor fi propovăduitori ai bunei credinţe, primească-se. Iar de nu, cele spre trebuinţă lor dându-li-se, la împărtăşire pe ei să nu-i primiţi. Că multe se fac după amăgire. [Apost: 12; Sobor 4: 11, 13; Sobor 6: 14; Antioh: 7, 8; Laodi: 41; Cartag: 31, 97]

TÂLCUIRE

În Canonul 12 al lor rânduiesc Sfinţii Apostoli a nu se primi nici un Cleric străin de alt Episcop fără a avea scrisori sistaticale (adică recomenduitoare). Şi în Canonul acesta încă însuşi aceasta o rânduiesc, cu oarecare adăugire, zicând: Nici un străin Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, nu se cuvine a se primi de alţi Episcopi, fără a aduce scrisori, Episcopul adică ale Mitropolitului său, iar Presbiterul, sau Diaconul ale Episcopului, sau ale Mitropolitului său, recomenduitoare, şi de credinţa, şi de buna viaţă, iar mai ales de neprihănitul său nume. Dar deşi vor aduce cu sineşi recomendaţii ca acestea, iarăşi cercetează-se de sunt ortodocşi au ba; Căci poate să fi greşind ei întru credinţă: şi cel ce a dat lor cărţile cele recomenduitoare, greşeala aceasta nu a ştiut. Iar dacă cercetându-se se vor afla că sunt propovăduitori ai Ortodoxiei, şi ai bunei cinstiri, atunci să se primească la împărtăşire (însă să nu se ierte şi a se împreună număra la vreo Biserică din cele de acolo şi a lucra ale Preoţiei fără a avea pe lângă cărţile cele recomenduitoare, încă şi carte slobozitoare, şi arătătoare că au voie a lucra oriunde ar merge slujba Preoţiei, după Canonul 17 al Soborului 6). Iar de se vor afla rău credincioşi şi eretici să nu vă cuminecaţi cu dânşii, zice, ci daţi lor, cele trebuincioase şi de nevoie, şi trimiteţi să se ducă de al voi. Căci multe necuviinţe urmează de la nişte străini ca aceştia din amăgirea, pentru că nu se face pentru ei cuviincioasa cercetare. Vezi şi sub însemnarea Canonului 12 al Sfinţilor Apostoli.

CANON 34

Episcopii fiecărui neam (naţie) se cuvine a şti (a cunoaşte) pe cel întâi întru dânşii şi al socoti pe le ca de cap, şi nimic ceva de prisos a face. Iar ei singure acelea fiecare a face câte se cuvin Episcopiei sale şi satelor celor de sub dânsa. Dar nici acela fără de socoteala tuturor să facă ceva, că aşa va fi o unire şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul întru Sfântul Duh: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. [Sobor 1: 6, 7; Sobor 2: 2, 3; Sobor 3: 8; Sobor 4: 28; Sobor 6: 36, 39; Anti: 9]

TÂLCUIRE

Precum când capul boleşte, şi nu propune lucrarea sa sănătoasă, şi celelalte mădulare ale trupului rău se află, sau şi se fac desăvârşit netrebnice; Cu un chip ca acesta, şi când cela ce ţine rânduială de cap în Biserică, nu are cuvenita sa cinste, şi tot celălalt trup al Bisericii negreşit se va mişca fără rânduială. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte: Ca toţi Episcopii ai fiecărei Eparhii trebuie a cunoaşte pe acela, care este întâi între dânşii[40] adică pe Mitropolitul. Şi să-l socotească pe el, ca cap al lor, şi fără de socoteala lui nici o lucrare de prisos să facă: Care nu se cuvine adică (necuvenită), în parohiei Episcopilor lor, ce covârşindu-se pe acestea, priveşte la starea cea de obşte a toatei Eparhiei; Precum, de pildă, sunt întrebările cele despre Dogme, iconomiile şi îndreptările greşealelor celor obşteşti, stările şi hirotoniile Arhiereilor, şi altele asemenea. Ci să se adune la Mitropolitul, şi împreună cu el să se sfătuiască pentru obşteştile lucruri cele de acest fel, şi ceea ce s-ar arăta a fi mai bine pentru acestea, obşteşte să se hotărască. Iar unul fieşte care din Episcopi, acelea numai să le facă îndeosebi, fără de socoteala Mitropolitului, câte se cuvin în hotarele Episcopiei sale, şi în satele care sunt supuse Episcopiei sale. Însă precum Episcopii nu pot a lucra vreo obştească lucrarea a Mitropolitului lor, aşa asemenea şi Mitropolitul, nu se cuvine a face vreo acest fel de lucrare obştească singur şi îndeosebi, fără de socotinţa tuturor Episcopilor săi[41]. Căci cu chipul acesta va fi unire, şi dragoste şi între Episcopi, şi Mitropoliţi, şi între Clerici şi între cei lumeni. Iar din unirea şi dragostea aceasta va slăvi Dumnezeu şi Tatăl, prin Fiul său, şi Domnul nostru Iisus Hristos, care a arătat oamenilor Numele Părintelui său, şi a legiuit dragostea zicând: «Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai miei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi.» [Ioan 13: 35] şi se va slăvi întru Sfântul său Duh, care prin Darul său ne-a unit pe noi întru o Duhovnicească împreunare. Adică, din unirea aceasta, se va slăvi Sfânta Treime, Tatăl, Fiul, şi Sfântul Duh, după Evanghelicescul Glas, ce zice: «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru cel ce este în Ceruri.»[42] [Matei 5: 16]

CANON 35

Episcopul să nu îndrăznească a face hirotonii afară din hotarele sale în Cetăţile, şi satele cele ce nu sunt supuse lui. Iar de e va vădi că au făcut aceasta, fără socotinţa celor ce ţin Cetăţile, sau satele acelea, să se caterisească şi el, şi aceia pe care i-au hirotonisit. [Sobor 2: 2; Sobor 3: 8; Sobor 6: 20; Antioh: 13, 22; Sardic: 3, 11, 12]

TÂLCUIRE

Şi Canonul acesta pentru unirea şi buna rânduială a Episcopilor şi a Mitropoliţilor s-au rânduit, zicând: Episcopul nu se cade a îndrăzni afară de hotarele Episcopiei sale să facă hirotonii, sau altă Bisericească slujbă să lucreze în oraşele şi satele acelea, ce nu sunt supuse lui. (Ci nici Mitropolitul are voie să meargă în Enoriile Episcopilor lui, şi a săvârşi hirotonii, sau altceva Arhireticesc.) Ci atunci numai are voie a lucra cele de acest fel, când va fi poftit de Arhiereul locurilor acelora. Iar de s-ar vădi că au făcut aceasta de sineşi fără de socotinţa şi voia Arhiereulor, care stăpânesc oraşele şi satele acelea, să se caterisească şi el care peste hotar a hirotonisit, şi aceia pe care i-a hirotonisit[43]. Pentru că cu chipul acesta se văd a fi întru unul şi acelaşi loc totodată doi Episcopi, sau doi Mitropoliţi, care lucru este afară de lege, şi oprit de Canonul 8 al Soborului întâi, şi de cel al 12-lea la Soborului 4. Pentru aceasta şi Soborul 6 în al 20-lea Canon al său rânduieşte, că cel ce va merge în Episcopie străină şi va învăţa în public de la sineşi, fără de voia Arhiereului locului, să înceteze de lucrarea Arhierească, şi să lucreze numai cele ale Presbiterului. Poate nu pentru alte pravăţ decât pentru a nu se face această nerânduială, a fi adică, întru aceeaşi Episcopie, totodată doi Episopi, unele voind altul, şi altele altul, care acela a îndrăznit a o face. Căci de nu ar fi fost acesta pravăţul acestui Sobor, pentru ce să pogoare pe Episcopul la treapta Presbiterului? De vreme ce pogorârea aceasta este furare de cele sfinte, după Canonul 29 al Soborului 4. Şi dacă Episcopul cel ce învaţă peste hotar este nevrednic de Episcopie, nevrednic trebuie a fi şi de Presbiterie. Iar de este vrednic de Presbiterie, pentru ce să nu fie de Episcopie? Deci arătat este că pentru aceasta îl pogoară pe acesta în treapta Presbiteriei, pentru ca să rămână iarăşi un Episcop întru Episcopie, şi nu doi. Că au păcătuit aşa fără mijlocire întru vrednicia Episcopească, făcând a fi doi Episcopi întru aceeaşi Episcopie, pentru care şi se cateriseşte din aceasta. Dar nu a păcătuit în vrednicia Presbiterului, de vreme ce, doi şi mulţi Presbiteri nu este oprit a fi întru aceeaşi Episcopie, pentru aceasta nici se cateriseşte de Preoţie. (Deşi Zonara şi Valsamon zic, că cel ce învaţă în public fără de socotinţa Episcopului locului, pentru aceasta se pogoară în treapta Presbiterului, pentru ca să se smerească, ca unul ce a iubit slava şi s-a înălţat.) Drept aceea şi sfinţitul Fotie (Titlul 9 Cap 11) Spre dezlegarea părutei împotriviri a Canoanelor, celui 29 adică al Soborului al 4-lea şi cel 20 al celui al 6-lea a propus pe cel 8 al Soborului 1. Însă şi slujba Presbiterului trebuie a o lucra Episcopul cel de peste hotar, cu voia şi slobozenia Episcopului celui de loc. Iar de nu este cu voia aceluia, nici aceasta poate a o lucra, ci petrece ca un lumean (adică ca un mirean) până ce se află întru acel loc străin, după Canoane. Însă pentru ca să încheiem totul Canonului acestui Apostolesc. Zicem aşa: Episcopul care săvârşeşte Arhieraticeasca slujbă în străină Eparhie după voia Episcopului locului, nu săvârşeşte cu puterea şi lucrarea Arhieriei sale. (Căci cu chipul acesta ar fi doi Episcopi întru o Episcopie, ca cum având două osebite puteri şi lucrări.) Ci cu Episcopeasca putere, şi lucrare a Episcopului locului. (Pentru că cu chipul acesta, amândoi Episcopii se socotesc ca un Episcop). Şi de este aceasta aşa precum şi este, cel ce a lucra ceva Arhieresc fără de voia Episcopului locului, se cateriseşte, şi din Episcopeasca sa putere, care neavând, ca unul ce de peste hotar fiind a lucrat[44]. Încă şi din ce străină a Episcopului locului, pe care putea a o avea cu voia şi clobozeniea aceluia: Dar o a furat şi o a însuşit luişi.

CANON 36

Dacă vreunul Hirotonindu-se Episcop, nu ar primi slujba, şi purtarea de grijă a norodului ce s-a încredinţat lui, acesta trebuie să fie afurisit, până ce ar primi. Asemenea şi Presbiterul, şi Diaconul. Iar dacă mergând acolo nu ar fi primit, nu din a sa socoteală, ci din răutatea norodului, el adică fie Episcop, iar clirosul cetăţii afurisească-se. Căci ai unui norod acest fel de nesupus nu s-au făcut învăţători. [Sobor 6: 37; Anghir: 18; Ant: 17, 18]

TÂLCUIRE

Supuneţi-vă şi ascultaţi pe mei marii voştri [Evrei 13: 17; Cor 7: 24]. Şi întru ceea ce te-ai chemat întru aceasta şi rămâi, zice Dumnezeiescul Apostol. Tot aceasta rânduieşte şi Canonul acesta zicând. Cel ce se va hirotonisi prin Dumnezeiasca Ierosăvârşire a rugăciunilor, Episcop unei Eparhii, sau Presbiter, şi Diacon unei Enorii (Parohii), apoi nu primeşte această Dumnezeiască slujbă, şi purtarea de grijă a norodului ce i s-au sortit lui, unul ca acesta să se afurisească, până ce va primi să meargă. Iar de ar merge Episcopul la Eparhia sa, iar norodul Eparhiei, pentru nesupunerea şi răutatea sa, şi nu pentru vreo rea socoteală, şi pricină vrednică de prihană a Episcopului, nu l-ar primi: El fie Episcop adică împărtăşească-se de vrednicia, şi slujirea cea cuvenită Episcopului, iar Clericii Eparhiei cei ce nu l-au primit pe el, afurisească-se. De vreme ce nu au povăţuit cu învăţătura, şi cu buna lor pildă, pe nesupusul norod cel de acest fel[45].

CANON 37

De două ori pe an facă-se Sinod al Episcopilor, şi cercetează-se între dânşii Dogmele bunei Cinstiri de Dumnezeu, şi întâmplătoarele Bisericeştile împotrivă ziceri dezleagă-se, odată adică, în a patra săptămână a Cinzecimii, (cei după Sfintele Paşti), Iar al doilea, în douăsprezece zile ale lunii lui Octombrie.

TÂLCUIRE

Pentru nedumeririle cele despre Dogme, şi pentru împotrivă zicerile cele Bisericeşti, ce are fiecare, şi în scurt a zice, pentru Canoniceştile întrebări, poruncesc Dumnezeieştii Apostoli în Canonul acesta, ca de două ori în an să se facă local localnic Sinod de Episcopi, cu Mitropolitul al fiecărei Eparhii, ca să cerceteze între sineşi îndoielile ce urmează în dogmele bunei cinstiri, şi ca să dezlege fiecare împotrivă zicere Bisericească ce s-ar întâmpla a avea cineva către Arhiereul său, adică sau pentru că s-au afurisit de dânsul, sau pentru că altă pedeapsă Bisericească a luat de la dânsul cu nedreptate. Şi un Sobor, să se facă în a patra săptămână după Sfintele Paşti; Iar celălalt să se facă, în 12 ale lunii lui Octombrie[46]. Iar ce deosebire are localnicul Sinod de cel a toată lumea, vezi Prolegomena Sinodului 1, asemenea şi ce osebire are de cel sătesc, vezi la Prolegomena Soborului ce s-a făcut în vremea lui Chiprian. Iar Sinod chiar, este după Vlastar, adunare de Arhierei, ce se face, sau pentru a se da hotărâre pentru buna cinstire de Dumnezeu (şi pentru buna rânduială a Bisericii); Sau pentru a se surpa vreo vătămare ci se făcuse, sau urma a se face a bunei cinstiri de Dumnezeu (şi a faptei bune), cu armele blagocestie.

CANON 38

A tuturor Bisericeştilor lucruri, Episcopul aibă purtare de grijă şi ocârmuiască-le pe ele, fiindu-i Dumnezeu cercetător. Însă să nu-i fie lui cu putinţă a reşlui ceva din ele, sau rudelor sale a dărui cele ale lui Dumnezeu. Iar de ar fi săraci, deie-le ca unor săraci, dar nu sub pricinuirea acestora, să vândă cele ale Biericii. [Apost: 41; Sobor 4: 26; Sobor 7: 11, 12; Sobor 1 şi 2: 7; Anghira: 15; Gangr: 7, 8; Antioh: 24, 25; Cartag: 34, 41; Teofil: 1; Chiril: 2]

TÂLCUIRE

Dacă Episcopului i se încredinţează sufletele oamenilor, cărora toată lumea nu le este vrednică, cu mult mai vârtos se cuvine a i se încredinţa lucrurile Bisericii. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, ca Episcopul să aibă purtare de grijă pentru toate lucrurile Bisericii, ori a moşiilor şi a celor nemişcătoare câştiguri, ori a odoarelor şi a celor mişcătoare, şi să le chivernisească cu frică şi cu luare aminte, socotind, că, are pe Dumnezeu privitor şi cercetător la chivernisirea acestora. Însă deşi are purtare de grijă şi chivernisirea lor, dar nu are şi voie a şi le însuşi luişi şi să zică că este al său vreun lucru din acestea, sau să dăruiască rudelor sale lucrurile cele afierosite lui Dumnezeu. Iar dacă rudele lui acestea sunt săraci, dăie-le şi lor cele spre trebuinţă, precum dă şi celorlalţi săraci. Adică miluiască-i pe ei chiar ca pe nişte săraci, şi nu ca pe rude. Însă miluiască-i pe ei din roduri şi din producturile cele ce în fiecare an se adună din lucrurile Bisericii, iar nu din pricina lor să aibă voie a vinde vreun lucru din acestea.

Canon 39

Presbiterii, şi Diaconii, fără de socotinţa Episcopului nimic să săvârşească. Că el este căruia i s-au încredinţat norodul Domnului, şi de la care să se ceară cuvântul cel pentru sufletele lor. [Sobor 7: 14; Loadiki: 57; Cartag: 6, 7, 41, 50]

TÂLCUIRE

Apostolescul Canonul acesta rânduieşte, că Prebiterii, şi Diaconii fără de socoteală şi voia Episcopului lor, nu pot să lucreze nici o slujire Ieraticească, atât din acelea ce se cuvin Arhieraticeştii vrednicii a Episcopului, cât şi din acelea, a cărora putere o au ei, prin Taina Hirotoniei, iar lucrarea lor a o săvârşi nu pot fără de socotinţa Arhiereului. (Acestea însă spre pildă este, adică, a nu spovedi, nici ierta pe cei ce se pocăiesc, după Canonul 6, 7, 8 al Soborului din Cartagina[47], a afierosi lui Dumnezeu pe fecioare, după Canonul 6 al acestuiaşi. A nu Hirotesi şi atunci Anagnost, sau Monahi; Şi altele asemenea.) Fiindcă, zice, că Episcopului chiar şi mai cu deosebire, i s-au îndrinţat norodul lui Domnului, şi de la dânsul mai cu deosebire, ca de al un Păstor, cu îndatorire are a i se cere de la Sumnezeu seamă pentru sufletele turmei sale.

CANON 40

Fie arătate însuşitele lucruri ale Episcopului (dacă însă ar avea ale sale), şi arătate cele Chiriaceşti. Ca să aibă stăpânire Episcopul săvârşindu-se, pe ale sale cărora va voi, şi cum va voi, a le lăsa. Şi nu cu pricinuire de Bisericeşti lucruri se cade cele ale Episcopului, când va fi având muiere, şi copii, sau rudenii sau casnici. Că drept este înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor, ca, nici Biserica să sufere vreo pagubă, pentru neştiinţa lucrurilor Episcopului, nici Episcopul sau rudele lui, cu pricinuirea Bisericii, să se jefuiască. Sau şi se cadă în vorbe oamenii lui, şi moartea lui cu ocări să se îmbrace. [Sobor 4: 22; Sobor 6: 35; Antioh: 24; Cartag: 30, 40, 89]

TÂLCUIRE

Dumnezeieştii Apostoli nici un lucru cinstind mai mult decât pe dreptate, rânduiesc în Canonul lor acesta, că se cuvine a fi arătate, atât lucrurile ce are Episcopul ale sale (de s-ar cuveni câtuşi de cât să aibă ale sale, el care este mort lumii, şi lucrurilor lumii) ori cele ce a câştigat mai-nainte de a se face Episcop, ori cele ce i-au venit din moştenire, sua din darul rudelor sale. Atât, zic, trebuie a fi arătate lucrurile Episcopului, cât şi lucrurile Bisericii, ale Episcopiei, sau ale Mitropoliei. Pentru care sfârşit? Pentru ca să aibă Episcopul stăpânire, când va muri, să lase lucrurile sale[48] la aceia care va voi, şi cu orice fel de schip va voi. Însă să le lase la feţe drept slăvitoare, şi nu la ereticeşti[49], ca să nu se piardă pentru pricina lucrurilor Bisericii, lucrurile Episcopului, care se întâmplă uneori să aibă muiere (şi vezi Canon 5 Apostolesc) şi copii, sau rudenii, şi slugi sărace, fiindcă drept este, şi înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor, nici Biserica a se păgubi de lucrurile sale de către rudele sau poate de către îndatorii Episcopului, nefiind osebite lucrurile lui, ci mestecate cu cele ale Bisericii, nici Episcopul, sau rudele lui, să se lipsească de lucrurile cele ce se cuvin lor, fiind mestecate cu lucrurile Bisericii. Nici este drept ca, rudele şi moştenitorii Episcopului să cadă în ispite, şi în multe vorbe şi judeţuri, pentru a osebi lucrurile lui de cele ale Bisericii, şi din pricina tuturor acestora, să se julească pomenirea mortului Episcop, în loc de a se ferici. Deci pentru ca să lipsească toate gâlcevile acestea, se cuvine Episcopul a avea izvod curat de toate lucrurile sale, şi după izvodul acesta să-şi facă testament (adică diată)[50] la moartea sa, şi să lase, precum am zis, averea sa la cei ce va voi. (Însă cei ce vor moşteni pe Episcop, se cuvine a plăti şi datorie de va avea.) Iar dacă şi Episcopul sau şi oricare alt Cleric, sau şi Diaconiţă, ar muri fără a face testament de lucrurile sale, şi fără a avea moştenitori legiuiţi, lucrurile acestora, le moşteneşte Biserica aceea la care ei au fost Hirotonisiţi, după legiuirea lui Fotie, Titlul 10 Cap 5, rânduirea 3 a Titlului 2 din Nearale.

CANON 41

Poruncim ca Episcopul să aibă stăpânire peste lucrurile Bisericii, că dacă sufletele cele scumpe ale oamenilor lui i s-au încredinţat, apoi cu cât mai mult trebuie de a porunci pentru bani, încât după a lui stăpânire toate să se ocârmuiască, şi celor ce au trebuinţă prin Presbiteri şi Diaconi să li se dea cu frica lui Dumnezeu şi cu toată evlavia. Să se împărtăşească însă şi el din cel trebuincioase (de ar avea trebuinţă) la trebuinţele sale cel de nevoie, şi la ale fraţilor celor din străini, ca nici într-un chip ei să fie lipsiţi. Că legea lui Dumnezeu a rânduit, ca cei ce stau înaintea Altarului (jertfelnicului) de la Jertfelnic să se hrănească. Fiindcă nici Ostaşul cândva se lipseşte de simbria sa, purtând arme asupra potrivnicilor. [Apost: 38; Sobor 4: 26; Sobor 7: 12; Antioh: 24, 25; Teofil: 10, 11; Chiril: 2]

TÂLCUIRE

Şi Canonul acesta asemenea cu cel al 38-lea dă Episcopului toată stăpânirea asupra Bisericeştilor lucruri, zicând: Poruncim ca Episcopul să aibă stăpânire peste lucrurile Bisericii. Căci, dacă încredinţăm lui sufletele cele scumpe ale oamenilor, cărora toată lumea nu este vrednică, mult ne-am lipsi, adică, nu trebuie a le porunci, că toţi banii şi lucrurile Bisericii, trebuie a se ocârmui după stăpânirea lui, şi a se împărţi la cei scăpătaţi, şi săraci, cu frica lui Dumnezeu, şi cu toată evlavia, prin Presbiteri şi Diaconi[51]. Şi pentru ce să se ocârmuiască acestea, şi să se împartă prin aceştia? Pentru ca să se păzească pe sineşi Episcopul, mai presus de tot prepusul, şi prihana, ca cum că singur el le mănâncă, şi rău le iconomiseşte. De vreme ce se cuvine bine a se îngriji, nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi înaintea oamenilor, precum şi Parimiastul mai-nainte a zis, şi Apotolul Pavel în urmă, şi să se păzească pe sineşi fără poticnire înaintea tuturor, şi neprihănit întru toate, însă zice, şi Episcopul trebuie să primească din lucrurile Bisericii cheltuielile, atât pentru trebuinţele sale cele de nevoie (de nu are ale sale adică, ci este sărac) cât şi pentru trebuinţele tuturor fraţilor celor străini care ar veni la dânsul. Încât, după nici un chip, nici el, nici străinii să se lipsească de cele de nevoie. Pentru că şi legea lui Dumnezeu porunceşte de la Altar să se hrănească; adică, din jertfele cel ce se proaduc la Jertfelnic, Iereii cei ce stau înaintea Jertfelnicului şi jertfesc[52]. Şi nici un ostaş cândva ridică arme asupra vrăşmaşilor; Adică nu merge la război, cu a sa cheltuială. Vezi însă, că Canonul zice, cum că Arhiereul se cuvine a cheltui din venitul Bisericii numai în trebuinţele lor cele de nevoie, şi nu în cele de prisos, petreceri, şi desfătări. Şi cum că se cuvine a fi iubitor de străini, şi iubitor de săraci, precum porunceşte fericitul Pavel lui Tit şi lui Timotei să fie Arhierei. (1 Timotei 3: 2; Tit 1: 8).

CANON 42

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, cu tavle zăbovindu-se, sau cu beţii, ori înceteze, ori caterisească-se. [Apost: 43, 54; Sobor 6: 9, 50; Sobor 7: 22; Laodic: 24, 55; Cartag: 47, 69]

TÂLCUIRE

Cei Ierosiţi se cuvine a fi înainte tuturor pildă vie şi închipuire a toată buna rânduială, şi a faptei bune, şi îndemnarea către toată facerea de bine. Dar de vreme ce unii dintr-înşii se abat din calea cea dreaptă a faptei bune, şi se îndeletnicesc la jucarea cu sorţi, adică în tavle (pe lângă care se înţeleg şi cărţile, şi alte jocuri), încă şi în beţii şi în bancheturi. Pentru aceasta Apostolescul Canonul acesta rânduieşte, ca oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon să îndeletniceşte întru aceste necinstite lucruri, sau să înceteze despre ele, sau să se caterisească de Ierosini.

CANON 43

Ipodiaconul, sau Citeţul, sau Cântăreţul, cele asemenea făcând, ori înceteze ori afurisească-se. Aşijderea şi mireanul. [Apost: 42, 54; Sobor 6: 9, 50; Laodic: 24, 55; Cartag: 47, 69]

TÂLCUIRE

Şi Canonul acesta rânduieşte, ca oricare Ipodiacon, sau Citeţ, sau Cântăreţ, face cele asemenea, care opreşte Canonul de mai sus 42, adică care şi joacă în tavle, sau în cărţi, sau altele asemenea, şi se zăboveşte în beţii, şi în bancheturi, sau să înceteze despre nişte fapte acest fel de necinste. Ori neîncetând, să se afurisească. Aşijderea şi mirenii cei ce se zăbovesc întru acesteaşi, sau să înceteze despre ele, sau să se osebească din adunarea celor credincioşi.

CANON 44

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, camătă cerând de la cei ce se îndatoresc de la el, ori înceteze, ori caterisească-se. [Sobor 1: 17; Sobor 6: 10; Laodic: 4; Cartag: 5, 6; Vasilie: 14]

TÂLCUIRE

De a împrumuta cineva argintul său cu dobândă, este oprit şi de legea cea veche. Că zice Dumnezeu în a doua lege (Cap 23) nu vei cămătări fratelui tău argintul cu camătă, şi camătă de pe mâncări, şi camătă de pe tot lucrul. Şi David lăudând pe cel drept, pe lângă celelalte ale lui fapte bune, şi pe aceasta o adaugă, zicând: «Argintul său nu l-a dat în camătă.» [Psalm 14: 6] şi dacă aceasta a fost oprită la Iudei, cu mult mai vârtos este acum oprită la noi creştinii[53]. Că zice: «Că mai mare decât Biserica este aici.» [Matei 12: 6] Că dacă de toţi creştinii este oprit a se face acest lucru, cu mult mai vârtos despre cei Ierosiţi, şi despre Clerici, care se cuvine a fi chip şi pildă a tot binele? Şi mai ales nevoitorii, şi postnicii, cei răstigniţi lumii. Pustnic şi cămătarnic, este lucru nepilduit întru adevăr, şi neprimit la auzul omenesc. Pentru aceasta dar şi apostolescul Canonul acesta rânduieşte, ca oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, împrumutând banii săi, cere de la datornicii săi dobândă, sau să înceteze de la acest rău câştig sau să se caterisească, Asemenea de aici să cuvine şi Monahului să-şi primească potrivitele lor certări, adică afurisire, şi ne împărtăşire, cu statornică făgăduinţă, că de acum înainte se vor depărta de arătata, şi vrednica de osândire călcare de legea aceasta.

CANON 45

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească; Iar de au dat lor voie, ca unor Clerici a lucra ceva, să se caterisească. [Apostol: 65; Sobor 3: 2, 4; Laodic: 6, 9, 32, 33, 34, 37; Timo: 9]

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte, că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon numai împreună s-ar ruga, dar nu şi împreună ar Liturghisi, cu ereticii, să se afurisească. Că, cel ce împreună se roagă cu afurisiţii (precum acest fel sunt ereticii) trebuie împreună a se afurisi şi el, după Canonul 10 al acestoraşi Apostoli. Iar de au iertat ereticilor acestora să lucreze vreo slujire, ca Clericii, să se caterisească. Fiindcă oricare Cleric va siliturghisi (împreunăliturghisi) cu cel caterisit (precum unii ca aceştia sunt şi ereticii, după Canonul 2 şi 4 al Soborului 3) împreună se cateriseşte şi el, după al 11-lea al Apostolilor. Că se cuvine pe eretici să-i urâm şi să ne întoarcem feţele despre ei, dar nu cândva şi să ne rugăm împreună cu ei, sau să iertăm lor a lucra vreo slujire Bisericească, ori ca nişte Clerici, ori ca nişte Ierei.

CANON 46

„Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte Credinciosului cu necredinciosul? [Apost: 47, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartag: 1; Vasilie: 1, 20, 47, 2, Cartag: 6, 15]

TÂLCUIRE

Dreptslăvitorii creştini se cuvine a se feri de eretici, şi slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însuşi ereticii se cuvine a se mustra şi a se înţelepţi de către Episcopi şi Presbiteri, doar cumva vor înţelege şi se vor întoarce, din rătăcirea lor. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că, oricare Episcop, sau Presbiter, ar primi ca de drept şi adevărat botezul ereticilor[54] sau jertfa ceea ce se proaduce de dânşii. Unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are Hristos cu diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau şi ei au aceeaşi socoteli al acelora, sau cel puţin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânşii din cacodoxia lor. Că cei ce bine voiesc (adică se învoiesc) la slujbele acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox şi rătăcit.

CANON 47

Episcopul, sau Presbiterul pe cel ce are Botez după adevăr, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de către cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, să se caterisească. Ca unul ce-şi bate joc de Crucea, şi de Moartea Domnului, şi nu osebeşte pe Ierei de către minciunoierei. [Apost: 46, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95, 84; Carhid: 1]

TÂLCUIRE

Un Botez este Predanisit nouă Dreptslăvitorilor Creştini atât de Domnul nostru, cât şi de Dumnezeieştii Apostoli, şi sfinţii Părinţi. Fiindcă una au stătut şi Crucea şi Moartea Domnului, întru a cărora închipuire se face Botezul. Pentru aceasta Apostolescul Canonul acesta rânduieşte, că, oricare Episcop, sau Presbiter, ar boteza de al doilea din început şi de iznoavă, ca pe un desăvârşit nebotezat, pe cel ce cu adevărat sau botezat după aşezământul Domnului, şi al Apostolilor, şi al Dumnezeieştilor Părinţi, fără de schimbare, adică, precum se botează Dreptslăvitorii Creştini, unul ca acesta să se caterisească. De vreme ce cu acest al doilea de nou botez, a doua oară răstigneşte şi pilduieşte pe Fiul lui Dumnezeu; Care lucru, zice Pavel, că este cu neputinţă. Şi îndoieşte Moartea Domnului, pe care moarte mai mult nu-l stăpâneşte, după acestaşi Pavel[55]. Aşijderea şi oricare Episcop, sau Presbiter nu ar boteza cu Botezul Catoliceştii şi Dreptslăvitoarei Biserici pe cel spurcat, adică pe cel botezat de către necinstitorii de Dumnezeu, adică de eretici, să se caterisească. Fiindcă batjocoreşte Crucea, şi Moartea Domnului, rău şi cu greşeală socotind, că spurcatul şi pângăritul botezul ereticilor, este în închipuirea Crucii şi a Morţii Domnului, care nu este, şi pentru aceasta îl primeşte pe el, şi îl are asemenea cu Botezul drept slăvitorilor. Şi pe lângă acestea, fiindcă nu osebeşte pe adevăraţii Iereii Dreptslăvitorilor, din mincinoşii Iereii ereticilor. Ce deopotrivă pe amândoi ca pe nişte adevăraţi îi primeşte. Că nici urâtul botez al ereticilor face creştini adevăraţi pe cei ce întru dânsul se botează, nici hirotonia lor face adevăraţi Ierei pe cei ce se hirotonicesc de dânşii, după Apostolescul Canon 68. Însă însemnează că, precum am zis, întru închipuirea Crucii şi a Morţii Domnului se face sfântul Botez. Că zice Pavel: «Câţi în Hristos ne-am Botezat, întru Moartea lui ne-am botezat. Şi împreună cu dânsul dar ne-am îngropat prin Botez întru moarte» [Romani 6: 3] şi, împreună sădiţi ne-am făcut, cu asemănarea Morţii lui. Dar şi Crucea Botez s-a numit de către Domnul, după Hrisostom, care zice: «Botezul, cu care Eu mă Botez, vă veţi boteza.» [Matei 20: 22, 23] Şi iarăşi «cu Botez am a mă boteza, şi cum mă strâmtorez, până ce se va sfârşi!» [Luca 12: 50]

CANON 48

Dacă vreun mirean pe a sa muiere lepădându-o pe alta va lua, sau pe cea de altul lepădată, să se afurisească[56]. [Sobor 6: 87; Anghira: 20; Cartag: 113; Vasilie: 9, 21, 35, 77]

TÂLCUIRE

Fiindcă şi Domnul a poruncit în Evanghelie, că oricare îşi va lăsa muierea sa, fără cuvânt de curvie, o face pe ea să precurvească [Matei 5: 32; 19: 7]. Şi oricare va lua pe cea lăsată, preacurveşte. Pentru aceasta şi Dumnezeieştii Apostoli urmând rânduirii Domnului, zic întru acest Canon al lor: oricare mirean îşi va despărţi muierea sa fără cuvânt de curvie, adică de preacurvie (că Evanghelistul în loc de preacurvie aici, curvie a înţeles. Şi vezi despre aceasta Canonul al 4-lea al sfântului Grigorie Nisis) şi va lua pe alta slobodă de nuntă, să se afurisească, aşijderea să se afurisească, şi dacă, după ce se va despărţi de muierea sa fără de cuvânt de curvie, va lua pe altă muiere despărţită fiind şi aceea de bărbatul său, fără cuvânt de curvie, adică de preacurvie. Acestea însă ce le-am zis pentru bărbat, trebuie a se înţelege şi pentru muierea aceea, ce-şi va lăsa pe bărbatul său, fără cuvânt de curvie, şi va lua pe altul. Iar oricare bărbat, sau muiere, despărţindu-se fără pricină binecuvântată, şi se vor căsători al doilea ca nişte preacurvari se cuvine a se canonisi şapte ani cu neîmpărtăşirea, după Canonul 87 al Soborului 6, Canon 20 al celui din Anghira şi 77 şi 37 al marelui Vasilie. Citeşte şi Canonul 113 al celui din Cartagina care hotărăşte, că dacă bărbatul şi muierea se vor despărţi fără de curvie, ori trebuie să rămână văduvind, ori să se împace, şi să se unească, precum aceasta o zice şi Apostolul Pavel în cea 1 către Corinteni Cap. 7 stih 11.

CANON 49

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter după rânduirea Domnului nu ar Boteza în Tatăl, şi în Fiul, şi în Sfântul Duh. Ci în trei fără de început sau în trei fii, sau în trei mângâietori, să se caterisească. [Matei 28: 19]

TÂLCUIRE

Când a trimis Domnul pe Ucenicii săi la propovăduirea Evangheliei, le-au zis: „Megând învăţaţi pe toate neamurile, Botezându-i pe ei, în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Deci Apostolescul acesta Canon rânduieşte, că oricare Episcop, sau Presbiter nu va Boteza cu chipul acesta, după porunca aceasta a Domnului, ci în trei fără de început, şi în trei fii, şi în trei mângâietori, să se caterisească. Fiindcă oarecare eretici, hulind pe Sfânta Treime, cu un chip ca aceasta se boteza. Iar Biserica celor Drepslăvitori, un fără de început au luat a zice pe Tatăl, pentru că este fără de cauză şi nenăscut. Măcar deşi Fiul fără de început se zice după Hronicescul început, precum Teologhiseşte Teologul Grigorie. Aşişderea şi Duhul cel Sfânt, dar nu şi după cauză şi după firescul început. Că aceasta însuşire a singur Tatălui este. Şi un Fiu pentru negrăita Naştere. Şi un Mângâietor, pe Duhul cel Sfânt pentru purcederea sa cea mai presus de cuvânt din singur Tatăl. Însemnează însă că toate Canoanele Apostolilor care pomenesc despre Botez, numai de Episcop şi Presbiteri fac pomenire, fiindcă numai lor le este iertat a Boteza, nu şi Diaconilor, şi altor oarecărora Clerici.

CANON 50

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter nu va săvârşi trei afundări ale unei Taine, ci o afundare, care se dă întru Moartea Domnului, să se caterisească. Că nu a zis Domnul întru Moartea mea botezaţi. «Ci mergând, învăţaţi pe toate neamurile, botezându-i pe ei în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh» [Matei 28: 19]. [Sobor 2: 7]

TÂLCUIRE

Trei sunt prea de nevoie, şi cu adevărat cu totul neapărate la Taina sfântului Botez. Apă sfinţită; Afundare în apă şi scoaterea întreite; şi chiemarea a câtetrele Ipostasurile cele mai presus de Dumnezei. În Canonul 49 cel mai de sus Dumnezeieştii Apostoli despre cele trei chemări au poruncit şi au învăţat, care nume să zicem, şi cu ce rânduială. Iar întru acest al 8-lea rânduiesc după urmare despre cele trei afundări şi scoateri din apă. De vreme ce, precum am zis, sunt de nevoie[57] după cele ce chiar se zic de nevoie, şi întăritoare ale adevăratului şi dreptslăvitorului botez. Şi fără de acestea, nu numai nu se săvârşeşte botezul, ci cu totul nici poate a se numi botez. Căci dacă, vaptizo va să zică afund, din cele trei pogorâri în apă, adică din cele trei afundări, sau Vaptismata (bapthÙsmata adică afundări) şi Vaptisma adică botez se numeşte, şi nu de la altceva. Dar să vedem şi ce anume rânduiesc Apostolii. Oricare Episcop, sau Presbiter întru o Taină a Botezului, nu va săvârşi trei afundări, ci o singură afundare numai, care s-ar face ca şi când întru Moartea Domnului, să se caterisească. (Vezi Apostolescul aceasta Canon ce profeticeşte surpă pe Evnomie, care el întâi a născocit pe o afundare în Botez, dar poate şi alţi eretici o făceau aceasta în vremea sfinţilor Apostoli.) Fiindcă nu a zis Domnul nouă Apostolilor săi, când ne-a trimis la propovăduire, întru moartea mea botezaţi. Nu; ci ne-a zis: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe ei în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Adică botezaţii pe ei în trei afundări şi scoateri, şi la fiecare afundare, un fiecare nume al sfintei Treimi să-l ziceţi. Căci cu o afundare şi scoatere, nici Moartea de trei zile şi trei nopţi a Mântuitorului cu înţelegere se arată, nici taina şi cunoştinţa de Dumnezeu a sfintei Treimi cu deplinire se descoperă. Drept aceea şi Botezul cel de acest fel, ca unul ce este pustiu şi de Teologie şi de întrupeasca iconomie, este prea păgânesc şi prea răuslăvitor. Iar cu acele trei afundări şi scoateri, şi Credinţa cea întru sfânta Treime luminat se vesteşte, şi Moartea cea de trei zile şi trei nopţi, şi Îngroparea, şi Învierea Mântuitorului totodată se închipuieşte. Şi după urmare, prin acestea Botezul nostru ţine împreună întru sine pe cele mai întâi două Dogme ale Dreptslăvitoarei Credinţei noastre, a Teologiei zic, a Treimii celei de Viaţă făcătoare, şi a întrupeştii Iconomii a lui Dumnezeu Cuvântului.

CANON 51

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter sau Diacon sau oricare din catalogul cel Ieraticesc de nuntă, şi de cărnuri, şi de vin, nu pentru nevoinţă ci pentru urâciune s-ar depărta, uitând, că sunt bune foarte, şi că bărbat şi femeie a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind ar cleveti pe făptură, ori îndreptează-se, ori caterisească-se, şi de la Biserică leapădă-se, aşişderea şi mireanul. [Aposto: 50; Sobor 6: 13; Ang: 14; Gan: 1, 9, 14, 21; Vasilie: 86]

TÂLCUIRE

De vreme ce toate sunt curate celor curaţi cu ştiinţa, şi toată zidirea lui Dumnezeu este bună, şi nimic este de lepădat primindu-se cu mulţumire, precum osebit zice Pavel: Şi nici una este spurcată, sau necurată după a sa fire şi estime [Tit 1: 15; 1 Timotei 4:4; Romani 14: 14]. Pentru aceasta şi Dumnezeieştii Apostoli în Canonul lor acesta Obşteşte hotărăsc, că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau măcar de ar fi catalogul Iereilor, sau al Clericilor, uitând că toate câte a făcut Dumnezeu sunt bune foarte [Facere 1]. Şi că Dumnezeu a făcut pe om bărbat şi femeie, s-ar depărta de nuntă, şi de mâncarea cărnii, şi de băutura vinului, nu pentru nevoinţa, şi înfrânarea trupului[58], ci pentru că se îngreţăluieşte de acestea, şi cu chipul acesta huleşte şi cleveteşte pe făptura lui Dumnezeu, că este necurată şi rea, unul ca acesta, zic, ori să se îndrepteze şi să se înveţe a nu le îngreţălui, şi a nu-şi întoarce despre acestea, socotind, că nici nunta şi împreunarea cu muierea cea după lege este vătămătoare, nici cărnurile, nici vinul, ci întrebuinţarea cea rea a acestora. Pentru că de ar fi fost rele şi vătămătoare, nu s-ar fi făcut de Dumnezeu, care din fire este bun. Iar de nu se va îndrepta, să se caterisească, şi îndată să se despartă şi de la Biserică. Aşişderea încă şi oricare mirean s-ar îngreţălui de acestea, să se afurisească.

CANON 52

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, pe cel ce se întoarce de la păcat nu îl primeşte, ci îl leapădă, să se caterisească. Că mâhneşte pe Hristos, Cel ce a zis: «Bucurie se face în Cer pentru un păcătos ce se pocăieşte» [Matei 18: 12;Luca 15, 7]. [Cart: 53, 72]

TÂLCUIRE

Zice Domnul «Pe cel ce vine către mine, nu-l voi scoate afară» [Ioan 6, 37]. Pentru aceasta şi Dumnezeieştii Apostoli, în Canonul acesta rânduiesc: „Că oricare Episcop, sau Presbiter, nu-l primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat şi se pocăieşte, ci îl leapădă, şi îl goneşte pe le de la sine, ca Navat acela, îngreţeluindu-se de dânsul, oarecum, şi întorcându-şi faţa sa pentru păcatele lui, să se caterisească. Pentru că cu aceasta ce face mâhneşte pe Hristos, care a zis, «Bucurie se face în Cer, adică Îngerilor celor ce sunt în Cer, pentru un păcătos care se pocăieşte de păcatele sale cele mai dinainte» [Luca 15, 7]. Şi de vreme ce însuşi Domnul iarăşi a zis, «N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă» [Matei 9, 13]; Arătat este, că cel ce nu primeşte pe cei păcătoşi, se împotriveşte şi face împotriva lui Hristos. Iar cel ce se împotriveşte lui Hristos, nu este ucenic al lui. Iar nefiind ucenic al lui, nici vrednic este a avea Preoţie. Căci cum poate a o avea, şi a fi primit lui Hristos? Cel ce s-a făcut pe sineşi potrivnic lui Hristos, şi se împotriveşte Voii lui?”

CANON 53

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon în zile de sărbătoare nu se împărtăşeşte din cărnuri şi din vin, îngreţoşându-se, şi nu pentru înfrânare, să se caterisească. Ca unul ce-şi are vătămată ştiinţa, şi s-a făcut pricinuitor multora de sminteală. [Apostol: 51; Angirei: 14; Gangra: 1, 9, 14, 18; Vasilie: 86]

TÂLCUIRE

Şi Canonul acesta asemenea cu cel al 18-lea rânduieşte că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon în zile de sărbători, nu mănâncă carne, nici bea vin, nu pentru nevoinţă şi înfrânare[59]. Ci pentru că se îngreţăluiesc de ele, să se caterisească. Fiindcă este vătămat cu ştiinţa, adică nesimţitor. Şi fiindcă se face pricinuitor de sminteală la mulţi oameni, care adunându-se la sărbători, aveau obicei a face dragoste, adică mese Obşteşti, şi a mânca toţi împreună. Pe care mese Pavel le numeşte Domnească cină, adică Obştească, în Epistola cea 1 către Corinteni, Cap 11: 21.

CANON 54

Dacă vreun Cleric se va vădi mâncând în cârciumă, să se afurisească, afară numai dacă în călătorie găzduind pentru nevoie în vreo casă de oaspeţi. [Apostol: 42, 43; Sobor 6: 9; Sobor 7: 22; Laodicea: 24; Carta: 47, 69]

TÂLCUIRE

Cei sortiţi lui Dumnezeu se cuvine a fi mirenilor pildă de viaţă vrednică de cinstire, ca nu din pricina lor să se hulească numele lui Dumnezeu. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că oricare Cleric s-ar afla că mănâncă în cârciumă să se afurisească. Pentru că intrând aceştia în cârciumă, ce altă se arată, decât că au viaţă necinstită, şi să sunt stricaţi, nu numai după pofta mâncărilor şi a băuturilor, ci şi întru celelalte moraluri, căci adunându-se în cârciumi necinstiţi bărbaţi, şi femei necinstite, negreşit cel ce se întâlneşte cu unii ca aceştia nu va rămâne ne împărtăşit de răutatea acelora. Fiindcă după Pavel «Strică pe obiceiurile cele bune, vorbele cele rele» [1 Corinteni 15: 33]. Afară numai dacă Clericul aflându-se în călătorie, şi ne găsind altă casă spre a găzdui, ar intra în hanuri de nevoie pentru a se odihni. Vezi şi la tâlcuirea 42 Apostolescului Canon.

CANON 55

Dacă vreun Cleric ar ocărî pe Episcopul, să se caterisească. «Că pe mai marele norodului tău nu-l vei grăi de rău» [Ieşire 22: 28]. [Sf. Sofia: 3]

TÂLCUIRE

Episcopul şi Arhiereul, întru închipuirea Domnului fiind, şi cap simţit al trupului Bisericii socotindu-se, se cuvine a dobândi mai multă cinste decât ceilalţi Ierosiţi (adică sfinţiţi). Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că oricare Cleric ar ocărî pe Episcopul, să se caterisească[60], fiind scris în lege. «Nu vei grăi de rău pe înainte stătătorul norodului tău şi pe stăpânitorul, ori pe cel din lăuntru adică şi Duhovnicesc, ori pe cel dinafară şi trupesc. Că pentru aceasta şi Arhiereu se zice Episcopul, ca un stăpânitor şi începător al Iereilor, şi Ierarh, ca un mai mare şi începător al celor Sfinţite, după Dumnezeiescul Maxim, şi Areopagitul Dionisie. Iar Canonul 3 al Soborului din sfânta Sofia zice: oricare ar îndrăzni a lovi, sau a închide pe Episcopul, şi fără pricină, sau şi cu pricină scornită şi mincinoasă, unul ca acesta să se anatematisească.

CANON 56

Dacă vreun Cleric va ocărî pe Presbiter, sau pe Diacon, să se afurisească.

TÂLCUIRE

Presbiterii, şi Diaconii, având loc de mâini, prin care Episcopul chiverniseşte Biserica, se cuvine şi ei a dobândi cuviincioasa cinste, nu însă şi atâta câtă se cade a o dobândi Arhiereul. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că oricare Cleric ar ocărî pe Presbiter, sau pe Diacon, să se afurisească numai (care acesta este mai puţină pedeapsă) şi nu să se caterisească, ca cel ce va ocărî pe Arhiereul (care este mai mare pedeapsă). Căci, precum capul este mai presus decât mâinile şi celelalte mădulare ale trupului, iar mâinile sunt mai josite decât capul; Aşa prin urmare şi cei ce necinstesc capul, de mai mare pedeapsă au trebuinţă, însă cei ce necinstesc mâinile mai puţină pedeapsă trebuieşte.

CANON 57

Dacă vreun Cleric pe ochion, sau pe surd, sau pe orb, sau pe cel rănit la picioare îl va batjocori, să se afurisească. Aşişderea şi mireanul.

TÂLCUIRE

Cei ce-şi au mădularele trupului vătămate şi urâcioase, se cuvine mai ales a se milui, a se ajuta, şi de mâini a se duce de către cei ce-şi au mădularele întregi şi sănătoase, iar nu a se lua în râs şi a se batjocori. Pentru aceasta Canonul acesta rânduieşte, că oricare Cleric va batjocori pe surd sau pe ochion, sau pe orb, sau pe cel ce este rănit şi urâcios la picioare, să se afuriseacă. Asemenea încă şi mireanul de va face aceasta, să se afurisească. Căci, au doară nu este destulă certarea şi pedeapsa ce o dă lor Dumnezeu pentru judecăţile, ce singur el le ştie, şi pentru aceasta şi oamenii luând Judecata lui Dumnezeu, adaugă ticăloşiilor acestora, pedeapsă peste pedeapsă, cu batjocurile şi cu luările în râs ale lor? Vai de netemerea de Dumnezeu şi de marea mândrie! Nu, pentru Domnul, nu, să nu îndrăzniţi, fraţii mei, de acum înainte, sau a batjocori, sau a fugi de grozavii cei asemenea, ca de foc şi de spurcăciune. Obişnuind a zice parimia acea fără cuvânt şi prea nebunească: Fugiţi de cei însemnaţi. Ci mai vârtos înlesniţii şi ajutaţii cu toate chipurile, ce puteţi. Ca şi de la Domnul să vă miluiţi, arătându-vă către cei împreună cu noi robi milostivi şi înduraţi. Pentru aceasta şi Dumnezeu porunceşte nici să prihănească cineva pe surd pentru că nu aude, nici să pună piedică înaintea picioarelor orbului, pentru că nu vede. «Nu vei grăi de rău asupra orbului, şi înaintea orbului nu vei adăuga poticnire; Şi te vei teme de Domnul Dumnezeul tău» [Levit 19: 14]

CANON 58

Episcopul sau Presbiterul nepurtând grijă de Cler, sau de popor, şi neînvăţându-i pe ei bunăcinstire de Dumnezeu, să se afurisească, iar stăruind în nepurtare de grijă şi lenevire, să se caterisească. [Sobor 4: 25; Sobor 6: 19, 80; Sobor 1 şi 2: 16; Sar: 11, 12; Cartag: 79, 82, 86, 131, 132, 133; Nisis: 6; Pet: 10]

TÂLCUIRE

Datorie neapărată este Episcopului a învăţa în toate zilele pe norodul cel supus lui bine cinstitoare Dogme, şi a-l îndrepta pe el către dreapta Credinţă şi îmbunătăţita petrecere. Că zice Dumnezeu prin Proorocul Iezechiel către proestoşii noroadelor: «Fiul omului, pândar te-am pus pe tine casei lui Israil, şi casei lui Iuda. De nu vei desluşi, nici vei grăi, va muri cel fără de lege întru fărădelegea sa, şi sângele lui din mâna ta îl voi cere» [Iezechiel 3, 17]. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte: „Oricare Episcop, sau Presbiter (că învăţători trebuie a fi şi Presbiterii)[61] nu va purta de grijă de Clericii săi, şi de tot norodul celălalt, şi nu-i va învăţa pe ei Dogmele şi faptele bunei cinstiri de Dumnezeu, să se afurisească până se va îndrepta. Iar de va stărui în nepurtare de grijă şi în lenevirea sa, să se caterisească desăvârşit, ca un nevrednic de Episcopie, şi de Presbiterie[62].

CANON 59

Dacă vreun Episcop sau Presbiter, vreunul din Clerici sărac fiind, nu îi va da cele trebuincioase, să se afurisească. Iară stăruind, să se caterisească, ca unul ce a ucis pe fratele său. [Apostolic: 4, 41]

TÂLCUIRE

Lucrurile şi veniturile Bisericilor se numesc sărăceşti, pentru că se cuvine a se împărţi la săraci. Şi dacă se cade a se împărţi la alţi săraci şi lipsiţi, de către proestoşii Bisericilor, cu cât mai vârtos se cade a se împărţi acestea la Clericii cei supuşi lor, săraci fiind şi trebuinţă având? Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte că oricare Episcop sau Presbiter nu dă cele trebuincioase spre viaţă din veniturile Episcopiei sau ale Enoriei (că aveau şi Enoriile Presbiterilor venituri, despre care vezi la sub însemnarea Canonului 4 al Soborului al 4-lea). Clericului acelei Episcopii care are trebuinţă, sau al Enoriei, să se afurisească, până ce va începe a da. Iar de va stărui întru nemilostivirea sa, să se caterisească, desăvârşit. Pentru că, cât despre voinţa sa s-a făcut ucigaş fratelui său. Că cel ce nu are cele întăritoare vieţii sale, negreşit moare. Iar cel ce are, şi nu dă celui ce nu are şi se primejduieşte, negreşit ucigaş al aceluia este. Iar deşi acela cu lucru nu a murit, Dumnezeiasca Pronie dând lui prin alţi iubitori de săraci cele îndestule spre viaţă, însă cel ce are şi nu i-a dat, ucigaş se judecă pentru nemilostivirea, şi cruzimea sa. Citeşte Apostolescul Canon 4 încă şi cel 41 ce rânduieşte, ca din lucrurile şi veniturile Bisericilor, trebuie Episcopii să chivernisească trebuinţele, atât pe ale sale, cât şi pe cele ale fraţilor celor străini întâmplându-se; iar dacă trebuinţele străinilor se cuvine ale chivernisi, cu cât mai mult pe al Clericilor supuşilor săi?

CANON 60

Dacă cineva cărţile necinstitorilor de Dumnezeu cele minciunosuprascrise, ca pe nişte sfinte în adunare (Biserică) le-ar citi, spre vătămarea norodului, şi a Clerului, să se caterisească. [Sobor 6: 2, 63; Sobor 7: 9; Laodiceea: 51]

TÂLCUIRE

Din cărţi, unele adică, de eretici, şi de necinstitori de Dumnezeu fiind alcătuite în numele sfinţilor cu minciună s-au suprascris, spre amăgirea şi rătăcirea celor mai proşti; precum este Evanghelia ceea ce se numeşte a lui Toma, fiind scrie cu adevărat de Manihei, iar deasupra scrise cu numele Apostolului Toma: Apocalipsurile cele numite ale lui Avraam, Isaac, Iacov, şi ale de Dumnezeu Născătoarei. Bârfele lui Hrisomal (păr de aur), pe care ereticul Pamfil le-a scris deasupra Teologhiceştii voroave. Şi alte nenumărate ca acestea, de care face pomenire sfântul Meletie[63] Mărturisitorul, prin stihuri politiceşti, în cea de dânsul numită Alfavitalfavită. Iar altele dreptslăvitoari şi sfinţi, sau notevsit (adică s-au stricat) de eretici în urmă; Precum s-au notevsit de cei răi slăvitori, aşezămintele Apostolilor cele prin Clement, pentru aceasta şi s-au lepădat, precum zice aceasta Ecumenicul Sobor al 6-lea în Canonul, al 2-lea al său. Şi cele apocrifa (ascunse) ale lui Ilie, şi ale lui Ieremia, şi ale lui Enoh, încă şi ale altor Prooroci, şi Patriarhi[64]. Pentru aceasta şi Canonul acesta Apostolesc rânduieşte. Că oricare le-ar întrebuinţa acestea în auzul de obşte, şi ar pune să se citească în Biserică ca nişte sfinte, cărţile necistitorilor de Dumnezeu şi rău slăvitorilor, cele minciunosuprascrise, pentru ca să vatăme sufleteşte pe norodul cel de obşte, şi pe Clerici, să se caterisească. Căci cărţile cele de acest fel se cuvine să se osândească, sau cel mai puţin, să se ascundă, dar nu să se citească în Biserică.

CANON 61

De se va face vreo prihănire asupra unui credincios, de curvie, sau de preacurvie, sau de altă oarecare faptă oprită, şi se va vădi, să nu se înainteze în Cler. [Sobor 2: 6; Cartag: 59, 138]

TÂLCUIRE

Cel ce se va prinde în curvie, sau în preacurvie, sau într-altă necuviinţă ca aceasta, nu numai Cleric fiind şi Ierosit (adică sfinţit cu hirotonia), după 25 al Apostolilor, ci şi mirean fiind, se opreşte de a se face, nu numai Ierosit (adică Diacon sau Presbiter sau Arhiereu), ci nici Cleric prost, Citeţ adică, sau Cântăreţ, sau uşéri, şi nici ca cum din cei ce se numesc afară de Altar. Precum Canonul acesta rânduieşte, zicând aşa: De s-ar face vreo prihănire de către cineva împotriva vreunui creştin, cum că adică a curvit, sau a preacurvit, sau vreun alt păcat a făcut, oprit de sfinţitele Canoane. Creştinul acela de se va dovedi cu adevărat, că a făcut păcatul acela, pentru care se prihăneşte, să nu se înainteze în Cler, adică să nu se Hirotonisească Cleric al Bisericii. „Se cuvine însă mai întâi a se cerceta feţele prihănitorilor, şi a zicătorilor împotrivă, de nu sunt robi, sau iertaţi din robie, să nu fie opriţi de legile cele politiceşti despre a pârî”, după Canonul 138 din Cartagina: „Să nu fie prihăniţi şi de alţii că toţi aceştia nu sunt primiţi a da pâră nici asupra unei oarecare feţe, de nu vor dovedi mai întâi că sunt nevinovaţi de prihănirile acelea, cu care au fost prihăniţi, după Armenopolul Cartea 1 titlul 2 şi după Canonul 6 al Soborului 2 a toată lumea. Deci de vor fi slobozi pârâşii de cele mai de sus, şi vor dovedi adevărată prihănirea cea împotriva Candidatului aceluia, unul ca acesta nu se face Cleric. Iar de nu vor putea în vreme de trei luni a o dovedi adevărată, ei să se afurisească (adică să se oprească) pentru totdeauna de împărtăşirea pe Curatelor Taine de către Arhiereul cel ce are se hirotonisească pe Cleric, ca nişte clevetitori şi neadevăraţi pârâşi. Iar Clericulcel cu nedreptate clevetit şi pârât să se Hirotonisească, ca unul ce s-a arătat curat şi nevinovat de prihană; precum porunceşte întâiul aşezământ al titlului 1 din Nearale (Fotie titlul 1 Cap 8). Pentru aceasta aceeaşi Neara hotărăşte, că alegerile Episcopilor, şi ale Clericilor, se a se face înaintea tot norodului Bisericii, pentru ca să aibă slobozenie cel ce va voi a zice. Asemenea şi Soborul din Cartagina în Canonul 59 însăşi aceasta zice, hotărând că, dacă se va naşte vreo împotrivă zicere de prihănire şi de vinovăţie despre oarecare, când se fac psifii şi alegerile Arhiereilor, să se cerceteze cei ce zic împotrivă, şi după ce se va arăta Ipopsifiul curat înaintea feţei a tot norodului de prihănirile cele aduse asuprăi, atunci să se Hirotonisească Episcopul. Arătat însă este că aceasta ce o zice Soborul pentru Episcopi, se înţelege întocmai şi pentru Clerici. Despre care vezi sub însemnarea Canon 2, 30 al Apostolilor, şi 5, 13 Laodiceea.

CANON 62

Dacă vreun Cleric pentru frica omenească (adică de frică de Iereu, sau de Elin, sau de eretic), s-ar lepăda, de Numele lui Hristos adică, lepădat să fie. Iar dacă de numele de Cleric, caterisească-se. Pocăindu-se, ca un mirean primească-se. [Sobor 1: 10; Ang:1, 2, 9, 12; Petru 10, 14; Epist: 10 At; Vasilie: 45; Teo: 2]

TÂLCUIRE

Canonul acesta porunceşte, că oricare Cleric pentru frica oameneştilor munci, a Iudeilor adică, sau a Elinilor, sau a Ereticilor, s-ar lepăda de Numele lui Hristos, unul ca acesta, după ce se va căi, nu numai să se caterisească de Clericie, încă să se lepede şi din adunare, şi să stea în rânduiala celor ce se pocăiesc. Iar dacă pentru frica omenească s-ar lepăda de numele Clerului său. Adică, cum că este cutare Cleric, sau Citeţ adică, sau Cântăreţ, sau altceva. Să se caterisească numai de Clericatul său. Că cu dreptate este a se lipsi, de ceea ce s-a lepădat, şi nu a voit să zică că o are. Iar după ce unul ca acesta se va pocăi, să se primească la împărtăşirea cea cu Credincioşii ca un norodnic, adică, să se roage împreună cu cei Credincioşi[65].

CANON 63

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau oricine din catalogul Clericesc, va mânca carne întru sângele sufletului său, sau de fiară prins, sau mortăciune, să se caterisească. Că aceasta legea o a oprit. Iar de ar fi mirean, să se afurisească. [Sobor 6: 67; Gang: 2; Faptele Apostolilor 20: 18, 19]

TÂLCUIRE

Fiindcă Dumnezeu dând legea cea pentru mâncăruri lui Noe, i-a zis, ca nişte buruieni şi ierburi le-am dat vouă pe toate. Fără numai carne cu sângele sufletului nu veţi mânca. Pentru aceasta în Canonul acesta Dumnezeieştii Apostoli rânduiesc, că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau măcar oricine ar fi din catalogul Iereilor şi al Clericilor, ar mânca carne cu sânge, care este sufletul dobitoacului, adică sugrumat, după Hrisostom, sau ar mânca prins de fiară, adică dobitoc prins şi omorât de lup, să zicem, sau de urs, sau de altceva de acest fel, sau şi de pasăre. Sar ar mânca mortăciune, adică mort de sineşi. Clericul cel ce va mânca zic cele de acest fel, să se caterisească. Fiindcă şi Legea le-a oprit a nu se mânca; atât cea dată lui Noe, precum am zis, cât şi cea dată lui Moise în capul 17 a celei Leviticeşti. Iar de va fi mirean cele ce le-ar mânca să se afurisească[66].

CANON 64

Dacă vreun Cleric s-ar afla postind în ziua Duminicii, sau Sâmbăta? Afară de una numai, să se caterisească. Iar de va fi mirean să se afurisească. [Sobor 6: 55, 56; Gangra: 18; Laod: 29; Petru 15; Teofil 1]

TÂLCUIRE

Alt lucru este Postul, altul dezlegarea postului, şi altul stricarea postului. Şi postul chiar este desăvârşita nemâncare, sau şi a mânca cineva o dată în zi, întru al nouălea ceas, cu mâncare uscată, adică numai de pâine şi apă. Iar dezlegarea postului este, a mânca cineva mai-nainte de al nouălea ceas, ori smochine, ori stafide, sau altceva de acest fel. Sau şi a mânca afară de pâine, şi de apă, şi alte oare care feluri de mâncăruri proaste: precum de pildă, legumi, vin, sau unt de lemn, sau raci, scoici, şi alte de acest fel. Iar stricarea postului este când mănâncă cineva din toate de mâncare, şi carne adică, şi peşte, şi lapte, şi brânză, şi celelalte. Deci în Canonul acesta rânduiesc Dumnezeieştii Apostoli, că oricare Cleric, s-ar afla postind în ziua Duminicii sau a Sâmbetei, cu deplinită nemâncare, sau şi cu mâncare uscată întru al nouălea ceas, afară de o singură Sâmbătă: adică de Sâmbăta cea mare, întru care se afla Trupul Domnului în mormânt. Şi întru care şi toţi Dreptslăvitorii postim, după Glasul Domnului ce a zis: «Iar vor veni zile când se va lua de la dânşii Mirele, şi atunci vor posti.» [Matei 9, 15] (Vezi şi însemnearea Canonului 29 al Soborului 6) Un Cleric ca acesta, zic, să se caterisească. Iar de va fi mirean unul ca acesta să se afurisească. Căci sâmbăta nu o postim, chiar şi în fiinţă, pentru că este zi de odihnă, întru care s-a odihnit Dumnezeu despre lucrurile zidirii sale, după aşezământurile sfinţilor Apostoli (Cartea 5 Cap 14) şi după al doilea cuvânt, pentru că Marchioniţii posteau sâmbăta, împotrivindu-se cinstei Ziditorului a toate, după sfântul Epifanie la eresul împotriva lui Marchion. Zice încă şi Margunius în tâlcuirea Canonului 11 al Soborului din Anghira, că posteau în ziua Sâmbetei, şi ereticii cei ce se numeau Coudiani, şi Apolinariani, spre izbăvirea celor adormiţi. Deci pe lângă pricina ce chiar şi din lăuntru, pentru care nu postim Sâmbăta, care este precum am zis, odihna Ziditorului a toate, şi pentru aceasta încă nu postim, ca să nu se socotească că ne unim cu ereticii cei pomeniţi. Iar Duminica nu postim, pentru Învierea Domnului nostru şi bucuria cea a toată lumea. Că sâmbăta aduce pomenirea zidirii şi a facerii celei dintâi a lumii, ca una ce este sfârşitul şi pecetea ei. Iar Duminica poartă chipul zidirii şi a facerii celei de a doua ca un început al ei, iar mai vârtos ca un început şi al celei dintâi zidiri.

Să se ştie însă, că nu sunt călcători ai Canonului acestuia, cei ce pentru adevărată nevoinţă cu cinstire de Dumnezeu, postesc zece zile de rând, sau şi 15, postind prin urmare în cursul acestor zile sâmbetele şi Duminicile, cuprinse într-însele, precum Zonara şi Valsamon, într-un glas zic, atât în tâlcuirea Canonului 53 cât şi întru acestui Apostolesc. Însă şi aceştia, întru aceste zile, şi mai ales Duminica, se cuvine a nu posti toată ziua, ci să dezlege postul, mai-nainte de al nouălea ceas, cu oarecare mâncare proastă, iar nu stricătoare de post. Latinii însă nu pot a se îndrepta că postesc sâmbăta pentru nevoinţă. Pentru că precum scrie Platin, Papa Inochentie a surpat postul Miercurei, şi în locul acestuia a introadus postul sâmbetei. Deci cum postul sâmbetei poate pentru nevoinţă a se posti de către Latini, care răul cu rău vindecă, şi cu nelegiuitul post al sâmbetei strică pe legiuitul post al Miercurei?

CANON 65

Dacă vreun Cleric, sau mirean va intra în Sinagoga Iudeilor, sau a Ereticilor, spre a se ruga, să se şi caterisească, şi să se afurisească. [Apost: 7, 45, 71; Sobor 6: 11; Ant: 1; Lao: 6, 32, 33, 37, 38]

TÂLCUIRE

Mare păcat socoteşte Canonul acestea a intra vreun creştin în Sinagoga Iudeilor, sau a Ereticilor, pentru ca să se roage. Că ce parte este credinciosului cu cel necredincios [2 Corinteni 6: 15] după Dumnezeiescul Apostol? Căci, dacă însuşi Iudeii intrând în Sinagogile lor şi jertfe făcând, fără de lege fac, fiind opriţi afară de Ierusalim a aduce jertfă, după lege? (Precum o mărturiseşte aceasta Dumnezeiescul Iustin în Dialogul cel către Trifon. Sozomen în Bisericeasca Istorie Cartea 5 Cap 21 şi Hrisostom în Cuvântul al 2-lea împotriva Iudeilor). Cu cât mai vârtos face fără de lege creştinul acela ce se roagă împreună cu răstignitorii lui Hristos? Dar şi Biserica şi adunarea ereticilor, ca una ce împotrivă de Dreptslăvitorii cugetă, nu se cuvine a se cinsti, ci mai vârtos a se lepăda. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că, oricare Cleric, sau mirean ar intra în Sinagoga Iudeilor, sau a ereticilor pentru rugă, Clericul, ca unul ce foarte a păcătuit, să se caterisească împreună şi să se afurisească, iar mireanul, numai să se afurisească, fiindcă, ca un mirean mai puţin a păcătuit de cât Clericul, făcând-o aceasta, că a se caterisi fiind mirean nu se poate. Sau mai drept, precum alţii tâlcuiesc, Clericul cel ce ar intra în Sinagoga să se roage, să se caterisească, iar mireanul să se afurisească.

CANON 66

Dacă vreun Cleric în vreo gâlceavă lovind, şi dintr-o lovitură omorând, să se caterisească pentru sumeţia lui. Iar de va fi mirean să se afurisească. [Sobor 6: 91; Ang: 21, 22, 23; Atana: Epistolie; Vasilie 2, 8, 11, 13, 33, 43, 52, 54, 56, 57; Grigorie Nissis: 5]

TÂLCUIRE

În Canonul lor 27 Dumnezeieştii Apostoli caterisesc pe Clericii cei ce bat sau pe Credincioşii ce au păcătuit, sau pe necredincioşii ce au nedreptăţit, precum am zis în tâlcuirea aceluia. Iar în Canonul acesta rânduiesc că, dacă vreun Cleric în vreme de gâlceavă, ar lovi pe cineva cu o singură grea lovire, şi din singură aceea l-ar omorî, unul ca acesta să se caterisească[67]; Măcar că nu a lovit cu o singură grea lovire; măcar că nu a voit să-l omoare, ci pentru că s-a biruit de mânie, şi s-a arătat sumeţ şi obraznic, ridicând mâna şi lovind, care lucru este oprit Clericilor. (Las a zice pentru păcatul cel mare şi de moarte al uciderii ce a făcut.) Iar de va fi mirean cel ce a făcut ucidere ca aceasta, să se despartă de cuminecarea tainelor, şi de la adunarea şi Biserica Credincioşilor.

CANON 67

Dacă cineva pe vreo fecioară nelogodită silind-o ar avea-o, să se afurisească; şi să nu fie lui slobod a lua pe alta, ci pe aceea să o ţie, pe care o a ales, măcar săracă de ar fi. [Vasilie: 22, 23, 25, 26, 6]

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte, că oricare cu sila ar strica pe vreo fecioară, care nu este logodită cu altul, şi o are pe ea în casa sa, să se afurisească pentru aceasta silnică stricare. Şi să nu aibă voie a-şi lua altă muiere, ci pe aceea însăşi, pe care singur el o a ales, şi măcar de ar fi şi de neam prost şi săracă.

CANON 68

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon ar primi a doua hirotonie de la oarecine, să se caterisească şi el şi cel ce l-a hirotonisit. Fără numai de ar dovedi, că de la eretici are hirotonia. Că cei ce de al unii ca aceştia sunt botezaţi, sau hirotonisiţi, nici credincioşi, nici Clerici este cu putinţă a fi. [Apost: 46, 47; Sobor 1: 8; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartagina: 57, 77, 101]

TÂLCUIRE

A se hirotonisi cineva de două ori în deosebite chipuri poate a se socoti. Sau pentru că cel hirotonisit a defăimat pe cel ce mai întâi l-a hirotonisit, sau pentru că socoteşte că va lua mai mult dar de la cel ce l-ar hirotonisi de al doilea, având mai multă credinţă către acela. Sau pentru alta oarecare pricină de aceste fel. Pentru aceasta Canonul acesta rânduieşte, că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, ar primi a doua hirotonie[68] de la oarecine, să se caterisească şi el, şi cel ce l-a hirotonisit. Afară numai de se va dovedi că are Hirotonia de la eretici. Pentru că cei de eretici botezaţi, sau Hirotonisiţi, nici măcar creştini pot a fi cu acest ereticesc botez, sau mai bine a zice spurcare, nici Ierei şi Clerici, cu această ereticească hirotonie. Pentru aceasta fără primejdie unii ca aceştia şi se botează de Ierei Dreptslăvitori, şi se hirotonisesc de Dreptslăvitorii Arhierei; drept aceea prin urmare şi marele Vasilie scriind către Nicopoliteni, zice: Eu nu voi număra împreună cândva cu adevăraţii Preoţi ai lui Hristos, pe acela ce s-a hirotonisit şi a luat purtarea de grijă a norodului din spurcatele mâinile ereticilor, spre spurcarea Dreptslăvitoarei Biserici.

CANON 69

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau Ipodiacon, sau Citeţ, sau Cântăreţ, sfântul marele Post nu-l posteşte, sau Miercurea, sau Vinerea, să se caterisească. Fără numai de s-ar opri pentru boală trupească. Iar de a fi mirean, să se afurisească. [Sobor 6: 29, 89; Loadiceea: 49, 51, 52; Petru: 15; Dioni: 1; Timot: 8, 10]

TÂLCUIRE

Tuturor împreună, şi celor Bisericeşti, şi celor lumeşti, le porunceşte Canonul acesta să postească întocmai şi asemenea, atât Postul cel mare, cât şi toate Miercurile, şi Vinerile, zicând acestea anume. Oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau Citeţ, sau Cântăreţ, nu posteşte sfântul marele Post, sau fiecare Miercuri, şi Vineri, să se caterisească. Afară numai de nu poate a posti pentru vreo boală trupească. Iar de este mirean cel ce nu le posteşte acestea, să se afurisească. Că sfântul marele Post îl postim, după Dumnezeiescul Hrisostom (în Cuvântul le cei ce posteau primele Paşti) ce zice nu pentru Paşti, nu pentru Cruce, ci pentru păcatele noastre… Fiindcă Paştile nu sunt pricină de post şi de plâns, ci de veselie şi de bucurie. Drept aceea nu se cuvine să zicem că plângem pentru Cruce. Că nu plângem pentru aceea, să nu fie! Ci pentru păcatele noastre. Postim însă marele Post, după urmarea Domnului, care a postit în munte 40 de zile. Iar cele două zile ale săptămânii le postim, Miercurea adică, căci întru această zi, s-a făcut sfatul pentru vânzarea Domnului nostru. Iar Vinerea, căci întru această zi a pătimit cu Trupul moartea cea pentru mântuirea noastră, precum Iromartirul Petru zice în al 15-lea Canon al său. Şi Dumnezeiescul Ieronim[69]. „Fiind însă Canonul 50 al celui din Laodiceea porunceşte ca bucate uscate să mâncăm în tot sfântul marele Post precum şi Dumnezeiescul Epifanie la eresul 75 zice în postul cel de patruzeci de zile, (fie) mâncare uscată şi curăţie. Iar Apostolescul acesta Canon, în cuvântul postului împreună a numărat Miercurea şi Vinerea cu postul ce de patruzeci de zile. Deci şi postul fiecărei Miercuri şi Vineri cu mâncare uscată se cade a se face asemenea cu postul cel de patruzeci de zile.” Iar mâncarea uscată este, a mânca cineva odată în zi după al nouălea ceas fără untdelemn şi vin, precum am mai zis în tâlcuirea celui 64 Apostolesc. Pentru aceasta şi Valsamon opreşte nici raci, nici cele de acest fel a se mânca Miercurea şi Vinerea şi în Postul cel mare. Împreună mărturiseşte cu adevărul acesta şi Dumnezeiescul Epifanie zicând: „Postul Miercurea şi Vinerea, până în ceasul al nouălea fie. Ci şi Filostorgul (Cartea 10 a Bisericeştii Istorii) zice postul Miercurei şi al Vinerei nu se îngrădeşte numai în nemâncare de carne, ci se canoniseşte acesta întru a nu gusta cineva hrană până seara. Pentru aceasta şi fericitul Benedict în Canonul său 41 rânduieşte Monahilor celor supuşi lui să postească Miercurea şi Vinerea până în ceasul al nouălea.” Zice încă şi purtătorul de Dumnezeu Ignatie în Epistolia sa cea către Filipeni „Postul cel mare să nu-l defăimaţi, că cuprinde urmarea petrecerii Domnului.” După săptămâna Patimii, ne treceţi cu vederea Miercurea şi Vinerea postind, săracilor dând ce aveţi de prisos. Nu să amăgească dar unii zicând, că Postul Miercurei şi al Vienerei nu este legiuire Apostolească. Că iată Apostolii în Canoanele lor îl numără pe acesta cu postul marelui Post. Iar în aşezămintele lor cu postul Săptămânii celei mari. Căci scris într-însele „Se cade a posti săptămâna cea mare, şi Miercurea şi Vinerea[70]. Dar ce am zis că-l legiuiesc pe ele Apostolii? Însuşi Mântuitorul Hristos pe postul acestor două zile l-a fost legiuit. Şi cum că aceasta este adevărată, ascultă pe însuşi sfinţii Apostoli, ce zic în aşezămintele lor (Cartea 5 cap 14) ne-au poruncit nouă însuşi să postim Miercurea şi Vinerea. Vezi, că însuşi Domnul este puitor de Lege al postului acestor două zile? Însă de vreme ce precum s-a dovedit, asemenea este Potul cel mare cu postul Miercurei şi Vinerei, prin urmare asemenea este şi dezlegare acestor două posturi la cei bolnavi. „Drept aceea, precum Timotei în Canonul 8 şi 10 al lui, iartă pe muierea cea lehusă, ca în Postul cel mare să bea vin, şi să mănânce îndestulă hrană, încât să se poată ţine, iară pe cel tare uscat de vreo covârşitoare boală îl iartă a mânca unt de lemn în Postul cel mare. Întru asemenea chip se cade a se ierta să mănânce numai unt de lemn, şi să bea vin Miercurea şi Vinerea cel ce s-a uscat de o mare boală. Asemenea zice şi Dumnezeiescul Ieronim, că întru aceste două zile nu trebuie a se dezlega postul fără de mare nevoie. Aceastaşi zice şi sfinţitul Augustin[71]. Însă, fiindcă iubitorii de trup vrând a strica Postul cel mare, şi Miercurea şi Vinerea, ori punând pricină că sunt bolnavi fără a fi, sau şi fiind bolnavi, zic, că nu este îndestul numai untul de lemn şi vinul spre a întări slăbiciunea lor, pentru pricinuirile acestea, este trebuinţă a se întreba vreun Doftor iscusit, şi temător de Dumnezeu, ce mâncare poate fi îndestulă spre întărirea slăbiciunii, şi aşa după rânduirea Doftorului, să sloboază Arhiereul, sau Duhovnicul, pe bolnav să dezlege postul, şi să nu se încredinţeze în singure pricinuirile bolnavilor, şi mai ales când bolnavii cei de acest fel s-ar întâmpla a fi din cei ce se zic de bun neam.

CANON 70

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau oricine din catalogul Clericilor, va posti împreună cu Iudeii, sau va prăznui cu dânşii, sau ar primi de la dânşii ospăţurile praznicului, precum azime, sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar de va fi mirean, să se afurisească. [Apsotolic: 7, 65, 71; Sobor 6: 11; Ant: 1; Lao: 29, 37, 38; Car: 60, 81, 117]

TÂLCUIRE

Dacă cel ce numai se roagă împreună cu cei afurisiţi, se afuriseşte, sau cu cei caterisiţi numai, împreună se cateriseşte. Cu mult mai vârtos cel ce posteşte şi serbează împreună cu Iudeii ucigaşii lui Hristos, Cleric fiind se cateriseşte, iar mirean se afuriseşte? Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau oricare fiind din catalogul Clericilor, posteşte cu Iudeii, sau serbează cu dânşii Paştile, sau alte sărbători, sau primeşte de la dânşii daruri de ospăţ ale sărbătorii lor, precum sunt azimile[72] (pe care ei la zilele pascăi lor le mănâncă, şi la toată sărbătoarea lor, şi la toată jertfa azimele proaduce), sau altceva ca acestea, primind să se caterisească. Iar de va fi mirean să se afurisească. Căci măcar deşi cei ce primesc unele ca acestea, şi împreună postesc şi împreună prăznuiesc, nu sunt de o cugetare cu Iudeii (că de ar fi fost unii ca aceştia, s-ar cuvenit nu a se caterisi, sau a se afurisi, ci şi anatemei a se da după Canonul 29 al Soborului din Loadiceea). Dar însă dau prilej de sminteală, şi prepus că cinstesc slujbele Iudeilor, care lucru este străin de Dreptslăvitori. Las a zice, că şi se spurcă unii ca aceştia cu împreună petrecerea ucigaşilor de Hristos. Către care zice Dumnezeu, Postul şi nelucrarea şi sărbătorile voastre le urăşte sufletul meu.

CANON 71

Dacă vreun creştin ar aduce unde de lemn la Altarul păgânilor, sau în Sinagoga Iudeilor, în sărbătorile lor, sau lumânări ar aprinde, să se afurisească. [Apost: 7, 65, 70; Sobor 6: 11; Ant: 1; Laod: 29, 37, 38; Cart: 59, 82, 123]

TÂLCUIRE

Că din aceasta ce face se arată, că cugetează de adevărate mincinoasele slujbele acelora, şi tainele lor cele spurcate.

CANON 72

Dacă vreun Cleric, sau mirean ar lua din sfânta Biserică ceară sau untdelemn, să se afurisească; şi pe lângă cele ce a luat încincit să adaugă. [Apost: 73; Sobor 1 şi 2: 10; Nis: 8]

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte că, oricare Cleric, sau mirean ar lua din Biserică, ceară sau untdelemn, şi le-ar întrebuinţa în treburi nesfinţite şi obşteşti, să se afurisească. Şi după ce le va întoarce la aceeaşi Biserică întregi, precum le-a luat, să-i dea lângă acestea, şi o a cincia parte din preţul acelora, iar Aristin a tâlcuit încincit. Încât după dânsul Canonul zice, ca să întoarcă cele ce au jefuit cele sfinţite ceară sau untul de lemn ce le-a luat, şi încă de cinci ori pe atâta. Încă şi Iosif Egipteanul cel ce a tălmăcit canoanele Arăbeşte încincit a tălmăcit. Totuşi tâlcuirea cea mai dinainte mai bună este că se potriveşte cu cincimea şi zeciuiala rodurilor, ce dă Evreii Preoţilor, care se află în multe părţi ale sfintei Scripturi, şi nu înseamnă încincit, sau înzecit, ci la cinci, sau la zece una.

CANON 73

Vas de aur, sau de argint, sfinţindu-se, sau prostire, nimenea să nu le mai sfeterisească (reşluiască) spre a sa întrebuinţare. Că lucru fără de lege este. Iar de se va vădi cineva, să se certe cu afurisanie. [Apost: 75; Sobor 1 şi 2: 10; Nis: 8]

TÂLCUIRE

Şi acest Canon asemenea cu cel mai de sus opreşte obşteasca întrebuinţare a celor sfinţite, rânduind ca nimenea să nu ia, nici să întrebuinţeze spre a sa slujbă vase de aur sau de argint, sau poale şi veşminte, care sunt sfinţite şi lui Dumnezeu afierosite[73]. Pentru că luarea aceasta, şi întrebuinţarea este urâtă lui Dumnezeu şi afară de lege. Iar de s-ar vădi cineva că o face aceasta, să se afurisească. Iar care pedeapsă iau de la Dumnezeu cei ce spurcă lucrurile cele afierosite lui, şi le întrebuinţează spre obşteasca întrebuinţare, mai mult decât toţi au arătat Baltasar Împăratul. Care fiindcă a spurcat vasele cele de aur şi de argint, pe care le-au jefuit Nabucodonosor tatăl lui din Biserica lui Dumnezeu cea din Ierusalim, făcând să bea cu ele vin atât el, cât şi cei mari şi ţiitoarele, dalcaucii lui. Întru aceeaşi noapte când a făcut aceasta, s-au omorât, şi împărăţia lui s-a împărţit la Mezi şi la Perşi. Iar Papa Ştefan, după Platin, zice, că sfinţitele îmbrăcăminţi, nici Preotul poate a le întrebuinţa în trebuinţă din afară. Citeşte şi tâlcuirea celui mai de sus Canon 72.

CANON 74

Episcopul de s-ar prihăni pentru oarece, de către oameni vrednici de credinţă, nevoie este a se chema el de către Episcopi, măcar de ar întâmpina, şi ar mărturisi, sau se va vădi, hotărască-se certarea. Iar dacă chemat fiind nu va asculta, să se cheme şi a doua oară, trimiţându-se la el doi Episcopi. Iar dacă şi aşa nu va asculta, să se cheme şi a treia oară, iarăşi doi Episcopi trimiţându-se către dânsul, şi dacă şi aşa defăimând nu va întâmpina, Sinodul hotărască asupra lui cele socotite, ca să nu socotească fugind de judecată că câştigă. [Sobor 2: 6; Sobor 4: 9, 17, 21; Anti: 14, 15; Sar: 4; Cart: 8, 12, 16, 27, 96, 105, 131, 137, 138, 139; Teo: 9]

TÂLCUIRE

Pâra cea asupra Episcopului, pe care o arată Canonul acesta nu este pricină bănească, adică pentru însuşi lucrul al cuiva şi prihană a sa cum că s-a nedreptăţit adică de Episcopul, ori s-a păgubit, precum nu bine a tâlcuit Valsamon. Ci pentru pricină Bisericească, care poate a clăti treapta lui. Şi de unde este arătat? De la oamenii cei vrednici de credinţă, pe care ca pârâşi îi introduce Canonul. Căci, cei ce pârăsc asupra Episcopului pentru pricină de bani, şi prihăniri ale sale, nu se cercetează ori Dreptslăvitori sunt, ori răuslăvitori, ori prihăniţi, ori neprihăniţi, adică vrednici de credinţă; ci orice fel ar fi unii ca aceştia, se primesc la pâră. După Canonul al 6-lea al Soborului 2 şi după al 8-lea şi 27 al celui din Cartagina. Iar cei ce-l pârăsc pe el pentru Bisericeşti pricini, se cuvine a fi şi Dreptslăvitori, şi neprihăniţi, adică vrednici de credinţă, că întru alt fel nu se primesc la pâră după acesteaşi Canoane. Pentru aceasta şi Zonara se vede conglăsuind cu hotărârea cea de aceste fel a Canoanelor. Deci zice Canonul, dacă vreun Episcop s-ar pârî de oameni vrednici de credinţă, şi neprihăniţi pentru vreo Bisericească vină, este nevoie a se chema de Episcopi la judecată. Şi de va veni, şi va mărturisi însuşi de sineşi, că este adevărată pâra cea de acest fel, sau, tăgăduind el, de se va dovedi prin mustrări ne împotrivă zice, de către pârâşi; atunci să se hotărească de Episcopi datornica certare cea asupra lui. Iar de se va chema şi nu va asculta să vie la judecată, să se trimită către el doi Episcopi, şi să-l cheme şi de-al doilea; iar de nu va asculta iarăşi, să se trimită iarăşi doi Episcopi la el, şi să-l cheme şi de al treilea. Şi dacă şi de a treia oară va defăima şi nu va merge, de aceea dar Sinodul Episcopilor şi nefiind el de faţă, hotărască asupra lui, certările cele ce i se vor părea drepte şi legiuite. Ca să nu socotească că cu aceasta câştigă şi se foloseşte, fugind de judecată, şi prelungind vremea.

CANON 75

La mărturia cea împotriva Episcopului, eretic să nu se primească, dar nici credincios unul numai, că pe gura a doi, sau a trei martori, va sta tot graiul. [Sobor 1: 2; Cart: 40; Teo: 9; a 2-a lege 17, 6]

TÂLCUIRE

Nu numai cei ce pârăsc pe Episcopul nu se cuvine a fi eretici, precum am zis mai sus, ci nici cei ce mărturisesc împotriva lui. Dar nici unul mărturisind împotriva Episcopului, este primit. Fiindcă este scris în legea cea veche: pe gura a doi martori, sau a trei, va sta, şi se va adeveri tot cuvântul şi prihănirea ce va fi cu îndoială[74].

CANON 76

Cum că nu se cuvine Episcopul făcând har fratelui, sau fiului, sau rudeniei a hirotonisi în dregătoria Episcopiei pe cine voieşte, că moştenitori a face Episcopiei, nu este drept, dăruind cele ale lui Dumnezeu pentru patima omenească. Că nu este dator a pune Biserica lui Dumnezeu sub moştenitori. Iar de va face cineva aceasta fără tărie rămâie hirotonia, şi el ceartă-se cu afurisirea. [Ant: 23; Cart 40]

TÂLCUIRE

Arhiereasca stăpânire cu adevărat Har şi Dar a Sfântului Duh. Cum dar poate cineva aceasta a o dărui altuia ca un drept clironomicesc? Pentru aceasta şi Apostolescul acesta Canon rânduieşte, că nu se cuvine Episcopul a face har, şi a hirotonisi Diadoh în dregătoria Episcopiei pe cine ar voi din fraţii, sau fiii, sau rudeniile lui. Pentru că nu este drept a face cineva moştenitori, a Episcopiei, şi a Arhieriei (precum face adică şi a celorlalte lucruri lumeşti), şi a dărui Darurile lui Dumnezeu, precum este Arhiereasca stăpânire, pentru patima omenească, adică pentru legătura şi iubirea rudească. Dar nici se cuvine a supune cineva sub moştenire pe Biserica lui Dumnezeu, făcând-o să se numească Părintesc drept. Iar de o ar face aceasta vreunul din Episcopi, şi ar Hirotonisi Diadoh Episcopiei pe vreo rudă a sa, nelucrătoarea fie hirotonia celui aşa hirotonisit, iar cel ce l-a hirotonisit, să se afurisească. Că de Sinod trebuie a se face Episcopii. Că dacă după Canonul 40 al Sinodului din Cartagina Episcopii nu au stăpânire a lăsa rudelor lor, sau altora cărora ar voi, lucrurile ce după Episcopie le-au câştigat, în cuvânt de moştenire (fără numai câte au câştigat din moştenirea rudelor lor, sau în dar ce s-ar fi făcut chiar lor de la oarecare). Cum pot să lase rudelor lor, sau altora cărora ar voi, ca o moştenire, pe însăşi Episcopia?

CANON 77

Dacă cineva va fi vătămat la ochi, sau rănit la picior, dar ar fi vrednic de Episcopie, să se facă. Că nu meteahna trupului pe el spurcă, ci spurcăciunea sufletului. [Sobor 6: 33]

TÂLCUIRE

Legea cea veche poruncea să nu aibă vreo prihană în trup cei ce vor a se face Presbiteri, ci să fie întregi la toate mădularele şi neprihăniţi: «Că tot omul în care este prihană nu se va apropia: omul cel orb, sau cel şchiop, sau cel cu nasul tăiat, sau cel cu urechea tăiată. Sau omul, a cărui mână este ruptă, sau piciorul rupt, sau ghebos, sau cu ochii urduroşi, sau cu albeaţă, sau omul întru care este râie sălbatică, sau pecingine, sau cu un boş.» [Levitic 21: 18-20] Ci şi dacă după Preoţie ar fi dobândit în trup vreo meteahnă de acest fel, înceteze de a Ierurghisi (adică de a lucra cele sfinţite). Iar Legea cea nouă a Darului Evangheliei, metehne de acest fel, şi ciuntiri ale trupului, nu le socoteşte ca opritoare de preoţie. Ci mai vârtos cere de la dânşii a-şi avea sufletul curat de toată spurcăciunea. Pentru aceasta şi Canonul acesta zice, dacă cineva îşi are ochiul vătămat, adică de este cu un ochi, sau încrucişat, sau scurt la vedere, sau are stricat piciorul, adică de este şchiop, sau de are vreo altă ciuntire şi vătămare de acest fel la trup, care nu opreşte spre a se lucra lucrările cele sfinţite; şi de este vrednic cel ce le are acestea a se face Episcop, să se facă. De vreme ce ciuntirea trupului nu-l face pe el nevrednic, ci spurcăciunea sufletului cea din păcat.

CANON 78

Iar surd fiind şi orb, să nu se facă Episcop, nu ca un spurcat, ci ca să nu se împiedice cele Bisericeşti.

TÂLCUIRE

Că cel ce nu vede, sau nu aude, cum poate a Ierurghisi? Sau a prinde cele sfinte, sau a citi, sau a auzi cuvintele cele ce se glăsuiesc de norod? Însemnează însă că cel ce a asurzit după Preoţie, sau a orbit, nu se cade a se caterisi de dânsa. Că faptă nemilostivă este una ca aceasta. Că politicească lege în cartea 8 titlul 1 cap 1 Tema 4 zice: că cel orb şi a judeca poate, şi nu se scoate din Singlit. Altă stăpânire însă nu ia, ci rămâne în ceea ce a avut mai-nainte de patimă[75].

CANON 79

De are cineva demon, Cleric să nu se facă. Dar nici împreună cu cei Credincioşi să se roage. Iar curăţindu-se să se primească. Şi de va fi vrednic să se facă. [Sobor 6: 60; Tim: 2, 3, 15]

TÂLCUIRE

Fiecare îndrăcit ca un necurat se judecă. Fiindcă dă presupus că pentru mârşăvia vieţii sale, s-a dat slobozenie diavolului şi a intrat într-însul. „Cum dar unul ca acesta se va înainta în Cler?” De vreme ce vasul lui putred mir nu i se încredinţează, după Teologul Grigorie[76].

CANON 80

Cel ce din viaţa păgânească a venit (către noi), şi s-a botezat, sau din petrecere mârşavă, nu este drept îndată a se prohirisi Episcop. Că nedrept lucru este, cel ce încă n-a arătat cercare, a fi altora învăţători, fără numai de se va face aceasta după Dumnezeiesc Har. [Soborul 1: 2; Sobor 1 şi 2: 17; Neo: 12; Sard: 10; Lao: 3; Chiril: 4]

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte, că nu este drept a se face Episcop îndată, acela ce ori din păgâni şi necredincioşi va veni la binecinstitoarea credinţă şi se va boteza, ori de la viaţă mârşavă şi înrăutăţită ar veni la pocăinţă, precum este în a comedianţilor, şi a măscăricilor, şi a celorlalţi de acest fel[77] că nedrept lucru şi greşit a se face, învăţător al celorlalţi, care este Episcopul, cel ce încă nu a dat ispită şi dovadă, de este sănătos după credinţă, şi neprihănit după viaţă. Că ispitirea aceasta are trebuinţă de vreme, şi în puţină vreme nu se poate da. Fără numai atunci se poate prohirisi, de se va face descoperire pentru dânsul din Dumnezeiesc Har, precum s-a făcut Apostolului Anania pentru Pavel, când a zis Domnul către dânsul în vedenie: «Mergi, că Vas de alegere îmi este acesta, de a purta Numele meu înaintea neamurilor, şi a împăraţilor, şi a fiilor lui Israil.»[78] [Fapte 9: 15]

CANON 81

Am zis, cum că nu se cuvine Episcopul, sau Presbiterul a se pune pe sineşi în ocârmuiri publice, ci să se îndeletnicească la trebuinţele Bisericeşti. Deci ori să se supună a nu o face acesta, ori să se caterisească. Că nimenea poate a sluji la doi Domni, după Dumnezeiasca poruncă. [Apost: 6, 83; Sobor 4: 3, 7; Sobor 7: 10; Sobor 1 şi 2: 11; Cart 18]

TÂLCUIRE

Şi Canonul acesta asemenea cu cel al 6-lea opreşte pe cei Ierosiţi a nu se împletici în lucruri lumeşti, zicând: Am zis (după Canonul 6 al nostru adică), cum că nu se cuvine Episcopul, sau Presbiterul, a se pogorî pe sineşi în politiceşti şi lumeşti purtări de grijă şi ocârmuiri, ci să se îndeletnicească în slujbele, şi trebuinţele Bisericii. Deci ori să se înduplece a nu o face aceasta de acum înainte; sau de nu de se va îndupleca, să se caterisească. «Pentru că nimenea poate a sluji la doi Domni, şi a plăcea amândoura, după cuvântul Domnului.» [Matei 6: 24; Luca 16: 13]

CANON 82

Slugile în cler a se prohirisi fără de socotinţa stăpânilor, nu dăm voie, pentru mâhnirea stăpânilor celor ce-i au. Că una ca aceasta face răsturnare caselor. Iar dacă cândva s-ar arăta sluga vrednică spre hirotonie de treaptă, precum s-a arătat şi Onisim al nostru, şi-l vor ierta stăpânii, şi-l vor slobozi, şi-l vor scoate din casă, facă-se. [Sobor 4: 4; Sobor 6: 85; Gan: 3; Cartagina: 73, 90; Vasilie 40, 41, 42; Epistolia către Filimon]

TÂLCUIRE

Nu se cade a face cineva cele ce se fac altora, pricină de sminteală şi de scârbă. Iar pricină de sminteală şi de scârbă se face, a hirotonisi cineva rob fără de socoteala stăpânului său. Pentru aceasta şi Canonul acesta opreşte acest lucru, zicând: Nu iertăm a se înainta robi la Cler, şi la Preoţie, fără de socoteala stăpânilor lor, pentru ca să nu scârbim pe însuşi stăpânii lor. Pentru că lucrul acesta case întregi răstoarnă. (Că poate robul acel sortit să fi fost, sau chivernisitor casei stăpânului său, sau să fi fost Epistat al dughenei lui, sau bani ai stăpânului său să fi avut în mâinile sale, şi pentru toate acestea hirotonia lui ar fi pricinuit scârbă stăpânului său. Iar dacă robul s-ar arăta vrednic de hirotonie, precum s-a arătat şi Onisim al nostru, trebuie Episcopul să împărtăşească lucrul stăpânului lui, şi dacă acela va primi şi se va învoi, şi prin gura a doi sau a trei martori îl va slobozi pe el după Canonul 85 al Soborului al 6-lea şi-l va trimite pe el din casa sa spre semnul deplinitei slobozenii, atunci hirotonisească-se. Aşa a făcut şi Pavel, nu a voit să ţină pe Onisim robul, cu toate că l-a găsit pe el îndemânatic în slujba propovăduirii, ci l-a trimis către Filimon stăpânul lui. Dar nici în mănăstiri se cade a se primi robii spre a se face monahi, fără de socotinţa stăpânului lor, după Canonul 4 al soborului al 4-lea. Şi roagă încă şi care fără voia stăpânului său s-ar mărit, curveşte, după Canonul 40 şi 42 al lui Vasilie. Pentru că după acesta, tocmelile şi făgăduinţele celor ce sunt supuşi sub stăpâni nici o încredinţare au. Şi după Canonul 41 al acestuiaşi, nunta care s-ar face fără de voia stăpânului, a văduvei muieri, se dezleagă, dacă acela nu voieşte. Pentru aceasta şi Soborul cel din Gangra cu Canonul 3 anatematiseşte pe acela, ci pentru pricinuirea Dumnezeieştii cinstiri învaţă pe rob să defaime pe stăpânul său, şi să se depărteze de la slujba lui. Iar după Canonul 73 al Soborului din Cartagina, slobozirile robilor se cade a se propovădui în Biserică[79].

CANON 83

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, la oaste zăbovindu-se şi vrând amândouă a le ţinea, Romana, şi Ieraticeasca ocârmuire, caterisească-se. Că cele ale Chesarului, Chesarului, şi cele lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. [Sobor 7, 10; Sobor 1 şi 2: 11; Cartagina: 18]

TÂLCUIRE

Şi între alte Canoane Dumnezeieştii Apostoli opresc pe cei Ierosiţi de a ocârmui lucruri mireneşti, şi de a primi lumeşti purtări de grijă, dar şi întru acesta asemenea o fac aceasta zicând: oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, se îndeletniceşte la oaste; adică, nu în întrebuinţarea armelor şi a războaielor, ci în orcârmuirea lucrurilor ostăşeşti. Precum, la împărţirea merinzilor ostaşilor, la primirea hranelor lor, şi la alte chivernisiri ca acestea. Deci oricare, zice, se îndeletnicesc la unele ca acestea, şi va să le aibă amândouă, şi stăpânirea împărătească romană, şi ocârmuirea Ieraticească şi Bisericească, precum am zice, şi stăpânirea din afară şi stăpânirea din lăuntru[80], unul ca acesta, de nu va înceta din aceste, să se caterisească. Pentru că lucrurile şi stăpânirile Chesarului, şi ale împăratului, Chesarului se cuvine a se da. Adică, la oameni din afară şi împărăteşti. Iar lucrurile şi stăpânirile lui Dumnezeu, asemenea lui Dumnezeu se cuvine a se da. Adică la oameni Dumnezeieşti şi Duhovniceşti, precum sunt Episcopii, şi Presbiterii, şi Diaconii.

CANON 84

De va ocărî cineva pe împăratul; sau pe stăpânitorul fără dreptate, să ia pedeapsă. Şi de va fi Cleric adică, să se caterisească, iar de va fi mirean, să se afurisească.

Mosaiceasca Lege zice, «pe mai marele norodului tău nu-l vei grăi de rău» [Ieşirea 22: 28], iar corifeul (vârfelnicul) Petru cu deosebire, cinsteşte pe împăratul [1 Petru 2: 17]. Iar Pavel porunceşte să ne rugăm pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt cu covârşire, măcar şi necredincioşi de ar fi [1 Timotei 2: 2]. Iar aici Apostoli de obşte zic. Iar ocară la împăraţi se socotesc mustrările cele mai aspre. Oprind însă Canonul pe cel ce ocăreşte pe împăratul fără dreptate, după ceea ce se tace a lăsat să înţelegem din deosebire, că, de vor fi împăraţii sau stăpânitorii păgâni, sau vor păcătui, se iartă a-i mustra pe ei aici, cărora li se cuvine a mustra nişte feţe ca acestea. Dar însă nici cel ce a ocărât, se cuvine a se pedepsi îndată[81]. Vezi subînsemnarea 55 Apostolesc.

CANON 85

Fie vouă tuturor Clericilor şi mirenilor Cărţi vrednice de cinstire şi sfinte: ale Testamentului celui vechi adică, ale lui Moise cinci, Facerea, Ieşirea, cea Leviticească, Numeri, a doua Lege. A lui Isus Navi una, a Judecătorilor una. A lui Ruth una. A Împăraţilor patru. Paralipomena din Cartea zilelor două. Esdra două. Estera una, a Macabeilor trei; a lui Iov una; Psaltirea una. A lui Solomon trei, Pildele, Eclesiastul, şi Cântarea Cântărilor; a Proorocilor douăsprezece: Una a lui Isaia; una lui Ieremia; una a lui Iezechiil; una a lui Daniil. Din afară însă mai adaugă-se vouă a învăţa tinerii voştri, înţelepciunea a mult învăţatului Sirah. Iar ale noastre, adică ale Noului Testament, Evanghelii patru, a lui Matei, a lui Marcu, a lui Luca, şi a lui Ioan. Patrusprezece Epistolii ale lui Pavel. Două Epistolii ale lui Petru. Ale lui Ioan trei. A lui Iacov una. A lui Iuda una. Ale lui Clement două Epistolii. Şi aşezământurile cel prin mine Clement în opt cărţi proglăsuite către voi Episcopii (care nu trebuie a se publica către toţi pentru cele într-însele tainice) şi faptele noastre al Apostolilor[82]. [Sobor 6: 2; Laodiceea: 51, 60; Cartagina: 32, 54; Atanasie: 39]

TÂLCUIRE

După ce au învăţat Apostolii şi au legiuit prin sfinţitele lor Canoane în ce chip se cuvine atât Clericii, cât şi de obşte toţi mirenii creştini în a vieţui în lume; în sfârşit învaţă, şi care cărţi se cade a le citi. Şi Cărţile adică cele ne Canonisite şi minciunosuprascrise au învăţat în Canonul lor al 60-lea să nu le citim. Iar cele Canonisite şi sfinte prin Canonul acesta ne învaţă pe noi să le citim, pe care le şi numără, precum aici se văd. Pomeneşte însă Cărţile acestea şi Soborul cel din Laodiceea în Canonul 60 şi cel din Cartagina în Canonul 32 dar şi marele Atanasie în prăznuitoarea sa Epistolie a 39. Şi Grigorie Teologul în stihurile sale, şi Amfilohie al Iconiei prin Iamviceşti stihuri. Deci marele Atanasie în pomenita Epistolie în două desparte toate Cărţile vechii Scripturi: în cele Canonisite, şi în cele ce sunt de citit. Şi Canonisite adică învechei Scripturi zice că sunt douăzeci şi două de Cărţi, după numărul Literelor Evreiceşti (precum aceasta o zice şi Teologul Grigorie, şi Dumnezeiescul Ioan Damaschin) care sunt acestea: 1. Facerea, 2. Ieşirea, 3. Leviticul, 4. Numeri, 5. A doua lege, 6. Isus a lui Navi, 7. Judecătorii, 8. Ruth, 9. Cea întâi şi a doua a Împăraţilor împreună (care şi Samuil se numesc de Evrei. Iar cea a 3-a şi 4-a a împăraţilor: 1 şi 2 a împăraţilor se numesc), 10. Cea a treia şi a patra a Împăraţilor, 11. Întâia şi a doua împreună Paralipomenon (adică a rămăşiţelor), 12. a lui Esdra întâi şi a doua împrună, 13. Psalmii, 14. Paremiile (adică Pildele), 15. Eclesiastul, 16. Cântarea Cântărilor, 17. Iov, 18. Proorocii cei mici dousprezece care se numesc o Carte, 19. Isaia, 20. Ieremia împreună şi Plângerile, şi Baruh, şi Epistolia, 21. Iezechiel, 22. Daniil. Iar cărţi ce se citesc de cei ce de curând se Catehisesc sunt acestea: Înţelepciunea lui Solomon, care şi preaîmbunătăţită (virtoase) se zice după Evsebie (Cartea 11, Cap 7 despre Evangheliceasca pregătire) înţelepciune lui Sirah, care şi aceasta pe preaîmbunătăţită se zice după Gheorghe Singhelul. (Însemnează însă că Sirah la Apuseni se numeşte Bisericesc) Estir, Iudit, şi Tovias. Dar însemnează că şi Cartea Estirei una fiind, cu cărţile cele Canonisite împreună se numără, precum şi Canonul acesta Apsotolesc între cele Canonisite pe aceasta o numără, şi Soborul cel din Laodiceea, şi cel din Cartagina. Ci şi înţelpciunea lui Solomon, şi Iudith, şi Tobit, împreună se numără cu cărţile cele canonisite de Soborul cel din Cartagina. Canoniceşti cărţi însă se socotesc de Canonul acesta Apostolesc, şi Cărţile cele trei ale Macabeilor[83]. Iar Cărţi Canoniceşti ale Scripturii celei noi sunt acestea: Evangheliile cele 4, Faptele Apostolilor, Cele şapte Soborniceşti Epistolii, adică a lui Iacov una, a lui Petru două, ale lui Ioan trei, a lui Iuda una, ale lui Pavel Epistolii 14, şi Apocalipsa. Despre care măcar că zice Dumnezeiescul Amfilohie în stihurile cele Iamviceşti, că mulţi cu adevărat o judecă a fi cu adevăr a lui Ioan (Evanghelistului), iar cei mai mulţi o judecă ca o neadevărată. Încă ca o Carte Canonisită pe aceasta o primeşte Soborul cel din Cartagina Canon 30. Şi marele Atanasie în mai-nainte zisa Epistolie cea 39. Şi Dumnezeiescul Dionisie Areopagitul, tainică privire pe aceasta numindu-o, şi scoliastul sfântului Dionisie Dumnezeiescul Maxim, la multe locuri din scoliile sale de aceasta pomeneşte. Şi Dumneezeiescul Ieronim zicând-o pe această Cartea cea mai înaltă a lumii. Iar de şi Teologul Grigorie aceasta nu o numeşte în stihurile sale; ci întru alcătuitorul său cuvânt, cel face către cei 150 de Episcopi ai Sinodului al 2-lea arătat o pomeneşte aceasta, zicând: Mă înduplec a crede că alţi (Îngeri) pe altă Biserică o apără precum Ioan mă învaţă prin Apocalipsis, (adică prin descoperirea ce i s-a făcut). Dar şi Origen avea tâlcuire la Apocalipsis. Pomeneşte de aceasta şi Chiril al Alexandriei (foaia 669 a celor cinci Cărţi) şi Clement Stromateul (foaia 856 a acelor cinci Cărţi) o primesc pe aceasta şi Apolinarie, Efrem, Papias, Iustin, Irineu, Tertulian, Lactandius, Sevir, Silpichie, Augustin, Metodie, Ipolit, Andrei al Chesareei. Şi însuşi cel a toată lumea al doilea Sinod, înaintea căruia Teologul Grigorie a glăsuit cuvântul cel alcătuitor care pomeneşte despre Apocalipsis. Meliton al Sardelor, Teofil al Antiohiei, şi alţii. Iar cele două epistolii ale lui Clement, pe care le pomeneşte Apostolescul acesta Canon sunt trimese către Corinteni, ca din partea Bisericii celei din Roma, şi tipărite în adunarea Tomului întâi al Practicalelor Sinoadelor, din care cea a 2-a ne adevărată se judecă de către Fotie; foaia 156 a Miriovivlei. Iar aşezământurile Apostolilor, care şi învăţătură a Apostolilor se numesc, de către marele Atanasie, şi de către Canonul al 2-lea al Sinodului 6 s-au lepădat de către al 2-lea Canon al celui a toată lumea al 6-lea Sinod, adică, fiindcă s-a notevsit (adică s-au reformăluit) de către eretici. Dar de vreme ce nu toate s-au notevsit, ci la oarecare părţi, pentru aceasta mulţi din Părinţi, şi mai înainte de Sinodul al 6-lea care mai ales este Teologul Grigorie, dar încă şi sfinţitul Maxim, au întrebuinţat ziceri dintr-însele. Şi Teologul adică în cuvântul cel despre Paşti: „Asupra străjei mele voi sta, cu oaie aligoriceşte pe Hristos pentru înbrăcămintea nestricăciunii.” Care zicere o a luat din aşezământurile acestea, după Nichita. Iar Dumnezeiscul Maxim perioade (adică cuprinderi) întregi întrebuinţează din aşezământurile acestea la scoliile lui Dionisie. Şi ce zic pe unii? Însuşi cel a toată lumea Sinod al 5-lea aduce mărturie din aceste aşezământuri în Epistolia lui Iustinian; că se cuvine pentru cei ce s-au săvârşit a se da milostenie. Foaia 392 a Tomului al 2-lea al adunării Sinoadelor. Dar şi după cel al şaselea a toată lumea Sinod din aşezământuri a întrebuinţat mărturie Sinodul cel din sfânta Sofia. Şi Mihail încă Chirulariul şi Patriarhul Constantinopolului, cu Sinodul cel împreună cu el. Care se afla în viaţă în anul 1053 a adus mărturie împotriva tunderii bărbilor, care se află în Cartea întâia a Apostoliceştilor aşezământuri în capul al 3-lea zicând aşa: „Nu vă veţi smulge bărbile voastre; că frumseţea Ziditorul Dumnezeu o a făcut să fie pentru femei, iar pentru bărbaţi cu dreptul a judecat a fi nepotrivită.” Şi vezi la foaia 978 în Tomul al 2-lea al Sinodicalilor. Şi acum precum se află tipărite, mi se pare că nu au nici un neadevăr şi necuviinţă. Iar Pimen (adică Păstorul) de care Carte pomeneşte marele Atanasie în Epistolia cea de multe ori zisă, este o carte care nu se află vremile noastre. Poate să fi fost însă una ca aceasta, precum este şi cuvântul ce face Ioan al scării către Păstorul. Şi în scurt a zice, era Cartea aceasta, învăţând pe Păstorul Oilor celor Cuvântătoare, cu ce chip să păstorească pe acestea spre păşunea cea mântuitoare, şi cum să le păzească nevătămate de unghiile lupilor celor gândiţi a demonilor, zic, şi a oamenilor celor rău slăvitori. Ne-au vestit însă unii că Păstorul acesta se află o Carte preaveche întru mănăstire a Eladei, facerea a lui Cuart, unuia din Apostolii cei şaptezeci. Pe Păstorul îl pomeneşte şi sfântul Maxim în scoliile Dumnezeiescului Dionisie. Şi este mărimea ei pe cât este a Psaltirii. Însemnează că Canonul 54 al Cartaginei pe lângă Cărţile Scripturii celei vechi şi a celei nouă, porunceşte a se citi şi vieţile Mucenicilor, care cuprind muceniile lor, în zilele Praznicilor lor.



[1] Anaclit Episcopul Romei zice cum că: Canonul acesta întâiul este cuvânt al Apostolului Petru, şi că, după legiuirea Canonului acestuia, au hirotonit pe Iacov fratele Domnului aceşti trei Apostoli Petru, Iacob şi Ioan şi măcar că dumnezeiescul Hrisostom zice, că l-a hirotonit pe el Domnul. Ci poate, că Domnul adică l-a ales pe el episcop al Ierusalimului.(hirotonia cea după Hrisostom, în loc de alegere luându-se), iar aceşti trei Apostoli, după Înălţarea Domnului prin dumnezeiasca sfinţită săvârşire l-au hirotonit pe el. Precum şi Dositei mărturiseşte în cartea pentru cei ce au patriarhisit în Ierusalim. Dar pentru ce episcopul adică se hirotoneşte de trei sau de doi episcopi; iar presbiterul şi ceilalţi clerici de unul numai? De crezut este cum că acesta este pricina cea dinlăuntrul, şi mult mai de aproape. Că de vreme ce după Apostolul „Cel mai mic de cel mai mare se blagosloveşte”(Evrei 7,7) care osebit pentru preoţie s-au zis, la hirotonia presbiterului (adică a preotului), mai mic fiind, ajunge un singur episcop, ca unul ce este mai mare şi mai covârşitor cu treapta decât acela. Iar la a episcopului, de asemenea tagmă şi de asemenea treaptă fiind, şi nu mai mic fiind, nu ajunge un singur episcop, ca de unul ce este de asemenea treaptă, şi nu decât acela mai mare. Deci ca cel mai mare pe cel mai mic să blagoslovească, doi sau trei pe cel unul hirotonesc. Fiindcă negreşit, mai buni, adică mai mari, sunt cei doi decât cel unul, precum zice Solomon (Ecleziast stih 4).

[2] Iar episcopii cei ce se hirotonesc, trebuie a fi trecuţi cu vârsta, adică, numai puţin de 50 de ani, afară numai, dacă în vreo mică eparhie nu se află cineva trecut cu vârsta, după rânduielile cele Apostoleşti. Cartea a doua cap.1 şi după epistola 52 a Sfântului Ciprian. Ori şi peste treizeci de ani după Novela 137 a lui Iustinian.

[3] Iar episcopul se hotărăşte de împăraţii Leon şi Constantin aşa: „Episcopul este luător aminte şi purtător de grijă al tuturor sufletelor celor ce se adună în bisericile eparhiei sale, având putere săvârşitoare peste presbiter, diacon, anagnost, şi psalt [cântăreţ] şi monah. Iar însuşirea episcopului este cu cei smeriţi adică a se împreună smeri, iar pe cei ce se mândresc a-i defăima… Şi mai întâi a se primejdui pentru turmă, şi pe strâmtorarea acelora a sa chinuire a o face (în pravilele împăraţilor 8, foaia 92 a cărţii, a 2-a a lui Ghiur). Iar mitropolit pentru aceasta se numeşte episcopul, după Gavriil al Filadelfiei (în cuvântul pentru preoţie). Pentru că este ca maica cetăţii sale, pe care este dator a o hrăni duhovniceşte cu învăţăturile şi cu viaţa şi cu sfinte năravurile sale, şi cu veniturile eparhiei sale”. Vezi şi la Canonul 58 cel apostolesc. Iar cum că obicei prea folositor urma în Biserica lui Dumnezeu, cei ce urmau a se hirotoni episcopi, a se face întâi monahi, apoi a se face episcopi, vezi la subînsemnarea Canonului 51 Apostolesc.

[4] Poate pentru aceasta au zis nu mai puţini de trei, nu împotrivindu-se canonului apostolesc, ci pentru că în vremurile acelea era mai multă mulţimea episcopilor decât în vremurile Apostolilor, în care era şi nevoia prigoanei.

[5] Clerici prost şi de obşte se numesc toţi aceia care au punere de mână ieraticească şi bisericească de la episcopul şi de la cei de aici ai rânduielii bisericeşti, până la anagnost şi psalt [cântăreţ] şi catehet şi portar, după Canoanele 26, 68 şi 70 apostoleşti, şi după canoanele 24 şi 30 ale Laodikiei şi după epistolia Marelui Vasile cea către horepiscopii cei de sub dânsul şi după Nomiconul lui Fotie, titlul I, cap 31. Pentru care şi Novela 123 a lui Iustinian zice aşa: „Iar presbiterii şi diaconii şi ipodiaconii şi anagnoştii şi psalţii, pe care toţi clerici îi numim, care şi canonici se zic după al 6-lea al Antiohiei şi după alte canoane”. Iar chiar clerici se numesc toţi cei ce afară de altar au hirotesie. Iar Valsamon, tâlcuind la Canonul 51 al Marelui Vasilie, zice că: „Şi monahii clerici se numesc”. Şi s-au numit clerici după Hrisant (Sintagmation foaia a 20-a). De la clerul (sau sorţul) ce au aruncat Apostolii pentru Matia. Iar în ziua de astăzi clerici se numesc mai vârtos cei ce au boierie şi cinuri bisericeşti, atât cei sfinţiţi cât şi lumenii.

[6] Însemnează că, măcar deşi episcopii, presbiterii, diaconii şi ipodiaconii se zic chiar să se hirotonească, iar anagnoştii şi psalţii să se pecetluiască, adică să se hirotesească, după Zonara, şi cei asemenea lor (că hirotesia este mai de obşte decât hirotonia), iar iconomii, ecdichii [Arătătorii dreptăţii], prosmonarii [Străjuitorii] să se pună înainte, după Canonul 2 al Soborului IV. Iar Simeon al Tesalonicului, episcopii, presbiterii şi diaconii se hirotonesc, iar ipodiaconi se hirotesesc, iar anagnoştii se pecetluiesc [se blagoslovesc]. Cu toate acestea Canonul acesta, nici o deosebire nu face, ci la toţi clericii zice numele hirotoniei. Şi acesta încă însemnez-o, după Hrisostom (în Cuvântul Întâi cărtre Filipeni, foiaia a 5-a, tomul 4) cum că şi episcopul, presbiter, şi diacon se numeşte (ca unul ce cuprinde lucrările acestora) şi dimpotrivă, presbiterii episcopi se numesc (ibidem), iar că prezbiterii, şi diaconii se alegeau precum episcopii, arătat este din Canonul al 3-lea al Soborului al VII-lea; şi al 7-lea a lui Teofil; şi Chiril al Alexandriei tâlcuind la capitolul 8 al Numerilor, zisa aceea: «Şi vei aduce pe leviţi înaintea Domnului, şi îşi vor pune mâinile lor pe leviţi », zice pentru cei ce se cheamă la Sfinţita lucrarea lui Hristos hotărăsc noroadele, cu toate că hotărâre de astăzi nu se lucrează în ziua de astăzi. Iar forma mărturiei care se dă celor ce vor să se hirotonească preoţi şi diaconi, vezi la sfârşitul cărţii, care mărturie iscălită fiind de preoţii cei mai aleşi, şi de clerici se vede că are loc de alegere.

[7] Trebuie să ştim că certările ce le poruncesc canoanele, adică acestea: să caterisească, să se afurisească, şi să se anatematisească, acestea după meşteşugul gramaticii a treia persoană care nu este de faţă, la care spre a se da porunca acesta de nevoie trebuie a fi a doua persoană, o tâlcuiesc mai bine. Canoanele poruncesc soborului episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă canoanele. Însă dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii, nici caterisiţi nu sunt cu lucrul nici afurisiţi , ori anatematisiţi. Învinovăţiţi însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo spre Dumezeiasca osândă. Precum şi când un împărat va porunci slugii sale să bată pe un altul, care i-a greşit, dacă sluga cea poruncită nu va lucra porunca împăratului, acela ce a greşit împăratului a rămas nebătut, învinovăţit însă spre bătaie. Drept aceea tare greşesc cei fără minte care zic, cum că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care în afară de Canoane s-au hirotonit, sunt cu lucrarea caterisiţi. De cei sfinţiţi prihănitoare limbă este aceea ce nebuneşte pe acest fel de cuvinte le bârfeşte, neînţelegând că porunca Canoanelor fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este nesăvârşită. Fără mijlocire şi mai înainte de judecată, ne lucrând de sineşi. Însuşi Dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea Canon al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare episcop sau preot va primi botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind, adică a sta de faţă la judecată; şi de se va dovedi că a făcut acesta atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim.

[8] Pentru această pricină, precum se vede la Praznicul Adormirii Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei, aduceau struguri la Patriarhul în Altarul Bisericii celei din Vlaherna, după sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, precum zice Valsamon. Iar în ziua de azi, obiceiul cel mai în multe locuri se zice, este a se aduce struguri cei de acest fel la Praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului, şi a se blagoslovi de preoţi. Şi ar putea cineva a se nedumeri, pentru ce numai spicele grâului şi strugurii să se învrednicească de atâta cinste, şi să se aducă în lăuntru în altar, şi nu vreo altă roadă? Poate pentru acesta, pentru că din acestea se face pâinea şi vinul, care se prefac în Trupul şi Sângele Donului. Şi cum că noile mănunchiuri nu sunt legume, precum a tâlcuit Valsamon, se arată din însuşi Canonul acesta, care pe legume arătat le-a oprit. Pe mănunchiuri şi Teodorit spice noi le-a tâlcuit la tâlcuirea celei leviticeşti, şi Filon Iudeul. Iar Canonul 44 a Soborului din Cartageni, anume zice: Să se aducă pârga de struguri şi de grâu.

[9] Mai arătat decât toţi Proorocii şi mai desluşit a proorocit pe acestea trei feluri creştinească jertfă Solomon zicând, ca din partea Ipostaticii înţelepciuni a lui Dumnezeu, în capul al nouălea a Pildelor. „Veniţi de mâncaţi pâinea mea. Şi beţi vinul care am dres vouă. Iară în loc de, care am dres, Arăbeasca tălmăcire are, cel amestecat cu apă (?). Vezi (Ravvenul Samuil, alcătuire de aur. Cap. 20) Şi înseamnă, cum că unirea vinului şi a apei în Potir, odată se face la Dumnezeiasca Liturghie. La punerea înainte numai la început adică. Că apa cea caldă care în vremea împărtăşirii singură la urmă se pune, pentru altă pricină pune. Şi vezi sub însemnarea Canonului 32(lb) al Soborului al şaselea. Drept aceea rău fac oarecare făcând a doua unire în vremea Heruviceştii cântări, şi punând vin şi apă în Potir. Şi de acum înainte [să] înceteze (despre) această nerânduială. Ca să nu cadă sub canon şi sub certare. Că niciodată întru altă vreme se face a doua unire fără numai când se întâmplă a se vărsa sfintele, ori a uita Preotul, şi vezi la acelaşi sub însemnare a Canonului al 32(lb)-lea al Soborului al şaselea.

[10] Mai curat înşişi Apostolii pentru acestea rânduind în rândurile lor Cartea 2 Cap 27 zic, că poamele şi protofanisima (adică cele ce întâi se arată), şi zeciuielile grâului, a vinului, şi unt de lemnului, şi a celorlalte seminţe, că se trimită la Episcop, şi la Preoţi; ca ei să le împartă la Clerici. Adică, la cei afară de Altar, câte o parte; iar la cei din lăuntru Altarului, câte două părţi. Dar vezi şi Cartea a patra a aceloraşi rânduiri Cap 6, 7, 9, 10. Ca să te înveţi de la care trebuie a primi Clerici acest fel de daruri şi coşciugele, şi de la care să nu le primească. Vezi şi sub însemnarea Canonului al 8 al lui Theofil.

[11] Înseamnă că în vremurile vechi era iertat a avea Episcopii femei, pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte să nu despartă Episcopul pe femeia sa. Iară din vremea Soborului 1 se vede s-au luat obiceiul a nu se însura sfinţiţi, şi mai ales Arhiereii, însă câţi voia, şi nu de nevoie precum aceasta se arată din cuvintele ce au pus înainte sfântul Pafnutie Mărturisitorul şi Episcopul unei cetăţi a Tivaidelor de sus la Soborul 1 precum vom zice în următoarea sub însemnarea aceluiaşi Canon adeveritor al obiceiului acestuia, încă nu era. Iar sfântul şi a toată lumea Soborul (6) mai în urmă, şi prin Canon a întărit obiceiul acesta, rânduind în al 12-lea Canon al său, de nevoie singuri Episcopii să nu aibă femei. Nu stricând pe acest Apostolesc (că nu rânduieşte, ca Preoţii cei ce au femei să le lepede, adică să le despartă în silă şi fără învoirea lor, care este împotriva Apostolescului Canon: Ci cu amândoura învoire, şi cu mulţumire despărţindu-se femeile, aşa cei ce le aveau pe ele Preoţii, ori Diaconii, ori Ipodiaconii, să se Hirotonească Episcopi, după Canonul 48 al aceluiaşi) ci înainte purtând grijă zice, pentru mântuirea şi mai multa sporire Creştinilor, şi pentru neprihănirea Arhiereştii vrednicii. Fiindcă şi Moise, după ce s-a învrednicit Proorocescului Dar de aceia cu femeie nu s-a împreunat, după sfântul Epifanie. (Tomul 2, Cartea 3 alegerea 87)

[12] Fiindcă Latinii aduc înainte pe Dumnezeiescul Epifanie, că în alegerea 50 zice, pe bărbatul unei femei nu-l primeşte Biserica spre Preoţie, de nu se va înfrâna despre dânsa, cu care să uneşte la socoteală, şi Inochentie şi Dialogul: se cade a zice, cum că nouă nu ne pasă ce au zis, sau ce au socotit oarecare Părinţi. Ci ce zice Scriptura şi Soboarele cele de toată lumea, şi socoteala obştească a Părinţilor. Că socotinţa unora nu întăreşte dogmă în Biserică. Zice încă şi Sozomen Cartea 1, Cap. 23 „Pafnutie Mărturisitorul la întâiul Sobor în Niceea nu a lăsat să se oprească nunta Preoţilor, măcar de o voiau oarecare, ci au zis că nunta Preoţilor este întreagă înţelepciune, şi trebuie a se lăsa fieştecare în voia sa, după predania cea vechie a Bisericii. Că scrie şi Pavel lui Timotei, Diaconii să fie bărbaţi au unei femei. Şi lui Tit „De este cineva neprihănit, bărbat al unei femei”; şi Soborul cel din Gangra anatematiseşte pe ce ce nu se împărtăşesc de Preot însurat, Canon 4. Căci a împiedica nunta Preoţilor, este socoteală a ereticilor, şi mai ales a Maniheilor, precum zice Augustin, eres. 40 şi 46. Că mai ales şi pildele mărturisesc. Că Felix Episcopul Romei, a fost fiu al Preotului Felix. Papa Agapit fiu al Presbiterului Gordian. Papa Ghelasie, fiu al lui Valerie Episcop. Şi mulţi alţii, au fost fii de Preoţi; şi mărturiseşte acelaşi Epifanie la acelaşi loc, că socoteala aceea, numai la unii se urma şi nu la toţi. Dar poate că cu sfătuitor chip o zice acesta, nu cu silnic.

[13] Pentru aflarea Pashăi (Paştilor), îndreptare prea alese, şi care nu puteau a se face mai bune, zice Mathei Vlastar, au aşezat şi au dat sfântul şi de toată lumea Soborul 1, după Canonul 1, al Soborului din Antiohia. Care în Canoanele Soborului 1, ne se află. Dar precum şi la Mathei Vlastaris, şi în sfintele Evanghelii tipărite, şi în alte cărţi multe. Deci pe amărunţita (amănunţita) cunoştinţă a Pascaliei aceştia noi lăsând a o învăţa deosebit şi chiar Pascaliocuvântătorii noştri, atâta numai zicem la aceasta subînsemnare, cum că patru oarecare de nevoie se caută pentru Paştile noastre: (1) Că Paştile trebuie a se face totdeauna după echinocţiu de primăvară, (2) Că nu se cade a se face întru aceeaşi zi, cu legiuitele Paşti ale Iudeilor (care amândouă acestea să hotărăsc de acest al 7-lea Apostolesc Canon) (3) Ca să nu se facă chiar şi nehotărât după echinocţiu, ci după cea întâi Lună plină a lui Martie, care se va întâmpla după echinocţiu. (4) Ca să se facă în întâia Duminică ce se va întâmpla după Luna plină (iar aceste două din predanie le avem, şi nu din Canon). Drept aceea ca să se păzească câte patru rânduirile acestea deopotrivă în toată lumea, şi să prăznuiască Creştinii întru aceeaşi vreme, şi întru aceeaşi zi Sfântele Paşti, şi să nu aibă trebuinţă în fiecare an de astronomi, şi de Soboare, au tocmit de Dumnezeu înţelepţiţii Părinţi dreptarul cel pentru Paşti. Dar înseamnă că pentru nerânduiala [greceşte anomalia] mişcării Lunii, nu se păzeşte a patra rânduire totdeauna, ci câteodată se calcă. Fiindcă după acelaşi Vlastar, după 300 de ani, cu două zile după întâia plinălunie (Lună plină) urmează a se face legiuitele Paşti, în zi de Duminică. Iar aceste două zile, care prisosesc din nerânduiala aceasta, adăugându-se, trec uneori peste Duminica 1 care se întâmplă după plinalunie (Luna plină) a lui Martie, în care Duminică noi prăznuim Stâlpările, şi în cea viitoare facem Paştile. Iar din această puţină călcare, nici o abatere din Blagocestie, nici ceva necuviincios, ori primejdie sufletească nu urmează. Pentru aceasta şi Dumnezeiescul Hrisostom (în Cuvântul cel către cei ce postesc la Paştile cele dintâi) zice: Scumpătatea timpului, şi pândire a zilelor Biserica lui Hristos nu ştie. Fiindcă de câte ori mănâncă Pâinea aceasta de viaţă făcătoare, şi bea Paharul acesta, vesteşte moartea Domnului. Şi Paşti săvârşeşti: ci fiindcă la Soborul întâi s-au adunat Părinţii şi au rânduit când să se facă Paştile, cinstind Biserica pretutindenea pe învoire şi pe unire, au primit rânduiala care ei au făcut. Deci trebuia după Hrisostom, şi Latinii mai mult să cinstească învoirea şi unirea Bisericii decât pe pândirea vremilor (adică pe a echinocţiului, care s-a pogorât acum la 11 Martie, fiind în vremea Soborului 1 la 21 Martie) şi să prăznuiască Paştile cu noi, şi să nu necinstească pe cei 318 de Dumnezeu purtători şi de rane purtători Părinţi, care o au legiuit aceasta după Dumnezeiasca luminare, socotindu-i pe aceştia ca pe nişte fără de minte, şi ocărând Biserica pe maica noastră a tuturor. Că, (zice după urmare Hrisostom) de ar fi şi greşit Biserica, negreşit nu s-ar fi pricinuit atâta mare bine, din amărunta paza aceasta a vremii, cât de mare rău s-au pricinuit din osebirea aceasta, şi din dezbinarea cea din Catoliceasca Biserică. Fiindcă zice „Nu poartă grijă Dumnezeu şi Biserica pentru acest fel de pândire a vremilor şi a zilelor, de cât pentru singură unirea şi pacea. Şi vezi iubitul, cum Dumnezeiescul Hrisostom numeşte schismatici pe Latini, pentru că din nou au izvodit Pascalia lor şi Calendarul, nu pentru că nu este aceasta, după echinocţiu dreaptă. Pentru că şi noi vedem că echinocţiul a rămas cu adevărat 11 zile înapoi. Ci pentru că cu aceasta s-au deosebit de noi, care este o vinovăţie neiertată, după acestaşi Sfânt. Că zice întru acelaşi cuvânt, a posti cineva, şi a face Paştile în această vreme, ori în aceea, după 21 a lui Martie, să zicem, precum facem noi, ori după 11 a lui Martie, precum fac Latinii, aceasta nu este vinovăţie. Iar a dezbina cineva Biserica, şi a se împotrivi cu prigonire, şi a face împerecheri şi despărţiri, şi a deosebi pe sineşi pururea de Obştescul Sobor al Bisericii, aceasta este păcat neiertat, şi de prihană vrednic, şi are multă muncă şi pedeapsă. Că trebuie să ştie ei că şi Soboarele cele de toată lumea, care s-au făcut după cel întâi, şi ceilalţi Părinţi, vedeau cu adevărat şi ei, ca nişte înţelepţi ce erau, că mult s-au pogorât echinocţiul. Dar încă n-au voit a o strămuta din 21 martie, unde o au găsit Soborul 1. Cinstind mai mult pe învoirea şi unirea Bisericii, decât pe amărunţimea echinocţiului, care nu pricinuieşte, nici la aflarea Paştilor noastre o tulburare, nici vătămare Blagocestie. Iar mai ales că amărunţimea aceasta şi pricinuieşte Latinilor, două necuviinţe mari, adică, a prăznui ei Paştile, ori cu Iudeii, care este împotriva acestui Apostolesc Canon, ori mai înainte de Iudei. Şi cum că mai mult place lui Dumnezeu rânduiala Pascaliei, şi în scurt a zice, a Calendarului nostru, de cât rânduiala Pascaliei şi a Calendarului Latinilor, este văzut din minunile ce au arătat şi arătă până acum pentru aceasta. Căci în părţile Heliopolis cei din Egipt, unde sunt Piramidele cele două mari, în fieştecare an lucrează Dumnezeu minune ca aceasta: Adică, în seara Joii cei mari a noastre (nu a Latinilor) pământul varsă moaşte şi oase vechi de oameni. De care să umple un câmp lat, care stau până în Joia înălţării, şi atuncea se ascund şi nicidecum se văd, până iarăşi în Joia cea mare. Aceasta nu este vreo basnă [basm], ci adevărat lucru, şi mărturisit de Istoricii vechi şi noi, iar mai ales de Gheorghie Coresie Hiotul, şi de pururea pomenitul Nectarie Patriarhul Ierusalimului, care în hronograful Arabicesc îl povesteşte fila 266 şi cu ochii săi l-a văzut, precum din cele ce zice mai jos se vede. (Iar oasele acestea omeneşti mai înainte vestesc, învierea morţilor ce va să fie, precum le-a văzut şi Proorocul Iezechiel.) Dar scrie şi pomenita Coresie, că Paştile scria către Papa Leon (precum se arată în Epistola 63 a lui Leon) cum că Prăznuind oarecând Paştile, Răsăritenii în 22 a lui aprilie, iar Apusenii în 25 a lui martie, un izvor de apă fiind uscat mai înainte, s-a umplut de apă în 22 a lui aprilie, la Paştile noastre, şi nu la al Latinilor. Vezi pe Dosithei cartea 12 pentru Patriarhii cei ai Ierusalimului care povesteşte de o minune ce s-a făcut la Beligrad, adeveritoare calendarului nostru, şi surpătoare calendarului latin, pe care o a văzut un Paisie Patriarh al Ierusalimului, un aluat ce s-a plămădit de o latincă în ziua Proorocului Ilie, s-a prefăcut în piatră uşoară, numită Chisira.

[14] Că marele Constantin cel întocmai cu Apostolii, pe lângă alte bunătăţi ce a făcut, a adaos şi aceasta, să roage pe întâiul Sobor a toată lumea să rânduiască ca să se prăznuiască Sfintele Paşti în toată lumea întru una şi aceeaşi zi. Că nu au suferit fericitul să vadă pentru praznicul acesta despărţită Biserica lui Hristos, şi că se fac multe soboare în osebite părţi, şi că apusenilor li se stă împotrivă pentru aceasta despre Asieni, Apusenii urmând obiceiul bătrânilor celor mai înainte de ei, iar Asienii, urmând lui Ioan Evanghelistul, şi celorlalţi Apostoli, precum scrie Policarp al smirnei către Victor al Romei. După Eusebie cartea 5 cap 13. Vezi şi cuvintele lui Hrisostom cele pentru Paşti. În care minunat aligoriseşte pe cele ale Paştilor vechi în Hristos.

[15] Întru alte tipărituri nu se află aceasta, ca şi cum sănătos oa adus.

[16] Din Canonul acesta se dezleagă păruta împotrivire ce se naşte întru următorul Apostolesc Canon al 9-lea. Şi între Hrisostom, şi între celelalte Canoane a Soboarelor şi ale Părinţilor. Căci, Apostolescul Canon 9, rânduieşte să se afurisească toţi creştinii aceia care intră la Liturghie, şi aud scripturile şi nu se împărtăşesc. Şi Hrisostom zice, să iasă afară din Biserică, şi să nu se roage împreună cu credincioşii, cei ce nu sunt gătiţi a se împărtăşi. „Că zice (în voroava 3 către efeseni) nu eşti vrednic a te împărtăşi? Nu eşti dar vrednic nici împreună a te ruga cu cei vrednici de a se împărtăşi. Auzi pe Diacon că strigă, câţi sunteţi în pocăinţă ieşiţi. Câţi nu se împărtăşesc, sunt în pocăinţă. Pentru ce auzind pe Diacon că zice, câţi nu puteţi a vă ruga, ieşiţi, tu stai cu obrăznicie, şi nu ieşi? Iar Canoane ale Soboarelor şi ale Părinţilor la multe părţi orânduiesc dimpotrivă, să stea împreună cu credincioşii, şi să se roage împreună în vremea Liturghiei mulţi din cei ce se pocăiesc, încă să nu se împărtăşească. Deci pe această părută împotrivire o dezleagă şi o învoieşte Canonul acesta al optulea, poruncind, celui ce împreună se roagă cu credincioşii şi nu se împărtăşeşte, să spună pricina de care se opreşte şi nu se împărtăşeşte. Pentru că cu troposul acesta, şi împreună se roagă până în sfârşit, şi nici se împărtăşeşte, nici se afuriseşte. Că poate i se fi întâmplat ceva omenesc, adică, ori apă să fi băut, ori să fi vărsat, ori altceva să fi pătimit.

[17] Neprecurmare de la dumnezeiasca împărtăşire învaţă Canonul acesta. Iar deşi zice Valsamon, la Canonul al 8-lea Apostolesc, că este cu neputinţă a s împărtăşi creştinii în fiecare zi, iată că i se astupă gura de Canonul acesta, şi nevrând mărturiseşte, cum că este prea iute, pentru că afuriseşte pe cei ce fug şi nu se împărtăşesc. Căci cum ar fi voit Dumnezeieştii Apostoli să legiuiască lucru ce nu era cu putinţă a se păzi? Apoi Canonul nu zice în fiecare zi. Ci pe cei ce nu îngăduiesc la Sfânta împărtăşire, când se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie. Iar celor ce rău tâlcuiesc Canonul şi zic că afuriseşte pe cei ce nu aşteaptă la Liturghie, până ce se vor împărtăşi cei vrednici, le astupă gura Mateu Vlastar la slova alfa cap 25 zicând: „Eu socotesc, că creştinii cei vechi, precum se sârguiau să creadă drept, întocmai se sârguiau şi să vieţuiască drept. Pentru aceasta şi multe obiceiuri bune ce le pomenesc Dumnezeiştile Canoane, care se obişnuiau în vremurile de atunci, acestea acum în vremurile noastre sunt într-alt fel şi deosebite. La atâta ne-au adus răzvrătita şi lenevicioasa viaţa care o vieţuim, încât nici să credem că vreodinioară creştinii au fost ajuns la atâta faptă bună, ca să se împărtăşească ades la fiecare Liturghie.

[18] Şi marele Grigorie al Tesalonicului legiuieşte în decalogul cel după Hristos, că creştinii să se cuminece în toată Duminica, şi în fiecare mare preznic (Filocalie faţa 951). Asemenea zice şi Simeon al Tesalonicului că să nu lase creştinii să treacă 40 de zile, ci pe cât este cu putinţă şi mai curând să se împărtăşească, şi în fiecare Duminică, de este chip, şi mai ales bătrânii, şi bolnavii (cap 360) ci şi ortodoxa mărturisire, zice, că creştinii cei mai evlavioşi să se mărturisească în toată luna. Iar dacă aceasta, este arătat că şi să se împărtăşească în fiecare lună, însă să se împărtăşească cu cuviincioasă înainte gătire a zdrobirii inimii, a mărturisirii, a împlinirii Canonului, şi a postului după putere. Pentru care vezi la sub însemnarea Canonului 13 al Soborului 6.

[19] Canon Apostolesc 10, 11 se vede că, pomenesc pentru cei ce s-au afurisit şi s-au caterisit, ci rămân în Eparhia, în care s-au afurisit. Iar acesta, pentru cei ce s-au afurisit, şi în altă Eparhie s-au dus.

[20] Trei scrisori era obicei a lua Clericii ce mergeau de la un loc la altul. Două adică acei ce erau neprihăniţi la cinste. Din care, una se numea ipaticească, pentru că arăta în vremea căruia Ipat, şi în care zi s-a hirotonisit, după canonul 97 al Soborului din Cartagina, iscălită de Arhiereu ca să se vadă rânduiala celor ce mai înainte s-au hirotonisit, şi a celor mai pe urmă. Iar cealaltă se numea slobozitoare şi pacinică, care arăta, că aceştia au slobozire şi nu se opresc a lucra cele ale Clirosului la locul acela, unde s-ar duce după Canonul 1 şi 8 al Antiohiei. Şi 17 al celui 6 şi 13 al celui din Cartagina. Dar lua pe lângă acestea şi a treia scrisoare Clericii aceia, care s-au prihănit adică la cinstea lor, încă s-au dezvinovăţit, care se numea recomenduitoare şi Canonicească, pentru că recomanda şi dezvinovăţea faima (ipolipsul) lor cel ce se prihănise, după 41 al celui din Laodiceea şi 8 din Antiohia, şi mai ales 11 al Soborului 4 şi după acest 12 Apostolesc Canon, şi cel ce lua carte slobozitoare şi pacinică, nu avea trebuinţă să ia şi ipaticească, ori recomenduitoare. Iar cel ce lua recomenduitoare, ori ipaticească, nevoie era să ia pe lângă acestea slobozitoare. Drept aceea şi Dumnezeiescul Hrisostom (în Voroava 11 a Epistoliei către evrei, şi către Efeseni) zice „Trebuie Arhiereii să cerceteze pe Clericii şi Preoţii străini care merg în eparhia lor, dacă să zic pe sineşi Clerici şi Preoţi. Pentru că nu este fără primejdie necercetata împărtăşire, şi primirea lor.” Şi precum se luptă şi mult cercetează de sunt cu adevărat pravoslavnici şi credincioşi, aşa trebuie a cerceta de sunt cu adevărat hirotonisiţi Preoţi; Şi nu cu nebăgare de seamă, să se împărtăşească cu cei ce cu adevărat sunt Preoţi, şi cu cei ce se zic pe sineşi Preoţi, nefiind. Căci dacă aşa cu neluare aminte toţi întocmai se vor primi, toate lucrurile Bisericii vor cădea. Iar dacă cei ce s-au dus la alt loc vor cere numai hrană, şi chiverniseală ca nişte săraci, cele de acest fel să nu aibă a le cerceta Arhiereul. Însă însemnează că carte slobozitoare lua şi Episcopii, de la Mitropolitul lor ducându-se de la locul lor, după Canonul 31 din Cartagina, ci şi săracii lua scrisori pacinice, ca să umble pentru milostenie, după 11 al Soborului 4. Şi să trimitea de Episcop şi scrisori către împăratul, şi către boierii palatului îndemnătoare pentru ajutorul sărmanilor şi săracilor, şi pentru izbăvirea osândiţilor, după al 7, 8 şi 9-lea din Cardichia. Iar Episcopii cei ce se duc către împăratul, şi Presbiterii, şi Clericii, trebuie să aibă scrisori şi de la toţi Episcopii eparhieie, iar mai ales de la Mitropolitul, după al 11-lea Canon al Soborului din Antiohia. Iar scrisorile acestea către împăratul, zice Armenopul, că se numesc pacinice Epistolii (în Partea 3 Epigrafi 2 a scurtării Canoanelor). Dar am zis mai sus, că scrisorile cele recomenduitoare, erau recomenduitoare şi credinţei. Pentru că după ce armenii au schimbat felul Botezului, zicând: în Numele Tatălui al celui mai mare, şi al Fiului al celui mai mic, şi al Duhului al celui mai de jos, după mărturia lui Chedrino. Şi pe, Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, răsturnându-l zic ei: Slavă Tatălui, prin Fiul, întru Sfântul Duh. Şi după urmare fiindcă mulţi să făţărniceau că sunt pravoslavnici; ca să nu se amăgească pravoslavnicii, s-au rânduit să se scrie Cartea cea recomenduitoare întru acest chip: T. F. S. D. Adică, Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Şi după pricină se pecetluia scrisoarea cu amin. Înseamnă pe lângă acestea că se obişnuia a se trimite de la cei de curând hirotonisiţi, şi câtre cei de curând hirotonisiţi Patriarhi trei feluri de scrisori, care se numeau, Soborniceşti, împrumutatnice, şi în scăuetnice. Şi Sinodiceşti adică se ziceau scrisorile, care le trimite fiecare din Patriarhi la ceilalţi Patriarhi, mărturisind dreptslăvitoare Credinţă, după socotinţa Catoliceştii Biserici, aşa numindu-se, pentru că Sinodiceşte se scria. Iar împrumutatince erau, scrisorile acelea care cereau pe Patriarhi să împreună voiască prin răspuns la hirotonia Patriarhului acelui. Şi înscăuetnice se zice, scrisorile acelea care se făceau la începutul provivasirii (suirii) Patriarhului în scaunul cel patriarhicesc. Precum am zice, cele ce se numesc acum Sirharitica (heretisitoare). Vezi pe Dositei la foaia 469 a Cărţii numită Dodecavivlion. Iar pe forma recomenduitoarei şi a slobozitoarei scrisori, vezi la sfârşitul cărţii.

[21] În altele se află, că până acolo se sfârşeşte Canonul acesta, iar cea de aici nu se află.

[22] Iar la Valsamon şi la Vlastar se deosebeşte mutarea, şi trecerea. Că mutare este adică, când se va muta vreun Arhiereu înţelept şi îmbunătăţit (având însă Eparhie) la mai mare, ori şi mai la mică Eparhie, pentru întărirea blagocestiei ce se primejduieşte. Precum Grigorie Teologul s-a mutat de la Sasimi la Constantinopol. Iar trecerea este când vreun Arhiereu stă fără lucrare (pentru că, poate s-a stăpânit Eparhia sa de păgâni) va trece la altă văduvită Eparhie cu socotinţă Obştească a soborului pentru înţelepciunea lui şi îmbunătăţirea. Dar amândouă acestea se iartă să se facă, precum zice Valsamon, pentru Canonul acesta, şi pentru al 16-lea al celui din Antiohia.

[23] Vezi pe pururea pomenitul Patriarhul Dositei Cartea 3 pentru cei ce au Patriarhisit în Ierusalim, faţa 220. Dar însemnează şi Armenopul arătat (partea 1 epigrafi 4 a scurtării Canoanelor) cum că trecerea aceasta a Episcopului, care din Canonul acesta se arată, este numai la o vreme, şi nu pe totdeauna, pentru folosul norodului, şi iarăşi să se întoarcă la Eparhia sa.

[24] Precum preasfinţitul Proclu de la Kizic, şi Teologul Grigorie de la Sasimi, şi mulţi alţii cu acest fel de iconomicesc şi de nevoie chip, lesându-şi Episcopiile, şi Mitropoliile ce avea mai înainte, s-au mutat la scaunul cel a toată lumea al Constantinopolului. Precum Meletie, de la Sevastia la Verria, apoi la Antiohia. Şi Alexanndru, de la Flaviada (care era sub Anavarzia) la Ierusalim. Şi marele Evstatie, de la Verria cea din Siria, la Antiohia. Şi alţii. Şi de vreme ce (zice Dositei în Cartea 3 numită Decavivlios faţa 221) iconomia aceasta la mulţi s-a făcut, şi mai vârtos în vremurile de acum, pricină de răutate, pentru aceasta zice, când se face mutare, este afară de cuvânt şi afară de Lege. Fiindcă cele ce s-au făcut după vremi cu iconomie, şi după nevoie, Lege a Bisericii nu se fac. Drept aceea şi sinodicescul răspuns ce l-a dat Manuil Patriarhul Constantinopolului la anul 1250 cum că episcopul după ce a făcut paretisis de Episcopia sa, poate a se muta la altă Episcopie, cu sfatul Mitropolitului, şi acelorlalţi Episcopi. Răspunsul acesta zic, este pierzător, şi ca unul ce se împotriveşte Canoanelor este de lepădat. Pentru aceea şi Areta al Chesariei zice: „Mutările pentru lăcomie şi cu pofta de slava deşartă se lucrează, amândouă fiind vrednice de ură, una, ca o slujire de idoli, iar alta ca o boală satanicească. Ci şi Iulie al Romei scria către evseviani, şi de socotiţi cu adevărat întocmai şi asemenea cinstea Episcopilor, şi nu din mărimea Cetăţilor judecaţi pe Episcopi, se cădea celui ce mică i s-au încredinţat, a rămâne întru cea ce i s-a încredinţat, şi a nu defăima pe ceea lui încredinţată, şi a trece la ceea ce nu i s-a încredinţat, ca pe cea de la Dumnezeu dată, să o defăimeze, iar pe slava deşartă a oamenilor să o iubească. Şi Papa Damas scria către Pavlii, noi pe cei ce trec de la o Eparhie la alta, până atunci străini de împărtăşirea noastră îi avem, până când se vor întoarce la a lor Eparhie.” Dar zice şi Teodorit: Cuvânt 5 cap 10 „Dacă Episcopul va trece de la un loc la altul, şi se va Hirotonisi în locul său alt Episcop, să rămână argos de vrednicia Arhierească, cel ce a lăsat turma sa, până ce va muri acela ce s-a Hirotonisit pentru Eparhia lui.” Vezi şi cartea 7 a lui Socrat cap 36: însemnează căci pentru iconomie, şi pogorâre de Episcopi s-a făcut, adică de la mai mare Eparhie la mai mică. Că Ioann Codonatul de la scaunul Alexandriei s-a mutat la Tiron. Dar a zis şi oare care legiuitor, că, pe cel ce a luat două Episcopii, de a doua nuntă îl numim.

[25] Soartei.

[26] Logodna ce se face după închipuirea împăratului Alexie comnino, şi după însemnarea Patriarhului Nicolae, adică cu obişnuitele sfinţite Rugăciuni, şi cu obişnuita la cei ce se logodesc sărutare, şi când bărbatul este de 15 ani, iar femeia de 13 după legiuirea cea mai nouă a împăratului Leon celui înţelept. Logodna, zic, care se face cu chipul acesta, nu se osebeşte de nunta cea desăvârşit, după hotărârea împăratului Nichifor Votaniat, şi după Patriarhul Constantinopolului Ioann Xifilin, şi după Soborul cel cu dânsul, care a întărit pe hotărârea lui Nichifor, fiindcă şi legea cea politicească, precum nu iartă a se însoţi rudeniile celor însoţiţi, când au împiedicare după obişnuitele trepte, cu acestaşi chip nu iartă a se însoţi nici rudeniile celor după lege logodiţi. Ci şi Sobornicescul Tom legiuieşte cu singure acestaşi pricini să se dezlege logodna, cu care se dezleagă şi nunta. Iar alta, şi pentru că Canonul 98 al Soborului 6 cu vina preacurviei osândeşte pe cel ce ar lua femeia pe cea cu altul logodită, încă acela fiind viu. Iar precurvia, arătat este că se zice către femeia măritată. Drept aceea Soborul ca pe o nuntă împlinită a socotit pe logodnă. Deci fiindcă după dovezile acestea, logodna în rânduială de nuntă se socoteşte, ceea ce se face după legi, pentru aceasta de două nunţi se socoteşte şi cel ce numai s-a logodit cu a doua femeie, ori cel ce a luat pe cea cu altul logodită. Iar celelalte logodne, care numai cu cuvinte se fac, şi goale arvune, încât după amănunţimea Bisericii, nici logodne sunt, nici se numesc, aşa asupra acestora Soborniceştile Canoane pot a-şi arăta lucrarea lor. ( Şi vezi pentru logodirea mai pe larg la Cap 11 a învăţăturii celei pentru însoţire.)

[27] Posadnică (ori ţiitoare) după Patriarhul Fotie, este femeie cinstită, cu care cela ce împreună locuieşte, făcând arătată mărturie pentru împreună locuirea aceasta, se arată la mulţi, că o are femeie a sa. Iar de nu face mărturia aceasta, înverşunare lucrează cu dânsa. Ori şi într-alt chip. Posadnică este aceea ce vieţuieşte împreună cu bărbat după lege, fără a se blagoslovi cu nuntă. Dar însemnează, că măcar de şi posadnica aceasta se ierta de legile cele dinafară. Însă de legile Bisericii noastre nu se iartă creştinilor, nicidecum să aibă acest fel de muieri, drept aceea şi Canonul 31al Sfântului Nichifor zice: „Că de are cineva o posadnică ca aceasta, şi nu voieşte a o lăsa, nici a se blagoslovi prin cununie cu dânsa, nu trebuie Preoţii a primi în Biserică, nici proaducerile lui, şi Liturghiile; fiindcă prin faptă ocăreşte şi necinsteşte legile şi Canoanele Bisericii.” Şi Petru Hartofilacul şi Diaconul Bisericii mari în al 5-lea răspuns al său, zice: „Că nu se cuvine a primi cineva de la casa celui ce are femeie necununată cu lege, nici proaducere, nici lumânări, nici unt de lemn, nici tâmâie.” Dar se deosebeşte curva de posadnică, căci aceasta păcătuieşte cu mulţi, iar posadnica cu unul.

[28] Fiindcă oarecare eretici cu rea socoteală, şi mai ales ualisienii auzind pe Domnul zicând: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l pe el.” Asemenea, şi, dacă mâna ta ori piciorul tău cel drept te smintesc, taie-le pe ele, rău şi cu greşeală a tâlcuit zicerea. Pentru aceea şi zic ei, cum că trebuie cineva a ciunti, şi a tăia mădularele acelea, care îl îndeamnă spre păcat. Precum Dumnezeiescul Epifanie pomeneşte de ereticii cei de acest fel. Deci pentru aceasta câţi ca aceştia se vor afla, care să-şi ciunteze mădularele trupului lor, sănătoşi fiind, supuşi sunt şi ei certării Apostolescului Canonului acestuia, precum sunt şi vrăjmaşi ai făpturii lui Dumnezeu. Fiindcă Cuvintele Domnului cele mai sus zise, nu se înţeleg după slovă, ci se tâlcuiesc tropologhiceşte. Adică, de avem rudenii, ori prieteni atâta de mult apropiaţi şi iubiţi nouă, precum sunt mădularele trupului nostru, prietenia însă a unora ca aceştia de la dragostea lui Dumnezeu, şi de la mântuirea sufletului nostru, precum Dumnezeiescul Hrisostom, Teofilact, Epifanie, şi alţi Părinţi tâlcuiesc zicerea cea de acest fel. Şi însemnează, că pe scopiţi, Teologul Grigorie adică îi numeşte, bărbaţi întru femei, şi femei întru bărbaţi. Iar marele Vasilie (în Epistolia către Simplikia) pe neamul scopiţilor îl numeşte, necinstit, atot pierzător, nebărbat, de fier osândit, şi alte multe, adăugând cum că, nici întru mărturie este vrednic de crezare. Iar Dumnezeiescul Apostol, vinovat blestemului judecă pe cel ce s-ar scopi pe sineşi. Că aşa blestemă pe nesupuşii Galateni „O de s-ar tăia de tot (de s-ar scopi, precum tâlcuieşte Hrisostom şi Teofilact) cei ce răzvrătesc pe voi.” [Galateni 5:12]

[29] Dar însemnează pe lângă acestea, că de vreme ce furarea de cele Sfinţite are rudenie cu furtişagul, şi decât ea mai grea, pentru aceasta şi Episcopul ori Preotul ori Diacon care s-ar prinde în furare de cele Sfinţite, se cateriseşte după Canonul 10 al Soborului 1 şi 2 şi de vreme ce vinovăţia (catosiosiei – furări de afierosiri) este asemenea cu a furării de cele Sfinţite. Dar însemnează şi aceasta, că de vreme ce cel Apostolesc 61 Canon opreşte a nu se Preoţi cel ce mai-nainte de Hirotonie se va vădi, că a curvit, ori a preacurvit, ori alt păcat oprit despre cei credincioşi a făcut. Iar păcatele ce le pomeneşte acest Canon sunt oprite, apoi dar, nu numai că sunt caterisitoare de Preoţie, ci tot odată sunt şi împiedicătoare de Preoţie, şi cei ce mai înainte de Preoţie întru acestea s-au vădit, nu se Preoţesc.

[30] Ir de ar zice cineva, că, Clericii cei caterisiţi îndoit se pedepsesc dacă nu se vor împărtăşi, învaţă-se, că nu se pedepsesc îndoit, fiindcă împreună cu caterisirea nu se şi afurisesc de la Biserica după acest Canon ( şi aceasta pentru că nu li se mai dă lor Clericia şi Preoţia, precum zice Vasilie Canon 3) şi nu pentru că nu se împărtăşesc. Căci de ar fi aşa, şi mirenii urma a se pedepsi îndoit, car nu se cade. Căci când ei păcătuiau de moarte, nu numai că se goneau din Biserica credincioşilor cu cei ce se catehiseau, ci nici se împărtăşeau, dar însă nu se zice că se pedepsesc îndoit. Căci depărtarea de Dumnezeiasca împărtăşire, nu li se socotea pedeapsă. Dar ce zic acestea? Învaţă-se cel ce aceasta pune înainte, cum că nu numai a se depărta se cade Clericii caterisiţi de împărtăşire, ci se cade şi prin zdrobirea trupului, şi prin toată robia a se depărta şi de îndulcirile, pentru care a pierdut Preoţia, după Canonul 2 al lui Vasilie. Fiindcă singură depărtarea împărtăşirii, nu este destul a-i vindeca de patimi. Însemnează încă, că nu numai, cei ce după Hirotonie au curvit, ori au preacurvit, ori alte împiedicătoare păcate au făcut, ci şi cei ce mai înainte de Hirotonie, dacă după Hirotonie le vor mărturisi acestea, ori se vor vădi, întocmai se caterisesc şi ei, după Canonul 9 al Soborul 1 pe care citeşte-l.

[31] Iar pentru Hirotesirea şi Epanghelma Anaghioştilor, şi Psalţilor, vezi Canonul 33 şi 75 al Soborului 6.

[32] Clericii cei după dreptate pentru vinovăţii arătate caterisiţi de Sobor întreg (adică de toţi Episcopii din acea Eparhie, şi de Mitropolitul) nu mai pot a face apelaţie, adică a se cerceta judecata lor, la mia mare Bisericească judecătorie. Fiindcă unora ca aceştia nu li se mai dă loc de dezvinovăţire, ori nădejde de întoarcere la starea lor de alt Sobor, după Coanele 4 şi 15 al Antiohiei. Iar de este aceasta adevărată precum şi este, apoi ajutorul apelaţiei nu se dă la fiecare ce s-ar osândi, precum nu drept zice Valsamon la tâlcuirea Canonul 12 al Antiohiei, nici toate pricinile pot a se apelarisi la mi înalt judeţ. Pentru că nici hotărârea aleşilor judecători nu se ridică la altă judecătorie, după Canonul 109 şi 140 al Cartaginei; Nici a clericului aceluia ce se va duce de la nemernicia şi Biserica sa, caterisirea ceea ce s-a făcut după sfătuirea Episcopului său, după Canonul 3 al Antiohiei, are loc deacia de dezvinovăţire. Nici aceluia ce lăsând pe Soborul cel mai mare, va alerga la împăratul, după Canonul 12 al acestuiaşi. Nici a Patriarhului hotărâre, nici poate a mai întinde judecata sa la mai mare judecătorie, acela ce cu orice chip s-ar mulţumi şi ar tăcea când se făcea hotărârea judecăţii sale. Deci din acestea zice să încheie cum că, este neadevărat Canonul acela, pe care împotriva lui Atanasie îl puneau înainte Arienii, iar împotriva lui Hrisostom îl puneau înainte Teofil al Alexandriei. Care zice aşa: „Ori care Episcop, ori Presbiter, cu dreptate, s-au cu nedreptate caterisit, dacă el de sineşi ar lua iarăşi Biserica ca mai-nainte de a se face Sobor, lui nu i se mai dă loc de desvinovăţire la alt Sobor. Că este arătat, că aceste fel de Canon, nu face osebire între cel drept şi nedrept; ci întocmai îe amândoi osândeşte în aceeaşi pedeapsă şi osândă. Şi pentru aceasta se împotriveşte Dumnezeieştii Scripturi, car nu voieşte să se pedepsească dreptul la păgânul [Facere 18]. Se împotriveşte încă şi canonului 14 al Cardiciei, fiindcă acesta, că cel ce cu nedreptate s-a caterisit, şi mai-nainte de Sobor s-a întorc la Biserica sa, nu aibă de aici loc de dezvinovăţire. Iar al Sardichiei cu mai amară numai şi mai amară numai şi mai grele cuvinte înţelepţind pe unul ca acesta, nu zice, că să nu afle loc de dezvinovăţire la alt Sobor. Drept aceea acest Canon, fiindcă s-a făcut de Arieni, şi nu zice drept, s-a stricat de Soborul din Sardichia.

[33] Dar s-ar nedumeri cineva, dacă Hirotonia, Botezul, sfinţirea (Apei), şi celelalte ce ar fi îndrăznit cei ce cu dreptate, şi pentru arătate vinuiri de Sobor s-au caterisit, de au oare putere şi fiinţă, ori de sunt cu totul fără putere, şi neînfiinţate, şi ca cum nici cum necaterisit? Se vede că după oarecare, sunt fără putere şi cu totul fără fiinţă, şi pentru aceasta este trebuinţă a se face din început, ca cum nu s-ar fi făcut cu totul mai înainte. Căci, dacă Hirotoniile, şi alte sfinţite săvârşiri, ce le-ar face afară de Enorie vreun Episcop, sunt fără putere, după Canon 13 al Antiohiei, cu cât mai mult lucrurile cele îndrăznite, a celui cu dreptul şi după lege caterisit sunt fără putere şi fără fiinţă? Iar de ar zice cineva că după Dumnezeiescul Hrisostom (Voroava a 2-a a Epistolieie a 2-a către Timotei şi 11. A celei către Tessaloniceni 1 şi după 8 a celei către Corinteni 1) „Că darul nu pe toţi Hirotoniseşte, prin toţi însă şi prin însuşi cei nevrednici lucrează; Răspundem, că şi prin toţi cei necaterisiţi lucrează, dar nu şi prin cei caterisiţi, şi deshirotoniţi.” Am zis pentru lucrurile cele îndrăznite a celui cu dreptate şi pentru arătate păcate caterisit, cum că trebuie de al doilea a se face, ca cum ar fi înfiinţate, şi nu ar fi. Căci de ar fi aşa, trebuie acest caterisit, când se desvinovăţea, şi să se mai Hirotonească de al doilea. Ci însă, după Canonul 56 al Cartaginei cel ce opreşte Hirotonisirile cele de al doilea, acesta nu s-a Hirotonisit de al doilea. Deci avea puterea Preoţii (deşi pe lucrare nu o avea din pricina caterisirii). Drept aceea şi lucrările cele de dânsul îndrăznite nu trebuie a le mai îndoi. Că cela ce cu dreptate s-a caterisit, şi dinlăuntru de sineşi pentru nevrednicia sa, şi din afară de la Sobor, a pierdut lucrarea Preoţiei. Iar cel ce cu nedreptate s-a caterisit, numai din afară, şi nu de la sineşi s-a lipsit de a lucra. Şi poate a se asemăna, precum zic oarecare, cela ce cu dreptate s-a caterisit, ca un meşter, a căruia şi mâinile de sineşi s-a zgârcit, şi nu pot să apuce, şi uneltele meşteşugului său i le-au luat. Drept aceea, şi mâinile, să zicem, de ş-ar mişca, în zadar le mişcă, şi lucrul cel de dânsele făcut, se pare adică a fi, ci cu adevărul nu este; atât pentru ciunţia lor, cât şi pentru lipsa uneltelor. Iar cel ce cu nedreptate s-a caterisit se aseamănă cu meşterul, care mâinile îşi are sănătoase, nu are însă şi uneltele meşteşugului. Pentru aceea şi când i se vor da iarăşi, poate a le lucra şi meşteşugul a-şi lucra. Şi lucrul lui este cu adevărat lucru. Iar cel ce este ciunt, adică cel cu dreptate caterisit, nici mai-nainte de a i să da, nici după ce i se vor da uneltele, poate a le apuca, şi a face cu ele vreo ispravă. Iar de ar zice cineva că nu trebuie a se poftori Hirotoniile şi Botezurile celui cu dreptul caterisit, căci Canonul opreşte îndoirile Botezului şi ale Hirotoniilor, învaţă-se că opreşte, cu adevărat, pe îndoirile Botezurilor celor adevărate, şi ale Hirotoniilor asemenea, nu pe ale celor neadevărate, care sunt cele de cei cu dreptate caterisiţi făcute. Şi marele Vasilie însă în Canonul 3 zice, că Diaconulcel odată caterisit de ajuns are pe osânda caterisirii. Şi în scurt toţi clericii cei ce au păcătuit păcatul cel de moarte din treapta lor se pogoară zice în Canon 32 al său, şi nu li se mai dă lor Clerul şi Preoţia. Iar dacă nu li se mai dă, arătat că şi sfinţitele lucrări care le-ar face, se socotesc ca cum s-ar fi făcut şi de mireni, în locul cărora ei s-au aruncat. Iar Manuil Malaxos Notarul la Patriarhul Constantinopolului a poruncit câţi s-au Hirotonisit de Arhierei caterisiţi, de au ştiut caterisirea lor, să fie şi ei caterisiţi să nu se Hirotonească de al doilea. Iar de nu a ştiut, să se Hirotonisească de al doilea de Arhierei necaterisiţi. Şi Teodor Studitul zice, că Preotul caterisit nici un lucru Ieraticesc face, ci este lumesc (mirean) ca şi mai-nainte, şi Dar al Sfântului Duh nu are pentru că s-a luat de la el. Şi de va da vreunuia Preoţia, acela nu este Preot. Acestea aşa zicându-se, de mine se socotesc acestea zise a fi cu îndoială, şi ce să zic hotărâtor, nu ştiu. Fiindcă nici acesta de faţă Apostolesc, nici cel 4 al celui din Antiohia, zic ceva pentru acestea, care din amândouă, sfinte lucruri, cutezându-se de către cei ce cu dreptul sunt caterisiţi, se socotesc ca cum nu ar fi, ca şi cele de către eretici, după cel 46 Apostolesc, sau ca cum ar fi. Iar mai ales şi mai cu deosebire, pentru că văd pe cel 6 al Soborului 4 Ecumenic că zice că nu are tărie Hirotonia celui hirotonisit nehotărâtor nu ca una ce nu ar fi Taine cele ce se vor lucra de dânsul; ci ca una ce rămâne nelucrătoare, şi nu se pune în lucrare şi în faptă, şi nu pentru alta, Ci numai pentru necinstea şi ocara celui ce a Hirotonisit. Şi fiindcă cele asemenea din cele asemenea se cuvine a se încheia şi a se judeca; Apoi şi cele neîntărite care rânduieşte Canonul 13 al celui din Antiohia, se cuvine a se înţelege şi a se lua precum Soborul 4 le-a înţeles şi le-a primit, şi nu precum cei mai de sus le-au înţeles şi le-au luat. Vezi însă şi în tomul 2 al Practicalelor Sinoadelor foaia 993 că s-au adunat întreg sobor în Constantinopol în zilele împăratului Ioann Comnino, şi al Patriarhului Mihail Oxitul în anul 1143. Care sobor prihăneşte pe Leontie, pentru că a botezat de al doilea pe cel botezat de un Iereu caterisit pentru vinovăţii arătate, fiindcă a socotit că nu este deplinit botezul cel făcut de Iereu caterisit. Ci şi Iosif Vrienie în epistolia cea către Nikita zice, că sunt sfinte şi deplinite cele îndrăznite de către cei caterisiţi. Însă şi aceasta o mărturiseşte şi înţeleptul Evghenie Vulgarul în cercetările cele criticale ale Gramaticii lui Neofit, aducând ajutotor pe Nicolae Cabasilan.

[34] Iar Papa Grigorie scriind cătră Riga Carol zice, că simoniacii sunt cei mai mari decât toţi ereticii (foaia 323 a Tomului dragostei) şi Ghenadie Sholarul zice, că simonia este pricina, pentru care a căzut creştinii în primejdiile barbarilor celor fără de Dumnezeu, că este mai mare decât toate păcatele, şi păgânătate prea grea, şi eres de articul cel întâi al Credinţei (foaia 207 a aceluiaşi Tom); Iar Isidor Pilusiotul zice: „Deci tot oricare vinde Ieria ca Caiafa ucigaş de Hristos să află. Că cele ce în lucrări a încredinţa nu poate, acelea cu dogme păgâneşti le câştigă.” (Epistolia 300, 15) Pentru acestea toate dar trebuie a se strica atât hrisovul împăratului Isachie Comnino ce rânduieşte, că se cade a lua Arhiereul cel ce hirotoniseşte de la Iereii cei hirotonisiţi şapte galbeni unul de la citeţ, trei de la Diacon, şi trei de la Presbiter, cât şi Soborniceştile hotărâri ale Patriarhilor Mihail şi Nicolae care întăresc pe hrisovul cel mai sus. Fiindcă arătat să împotrivesc Apostoleştilor şi Soborniceştilor şi Părinteştilor Canoane. Iar legile politiceşti care se împotrivesc Canoanelor sunt fără de tărie. Zice însuşi şi Hrisostom. Vezi faţa 18 la începutul Cărţii, că Împăraţii de multe ori nu cu folos pun legile (Voroava 6 la oborârea chipurilor împărăteşti) las a zice, că iarăşi şi însăşi politiceştile legi surpă pe zisul hrisov, că Nearaoa 123 a lui Iustinian, ce se află în Cartea 3 din Vasileca cu titlul 1 Cap 9 legiuieşte să se păzească mai mult decât toate porunca aceasta, adică a nu se hirotonisi cineva cu dare de bani, sau pe alte oarecare lucruri şi chipuri, iar de se va face aceasta, atât cei de dau, cât şi cei ce iau, încă şi cei ce intră mijlocitori în dările acestea, singuri se osândesc pe sineşi după Dumnezeieştile Scripturi, şi sfinţitele Canoane, caterisindu-se de Ierie şi de cinstea soartei. Iar banii care se vor da la hirotonie să se dea Bisericii, sau Eparhiei aceleia ai căreia purtare de grijă a vrut să cumpere. Iar mijlocitorul, sau apărătorul unor hirotonii ca acestea porunceşte să dea Bisericii aceleia îndoit decât a dat cei ce s-au hirotonisit celor ce i-au hirotonisit.

[35] Iar patriarhiceştile stavropighii ale Monastirilor şi Bisericilor care în osebite Mitropolii, şi Arhiepiscopii, şi Episcopii se zidesc, acestea nu sunt alte Jerfelnice, nici cei ce zidesc pe acestea, se supun certărilor Apostolescului Canonului acestuia, după Valsamon. Că de vreme ce toate Mitropoliile şi Arhiepiscopiile s-au împărţit Patriarhilor, şi toţi Mitropoliţii, şi Arhiepiscopii supuşi fiind ocârmuirii Patriarhilor, după Canonul 6 şi 7 al Soborului 1 şi cel 2 şi 3 ale Soborului al 2-lea pomenesc la sfinţitele slujbe numele acelora; Pentru aceasta, după cuprinderea acestor sfinţite Canoane, au dreptate Patriarhii şi Eparhiile Mitropoliilor şi al Arhiepiscopiilor cele împărţite lor să dea stavropighii, şi să se pomenească numele lor într-însele. Fiindcă pricina aicea este despre stavropighie, sub însemnăm cuvântul cel deplinit şi desluşit pentru dânsele, precum curat se vede în foaia 235 şi 236 a Grecomanescului Ghiur. Că Singhelul cel ce este într-ânsul al Patriarhului Ghermano rânduieşte aşa, că în singure Mănăstirile acelea, sau în Bisericile acele Catoliceşti sau în casele de rugăciune, se cuvine a se pomeni numele Patriarhului, întru a cărora temele s-a pus Patriarhicescul stavropighion, adică în care s-a înfipt Crucea trimisă de Patriarhul. Şi aşa asupra acestei Patriarhiceşti Cruci s-au zidit. Că în unele ca acestea Arhiereul cel de loc nici o împărtăşire are, nici sfinţitele slujbe, nici de la întărirea Igumenului, nici de la judecata sufleteştilor greşeli încât nici însuşi cele Canoniceşti poate a le cere de la cei ce sunt într-însele, căci toţi cei sfinţiţi, care în Mănăstirile cele de aceste fel se numesc Patriarhiceşti, şi se supun Patriarhicescului Exarh. Iar unde din început nu s-au pus temelie Crucea Patriarhicească, acolo Arhiereul locului stăpâneşte măcar moşie Mănăstirească, măcar metoc de ar fi, măcar că-şi lăsau casă de rugăciune. Şi întru acestea se cuvine a se pomeni numele lui. El se cuvine a întări pe Egumenul cel dintr-însele, a le cerceta şi a le judeca pe ele, şi a lua de la dânsele Canoniceştile sale venituri. El trebuie să hirotonisească într-însele, să ierte, sau să oprească nunţile locuitorilor din ele, şi în scurt să-şi aibă într-însele ori ce alt pronomion Episcopesc. Iar câţi oameni au locuit în locul Patriarhiceştilor stavropighii, mai-nainte de a se zidi ele sau şi în urmă după ce s-au zidit, aceştia fiind de loc să fie întru toate supuşi Arhiereului locului. Iar de vor fi străini să se supună Patriarhicescului Exarh, şi iarăşi (foaia 237) Patriarhiceştii Exarhii nu se cuvine să stăpânească satele Patriarhiceştilor Mănăstiri, sau pe norodul cel ce este într-însele, sau casele de rugăciune câte cu Patriarhicească Cruce nu s-au întemeiat, şi nu s-au zidit… fiindcă acestea de Episcopul locului se stăpânesc. Drept aceea din cuvintele acestea se adună (adică se înţelege) cum că nu se cuvine a se face Patriariceşti stavropighii Mănăstirile, sau Bisericile, sau casele de rugăciune, după ce s-au zidit, ci mai-nainte de zidire. Şi din acestea, câteva numai după cinstirea, şi pronomion dat Patriarhilor, dar nu şi toate Mănăstirile cele ce urmează a se zidi, sau Bisericile, sau casele de rugă; Ca să nu se cale Canoanele, care rânduiesc, ca Mănăstirile şi monahii, să fie supuşi Arhiereului locului. Şi vezi şi Canonul 4 al Soborului a toată lumea 4 că, după prunca Episcopului şi Presbiterului face stavropighii.

[36] Zice însă Dumnezeiescul Hrisostom (în a 11 voroavă către Efeseni) cum că a zis un om sfânt, că nici sângele muceniciei poate a spăla păcatul osebirii şi a despărţirii Bisericii. Şi a dezbina cineva Biserica este răul cel mai cumplit, decât a cădea în eres. Scrie însuşi Dionisie al Alexandriei mărturisitorul în Epistolia cea către Navat Episcopul, că se cuvine a pătimi cineva orişice rău ar fi numai a nu dezbina Biserica, şi că este mai slăvită mucenicie, ce ar suferi cineva pentru a nu dezbina Biserica, decât mucenicia ce o ar răbda pentru a nu sluji idolilor. Fiindcă în mucenicia cea pentru a nu sluji idolilor, mărturiseşte pentru folosul sufletului său, iar întru cea pentru a nu dezbina Biserica mărturiseşte pentru folosul, şi unirea a toată Biserica.

[37] Deci nu zice drept Valsamon în tâlcuirea Canonului 32 celui din Cartagina rânduind oarecum, că cei afurisiţi fără dreptate de Episcopul nu au nevoie a păzi acest fel de afurisire. De vreme ce Canonaele acestea din potrivă rânduiesc. Însă din Canonul acesta se încheie că şi Părinţii cei Duhovniceşti nu se cade a dezlega certările celorlalţi de o tagmă cu dânşii Părinţi Duhovniceşti, de nu vor fi ele afară din Canoane, şi cu totul fără cuvânt.

[38] Pentru aceasta şi Dumnezeiescul Hrisostom fiindcă se învinovăţea, că nu a păzit afurisirea ce o a glăsuit asupra sa Soborul cel de pe lângă Teoria, ci nu o a băgat în seamă, mai-nainte de altă sobornicească cercetare, s-a dezvinovăţit zicând: Că, nici ca de cât înfăţişat la judecată. Nici prihănirile pârâşilor săi le-au auzit. Nici vreme cât de puţin i s-a dat pentru a se dezvinovăţi. (Metafrastul în viaţa lui Hrisostom) precum şi cel 74 Apostolesc rânduieşte, car şi citeşte-l. Însemnează însă, că trei feluri de afurisiri sunt. Că unul Dumnezeiesc este, despre care pentru Pavel s-a zis, că a fost aforesit (adică ales) din pântecele maicii sale de Dumnezeu spre buna vestire (Romani 11). Iar alta vine cuvântată şi Canonicească, ceea ce se face după Canoane. Şi a treia cea fără cuvânt, şi care se face afară de Canoane. Deci afurisirea aceea ce se făcea de cei vechi, cuprinde despărţire sau de taine, sau de Biserică, şi de rugăciunea ce cu cei credincioşi, sau de împreună adunarea cu clericii cei de o ceată cu dânşii, precum am zis în tâlcuirea celui al 10-lea Apostolesc. Iar afurisirea cea ce acum se face, care cuprinde despărţire de Treimea cea prea Sfântă şi de o fiinţă, şi blestem, şi neiertare, şi nedezlegare, până şi după moarte, nu are asemănare cu afurisirea celor vechi, ci vine a fi asemenea cu anatema. Despre care vezi Prolegomena Soborului din Gangra. Pentru acestea cuvintele acestea ca unele ce nu sunt canoniceşti, nu se cade a se scrie în cărţile de blestem. Tu însă vezi rogu-te că se conglăsuieşte cu acest Apostolesc şi Canonul 1 al Soborului, din sfânta Sofia, rânduind să fie şi de Patriarhul Constantinopolului afurisiţi, sau caterisiţi sau anatematisiţi, cei ce sunt aşa de Papa Romei.

[39] Iar câţi cu nedreptate se vor afurisi, pentru numele lui Dumnezeu, adică ori pentru Credinţă ori pentru predaniile Bisericii, ori şi pentru porunca lui Hristos; Aceştia se cade a se bucura, fiindcă sunt vrednici de fericire, după cuvântul Domnului, ce zice: «Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii, şi vă vor despărţi pe voi, şi vă vor ocărî, şi vor lepăda numele vostru ca un rău, pentru Fiul Omului.» [Luca 6:22] iar pentru cei ce afurisesc fără cuvânt şi după patimă, acestea zice Dionisie Ariopag: la cap 7 a Bisericeştii Ierarhii „Aşa au şi Ierarhii afurisitoarele puteri, ca nişte arătători ai Dumnezeieştilor drepturi, nu că doar pe înţeleapta Dumnezeiasca începătorie ca să zicem aşa, slujitoreşte urmează pornirilor celor fără cuvânt. Ci ca cum ei, cu chip prorocitor mişcându-i Duhul începătorul săvârşirilor, pe cei judecaţi de Dumnezeu, după dreptate afurisindu-i.” Şi iarăşi: Deci a întrebuinţa şi afurisirile, şi toate Ierarhiceştile puteri, în ce chip i-ar mişca pe ei Dumnezeiasca începătorie cea săvârşitoare. Şi acestea tâlcuindu-le Dumnezeiescul Maxim zice, dacă afară de socotinţa lui Dumnezeu va afurisi Ierarhul, Dumnezeiasca judecată nu-i urmează lui. Căci după Dumnezeiasca judecată, şi nu pentru voia sa, acestea este dator a le aduce.

[40] Însemnează că cel întâi al Episcopilor, se zice după Canonul 6 al Sardichiei, Episcop al Mitropoliei, şi Exarh al Eparhiei, iar după cel 34 şi altele ale celui din Cartag: protevon se zice. Iar după cel 46 al acestuiaşi se numeşte Episcop al scaunului întâi, iar de obşte după cele mai multe Canoane, se numeşte Mitropolit, iar cel întâi între Mitropoliţi se numeşte, sau Exarh al ocârmuirii, după Canoanele 9, 17 ale Soborului 4 şi 6 ale celui de al doilea sau Patriarh. Şi vezi subînsemanarea 2 a Canonului 6 al Soborului 1. Iar Exarh al Iereilor, sau Iereu Vârfelnic nu se zice, după Canon 46 din Cartagina. Şi fiindcă, cuvântul şi rânduiala ce are Mitropolitul către Episcopi, acestaşi are şi Patriarhul către Mitropoliţi, şi precum Mitropolitul este întâi şi cap al Episcopilor, aşa este şi Patriarhul întâi şi cap al Mitropoliţilor. Pentru aceasta şi acest Canon Apostolesc nu se înţelege mai mult pentru Episcopi către Mitropoliţul, decât pentru Mitropoliţi către Patriarhul, ci întocmai pentru amândouă părţile asemenea.

[41] Pentru aceasta şi Ioan Chitru zice, că de va sluji Mitropolitul în Episcopia Episcopului său, trebuie a o face aceasta cu socotinţa şi voia Episcopului său. La diptihă (Pomelnic) să se pomenească numele Patriarhului, şi nu al Episcopului. Fiind cu necuviinţă cel mai mare a pomeni numele celui mai mic: (la Armenopol în Perilipsul Canoanelor supra scris 4)

[42] Pentru aceasta şi Episcopii Egiptului înfăţişându-se la Soborul 4 au urmat Apostolescului acestuia Canon, şi nu au iscălit îndată în Epistolia lui Leon, zicând: Că fără de socotinţa celui întâi între ei, adică al Episcopului Alexandriei, nu au voie a face vreo lucrare. (Praxis 4 a Soborului 4. Vezi şi Canon 30 a aceluiiaşi Sobor.)

[43] Ar putea întreba cineva dacă Clericii cei Hirotonisiţi de Arhiereul cel de peste hotar, fără de socotinţa Arhiereului locului, caterisindu-se pot iarăşi a-şi lua treapta soartei, din care au căzut, sau nu pot? Se vede că pot; precum zic oarecare. Fiindcă nu pentru vinovăţii Canoniceşti, nu pentru al loruşi păcat din soarta lor s-au scos; Ci pentru pricina celui ce i-a hirotonisit pe ei afară de hotar. Şi mai ales, când nici au ştiut că cel ce l-a hirotonisit, fără de socotinţa Arhiereului locului i-a hirotonisit. Şi de vreme ce pot iarăşi a-şi lua soarta treptei, oare cu a doua hirotonie, a Arhiereului locului, ca nişte caterisiţi, aceasta o mai iau, sau cu singură înduplicarea şi plinirea a lui? Poate cu singură înduplecarea lui; Aceasta adică, pentru că este oprit a se face al doilea hirotonisiri, după Canoane. Şi aceasta, şi pentru că, precum unul de ar răpi o femeie, şi fără ştirea Arhiereului şi a născătorilor ei, ar pune pe vreun Preot şi iar cununa, de ar afla Arhiereul în urmă şi născătorii femeii, şi ar primi nunta, nu se mai face a doua Cununie. (Drept aceea şi marele Vasilie în Canonul 22 voieşte ca cu singură voia născătorilor să aibă tărie şi întărire căsătoria cea de acest fel răpită.) Cu un chip ca acesta şi hirotonia celor hirotonisiţi de Arhiereul cel de peste hotar, numai de va primi Arhiereul locului, are tărie şi putere, ca cum ar fi fost chiar a sa hirotonie. Căci, precum pricina caterisirii unora ca acestora s-a născut din nevrerea socotinţei Arhiereului locului, aşa şi întărirea Hirotoniei lor se naşte din voinţa şi socotinţa Arhiereului lor, însă este arătat că cel ce va mărturisi că va păzi feciorie şi nu se va însura dacă hirotonisindu-se de Arhiereu de peste hotar, se va caterisi, nu poate în urmă a se însura pentru că s-a scos din soarta sa. Fiindcă nu poate a pune de pricină, că pricina soartei a făcut mărturisirea fecioarei; Şi pentru aceasta căzând din soartă, strică şi cade totodată şi din feciorie.. Pentru că era slobod lui mai-nainte a se însura, şi apoi a se face cleric. Deci nu pentru clericie a iubit pe feciorie, ca şi pentru căderea din clericie să urască pe feciorie, ce o a iubit pe ea însăşi îndeosebi, pentru aceasta şi a o strica nu poate.

[44] Pentru aceasta şi Dumnezeiescul Hrisostom în Voroava a 3-a către Coloseni zice, până ce ne aflăm în scaunul acesta al Constantinopolului, până ce avem proedria (întâia şedere), avem şi vrednicia şederii întâi şi scutirea. Deşi suntem nevrednici.

[45] Însemnează din Canonul acesta cum se cuvine a fi Clericii, adică nu numai ei învăţaţi, ci şi în destui a învăţa şi a înţelepţi pe alţii. Căci, iată cum, măcar de şi ei nu s-au făcut pricinuitori răului, însă fiindcă n-au povăţuit bine pe norodul lor, să afurisesc, şi cad sub Canoniceşti certări.

[46] Însemnează, că şi vremea, şi numărul localnicilor acestora Soboare, după alt chip s-au iconomisit de Soboarele cele mai din urmă. Căci o vreme a unuia din aceste două Soboare, sau mutat pentru folos de Canonul al 5-lea al Soborului 1 a toată lumea, spre a se aduna mai-nainte de Sfântul marele Post; Pentru ca să se ridice din mijloc cu judecata Soborului, toată prigonirea şi patima ce ar avea Clericii, şi lumenii între dânşii, şi către Arhiereul lor, şi aşa să se proaducă de dânşii cu curăţenie şi fără de patimă darul postului către Dumnezeu. Iar numărul acestor localnice Soboare, după pomenitul al 5-lea Canon al Soborului1 şi după al 19-lea la celui al 4-lea şi al 20-lea al Antiohiei s-a păzit neschimbat, spre a se face aceste adică de două ori în an. Iar după al 8-lea al celui al 6-lea şi al 6-lea al celui al 7-lea şi al 26-lea şi 60 şi 104 a Cartaginiei. Şi după 20 şi 21 capul al întâiului titlu a cărţii a 3-a din Vasilicale sau împuţinat, spre a se face odată în an Sobor, pentru greutăţile călătoriei, şi pentru întâmplări care oprea. Ci şi această dată s-au rânduit de Canon 81 al Soborului din Cartagina, să se facă la 21 August; Iar cel 61 al acestuiaşi Sobo zice, că în vremea Soborului să se cerceteze însuşi persoane prin locuţiitorii cei ce sunt de faţă în Soborul fieştecări Eparhii. Porunceşte însă Canonul 40 al celui din Laodicea, ca Episcopii să meargă la Soborul aceasta pentru ca să înveţe, şi să se înveţe cele cuviincioase. Iar oricare stăpânitor ar opri a nu se face Soborul acesta, să se afurisească după Canonul 6 al Soborului 7. Şi câţi Mitropoliţi s-ar leni la aceasta, sau câţi Episcopi sănătoşi fiind şi slobozi de neapărată purtare de grijă, nu s-ar afla de faţă la Soboarele acestea, să se certe frăţeşte. Iar dacă unii nu vor arăta celui mai întâi adică Mitropolitului, împiedicarea, pentru care nu au putut a se înfăţoşa la Sobor, să se facă neîmpărtăşiţi de către ceilalţi, şi la singură Eparhia lor să se împărtăşească, după Canon, 84, 85 din Cartagina, iar Fotie titilu (l) 30 şi cap 8 rânduieşte, ca stăpânitorii cei ce nu vor arăta Împăratului (neurmarea lor), să se certe cu prea mari pedepse. Şi iarăşi la acestaşi titlu şi cap, zice, că lângă Mitropoliţi, să se facă Soboare de Episcopi, iar lângă Patriarhi, să se facă Soboare de Mitropoliţi. Şi cum că nu se împotriveşte acestui Apostolesc Canon cel, 104 din care vezi la tâlcuirea aceluia.

[47] Pentru aceea şi Presbiterii, atât cei neînsuraţi cât şi cei însuraţi, prin scrisoare şi dare de voie iau de la Arhiereu stăpânire de a lega şi a dezlega. Că având aceştia înlăuntru în Ierosini putere cuprinse, de a lega şi a dezlega păcatele, prin slobozenia aceasta şi Cartea Arhierească (Entaltirion) Mai iau şi şi lucrarea acestui Duhovnicesc lucru. Însă mulţi Arhierei nu numai prin scrisoare şi prin o singură voie, ci încă şi prin hirotesie fac pe Duhovniceştii Părinţi, care lucru este mai bun şi mai sigur, şi nici o necuviinţă naşte. Că hirotesia (adică punerea mâinilor) aceasta este împătăşire de Blagoslovenie, după Tarasie, şi după Soborul 7 (şi vezi subînsemnarea Canonului 8 al 1) şi de darul Duhovnicesc după faptele Apostolilor, «Că prin punerea mâinilor Apostolilor zice: Se dă Duhul cel Sfânt.» [nu are trimitere] Şi cu drept cuvânt este aceasta, atât după cei ce zic că cu putere se cuprinde în Ierosini a lega şi a dezlega, cât şi după cei ce zic cele din potrivă. Din care unul se vede a fi şi Simeon al Tesalonicului, că zice (răspunsul 11). Că Presbiterii nu au împreună cu Hirotonia şi puterea de a lega şi a dezlega, ci singuri Episcopii. Iar după dare de voie, şi porunca Episcopilor şi după nevoie, şi ei pot a o lucra. Zice însă Canonul 30 al lui Ioan Chitru, că Duhovnicii câţi vor lua odată voia şi alegerea de la Arhiereu ca să mărturisească, numai este trebuinţă a o mai lua şi de la moştenitorul aceluia. Că cel ce odată s-a născut, nu poate de două ori a se naşte. Căci după alt chip pot aceştia a se lipsi de Darul Duhovniceştii slujbe, fără numai de vor cădea în vreun păcat. Că atunci se caterisesc şi de Ierosini, şi de Epanghelma Duhovnicească. Drept aceia după Canonul acesta Duhovnici trebuie să aibă Ierosinea lor lucrătoare. Iar câţi nu o lucrează pentru oarecare opritoare a lor păcate, nici a spovedi nu se cuvine. Şi câţi o fac aceasta, afară de Canoane fac. Şi vezi mai pe larg subînsemnarea Canonul 102 al Soborului 6.

[48] Am zis că cele ce au câştigat mai-nainte de a se face Episcop să fie arătate, şi să le lase unde va voi, pentru că după Canonul 40 al Cartaginei dacă Episcopii, şi Clericii mai-nainte fiind săraci, în urmă au câştigat în Episcopie sau în Cliros lucruri mişcătoare, sau nemişcătoare, se cade să le lase Bisericii căreia îi slujesc (ci şi din lucrurile ce le vor câştiga, din darul cuiva, sau din clironomia rudească, trebuie să afierosească Bisericii lor ceea ce bine vor voi).

[49] Fiindcă Canonul 89 din Cartagina, rânduieşte ca şi după moartea sa să se anatematisească Episcopul, care va lăsa moştenitori luişi elini, sau eretici, dar şi Canonul 4 al acestuiaşi opreşte pe Episcopi şi pe Clerici de a dărui lucrurile lor la eretici, măcar şi rudenii ale lor de ar fi aceştia.

[50] Închipuirea Testamentului vezi-o la sfârşitul cărţii.

[51] Pentru aceasta şi Iustin Filosoful şi Mucenicul, în a sa a doua Apolighie (răspundere) pentru creştini, zice acestea: „Cei avuţi şi voind, ficare după bună voinţa sa, ceea ce voieşte dă.” Şi ceea ce se adună se învistiereşte la proestos (stătătorul înainte). Şi acesta împarte şi orfanilor, şi văduvelor, şi celor lipsiţi pentru boală, sau pentru altă pricină, şi celor ce sunt în legături, şi străinilor celor ce sunt nemerniciţi, şi în scurt tuturor celor ce sunt în nevoie li se face purtător de grijă.

[52] Că după Teodorit, care tâlcuieşte: Stih 6, 7 al Cap 3 al Cărţii celei Leviticeşti, din Vitele cele ce se jertfeau (afară numai de arderile de tot), alte mădulări adică se proaduceau la jertfelnic precum rărunchii cei doi cu prapurul; seul care era asupra pântecelui, şi asupra coapselor, şi urechile maiului. Iar celelalte cărnuri se dădeau Preoţilor pentru ca să le mănânce (Foaia 971 a Tomului 1 al celor opt Cărţi).

[53] Pentru aceasta şi Nearaoa lui Leon porunceşte, că, deşi Împăraţii cei mai-nainte de noi dobânda pentru împietrirea inimii, şi cruzimea împrumutătorilor, noi însă am judecat cu dreptul, să lipsească desăvârşit din petrecerea creştinilor o faptă ca aceasta, ca o necuviincioasă vieţii lor, şi oprită de Dumnezeieştile Legi. Pentru aceasta blândeţea noastră porunceşte, a nu avea cineva voie, cu totul, nici întru o pricină a lua dobândă, ca nu cumva vrând să păzim legea omenească, să călcăm Legea lui Dumnezeu. Ci oricâtă dobândă ar lua vreun împrumutător, să se socotească în capetele datoriei (Armenonul Cartea 3 Titlul 7). Iar deşi Sholion al Titlului 2 al Capului 1 al legiuirii lui Fotie zice, că Nearaoa 131 a lui Iustinian, ce este în Cartea a 5-a Titlul 3 Cap 9 hotărăşte, că, de va lăsa cineva prin Testamentul său Dar spre bine cinstitoare pricini (Adică spre sloboziri de robiri întâmplându-se, spre zidiri de sfinte Biserici; Spre chivernisiri şi hrane de săraci, şi de orfani ne vrâsnici), poruncim în vreme de şase luni după ce s-ar arăta Testamentul cel de acest fel, să se dea dăruirea aceasta şi pomana la feţele cărora s-au lăsat. Iar dacă Epitropii şi Iconomii testamentului mortului, ar prelungi vremea peste acelea şase luni, şi nu vor da pomana aceasta, să o dea de aici înainte cu dobândă, şi cu toată legiuita creştere de la vremea, care a murit cel ce o a lăsat. Dacă Nearaoa aceasta, zic, rânduieşte aşa, şi Fotie însuşi aceasta zice, Titlul 9 Cap 27. Iar Sholiastul Valsamon zice, că se cuvine să mulţumim Patriarhului Fotie, pentru că bine a tâlcuit, că se cuvine Episcopii şi Clericii să ceară dobândă. Aceasta nici ca decât trebuie să tulbure pe cel ce citeşte. Pentru că Fotie va adică să ceară Clericii dobânzi, nu pentru bani, sau pentru alte lucruri, care ei ale lor împrumutează. Pentru că aceasta este faptă potrivnică Sfintelor Canoane, şi Evangheliei, şi Dumnezeieştii Legi. Ci precum este cu totul arătat din însăşi cuvintele Nearalei, dobândă înţelege, că trebuie să ceară, pentru cele sufleteşti cile lasă cei ce mor la feţe nevoiaşe, pentru sufleteasca lor mântuire, iar iconimii morţilor le ţin ca să le mănânce ei, şi prelungesc vremea dării lor. Drept aceea nu se reazeme cămătarnicii şi lingătorii de dobânzi pe cuvintele acestea ale lui Valsamon, că aceste cu adevărat toiag de trestie, după Proorocul, sau mai bine a zice, trestie de sineşi sfărâmată, şi nimic îi ajută, ci mai vârtos la pământ îi aruncă, şi îi oboară în prăpastia cea de suflet pierzătoare. Căci, dacă noi creştinii avem poruncă Evanghelicească când împrumutăm, să nu nădăjduim că vom lua nici însăşi capetele: «Împrumutaţi nimica nădăjduind.» [Luca 6: 35] Şi Sirah zice: «De vei împrumuta, fii ca cum ai pierdut.» [Sirah 8: 15] cum vom fi iertaţi, dacă luăm şi dobânzi?

[54] Pentru aceasta şi Sfântul Ieromartirul Chiprian care a stătut Episcop al Carhidonului, şi tot Soborul cel dimprejurul său, cel de optzeci şi patru de Episcopi, ce s-au adunat în Carhidon, urmând Apostolescului acestuia Canon car leapădă botezul ereticilor de obşte, încă şi Apostolescului Canon 68 celui ce zice, că cei de eretici botezaţi sau hirotonisiţi, este cu neputinţă, a fi ori creştini, ori Clerici. Urmând ei zic, Canoanelor acestora, au aşezat Canon prin care leapădă botezul ereticilor, şi al Shismaticilor împreună. Dovedindu-o aceasta, şi din alte multe scripturilnice ziceri, iar mai ales din acea Apostolească: «Un Domn, o Credinţă, un Botez» [Efeseni 4]. Că dacă, zic ei, una este Catoliceasca Biserică, şi unul este Botezul cel adevărat, cum poate fi adevărat botezul ereticilor, şi al Shismaticilor, de vreme ce ei nu sunt înlăuntru în Biserica cea Catolicească ci s-au rupt dintr-însa prin eres? Iar de este adevărat botezul ereticilor şi al shismaticilor, şi este adevărat şi cel al drept slăvitoarei şi al Catoliceştii Biserici, apoi nu este un botez, precum Pavel strigă, ci două. Care este prea cu necuviinţă. Adaugă însă ei şi aceasta, că socoteala aceasta, de a nu primi botezul ereticilor, ne este nouă şi proaspătă a lor, ci veche, şi de cei mai dinainte ai lor cercată. Canonul acestui Sobor şi Sfântul a toată lumea al 6-lea Sobor (cu Canonul al doilea) l-au pecetluit. Şi de unde mai-nainte era canon de localnic şi particularnic Sobor, acum este Canon de a toată lumea Sobor, ca unul ce de acesta s-a pecetluit. Într-un glas cu sfântul Chiprian şi cu Soborul cel de lângă el, şi Firmilian cel ce a stătut Exarh al Soborului celui din Iconia (pe care marele Vasilie în întâiul său Canon, îl numeşte al său, ca pe unul ce era Episcop al Chesariei), strigă şi leapădă botezul ereticilor. Că scriind către sfântul Chiprian, zice acestea, dar cine, măcar de ar fi ajuns şi la vârful săvârşirii şi al înţelepciunii, poate a se întări, şi a crede, că singură suprachiemarea celor trei nume ale Sfintei Treimi, este destulă spre iertarea păcatelor, şi spre sfinţenia Botezului, de nu este adică drept slăvitori, şi acela ce botează? Citeşte toată Epistolia acestuia, care se află în cartea cea pentru cei ce au Patriarheisit în Ierusalim (Cartea 1, Cap 16, paragraf 4) de nevoie fiind la această pricină. Să uneşte la această socoteală şi marele Vasilie, pe ale cărui Canoane aşijderea le-a pecetluit cel al 6-lea Sobor a toată lumea (în Canonul 2) că adăugând în întâiul său Canon a zice, care botezuri sunt primite, şi care neprimite, în două le împarte pe acestea, zicând: Că, botezul ereticilor: Adică al celor cu totul despărţiţi de Biserică, şi care după însăşi Credinţa sunt osebiţi de cei drept slăvitori, şi a cărora osebire priveşte dea dreptul la Credinţa cea întru Dumnezeu, s-au părut bine cuvântată pricină celor din început cu totul a se lepăda. Iar Botezul shismaticilor, sau socotit adică a fi de cuviinţă de către Soborul cel de lângă Chiprian, şi Firmilian al nostru, să se lepede şi acesta; fiindcă shismaticii cei ce se numesc curaţi zic, şi înfrânaţi, şi de sac purtători, şi Idroparastatii (adică cei ce săvârşesc Liturghia numai cu apă), şi alţii, sau despărţit la început de Biserică, şi despărţindu-se numai aveau în sineşi Darului Duhului Sfânt, fiindcă darea acestuia se tăiase. Pentru aceea ca nişte mireni făcându-se, nici dar Duhovnicesc aveau, nici stăpânire de a boteza, sau a hirotonisi; Şi după urmare cei ce se botezau de dânşii, ca de mireni botezându-se, au poruncit să se boteze cu adevăratul Botez al Bisericii cei Catoliceşti; dar însă fiindcă s-au socotit de cuviinţă de către oarecare Părinţi ai Aisiei, să fie primit Botezul schismaticilor, pentru oarecare iconomie a multora, fie primit. Însă însemnează, că Botezul Schismaticilor, care în întâiul său Canon îl primeşte marele Vasilie, în cel 47 al său îl leapădă, zicând, noi cu un cuvânt, pe cei curaţi, şi înfrânatici, şi de sac purtători, pe toţi îi Botezăm. Iar de este la voi oprit Botezul al doilea, pentru oarecare iconomie, precum este şi la Romani, cuvântul nostru însă să aibă putere de a strica adică pe Botezul acestora. Drept aceea dacă pe Botezul schismaticilor îl strică marele Vasilie, pentru că le lipseau săvârşitul Dar, de prisos este de a mai întreba cineva de se cuvine să boteze pe eretici. Iar în Canonul al 20 al său hotărâtor zice, că pe eretici nu-i primeşte Biserica, fără a-i boteza. Aceastaşi socotinţă o are şi marele Atanasie, şi pe ale acestuia cuvinte le-a pecetluit Soborul al 6-lea că zice, întru al treilea cuvânt asupra Arienilor: „Arienii se primejduiesc şi întru însăşi plinirea Tainei, a Botezului zic. Căci, dacă deplinirea prin Botez se dă în Numele Tatălui, şi al Fiului, iar Arienii nu zic tată adevărat, fiindcă tăgăduiesc pe întocmai fiinţa cea dintr-însul, tăgăduiesc însă şi pe Adevăratul Fiu, şi pe altul din nou plăsmuindu-l cu nălucirea lor zidit din cele ce nu au fost, pe acesta îl numesc Fiu, cum dar Botezul cel ce se dă de dânşii, nu este cu totul nefolositor, şi zadarnic? Şi se vede adică după mască, că este Botez, dar cu adevărul nici un ajutor are către credinţă, şi către buna cinstire. Că nu cel ce zice Doamne, acela dă şi pe adevăratul Botez, ci cel ce zice şi cheamă Numelui, şi care are şi Credinţă dreaptă. Pentru aceasta dar şi Mântuitorul nu a poruncit Apostolilor să Boteze chiar numai, ci mai întâi le-a zis să înveţe pe cei ce vor să se Boteze, şi aşa să-i Boteze în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, pentru ca să se facă Credinţa dreaptă din învăţătură, şi cu dreaptă Credinţă să se adauge săvârşirea Botezului. Pentru aceasta şi multe alte eresuri, zic numai Numele Sfintei Treimi, dar fiindcă nu le cugetă acestea drept, nici Credinţa o au sănătoasă, şi nefolositor au şi pe botezul cel dat de dânşii, fiind lipsiţi de buna Cinstire. Drept aceea urmează, că cel ce se stropeşte de dânşii, mai mult se spurcă cu păgânătatea, decât se izbăveşte de ea. Deci şi cei ce cugetă cele al Arienilor, măcar de şi citesc cele scrise, şi zic numirile Sfintei Treimi la Botez, însă ameţesc pe cei ce iau Botez de la dânşii, fiindcă sunt mai necinstitori de Dumnezeu decât ceilalţi eretici. Dar şi Teologul Grigorie întru un glas, cu sfinţii cei mai-nainte zişi, zice în cuvântul cel la sfântul Botez, către Arieni, sau şi către macedonieni întinzându-se, care se Catehiseau.” Iar de şchiopătezi încă, şi nu primeşti deplinirea Dumnezeirii Fiului şi a Duhului, caută pe altul să te boteze, sau mai bine zice, să te înece în apa Botezului, fiindcă eu nu am voie a despărţi Dumnezeirea Fiului, şi a Duhului, de Dumnezeirea Tatălui, şi a te face mort, în vreme ce se cuvine a doua oară a te naşte prin Botez. Încât nici darul Botezului să-l aibă, nici pe nădejdea care se naşte prin Botez, perzând în puţinele silaviri ale celui de o fiinţă şi de asemenea fiinţă mântuirea ta. De vreme ce pe oricare din cele trei Ipostasuri o ai pogorî din aceasta, şi pe sineţi te lipseşti de deplinirea cea prin Botez. Zice încă şi Dumnezeiescul Hrisostom (în voroava cea la început era cuvântul) „Nu te amăgească pe tine o ascultătorule adunările ereticilor, că au Botez dar nu luminare. Şi se botează cu trupul, iar cu sufletul nu se luminează.” Ci şi sfântul Leon în epistolia cea către Nichita zice: „Nici un eretic dă sfinţenie prin taine.” Iar Ambrosie în cuvântul cel pentru cei ce se catehisesc, zice: „Botezul celor rău cinstitori de Dumnezeu, nu sfinţeşte.” Acestea aşa zicându-se, cu dreptate s-ar nedumeri cineva, pentru ce sfântul a toată lumea Sobor al 2-lea şi al 7-lea canon a său, încă şi cel al 6 a toată lumea Sobor în canonul 95 al său, nu a lepădat botezul tuturor ereticilor, după Apostoleştile canoanele acestea şi după Soborul cel de lângă sfântul Ciprian, şi după toţi ceilalţi mari de Dumnezeu înţelepţiţi Părinţi mai sus pomeniţi, ale cărora conscripturi, însuşi acest al 6-lea a toată lumea Sobor, precum am zis, în al 2-lea canon al său, l-a pecetluit, ci al altor eretici le-au primit botezul, iar al altora nu? Pentru ca să se facă dar lesne de înţeles dezlegarea nedumeririi acesteia, este trebuinţă a şti cineva mai-nainte, că două feluri de chivernisire, şi de îndreptare, se păzesc în Biserica lui Hristos. Un fel se numeşte scumpătatea, iar celălalt, se numeşte iconomie şi pogorământ. Cu care chivernisesc mântuirea sufletelor iconomii Sfântului Duh, uneori cu unul alteori cu altul. Deci sfinţii Apostoli în Canoanele lor cel mai-nainte zice, şi toţi pomeniţii sfinţi, au întrebuinţat scumpătatea, şi pentru aceasta desăvârşit leapădă botezul ereticilor; Iar Soborele acestea două de toată lumea, au întrebuinţat iconomia, şi botezul Arienilor şi al Macedonenilor l-au primit, şi al altora; Iar pe al Evnomianilor, şi al altora încă, nu l-au primit. Pentru că, mai ales în vremea Soborului al 2-lea Arienii şi Macedonenii erau în putere, şi nu numai că erau mulţi întru mulţime, ci aveau şi mari puteri lângă împăraţi, şi pe lângă stăpânitori, se aflau şi la senat. Drept aceea, întâi pentru ca să-i tragă la dreapta slăvire, şi să-i îndepărteze mai cu lesnire, şi alta pentru ca să nu se întâmple mai mult să-i sălbăticească asupra Bisericii, şi asupra creştinilor, şi răul mai rău să se facă, au iconomisit lucrul aşa, Dumnezeieştii Părinţi aceia iconomisindu-şi cuvintele lor cu judecată [Psalm 111: 5]. Şi s-au pogorât a primi botezul lor. Iar cum că, acestea nu le zicem de la sine-ne, şi cu cuvinte goale, mărturii sunt la aceasta la aceşti doi mari Părinţi, Vasilie zic, şi Grigorie. Că marele Vasilie, temându-se de împărăteştile şi dregătoreştile puteri, ale luptătorilor Duhului, şi îngrijindu-se ca nu cumva să năvălească, asupra Bisericii Chesariei, care atunci era Finix singur înfiinţat al ortodoxiei, au întrebuinţat iconomia, şi până la destulă vreme nu nume arătat Dumnezeu pe Duhul cel Sfânt. Iar marele Grigorie vrând a arăta puterile şi sălbăticia Arienilor, şi Macedonienilor, în însuşi recomenduitorul cuvânt ce îl face către cei 150 Episcopi ai acestui 2 a toată lumea Sobor, zice, pentru dânşii acestea: „Cu adevărat fiare cumplite au căzut asupra Bisericii, care nici după însemnearea noastră cruţându-ne, ci neruşinându-se a fi decât vremea mai puternici. Unde arată, că şi cu toate că împăratul era drept slăvitor, şi cu toate că drept slăvirea s-a înfăţişat, şi Sobor de toată lumea asupra lor s-a făcut, însă ei încă erau grei şi sălbatici asupra dreptei slăviri, şi mai puternici decât creştinii. Au zis însă şi mai sus marele Vasilie, că, Botezul celor curaţi (adică al Navatianilor) pe care l-au primit şi al 2-lea şi al 6-lea Sobor (l-au primit pentru iconomia celor mulţi) căci de nu ar fi fost cuvântul acesta al iconomiei, cu Soborul al 6-lea ne s-ar fi împotrivit şi luişi, şi Soborului al 2-lea de toată lumea, primind el Botezul oarecăror eretici, şi canoanele lui Vasilie pecetluindu-se (adică întărindu-se), care în canonul 1 şi în cel 47 desăvârşit strică botezul ereticilor? Au doară nu citea aceste canoane lui Vasilie? Sau pentru ce să nu facă osebire, şi să zică, că pecetluieşte pe toate celelalte canoane ale lui, afară numai de cel 1 şi 47? Arătat este dar, că, au lăsat să înţelegem noi, că marele Vasilie întrebuinţează scumpătatea, iar el, şi cel al 2 a toată lumea u întrebuinţat iconoia, şi aşa nu se vede vreo împotrivă zicere, sau împotrivă întredânşii, şi cuvântul acesta al iconomiei este pricina cea mai întâi şi pe Domnitoare, pentru care Soboarele acestea, Botezul altor eretici l-a prinit, şi al altora nu. Însă pe lângă cuvântul iconomiei au stătut şi a doua pricină, pentru care a făcut aşa. Iar aceasta este, căci, ereticii aceia al căror Botez le-au primit Soboarele acestea, păzeau neschimbat felul, şi materia Botezului ortodocşilor, şi se Botezau după forma Catoliceştii Biserici; Iar ereticii aceia, al cărora Botez nu l-au primit, au schimbat săvârşirea Botezului şi o au stricat, adică chipul felului, să zicem aşa, chiemarea, sau întrebuinţarea materiei, adică a afundărilor şi a ieşirilor din apă. Şi cum că aceasta a stătut pricina, martori vrednici de credinţă sunt, mai întâi însuşi cuvintele canonului al 7 al Soborului 2. Că pentru ce alta, Botezul Evnomianilor, şi al Savelianilor nu l-au primit, iar pe al Arienilor şi al Macedonenilor l-au primit, de vreme ce de o potrivă, şi Evnomianii, şi Arienii, şi Macedonenii sunt cu totul cumpliţi eretici? (Fiindcă Evnomie asemenea ca Arie hulea asupra Dumnezeirii a unuia născut Fiului Tatălui, zicându-l pe el zidire a Tatălui, şi slujitor precum se vede în cuvântul al 2-lea al marelui Vasilie cel asupra lui Evnomie; Şi asemenea ca Macedonie hule asupra Dumnezeirii Duhului, zicându-l pe el că este al treilea cu firea după Tatăl, precum se vede aceasta în cuvântul al 3-lea al marelui Vasilie cel asupra lui Evnomie.) Şi savelianii, şi arianii, sunt întocmai după eresuri, precum zice Teologul Grigorie.” Întocmai este spre păgânătate, şi savelianeşte a împreuna, şi arieneşte a despărţi, cea întâi adică cu faţa, iar cea a doua, cu firile. Şi iarăşi, că răul în amândouă este de-o potrivă, măcar de şi se află în cele potrivnice. Şi socoteala lui Savelie introduce Iudaismul, după sfinţitul Fotie, iar cea a lui Arie, bagă pe Elinismu? Pentru ce dar cei ce sunt deopotrivă după eresuri, nu s-au primit deopotrivă de către Sobor? Arătat este, că Arienii, şi Macedonieni se botezau fără schimbare, ca şi dreptslăvitorii, în trei afundări, şi în trei scoateri, şi în trei chemări ale Sfintei Treimi, fără a schimba nici felul chemărilor nici materia apei. (Că măcar deşi arianul Ualie a pus lege ca botezul să se facă întru o afundare, precum zice Dositei la Dodecavivlion foaia 86 însă legea aceasta nu s-a ascultat, nici s-a întărit, ci a rămas nelucrătoare la Arieni. Fiindcă nici pomenire de aceasta cât de puţin canonul nu face, întru cele ce pomeneşte botezul ereticilor, nici Zonara, sau Valsamon, sau Aristin, sau Anonimul (cel nenumit) Tâlcuitorii Canoanelor o zic aceasta. Şi măcar de au schimbat arianii şi chemările botezului după Chedrino, şi după acestaşi Dositei, zicând în Numele Tatălui celui mai mare, şi al Fiului celui mai mic, şi al Sfântului Duh celui şi mai mic; Dar nu au făcut schimbarea aceasta înaintea Soborului al 2-lea ci în urmă, precum acestaşi Dositei zice.) Iar evnomianii schimbând chipul materiei botezului, numai într-o afundare se botezau; Precum însăşi cuvintele ce le are Canonul arată anume: „Că pe evnomiani, zice, care întru o afundare se botează şi cel: Precum şi savelianii chipul materiei botezului, adică pe cele trei chemări stricându-le, învăţa, că Tatăl, şi Fiul, şi Duhul sunt o faţă. Iar cum că se boteza după chipul botezului Bisericii ereticii aceia al cărora botez Soborul l-a primit, martor este şi Zonara tâlcuitorului Canoanelor. Că citind Canonul al 7-lea al Soborului 2 acestea zice anume.” Nu se botează dar de al doilea aceştia, căci despre sfântul Botez la nimic se osebesc de noi, ci întocmai se botează. Şi cum că dimpotrivă, nu după forma Botezului Bisericii, se botezau ereticii aceia, al cărora botez nu l-au primit, martor este iarăşi acestaşi Zonara zicând: „Aceştia dar, şi toţi ceilalţi eretici a se boteza sfinţii Părinţi au legiuit. Că ori nu s-au norocit de Dumnezeiescul Botez, sau norocindu-se, nu drept nici după chipul dreptslăvitoarei Biserici, s-au norocit de el. Deci pentru că ereticii aceea păzeau chipul Apostolescului Botez, Canoanele acelor două Soboare, i-au primit ca botezaţi. Şi nu numai pentru aceasta, ci şi pentru iconomie, precum am zis. Că de le-ar fi lipsit iconomia, negreşit nu ar fi stătut împotriva Apostoleştilor Canoane, care poruncesc dimpotrivă, adică să nu primim botezul ereticilor. Toată Teoria, care până acum o am făcut aici, nu este aici de prisos, mai ales este şi prea de nevoie, de obşte adică pentru toată vremea, iar mai ales pentru ziua de astăzi, pentru gâlceava cea mare, şi prigonirea cea multă, ce se face pentru botezul Latinilor, nu numai între noi, şi Latini, ci şi între noi, şi între cei de o cugetare cu Latinii. Deci urmând celor zise fiindcă locul Apostolescului Canon o cere, zicem, că botezul Latinilor este minciunonumit botez. Şi pentru aceasta, nici după cuvântul amărunţimei este primit, nici după cuvântul iconomiei. Nu este primit după cuvântul amărunţimei, întâi pentru că sunt eretici. Şi cum că Latinii sunt eretici nici o trebuinţă este acum să arătăm, vreo dovadă. Că însuşi aceasta, că avem atâta ură, şi atât întoarcere, iată atâtea veacuri, despre dânşii, este arătată dovadă, că ca pre nişte eretici îi urâm, adică precum şi pe arieni, sau pe savelieni, sau pe macedonienii cei luptători de Duh. Dar de ar pofti cineva a înţelege şi din Cărţi eresurile lor, acestea le va afla toate, în Cărţile preasfântului Patriarh al Ierusalimului chir Dositei biciul papistaşilor, cu prea înţeleptele lor surpări. Însă în destulă ştiinţă poate să ia şi din cărticica înţeleptului Miniat cea numită piatra smintelii. Ajungă însă câte despre dânşii sfântul Marcu al Efesului (în adunarea 25 cea în Florenţia) de faţă a zis aşa: Noi pentru nimică alta ne-am dezbinat de Latini, decât pentru că sunt, nu numai shismatici, ci şi eretici, pentru aceasta nici se cuvine măcar a ne uni cu dânşii. Încă şi marele Eclesiarh Silvestru zicea: „Osebirea Latinilor, este eres, şi aşa o au avut cei mai-nainte de noi. Deci mărturisit fiind, că Latinii sunt prea vechi eretici, mai întâi îndată din aceasta sunt nebotezaţi, după marele Vasilie de mai sus şi după Chiprian şi Firmilian sfinţiţii cei mai-nainte de el; Pentru că mireni făcându-se ei, fiindcă s-au rupt din dreptslăvitoarea Biserică, numai au cu sineşi pe Darul Sfântului Duh, prin care dreptslăvitorii Ierei săvârşesc Tainele. Aceasta este o dovadă, care este atât de mare şi ne împotrivă zisă, cât sunt mari, şi cărora nu li se poate zice împotrivă, şi Canoanele marelui Vasilie, şi ale Ieromartirului Ciprian, fiindcă au luat, şi mai ales au întărire de la Sfântul a toată lumea al 6-lea Sobor. Al doilea Latinii sunt nebotezaţi, pentru că nu păzesc cele trei afundări la cel ce se botează, precum din început au primit de la sfinţii Apostoli dreptslăvitoarea Biserică. Latinii cei mai-dinainte mai întâi stricând Apostolescul Botez, întrebuinţau turnare, adică puţină apă pe creştetul copilului turnând. Care încă şi acum pe la oarecare locuri se lucrează. Iar cei mai mulţi cu o legătură de peri de porc, de trei ori aruncă puţine picături de apă pe fruntea pruncului. Iar între alte locuri, precum au vestit nouă de acolo întorcându-se la noi oarecine, că puţin bumbac (care fieştecine poate şti câtă apă au ridicat bumbacul) zice, împlântându-l în apă, ung cu acela pe copil, şi aşa îl botează. Deci, nebotezaţi sunt Latinii, pentru că nu fac cele trei afundări şi scoateri, după Apostoleasca predanisire. Pentru aceste trei afundări, cât sunt de nevoie şi de neapărate, spre deplinirea botezului, nu zicem. Cel ce pofteşte, cetească, ci după toată nevoia cetească Cartea prea mult învăţatului, şi prea înţeleptului Evstratie Arghentios. Ci şi noi la Apostolescul Canonul al 50-lea vom zice, câtă trebuinţă de acum cere. Iar dacă oarecare dintre însuşi Latinii şi dintre cei ce cugetă Latineşte, ar propune cele trei chemări ale Sfintei Treimi, nu trebuie a se face să au uitat cele ce au auzit mai sus de la sfinţitul Firmilian, şi de la marele Atanasie; Cum că sunt adică nelucrătoare Dumnezeieştile numele acelea din gura ereticilor scoţându-se. Pentru că de nu ar fi aceasta, negreşit ar trebui să credem, că şi băborniţile fac minuni, fiindcă descântă cu Dumnezeieştile nume; Deci când Latinii, şi ca nişte eretici Botez nu pot da, pentru că au pierdut Darul cel începător desăvârşiri, şi pe lângă aceasta, au răsturnat şi Apostolescul Botezul acelor trei afundări. Deci, zic, cei ce primesc stropirea Latinilor, socotească ce au să răspundă, la stăpânirea acestui Apostolesc Canon, încă şi la a celui după acesta adică al 47-lea! Ştiu ce propun nenumiţii apărători ai Latinescului minciunobotez. Că propun că obişnuia Biserica noastră a-i primi cu ungerea sfântului Mir pe cei ce din Latini se întorceau. Şi că s află şi oarecare rânduială tipărită, care arată în ce chip să-i primim. Şi către acestea chiar şi cu dreptate răspundem acestea. Cum că ajunge că mărturiseşti, că cu Mir îi primeau; apoi, eretici sunt. Că pentru ce cu Mir dacă nu ereau eretici? Deci eretici fiind mărturisite, nu este de crezut, că dreptslăvitoarea şi Apostoleasca Biserică, ar fi vrut cu dinadinsul să strice Apostoleştile şi Soborniceştile Canoanele acestea, ca mai sus le-am însemnat. Ci precum se vede, şi precum de cuviinţă este a crede, că oarecare mare iconomie au vrut să întrebuinţeze pentru Latini Biserica, având şi pildă pravăţului său pe acel mare şi sfânt al doilea de toată lumea Sobor. Că au iconomisit Soborul al 2-lea precum am zis, şi a primit botezul Arianilor, şi al Macedonienilor, cu pravăţul şi cu nădejdea întoarcerii acelora şi a cunoştinţei, pentru ca să nu se facă fiară mai sălbatică asupra Bisericii, fiindcă era mulţime prea multă, şi puternici întru lucrările cele din afară. Şi au nimerit pravăţul acesta şi nădejdea. Pentru că cu iconomia aceasta şi mai blânzi s-au făcut aceia către cei dreptslăvitori, şi atâţia s-au întors la buna cinstire, încât, în puţin, ori desăvârşit au lipsit, ori prea puţini au rămas. Deci şi cei mai-nainte de noi asemenea au iconomisit, şi au primit botezul Latinilor, mai ales după chipul cel al doilea. Pentru că Papismosul atunci era îndricul său, şi toate puterile împăraţilor Evropei le avea în mâinile sale, iar împărăţia noastră îşi da duhul. Drept aceea de nevoie era, că de nu s-ar fi făcut iconomia aceasta, Papa, ar fi ridicat neamurile cele apuseneşti asupra celor răsăriteneşti, şi ar fi robit, şi ar fi ucis, şi alte nenumărate răutăţi le-ar fi făcut. Dar acum când relele cele de acest fel nu ni le pot face, fiindcă au pus asupra noastră Dumnezeiască pronie, acest fel de păzitori care şi însăşi trufaşilor acelora desăvârşit le-au smerit sprânceana. Acum zic, când nimic asupra noastră poate turbarea Papismosului, ce mai trebuie iconomie? Că iconomia are măsuri şi hotare, şi nu este veşnică şi nehotărâtă. Pentru aceasta şi Teofilact al Bulgariei zice: „Cel ce face ceva după iconomie, nu chiar ca un lucru bun, face aceasta: Ci ca un lucru trebuincios la o vreme. (Tâlcuirea la cap 5 stih 11 către Galateni) în destul am iconomisit, zice Teologul Grigorie în lauda cea către Atanasie, nici (socoteala) cea străină primindu-o, nici pe a noastră stricându-o, care cu adevărat ar fi rea iconomie. Aşa zic şi eu. Cu adevărat rea iconomie este aceasta, când printr-însa, nici pe Latini putem ai întaorce, şi noi călcăm scumpătatea sfinţitelor Canoane, şi primim minciunobotezul ereticilor.” Că a iconomisi se cuvine unde nu se face călcare de lege, zice Dumnezeiescul Hrisostom. Iar cum că cu iconomie s-au făcut închipuirea aceea, dintru aceasta este arătat, că până atunci răsăritenii botezau pe apusenii cei ce se întorceau. Precum o mărturiseşte aceasta localnicul Sobor cel din Laterano Romei; Care s-a făcut la anul de la Hristos 1215 că zice acesta în Canonul 4 că răsăritenii nu Liturghiseau, acolo, unde mai-nainte ar fi Liturghisit apusean, de nu ar fi făcut mai-nainte apă sfântă, spre curăţire. Şi apoi zice, că Răsăritenii al doilea boteza pe Apusenii cei ce veneau la Biserica Răsăritului, adică ca pe unii ce nu aveau botez sfânt şi Apostolesc. Dodecavivlion a lui Dositei foaia 8, 24. Deci, când până atunci, după mărturia a însuşi vrăjmaşilor, Răsăritenii îi botezau, arătat este, că în urmă pentru mare iconomie au întrebuinţat chipul Mirului, fiindcă nu folosea slăbiciunii cei mai de pe urmă a neamului nostru, să aţâţe mai mult mânia Papismosului, şi cu aceasta încă, fiindcă atunci surpaseră şi stricaseră toate cele rău făcute în Florenţa, şi multă Latinească mânie era pentru acestea. Drept aceea, şi după ce au trecut iconomia trebuie să-şi aibă locul lor amărunţimea şi Apostoleştile Canoane.

[55] Deci nu zice drept Valsamon în tâlcuirea Canonului 19 al Soborului 1 sau şi alţii asemenea cugetători cu Valsamon, cum că se cuvine a se boteza a doua oară aceia, care fiind mai-nainte botezaţi după dreapta Credinţă, s-au făcut apoi eretici, şi după aceasta iarăşi s-au întors la dreptslăvitoarea Credinţă. Aducând spre mărturie pe Apostolescul Canonul acesta, şi pe cel 19 al Soborului 1 ce zice: Că cei ce s-au făcut Pavliani când vor năzui la Soborniceasca Biserică se cade de iznoavă a se Boteza. Nu zic aceştea drept pentru trei pricini. 1. pentru că, cu acest de al doilea Botez care ei îl vor, două Botezuri băgă în Catoliceasca Biserică: Carea în Simbolul Credinţei un Botez mărturiseşte, luând prlejul mărturisirii acesteia de la Pavel care zice, «un Domn, o Credinţă, un Botez» [Efeseni 4: 5]. Şi cât după aceştea a doua oară răstignesc pe Fiul lui Dumnezeu cu a doua Botezare, şi Răstignire şi Moartea lui o îndoiesc, care lucru este prea păgânesc. «Că, zice, de bună voie păcătuind noi, numai rămâne jertfă pentru păcate. Adică Crucea, şi Botezul închipuitorul Crucii, după Dumnezeiescul Hrisostom (Voroava 20 către Evrei) că cu o jertfă, zice, a deplinit întru veşnicie pe cei ce se sfinţesc, şi, cu neputinţă este cei ce odată s-au luminat, apoi au căzut (adică în Iudaism, şi de obşte în eres, după Hrisostom) iarăşi prin pocăinţă a se înnoi, a doua oară răstignind loruşi pe Fiul lui Dumnezeu. 2. Că Apostolescul Canonul acesta, pe care spre mărturia socotelii lor îl aduc, nu zice pentru dreptslăvitorii cei mai-nainte Botezaţi, ci pe cei ce din naştere sunt eretici, şi de dânşii spurcaţi, apoi venind la dreapta slăvire. Drept aceea şi nu zice de al doilea să-i Botezăm, ca pe unii ce mai-nainte au fost Botezaţi, ci să-i Botezăm (că de nu va Boteza zice) ca pe unii ce niciodată ar fi fost Botezaţi după dreapta slăvire. Iar Canonul 19 al Soborului 1 zicând de iznoavă să se Boteze cei ce s-au făcut Pavliani, Pavlianiţi numeşte pe cei ce din naştere au eresul lui Pavel Samosateului, şi nu pe cei ce în urmă s-au făcut aşa (deşi ceva de acest fel se vede că însemnează zicerea Pavlianicesc) fiindcă Soborul 6 în Canonul 95 al lui, aducându-şi aminte de însuşi Canonul acesta al Soborului 1 la zicerea, pe cei ce s-au făcut Pavliani o au schimbat întru zicerea, Pavlianişti, asemenea adică cu, Donatisti, şi Montanisti, care nume arată mai mult eresul cel din naştere, şi nu pe cel în urmă făcut. Precum şi însuşi Valsamon acesta, dar şi Zonara, după înţelegerea aceasta tâlcuieşte Canonul, precum vom vedea în tâlcuirea aceluia, iar deşi Canonul acesta a întrebuinţat zicerea lui Anavantizo, care arată că, a doua oară Botez, ci o a întrebuinţat nu chiar, ci cu rea întrebuinţare. Pomenind adică Botezul nostru către ereticului Pavel. Precum şi marele Vasilie în Canonul 47 această zicere o au întreuinţat a Anavaptismosului. Nu că doar era adevărat Botez acela, ci precum ereticii aceia îl numeau. Precum şi Pavel Apostolul a zis dumnezei din şi domni pe Dumnezeii elinilor; Nu că doar erau adevăraţi Dumnezei, ci precum aceea îi numeau. Şi al 3-lea că de ar fi fost iertat a e Boteza iarăşi creştinii cei ce se fac eretici, sau că se leapădă de Credinţă, pentru ce însuşi Soborul 1 în Canonul 11 şi 12 al său rânduieşte, că cei ce s-au lepădat de Credinţă în vremea goanei, să facă atâţia ani ascultând (din afară de Biserică rugile) şi atâţia ani căzând (înaintea uşilor Bisericii şi cerând iertare de la cei ce ieşeau din Biserică în vremea ce ar fi fost cu putinţă să-i boteze a doua oară, şi aşa, şi pe dânşii să-i curăţească de lepădare, şi Soborul să scape de atâtea osteneli şi griji ale sufleteştii îndreptăriii acestora?” Pentru acestea dar pricini, ne este iertat a boteza cineva a doua oară pe cel cu adevărat Botezat, după acest Apostolicesc Canon 47 şi după cel 57 al Cartaginei deşi de eretici s-au spurcat. Fiindcă rămâne Botezul cel dintâi. Că Darurile lui Dumnezeu sunt necăite. Pentru aceasta şi Canonul 35 al Soborului din Cartagina nu iartă a se Boteza de al doilea Clericii cei caterisiţi pentru vinovăţii, şi aşa iarăşi să se ridice la treapta Ierosirii. Ci se curăţeşte cineva de spurcăciunea eresului, cu anatematisirea aceluiaşi eres cu pocăinţă vrednică de cuvânt, şi rânduiala curăţitoarelor rugăciuni al Patriarhului Metodie, pe care Biserica le citeşte asupra celor ce s-au lepădat de Credinţă, şi în sfârşit cu Pecetea Sfântului Mir. Iar după cuviincioasa cercare, şi după Canonul rânduit de Duhovnicescul părinte, şi cu Trupul şi Sângele Domnului „Că Sângele lui Hristos zice, ne curăţeşte pe noi de tot păcatul. Iar copiii Agarenilor care se botează cu Botezul nostru, nu cu socoteala binecinstitoare, ci pentru ca să nu se facă trupurilor lor bolnăvicioase sau puturoase. Soborniceşte s-a hotărât, în vremea Patriarhului Luca a se boteza al doilea, de ar voi să vină la Credinţa noastră. Fiindcă la botezul lor, nu au fost unită credinţa păgânilor născătorilor lor. Asemenea se cade a se boteza şi cei ce ar fi botezaţi de ne Ierosit, formăluit însă cu minciună, că este Iereu. Pe lângă aceştia şi aceia ce s-ar fi botezat de om lumesc în vreme de primejdie, de nu ar muri ci ar trăi după aceasta. Fiindcă după Apostolescul acest 47 singuri Episcopii, şi Presbiterii au voie a boteza, şi nu lumenii. După 1 Canon al lui Vasilie, ce zice, pe cei de către lumeni botezaţi îi botezăm. Că ceea ce se face în vreme de primejdie, şi după întâmplare, nu este lege în Biserică, după al 17 al celui 1 şi al 2-lea. Acestuiaşi zice şi Valsamon şi Vlastar. Se cade însă să adăugăm şi aceasta într-această subînsemnare, că după al 80-lea al Cartaginei 84 al Soborului 6 se cade a se Boteza şi copii aceia care nici însuşi ştiu de s-au botezat, pentru nevrâsnicia lor, nici alţii martori se află adeverind, că s-au Botezat. Vezi şi subînsemnarea celui 24 al Postnicului, pentru pruncul cel în primejdie Botezat nu de Iereu, că adică de va trăi, să se Boteze de Iereu. Fiindcă şi Dionisie al Alexandriei pe un Iudeu botezat de un mirean în vreme de boală ce îngrozea moartea, l-a botezat pe le din început după ce s-a însănătoşit. Precum se istoriseşte în tomul 11 foaia 188 al Vizantidei. Adăugăm însă aicea că dacă lumeanul poate a-i boteza în vreme de primejdie, poate după urmare şi a-i mirui, şi a-i împărtăşi (şi vezi subînsemnarea Canonului 58 al Soborului 6) este însă socotinţă unora, că pruncii de mireni în primejdii botezaţi, se cade a se pomeni de vor muri împreună cu cei Dreptslăvitori ca unii ce sunt întru nădejde de a dobândi Dumnezeiasca Milă. Iar cei nu în primejdii botezaţi de mireni şi Neierosit ci făţărnicit Iereu, aceştia murind să nu se pomenească, că nebotezaţi sunt. Însemnează însă că pe Latini nu-i zică că a doua oară îi Botezăm, ci că îi Botezăm. Fiindcă botezul lor minţeşte numele său. Şi cu totul nu este botez, ci o singură goală stropire.”

[56] Scumpătatea adică, şi hotărârea Domnului întocmai vrea ca nici bărbatul să-şi despartă pe muierea sa, nici muierea pe bărbatul său. Că întocmai Domnul şi pentru bărbat, şi pentru muiere a zis: «Oricare ş-ar lăsa pe muirea sa, şi va lua pe altul, preacurveşte» [Marcu 10: 11]; fără să adauge afară de cuvânt de curvie, sau la bărbat numai, sau la muiere numai. Ci a lăsat aceasta să o înţelegem noi cu neosebire la amândoi. Iar obiceiul Bisericii, bărbatului adică îi dă stăpânire a se despărţi de muierea sa, aflându-o curvind, sau preacurvind; Iar muierea să nu se despartă de bărbatul său măcar de l-ar găsi curvind, sau preacurvind. Iar de s-ar despărţi pentru cuvântul curviei sau la precurviei, şi el nerăbdând s-ar însura cu a doua muiere, muierea cea dintâi ce s-a despărţit de el, are păcatul despărţirii acesteia, iar bărbatul este vrednic de iertare, pentru că s-a însurat a doua oară, şi muierea lui cea a doua nu se osândeşte de preacurvă. Acest obicei, ce a încăput în Biserică din Romaiceasca şi Politiceasca lege, nu-l primeşte Teologul Grigorie; că zice (în Cuvântul cel al zicerea Evangheliei, când a sfârşit Iisus cuvintele acestea) „Pe cei mai mulţi şi de obşte mireni oameni îi văd greşit înţelegând pentru întreaga înţelepciune. Şi legea ce o au despre aceasta pe muiere o pedepseşte, de va curvi, iar bărbatului îi dă voie să curvească? Şi muierea de va vicleni patul bărbatului, se judecă de preacurvă, iar bărbatul având muierea sa, de va curvi cu alte muieri, este nevinovat? Eu nu primesc legiuirea aceasta, nu laud obiceiul; Bărbaţi au fost cei ce au făcut legea aceasta, şi pentru aceasta numai împotriva femeilor au legiuit. Fiindcă însuşi ei legiuitorii ai poiticeştii legi acesteia, taţilor adică au legiuit a fi fiii supuşi, iar partea cea mai slabă, adică pe maică femeie neputincioasă fiind o au lăsat fără purtarea de grijă, ne legiuind a fi fiii şi acesteia supuşi. Iar Dumnezeunu a legiuit aşa; Ci zice, «cinsteşte pe tatăl tău şi pe maica ta, care este Poruncă întâia întru făgăduinţe, ca să-ţi fie ţie bine» [Matei 15: 4; Marcu 7: 10; A doua Lege, 5: 16 Ieşire; 10: 12 Eclisias] şi cel ce grăieşte rău asupra tatălui său sau asupra maicii sale, cu moarte să se omoare. Deopotrivă şi către tatăl şi către maică, şi ascultarea o a cinstit; Şi ocara o a pedepsit. Şi blagoslovenia tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul maicii dezrădăcinează temeliile. Vedeţi potrivire de legiuiri? Unul este făcătorul şi al bărbatului şi al muierii. Un pământ sunt amândoi. O Lege amândoura, o înviere. Întocmai şi din bărbat şi din femeie ne-am născut. Şi cu o datorie sunt datori fii către amândoi născătorii. Cum dar tu legiuitor bărbat ceri întreagă înţelepciune de la femeie, şi tu nu o păzeşti? Cum ceri ceea ce nu dai? Cum având trup asemenea cu al femeii, nu legiuieşti asemenea? Iar de socoteşti relele cele din vremea călcării de Poruncă, a Păcătuit Eva? Dar a păcătuit şi Adam; Pe amândoi i-a amăgit şarpele, şi nici femeia s-a aflat mai neputincioasă întru a se amăgi, nici bărbatul mai tare spre a nu se amăgi. Iar de socoteşti bunătăţile cele din a doua facere, să ştii că Hristos pe amândoi i-a mântuit cu Pătimirile sale, s-a făcut trup pentru bărbat? Dar şi pentru femeie. A murit pentru bărbat, dar şi femeia cu Moartea lui se mântuieşte. Poate socoteşti că a cinstit pe bărbat pentru că s-a născut din sămânţa lui David? Ci şi din Fecioară Născându-se a cinstit pe femeie. Vor fi zice, amândoi un trup, şi trupul cel unul dar trebuie să aibă asemănare. Iar Pavel şi bărbatului îi legiuieşte întreaga înţelepciune; Cu care chip? «Taina aceasta, zice, mare este, iar eu zic de Hristos, şi de Biserică.» [Efeseni 5: 32] Bine este femeia a se ruşina de Hristos, prin ruşinarea care arată către bărbatul său; Bine este şi bărbatul a nu necinsti Biserica lui Hristos, prin necinstea ce face muierii sale, curvind cu alta. Asemenea însă şi Hrisostom însăşi aceasta o mărturiseşte întru a cincia Voroavă a cei 1 către Tesaloniceni: Rogu-mă, zice, să ne păzim de păcatul acesta. Pentru că precum noi bărbaţi pedepsim pe muierile noastre, când îşi vând cinstea lor la alţii; Aşa şi pe noi ne pedepsesc, de nu legile Romanilor, ci Dumnezeu, când vindem cinstea muierilor noastre, curvind cu altele. Fiindcă şi aceasta, adică păcatul bărbaţilor cu alta, preacurvie este. Că preacurvie este nu numai a preacurvi cu altul muierea cea măritată, ci şi bărbatul cel însurat preacurvind cu alta. Ia aminte cu deamăruntul la aceasta ce-ţi zic: Nu este precurvie aceasta numai a păcătui bărbaţii cei însuraţi cu străină muiere măritată, ci şi aceasta a păcătui muiere nemăritată, şi aceasta întocmai este precurvie. Pentru că, deşi muierea aceea cu care ar păcătui nu este legată cu bărbat, dar cel ce păcătuieşte este legat cu muiere. Şi pentru aceasta ai călcat legea, şi ai nedreptăţit pe însuşi trupul tău. Că pentru ce tu pedepseşti pe muierea ta, măcar şi cu bărbat slobod de ar curvi? Negreşit pentru că este preacurvie, măcar şi cel ce a curvit cu dânsa, nu are muiere, ci pentru că muierea ta este legată cu bărbat (cu tine adică). Deci şi tu, fiindcă eşti legat cu muierea când vei curvi cu muiere slobodă, asemenea preacurvie este şi curvia ta aceasta. Cel ce va lăsa, zice Domnul, pe muierea sa, fără cuvânt de curvie o face pe ea să preacurvească. Şi cel ce ia pe cea lăsată, preacurveşte. Şi de este aceasta aşa, au nu preacurveşte cu mult mai vârtos cel ce având muierea sa, păcătuieşte cu muiere slobodă? Cu adevărat fiecăruia este arătat. Şi nu numai Grigorie, şi Hrisostom, ci şi însuşi Vasilie nu suferă a urma obiceiul acesta, care surpă Porunca cea predanisită de Dumnezeu, atât întru alte părţi, cât şi întru a douăsprezecea hotărâre a Iticalelor sale; Zice însă şi în canonul său 35 că, când va lăsa muierea pe bărbatul său, se cuvine să cercetăm pentru ce pricină l-a lăsat, şi de se va vedea că muierea fără cuvânt şi fără pricină l-a lăsat, bărbatul să fie vrednic de iertare, iar muierea de canon de certare, ca una ce s-a făcut pricină răului. Iar pricină bine cuvântată de despărţire între bărbat şi între muiere alta vreuna nu este, decât curvia, sau preacurvia bărbatului şi a muierii. Ci şi Nearaoa 117 a lui Iustinian ce este în Cartea 28 a Vasilicalelor titlul 7 rânduieşte, că de are bărbatul altă muiere, ori în cetatea ce se află, ori în casa sa, şi păcătuieşte cu dânsa, iar muierea lui cea legiuită i-ar zice depărteză de aceia, şi el nu voieşte a se depărta, se dă voie a se dezlega nunta pentru râvnirea muierii lui celei legiuite. Din care râvnirea aceasta, unele femei mănâncă otravă şi se omoară, altele îşi pierd minţile, altele se aruncă în prăpastie, altele alte preanecuvioase fac. Precum pilde ca acestea urmează în toate zilele mai în fiecare cetate şi ostrov şi sat. Pentru că, precum mânia bărbatului este plină de râvnă pentru muierea lui care a preacurvit, precum zice Solomon [Pilde 6: 34] şi nu va cruţa în ziua judecăţii. Nu va schimba vrajba cu nici o plată de izbăvire, nici se va dezlega mânia lui pentru multe daruri. Cu asemenea chip (ca să nu zic şi mai mult) plină de râvnă este şi mânia, adică inima muierii întru bărbatul său care curveşte. Însă însemnează că, măcar deşi Domnul a iertat a se despărţi bărbaţii de muierile lor pentru cuvântul curviei, adică al precurviei; Arhiereii însă nu se cuvine a le da voie de a se şi însoţi ei cu alte feţe. Ci să-i lase aşa osebiţi îi îndelungată vreme, până ce partea cea vinovată se va căi, şi va cădea smerindu-se către partea nevinovată, şi va făgădui de aici înainte să-i păzească cinstea, şi aşa iarăşi să se unească. Pentru că şi Domnul n-a iertat a se despărţi aşa prost pentru singură preacurvia; ci chiar şi după întâiul cuvânt pentru râvna, care urmează din o preacurvie ca aceasta, şi pentru uciderea ce poate urma din râvna aceasta. Iar după al doilea cuvânt, şi pentru amestecarea şi stricarea neamurilor care urmează din această preacurvie, precum zice Teologul Grigorie. Drept aceea după zisa lui Zonara în tâlcuirea Canonului 9 şi 11 ale marelui Vasilie, nu este silit bărbatul, dacă nu voieşte, spre a o avea pe preacurvă muierea sa, ci de va voi, fără a greşi o are pe ea, şi împreună locuieşte cu ea. Şi ce zic fără a greşi! Lăudat şi preaînţelept este bărbatul acela, care înşi va primi iarăşi pe muierea sa, şi după ce a curvit (însă cu făgăduinţă a nu mai greşi) pentru două pricini. Mai întâi pentru dragostea şi milostivirea ce arată către trupul său, zic adică către muierea sa. Urmând însuşi Stăpânului a toate Dumnezeu, care şi preacurvă fiind mai-nainte firea omenească, şi curvind cu idolii, a primit a o face mireasă a sa, prin întrupeasca iconomie, şi a o mântui prin pocăinţă şi prin unirea cea cu sine. Şi precum însuşire este a unui bărbat înţelept ca rănindu-se vreun mădular, să nu-l taie de la sine, ci să se silească a-l vindeca; Aşa de înţelept bărbat însuşire este, ca greşind mădularul său, adică muierea, să nu o despartă, ci mai vârtos să se silească a o îndrepta prin pocăinţă şi întoarcere. Şi al doilea, pentru că necurăţia cea de acest fel urmată între bărbat şi între muiere, după depărtarea lui Dumnezeu, şi din pricina păcatelor celor mai dinainte a urmat. (Şi cercetează-şi fiecare fiinţa sa, şi va găsi cuvântul nostru adevărat.) Drept aceea amândouă părţile se cuvine a suferi unul pe altul, şi nu a se despărţi. Că dacă Apostolul zice bărbatul credincios se cuvine a locui împreună cu necredincioasa femeie, şi altminteri, femeia credincioasă, cu bărbatul necredincios, pentru nădejdea mântuirii amândoura, «Că ce ştii, bărbate, de vei mântui pe femeie, şi ce ştii femeie, de-ţi vei mântui bărbatul?» [1 Corinteni 7, 16]. Cu cât mai vârtos se cuvine împreună a locui, şi a nu se despărţi unul de altul, măcar şi curvie de ar urma, de vreme ce nu-i desparte nici păgânătatea cea rea decât toate păcatele? Şi acestea ce am zis pentru bărbat, se înţeleg asemenea şi pentru femeie. Iar de zice Parimiastul «Bărbatul ce-şi ţine pe muiere preacurvă este fără de minte şi necredincios»[Pilde 18, 23]; Zicerea aceasta este a asprimii şi a nemilostivirii legii celei vechi, şi nu a blândeţii şi a bunătăţii Legii celei bune a Evangheliei. Iar mai vârtos şi însuşi Scriptura cea veche, cu gura Proorocului Maleahi zice «Pe femeia tinereţii tale să nu o lepezi, ci dacă urându-o o vei depărta, păgânătatea va acoperi gândurile tale, zice Domnul a tot Ţiitorul» [Maleahi 2: 15, 16]. Iar dacă până în sfârşit, nu este chip, nici vreo meşteşugire, a se uni de aici înainte bărbatul şi femeia, partea cea nevinovată de mare nevoie poate a doua oară a se căsători, dar nu cândva şi partea aceea ce a curvit, şi s-a făcut pricinuitoare acestei despărţiri. Că în loc de cântările şi lumeştile nunţi a doua, se cade mai mult a se tângui şi a plânge pentru păcatul său, şi în întunericul întristării, şi a văduvei celei vii a se afla, că pe care Dumnezeu i-a împreunat ea i-a despărţit. Ce zic? Şi pagubă din averile sale se cade să sufere partea aceea, care s-a făcut pricină despărţirii, precum legile împărăteşti poruncesc, după Hrisostom (cuvânt la zicere, femeia s-a legat cu lege şi celelalte). Iar a nu se căsători a doua oară partea ce a preacurvit dintre amândouă, se încheie din Nearaua 48 a lui Leon. Că porunceşte aceasta, că bărbatul muierii celei ce a precurvit, să ia zestre ei, iar pe preacurva să se bage în mănăstire, şi să fie silită şi nevrând a se călugări. Iar câte lucruri are mai multe decât zestrea sa, să le împartă copii săi şi mănăstirea sa. Sau de nu va fi având copii, să le ia născătorii şi rudele sale. Iar Neara 117 a lui Iustinian porunceşte că dacă bărbatul muierii celei ce pentru preacurvie se păzeşte în mănăstire, va muri în vremea a doi ani, mai-nainte de a o lua iar, ea să se călugărească (şi să nu se căsătorească a doua oară adică). Iar cum că este iertat a-şi lua bărbatul iarăşi pe muierea sa ce a preacurvit, sunt martori, despre o parte Armenpolul (Cartea a 6-ea titlul 2) iar despre altă parte Sfinţitul Fotie (Cap 2 titlul 1) zicând: Nearaoa 134 a lui Iustinian (pusă în cartea 28 a Vasilicalelor, după Valsamon) rânduieşte, că, poate bărbatul a lua iarăşi pe muierea sa ce a precurvit în vremea a doi ani, după ce a preacurvit, şi s-a osândit a se băga în mănăstire pentru preacurvie, şi a locui împreună cu ea are toată stăpânirea şi voia, fără a se teme cât de puţin de vreo primejdie pentru aceasta, şi fără a se vătăma nunta de făcutul păcat de despărţire. Aceasta şi marele Vasilie sfătuind îndeamnă să se milostivească bărbatul dacă se va pocăi şi se va îndrepta muierea sa, şi să o ia iarăşi, ca pe un mădular al său. Dar şi Canonul 93 al Soborului 6 iartă, de va voi Ostaşul să-şi ia iarăşi pe femeia sa, măcar de ar fi luat-o altul, pentru îndelungata lui înstrăinare. Asemenea şi Canonul 8 al celui din Neocezareea se vede că iartă pe Preotul, de va voi, a vieţui împreună cu muierea sa ce ar fi păcătuit, însă să se caterisească. Însemnează însă, că nu poate fieştecine a porni pâră pentru preacurvie, ci numai cinci feţe rânduite, şi acestea să fie prea de aproape ale muierii. Adică tată, frate, unchi de pe tată, şi unchi de pe maică; Iar mai cu deosebire şi mai mult decât toţi bărbatul ei. Însă până nu se dezleagă nunta, altcineva nu se iartă a porni acest fel de pâră, decât singur bărbatul muierii, prin cinci martori, mărturisind ei în frica lui Dumnezeu, că, o a văzut făţiş preacurvind. Şi se porneşte pâra cea pentru preacurvie în curgere de cinci ani, şi nu în mai mulţi. Armenopul Cartea 1 Titlul 3. Pe lângă toate acesta însă se cuvine a se şti de toţi, că legile politiceşti şi împărăteşti niciodată iartă bărbaţilor a-şi omorî muierile, chiar de le-ar şi prinde preacurvind. Pentru aceasta prea rău fac cei ce omoară, sau pe femeile lor, sau pe surori, şi pe fete şi pe rudenii, pentru că au curvit sau au preacurvit. Deci fiindcă din toate acestea ce am zis se înţelege că, nu se cuvine a se despărţi bărbatul de femeie, sau femeia de bărbat, pentru aceasta este de nevoie a suferi o parte pe alta, după Teologul Grigorie. Şi atât femeia se cade a suferi pe bărbat, măcar de o ocăreşte, măcar de o bate, măcar de cheltuieşte zestrea ei, sau altceva de-i face, cât şi bărbatul pe femeie, măcar deşi se îndrăceşte, după Canonul 4 al lui Timotei, măcar alte metehne de ar pătimi, şi neputinţă de ar avea, după Hrisostom (în cuvântul la zicerea: muierea s-a legat cu lege şi celelalte) măcar deşi legile împărăteşti şi cele dinafară, pentru multe pricini iartă a se despărţi bărbatul de muiere şi muierea de bărbat, dar Hrisostom (în acelaşi) împotrivindu-se lor, zice, că nu are a ne judeca Dumnezeu după legile acestea, ci după legile cele ce însuşi le-a legiuit despre nuntă. „O singură pricină binecuvântată despărţire este cea rânduită de legi, după împăraţii Leon şi Constantin, când o parte când o parte vrăjmăşuieşte viaţa celeilalte. (Titlul 13 din alegerea legilor) se despart încă după dreptul cuvânt, când o faţă este drept slăvitoare, iar cealaltă ereticească, după Canonul 72 al Soborului 6. Când sunt rudenii din sânge, sau din cuscrie, după cel 54 al aceluiaşi; sau din botez după cel 53 al aceluiaşi. Şi când stăpânul lor (adică de sunt robi) n-ar voi a se învoi la nunta lor, după cel 40, 41 şi 42 ale marelui Vasilie. Iar forma cărţii de despărţire vezi-o la sfârşitul cărţii.

[57] Dogmă căreia nu i se poate zice împotrivă a dreptslăvitoarei noastre credinţe este, că moartea lui Iisus Hristos a stătut un mijloc de nevoie pentru mântuirea a tot neamului omenesc, şi pentru împăcarea omului cu Dumnezeu. Pentru că fără de aceasta cu neputinţă era a se împăca omul cu Dumnezeu, ci ar fi fost de nevoie să rămână în veacuri vrăjmaş al lui ne împăcat. Şi aceasta înseamnându-o Pavel zicea: «Vrăjmaşi fiind noi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului său» [Romani 5: 10]. Drept aceea şi pentru a se lucra totdeauna pomenirea negrăitei acesteia faceri de bine a lui Dumnezeu către om, şi pentru a se lucra de aici înainte totdeauna mântuirea oamenilor prin moartea acestuia, atât însuşi cel ce cu Trupul a suferit moartea aceasta, şi Începătorul mântuirii noastre Domnul, cât şi Dumnezeieştii săi Ucenici, şi toţi purtătorii de Dumnezeu Părinţi au rânduit, ca de nevoie şi neapărat la toată Taina să se facă închipuirea morţii lui, şi la toată sfinţita lucrare şi sfinţenia Bisericii noastre; Dar după mai deosebitul tip, închipuirea stăpâneştii morţi, la Taina Botezului se lucrează, prin cele trei afundări ce întru dânsa se săvârşesc. Am zis după deosebitul tip, fiindcă la toate celelalte, dinafară de om se face închipuirea stăpâneştii morţi; Iar la sfântul Botez, însuşi omul întru sineşi lucrează pe moartea Domnului. Adică însuşi cel ce se Botează cu închipuire moare, şi împreună se îngroapă cu Iisus în apa Botezului. Şi martor la aceasta este însuşi Apostolul Pavel zicând: «Câţi în Hristos ne-am Botezat, întru moartea lui ne-am Botezat, aşadar împreună ne-am îngropat cu dânsul prin Botez întru moarte.» [Romani 6: 4] Deci pentru ca să se facă întru noi asemănarea morţii lui Hristos; Şi a îngropării sale celei de trei zile, de nevoie se cuvine să se facă cele trei afundări. Iar alminteri este cu neputinţă. Şi ascultă cât este conglăsuită cu Dumnezeiasca Scriptură, şi cu Canoanele Apostolilor, şi predanisirea Părinţilor cea despre nevoia cea neapărată a afundărilor, că acolo şi Sfântul Dionisie Areopagitul învăţătorul tainelor Contemporanul (cel de o vreme) cu sfinţii Apostoli cu obişnuita sa preaslăvită grăire acestea le Teologhiseşte. Deci are cel ce cu sfinţenie se Botează, pe Simboliceasca învăţătură ce Tainic îl povăţuieşte, ca cu cele trei afundări în apă, pe Domneasca începătoare moarte a îngropării celei de trei zile şi de trei nopţi a lui Hristos Dătătoruluide viaţă să o urmeze; Şi iarăşi, osebit într-acea de tot acoperire ce prin apă s-a luat spre închipuirea morţii; Şi a îngropării celui pururea vecuitor; Şi aiurea, de trei ori pe (Catehumeni) adică, Ierarhul îl botează împreună cu cele trei afundări şi scoateri, glăsuind asupra celui ce se botează pe întreitul Ipostas al Dumnezeieştii fericiri. A sfântului Chiril Ierusalimleanului, în cuvintele cele Catehisitoare. A sfântului Atanasie celui mul pătimitor la tâlcuirea Apostoleştii ziceri; Împreună sădiţii ne-am făcut cu asemănarea morţii lui (Hristos adică). A sfântului Grigorie Nissis în cel Catehiticesc. A lui Hrisostom (în voroava 24 la Ioan) unde zice: „Care este cuvântul Botezului? Dumnezeieştii închipuiri se săvârşesc întru el, mormânt, şi omorâre, şi înviere, şi viaţă. Şi toate acestea împreună se fac. Căci, ca într-un mormânt aflându-se capetele noastre în apă, omul cel vechi se îngroapă, şi afundându-se jos se ascunde tot de odată. Apoi iarăşi ieşind noi, cel nou se ridică iarăşi.” Şi iarăşi (în voroava 40 la cea 1 către Corinteni) şi a ne boteza şi a ne afunda, apoi iarăşi a ieşi din apă. Este închipuirea pogorârii lui în iad, şi ieşirii de acolo. Pentru aceasta şi mormânt pe botez îl numeşte Pavel, zicând: «Împreună ne-am îngropat cu el prin Botez» Şi iarăşi ceea ce este mitra la prunc, aceea este Credinciosului apa. Că în apă se plăsmuieşte şi se închipuieşte. Şi Ioan Damaschin, prin cele trei afundări, botezul însemnează pe cele trei zile ale îngropării Domnului.” Dar ce aduc spre mărturie pe Părinţii noştri cei vechi către întărirea neapărării afundărilor celor întru botez? Citească cela ce voieşte pe înţeleptul bărbat Corderie Teologul Latinilor, şi-l va vedea pe el în cuvântul lui cel despre Botez, cum surpă pe socoteala cea rea a lui Toma Achinatul, care slăveşte că ar fi lucru adiafor, de a se face botezul ori în trei afundări, ori nu; Şi cum hotărăşte a se păzi cu neschimbare cele trei afundări în trei ieşiri, după rânduiala botezului al răsăriteneştii noastre Biserici. Dar şi însuşi numele Colimvitrilor (adică scăldătorilor) întru care se botezau, şi se scăldau cei ce se botezau, singur prin sineşi poate a dovedi nevoia afundărilor, fără de multe alte dovezi. Se află scrisă şi în Lexiconul Franţiscului Pivatu, că sfântul Oton prin trei afundări Boteza, temându-se, însă, zice ca nu cumva Latinii stricând Apostoleştile legiuiri cele rânduite asupra Botezului, să-şi pricinuiască loruşi ocară au poruncit să-şi facă Colimvitre din marmură, şi să-şi statornicească în lăuntru în Biserici, mai-nainte fiind decât faţa pământului ca un cot, pentru ca să poată într-însele cu lesnire afunda pruncii botezându-se. Drept aceea şi în Biserica sfântului Marcu din Veneţia şi până astăzi se află o Colimvitră ca aceasta spre ruşinarea Papistilor. Încă şi Papa Pelaghie întru un glas cu acesta hotărăşte: Că, neapărat trebuie ca cele trei afundări la sfântul Botez. Deci din toate aceste zise ce încheiere urmează? Aceasta adică. De vreme ce cele trei afundări şi ieşirile sunt de nevoie întru Botez, pentru a se închipui prin ele Moartea cea de trei zile şi de trei nopţi şi Îngroparea, şi Învierea Mântuitorului, cu care se dă de la Dumnezeu oamenilor mântuirea, şi lăsarea păcatelor, şi împăcarea cu Dumnezeu; Apoi dar stropirea apusenilor lipsită fiind de afundări şi de scoateri, prin urmare este lipsită şi de închipuirea morţii celei de trei zile şi de trei nopţi şi a Îngropării, şi a Învierii Domnului. Iar dacă de acestea, arătat este şi mărturisit, că este lipsită şi de tot Darul, şi sfinţenia, şi lăsarea păcatelor. Iar de se împotrivesc Latinii zicând, că stropirea lor prin cele trei chemări ale Sfintei Treimi este dătătoare de sfinţenie şi de Dar, învaţă-se, că Botezul nu se săvârşeşte prin singure chemările cele ale Sfintei Treimi, ci are trebuinţă neapărat de închipuirea Morţii, şi a Îngropării, şi a Învierii Domnului. Că nici singură Credinţa cea în Treime mântuieşte pe cel ce se Botează, ci împreună cu dânsa de nevoie este şi credinţa cea întru Moartea lui Hristos, şi aşa prin amândouă întru aceasta în mântuire şi în fericire. Că zice marele Vasilie: În trei afundări, şi în trei chemări, Taina Botezului se săvârşeşte, ca şi chipul Morţii (lui) să se închipuiască şi cu predanisirea cunoştinţei de Dumnezeu să ne luminăm la suflet cei ce ne Botezăm. Însemnează însă, că, precum zicem că botezul apusenilor este ereticesc şi neprimit, pentru cele ce s-au zis, aşa se cade şi noi dreptslăvitorii să luăm aminte bine la al nostru a nu se face în ligheanuri şi în covăţele întru care abia se afundă parte din picioarele copiilor ce se botează. Pentru aceasta, de vreme ce mustrăm pe apuseni că au stricat Apostolescul Botez, apoi se cade şi noi Dreptslăvitorii să luăm aminte bine la al nostru, a nu se face în ligheanuri şi în scafe, în care abia să se afunde o părticică din picioarele pruncilor ce se botează; Las a zice, că de multe ori sunt crăpate şi scafele acelea, ori se răstoarnă şi se varsă sfânta apă. Pentru aceasta se cuvine, de vreme ce mustrăm pe Latini să păzim pe al nostru Botez neprimejduit şi neprihănit. Şi după aceasta precum şi pentru toate celelalte purtare de grijă şi datorie stă asupra Păstorilor sufletelor (adică a Arhiereilor, şi a Iereilor) noi însă, facem lucrul Pândarului, şi strigăm dând ştire. Iar ei iee (să ia) aminte de datoriile loruşi, ca unii ce au a da şi cuvânt.

[58] Atât din Canonul acest Apostolesc, cât şi din cel 14 al Soborului din Anghira, urmează cu înţelegere dreaptă şi prea adevărată, că oarecare, şi Episcopi, şi Presbiteri, şi Diaconi, care nefiind monahi, şi în vremea de atunci şi acum, din voia lor nu mâncau carne, nici mănâncă. Nu pentru îngreţoşare sau pentru altă oarecare ereticească rea socoteală. Nicidecum (că această însuşire este a Elinilor, care slăveau că dobitoacele cele necuvântătoare au suflet cuvântător, pentru aceasta nici îndrăzneau a le junghia precum zice Plutarh. Şi a Marchianiştilor, şi de Obşte a Maniheilor, după Epifanie. Şi Engratiştilor, după Vasilie. Şi a Bogomililor după Valsamon), ci pentru înfrânare precum zice Canonul acesta, şi pentru nevoinţa trupului. Am zis că Episcopii şi Presbiterii şi Diaconii cei ce nu erau monahi, că aveau voie a se înfrâna despre carne sau a o mânca. Iar după ce s-au obişnuit în Biserica lui Hristos, acest preafolositor obicei, a nu se face Episcopi mai-nainte de a se face monahi (care se adeverează din cuvintele ce au zis Mitropolitul Cheasariei, şi cel al Halchidonului către ţiitorul locului a lui Papa Ioan, în Soborul ce s-a făcut în vremea Patriarhului Fotie, zicând aşa: „Şi la Răsărit dacă cineva nu se face monah: Episcop, sau Patriarh nu se face. Şi iarăşi în vremea Arhieriei acestuia (lui Fotie adică) mulţi monahi s-au ales şi Clerici, şi Simeon al Tesalonicului (Cap 266) zice, că Biserica pe cei mai mulţi din cei ce urmează a se face Episcopi mai întâi făcându-i monahi aşa îi aşează Episcopi, vezi şi subînsemnarea Apostolescului Canon 80. După ce obiceiul acesta, zic, a stăpânit, nici aceştia se cuvine a mânca carne (zice pururea pomenitul Dositei al Ierusalimului în Dodecavivlion foaia 779 adică, Patriarhul către Patriarhi, şi Arhiereul către Arhiereim, nu eu) şi câţi dezleagă afară de cuviinţă fac, fiindcă pricinuiesc mare sminteală creştinilor celor proşti şi tuturor încă. Pentru aceasta şi Chedrino prihănea pe Episcopul lui Constantin Copronim, adică pe Patriarhul lui, că din monah s-a făcut încununat adică Cleric şi mânca carne.” Iar dacă Arhiereii după Arhiereul şi Patriarhul acesta Dositei, nu se cuvine a mânca carne, cu cât mai vârtos moanhii? Care pentru trei pricini mai ales se cuvine a se părăsi de mâncarea cărnii: Întâi pentru că scoposul şi sfârşitul monahiceştii făgăduinţe este întreaga înţelepciune, fecioria şi înfrânarea şi smerirea trupului. Iar mâncarea cărnii prea îngrăşătoare fiind mai mult decât toate mâncările, după urmare se împotriveşte întregii înţelepciuni şi fecioriei, adică se împotriveşte scoposului şi sfârşitului acesteia, fiindcă zădărăşte pe trup, şi ridică război de necuviincioase pofte împotriva sufletului. Şi dacă monahii după marele Vasilie se cuvine a întrebuinţa nu dieta cea grasă, ci pe cea puţin hrănitoare, şi dacă nici mâncările cele mai dulci nu se cuvine a le mânca, fiindcă acestea arată iubire de îndulcire, după acestaşi sfânt (vezi mai pe larg la Canon 71 al acestuiaşi), Cum dar ar fi cu cuviinţă să mănânce carne, care este mai îngrăşătoare decât toate mâncările, şi mai hrănitoare, şi mai îndulcitoare? Al doilea nu se cuvine monahii a mânca carne, pentru că calcă acest prea vechi obicei al monahilor, zic pe depărtarea de mâncarea cărnii. Iar cum că obiceiul cel ca acesta este prea vechi şi folositor, şi mai-nainte de anii împărătesei Teofanei, arătat este şi din mărturia ce am zis mai sus: Că Copronim a fost cu 150 ani mai-nainte de Teofana, povesteşte încă şi Dumnezeiescul Hrisostom (în întâiul cuvânt către Teodor cel căzut) cu un monah în pustietăţi aflându-se, ruga pe cel ce şede împreună cu el să meargă să-i aducă carne ca să mănânce; Iar de nu ar merge (pentru necuviincioasa şi oprita cererea lui adică) îl îngrozea că se va pogorî singur în târg. Şi aiurea acestaşi, povestind obiceiurile Mănăstirilor de atunci zice: Acolo toate sunt curate de jumări (adică de putoarea fripturii de carne) şi de sângiuri (Tomul 4, Voroava 14 la 1 către Timotei foaia 307), Istoriseşte şi Nichifor Grigoras în Romana Istorie că, femeia lui Ioan Glicheul s-a făcut Monahie; şi cere ca şi bărbatul ei să se facă Monah; iar împăratul foarte iubindu-l îl oprea; mai ales că pătimind de revmaticali la încheieturile trupului după vremi, era de nevoie a mânca carne după sfatul doftorilor, iar de s-ar fi făcut Monah, aceasta nu i-ar fi mai fost legiuită şi lăudată fapta. Încă şi Dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului, arătat zice că mâncarea cărnii este oprită de al Monahi. (Cuvântul 1 din cele mai de pe urmă pentru cei ce sfinţenie se liniştesc). Iar împărtul Nichifor Votaniat făcându-se Monah, după ce a pierdut împărăţia, întrebat fiind de oarecine, de suferă cu mărime de suflet monahiceasca viaţă? A răspuns aşa: „Singură depărtarea de mâncarea cărnii mă amărăşte, iar pentru celelalte puţină grijă am (Meletie al Atenei în Bisericeasca Istorie Tom al 2 foaia 414), viaţa încă a lui Ioan al scării zicând că sfântul mânca toate care fără prihană se potriveau epanghelmei, aceasta adevereşte. Vezi şi la Everghetinos: foaia 425. Dar ce aduc mărturii de la oameni? Când însuşi Doamna Născătoare de Dumnezeu a mărturisit, cât de veche şi folositoare de suflet este depărtarea de mâncarea cărnii, poruncind prin facerea de minuni către preasfântul acela Dositei, încă copil fiind, pe lângă altele, şi să nu mănânce carne, precum aceasta o povesteşte înţeleptul avă Dorotei, însă pecete acestor zise fie Canonul, 34 al sfântului Nichifor mărturisitorului. Ce zice arătat acestea „Dacă vreun Monah va lepăda sfântul chip va mânca carne, şi va lua muiere, unul ca acela de nu se va pocăi, trebuie să se anatematisească, ori cu sila îmbrăcându-se în chipul monahicesc să se închidă înlăuntru în monastire. Scrie încă şi Teofilact al Bulgariei împotriva monahilor Latini, prihănindu-i că mânca zama cărnii, şi după urmare leapădă mâncarea cărnii de la Monahi ca una ce se face nu după cuviinţă. Zice încă şi sfântul Meletie mărturisitorul în Alfavitarul său, că toţi adică şi mirenii şi Monahii sunt datori a păzi Poruncile lui Dumnezeu; Iar Monahii mai cu osebire trebuie a avea feciorie, fugirea de lume, şi lepădare de mâncarea cărnii, zicând aşa: „Toţi suntem datori a păzi Poruncile Ziditorului. Singură aceasta mai cu osebire se adaugă Monahilor; Acestaşi pot numai să o producă Stăpânului; Fecioria adică, fugirea de lucrurile lumeşti, depărtare de mâncarea cărnii, şi strâmtorarea şi necazul. Iar al treilea şi mai pe urmă nu se cade Monahii a mânca carne de nu atât pentru împiedicare către pravăţul şi sfârşitul monahiceştii vieţi, deşi nu că este împotriva predanisirii celei vechi a Bisericii şi a Părinţilor, ci măcar pentru sminteala ce pricinuieşte în inimile celor mulţi. Monahii mănâncă carne. Aceasta este o propunere care din singur auzul se face împiedicare multora. Căci atât Apostolul Pavel despre o parte zice, nu voi mânca carne în veac ca să nu smintesc pe fratele meu; şi iarăşi: Bine este a nu mânca carene şi a nu bea vin, nici a face aceea întru care fratele tău se poticneşte, sau se sminteşte, sau slăveşte. Când şi Avva Pimen despre alta: Aflându-se oarecând la o masă ce avea bucate de carne n-a venit să mănânce, zicând, că aceasta o face spre a nu pricinui sminteală creştinilor celor de acolo. Iar de pun înainte Monahii noştri cei ce mănâncă carne, pentru a scăpa de mustrarea ştiinţei lor, că şi marele Vasilie zice (aşezământ 26) că s-au iertat de către părinţi a se pune în buruieni s-au în legume o bucăţică de slănină, şi că şi Pahomie hrănea porci în mănăstire, şi Simeon noul Teolog hrănea porumbi. Învaţă-se unii ca aceştia, că pricinuitoarele acestea cuvinte, asemenea le propun şi monahii Latinilor. Însă marele Vasilie, zicând că s-a iertat aceasta de către părinţii cei de pe lângă marea neagră nevoitori, a fost de nevoie pentru că în părţile acelea untdelemn nu se afla, şi pentru că urma boală între fraţi din mâncarea cea cu totul neunsă, al doilea şi pentru că atât de puţin se pune încât nici o îndulcire pricinuia, că nici cât de puţin se prăjea, după cuvântul sfântului. Că acea puţină parte într-atâta mulţime de apă, sau de s-ar fi întâmplat în legume de mâncare fiind aruncată nu este prihănire de desfătare, ci înfrânare de nevoitori cu adevărat. (pag 50 verso) Şi al patrulea că deşi o zice aceasta marele Vasilie. Cu aceasta nu iartă mâncarea cărnii ci încă din împotrivă cu totul leapădă dieta cea grasă, precum am zis, şi mâncările cele drese, şi mai dulci, iubire de dezmierdare le numeşte. Laudă însă pe mâncarea ceea ce are puţină hrană, şi mâncările cele mai proaste, şi mai lesne dobândite, precum este untdelemnul (sau uleiul) şi vinul, şi legumele şi cele de asemenea. Iar către zisa sântului Pahomie, şi a sfântului Simeon trebuie a zice, că acestea le hrănea mai întâi pentru străini, şi al doilea pentru monahii cei bolnavi; după Dositei. Precum şi băi aveau prin Mănăstiri pentru bolnavi. Ci şi acum de se bolnăveşte vreun monah în primejdii de moarte şi va lua poruncă de la doctor să mănânce carne, nu se osândeşte mâncând, că o întrebuinţează ca pe o doctorie, şi nu spre îndulcirea şi lăcomia pântecelui. Iar de va zice cineva că Soborul cel din Gangra în Canonul al 2-lea al său anatematiseşte pe cel ce osândeşte pe cel ce mănâncă carne; Se ştie că acestaşi Sobor se dezvinovăţeşte iarăşi prin Canonul 21 al său, că aceasta o au zis nu pentru cei ce nu mănâncă carne, nu pentru nevoinţă şi înfrânare, ci pentru mândrie, sau şi pentru îngreţoşare; şi adaugă zicând „Noi şi înfrânarea ceea ce se face cu cucernicie şi cu cinstire de Dumnezeu o primim. Iar fiindcă oarecare eretici numiţi engratevte (adică înfrânaţi) care se îngreţoşau de cărnuri şi nu la mâncau, ne pun înainte aceasta, că pentru ce nu mâncăm şi noi carnea tuturor dobitoacelor, răspunde marele Vasilie către dânşii zicând: Canon 86 că după socoteală, la noi toate cărnurile ca nişte buruieni şi ierburi se socotesc, precum a zis Dumnezeu; «Ca nişte buruieni sau ierburi v-am dat vouă pe toate» [Facere 9, 3]. Iar după desluşirea folosirii, precum nu mâncăm de obşte toate ierburile, ci numai cele nevătămătoare şi folositoare. Aşa nici toate cărnurile mâncăm, ci numai cele nevătămătoare şi trebnice, la sănătatea trupului. Pentru că buruiană este şi cucuta, şi mătrăguna. Carne este şi cea a vulturului, şi cea a câinelui, ci precum nu mănâncă vreun înţelept cucuta şi mătrăguna fiind otrăvitoare şi aducătoare de moarte; Aşa asemenea nu va mânca cineva carne de câine sau de vultur (sau de altele ca acestea) fiindcă sunt şi vătămătoare la sănătate şi netihnite la gust. Afară numai de s-ar afla o mare nevoie şi foamete. Că atunci, şi câine, şi vultur de ar mânca, nu păcătuieşte. Fiindcă acestea nu sunt oprite de Scriptura nouă. Că Apostolii, la Fapte (Cap 15, 29) au oprit numai a nu mânca cineva cele jertfite idolilor, şi sângele, şi sugrumat, iar în Canonul 63 asemenea a oprit a nu mânca cineva cele prinse de fiară, mortăciune şi sânge. Iar de ar sta cineva împotrivă zicând: Că câinele, şi vulturul în scriptura veche se numesc necurate. Răspundem: Că nu pentru că sunt greţoase şi urâcioase se numesc aşa, că nimic este spurcat şi necurat în firea sa. Ci se numesc aşa pentru trei pricini: Întâi şi mai de temei pricină este, precum mai sus a tâlcuit marele Vasilie, că toate cele necurate sunt vătămătoare sănătăţii trupului, încă şi doctorii înşişi aceasta o adeverează. A doua, pentru că aşa se socotesc de cei mai mulţi oameni, după Procopie. Şi a treia, pentru a nu se închina lor iudeii ca unor dumnezei, după Teodorit. Drept aceea iubind Dumnezeu sănătatea trupului nostru, şi vrând a ne face să nu le mâncăm, le-au numit necurate, ca şi de la însuşi numele să le urâm şi să ne ferim de ele.

[59] Din Canonul acesta se înţelege, că nu se caterisesc Episcopii, şi Presbiterii, şi Diaconii, care nu din îngreţoşare, ci pentru adevărata nevoinţă şi înfrânare, sau cu totul nu mănâncă carne, nici bea vin, sau la o vreme şi pe zile hotărâte, de n-ar voi să mănânce, şi să bea, şi în zile de sărbători. Dar încă şi ceilalţi, care de unele ca acestea (sau şi de alte oarecare mâncări) se feresc, ori monahi, ori lumeni, pentru nevoinţă şi înfrânare nu se osândesc de Canonul acesta ca nişte călcători, după socoteala împreună amânduror tâlcuitorilor Dumnezeieştilor Canoane, a lui Zonara zic, şi a lui Valsamon, de s-ar feri de acestea, şi în zile de sărbători. Căci, nici se îngreţoşează de dânsele, precum zice Canonul, nici în celelalte zile mâncându-le, în singure sărbătorile se depărtează de ele. Ci întocmai şi întru acelea, şi întru acestea se feresc pentru singură înfrânare. Însă pentru ca să fie ferirea şi postul unora ca acestora nesmintitor cu totul la cei mulţi, mai bine este unii ca aceştia şi în zilele sărbătorilor, deosebi şi singuri să-şi mănânce pâinea lor. Încă se înţelege după urmarea aceasta şi înainte.

[60] Fiind însă că şi Fotie în titlul 9 Cap 36 zice, că Cartea 9 a condicei titlul 7 aşezământului 1 rânduieşte că cel ce ocăreşte pe împăratul nu se pedepseşte, nici pătimeşte ceva rău. Pentru, ori din deşertăciunea lui l-a ocărât, şi se cuvine a se trece cu vederea ca unui deşert ce din necunoştinţă face, şi se cade a se milui; Sau că i s-a făcut nedreptate şi trebuie a se ierta. Aşa şi cel ce ocăreşte pe Arhiereul, după asemănare nu se cade a se pedepsi, ori ca un deşert, ori ca un fără de minte şi bârfitor, ori ca unul ce s-ar fi nedreptăţit. De vreme ce dacă împăratul fiind persoană dinafară, se opreşte de lege a pedepsi pe unii ca aceştia ce l-ar ocărî, cu cât mai vârtos Arhiereul fiind persoană dinlăuntru şi Duhovnicească, şi următor chiar al prea Blândului şi nepomenitorului de rău Hristos? Afară numai dacă cel ce l-a ocărât este statornic cu mintea, şi obraznic şi semeţ, însuşi aceasta trebuie a se înţelege, şi pentru cei ce ocăresc pe Presbiter, şi pe Diacon. Iar legile cele iubitoare de bună cinstire lui Dumnezeu ale împăraţilor poruncesc, că, oricare ar intra în Biserică când se săvârşesc Tainele, sau alte sfinte Slujbe, şi ar ocărî pe Episcopul, sau ar opri să nu se săvârşească acestea, să se certe cu pedeapsă de cap. Însuşi aceasta să se păzească şi când se fac Litanii, şi Rugi, şi se află acolo Episcopi şi Clerici, adică de cap, cel ce ar tulbura Litania şi Ruga. Din Canonul acesta încheie încă şi cel ce va ocărî pe trupescul său părinte, sau pe Duhovnicescul său bătrân, se cuvine a se certa. «Că cel ce grăieşte de rău, zice, pe tatăl său sau pe mama sa (oricare ar fi, ori Cleric, ori mirean, ori monah) cu moarte să se sfârşească» [Leviticon 20: 9; Matei 15: 4], însă moartea acestora este lipsirea Dumnezeieştii împărtăşiri, care la cei înţelepţi se socoteşte moarte adevărată după Canonul, 55 al marelui Vasilie.

[61] Pentru aceasta şi Dumnezeiescul Hrisostom zice: „Nu este multă osebire între Presbiteri şi între Episcopi. Că şi ei au primit învăţătoria şi purtarea de grijă a Bisericii…” Că cu singură hirotonia îi covârşesc, şi pentru singură aceasta se socotesc că întrec pe Presbiteri.” (Voroava 11 la cea 1 către Timotei la început.)

[62] Pentru aceasta şi deosebi Pavel în cea 1 către Timotei 3, 2 zice: Că Episcopul se cade a fi învăţător. Şi către Tit 1, 9 ca să se ţină de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să poată a îndemna pe ceilalţi la sănătoasa învăţătură, şi a mustra pe cei ce grăiesc împotriva ei. Atâta mare şi neapărată este datoria Arhiereilor, ce o au către norodul cel încredinţat lor. Drept aceea deşi altă nu îi îndeamnă spre a nu se lenevi, ci a fi treji, măcar îndeamnă-i numele de Episcop cel au, care însemnează pândar. Cei ce sunt la pândă, se cade a priveghia şi a vidé, nu a se lenevi, şi a dormita. Că pentru aceasta şi înlăuntru în Altar sfinţitul Sinod (adică scaunul cel împreună cu ale conslujitorilor săi), sau aşezat, ca Arhiereul suindu-se şi şezând într-însul mai sus decât ceilalţi să vadă de sus, ca din pătulul pândirii pe norodul cel supus lui, şi mai cu scumpătate să-l cerceteze pe el. Iar Presbiterii împreună stând şi împreună şezând cu el de aici se îndeamnă ca şi ei să cerceteze şi să îndrepteze pe norod, ca unii ce sunt daţi Arhiereului împreună ostenitori, precum zice Zonara. Însăşi această înţelegere o arată şi scunulul Arhiereului cel ce stă în Biserică (strana Arhierească) mai înalt decât celelalte şi pândă preaînaltă pentru aceasta numindu-se, şi sfinţita înălţime a scaunului, după Diaconul Ignatie (în viaţa Patriarhului Nichifor). Iar dacă Episcopul şi Presbiterii sunt neînvăţaţi şi nu au putere de a învăţa, trebuie cu unire să cheme de la alte locuri învăţători şi sfinţiţi propovăduitori, dând lor cele spre îndestularea vieţii şi cinstea cea cuviincioasă, să aşeze şcoli în Eparhiile lor, şi prin acelea să-şi împlinească datoria învăţăturii, ci ei sunt datori norodului. Iar într-alt chip, stăpânirea Canoanelor se cade totdeauna a avea tărie. Şi Nearaua pururea pomenitului împărat Alexie Comnino a rânduit fiecărui dascăl al marii Biserici porţie de hrană şi simbrie; şi să aibă cinste de asta îndată după împărăteştii boieri şi pe lângă Patriarhul, ca unii ce ţin locul aceluia. Încă şi Pavel a zis: «Cei ce se ostenesc în cuvânt şi întru învăţături de îndoită cinste să se învrednicească» [2 Timotei 5: 17]. Scriu şi Apostolii şi în aşezămintele lor (Cartea a 7-a cap 10) acestea „pe cel ce grăieşte ţie cuvântul lui Dumnezeu îl vei slăvi, aducându-ţi aminte de el ziua şi noaptea. Şi îl vei cinsti nu ca pe pricinuitorul naşterii, ci ca pe cel ce s-a făcut ţie pricinuitor de a fi bine. Că unde este învăţătură despre Dumnezeu, acolo Dumnezeu de faţă este”.

[63] Care pe lângă cele zise sunt acestea: Apocalipsis a lui Adam, a lui Lameh. Rugăciunea lui Iosif celui frumos; Apocalipsis a lui Moisi, şi Diata; Psalmii lui Eldad şi a lui Solomon; Străine ziceri lui Isaia; Apocalipsis a lui Sofonie. Cartea a treia a lui Esdra; Apoclipsis a de Dumnezeu Născătoarei, şi a lui Petru, şi a lui Pavel; Epistolia lui Varnava; Încungiurările Apostolilor; Carete lui Matei şi a lui Varnava. Învăţătura lui Climent; Faptele lui Pavel; Învăţătura lui Ignatie şi a lui Policarp, Cărţile Ucenicilor lui Simon, a lui Dima şi Cleov şi Nicolai. Iar cărţile ereticilor Manihei sunt a şéptea Evanghlie; Dragostea ce în şapte cuvinte; Lucrarea rugăciunilor; Pragmatia Urieşilor; Evanghelia lui Filipp; Cele copilăreşti ale lui Hristos; Şi Faptele lui Andrei. Iar sfântul Nichifor în Canoanele 3, 4 ale sale (care sunt în Tomul al 2-lea al adunării Canoanelor foaia 918) zice: că nu sse cuvine să primim Aposcalipsa lui Pavel, şi altele ca acestea. Că spurcate şi necurate sunt. Nici Apocalipsul lui Esdra, şi a lui Zosima; şi cele două Mucenii al sfântului Gheorghie; şi ale sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita). Însemnează însă că înţelepciunea lui Solomon se citeşte în Biserică în auzul norodului împreună cu cărţile cele canonisite ale scripturii, pentru că Carte canonicească se numeşte de Canonul 30 al Soborului din Cartagina. Încă şi Atanasie în Epistolia sa cea prăznuitoare pe aceasta o numără împreună cu cărţile cele ce se citesc. Iar de o numesc oarecare apocrifa (ascunsă) rău zic, că se mustră de acestaşi epistolie a lui Atanasie. Însemnează pe lângă acestea, că scriitorul Cărţii cei Soborniceşti scrie, că sfântul Sobor a toată lumea cel 1 prin minune a cunoscut Cărţile cele întestăluite şi canoniceşti, şi pe cele ascunse şi mincinoase ale ereticilor, că punându-le pe toate împreună sub sfânta Masă, şi rugându-se Domnului, o minune! Pe cărţile cel canoniceşti le-au aflat deasupra sfintei Mese, iar pe cele ascunse sub dânsa.

[64] Am zis, că s-a notevisit cele apocrifa (ascunse) ale lui Ilie, şi Ieremia, şi Enoh, încă şi ale altor Patriarhi, pentru că până în vremurile sfinţilor Apostoli, erau nenotevisite şi curate. Pentru care Pavel, din cele ascunse ale lui Ilie, a luat zicerea ceea ce o scrie în Capul al doilea, aceea întâi către Corinteni, care zice: „Ci precum este scris, cele ce Ochiul nu le-a văzut, şi urechia nu le-a auzit, şi pe inimă de om nu s-au suit, care au gătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe el. Precum aceasta o mărturiseşte mai întâi, Grigorie oarecare ce a stătut Arhidiacon Patriarhului Tarasie, a înţeleptului Fotie; Şi al 2-lea însuşi înţeleptul Fotie, în întrebările cele ce se numesc Amfilohia, de la Grigorie luându-o aceasta. Că nicăieri în Cărţile sfintei Scripturi cele ce se găsesc, zicerea aceasta a lui Pavel aşa anume nu se află. Iar din cele ascunse ale lui Ieremia a luat, zicerea aceea ce o pomeneşte în Capul 5 a celei către Efeseni, care zice. „Pentru aceasta zice: Deşteaptă-te cel ce dormi, şi te scoală din morţi, şi va lumina ţie Hristos.” Precum şi aceasta o adeverează însuşi Grigorie, şi pe desluşitorul Fotie. Iar Apostolul Iuda în Soborniceasca sa Epistolie, aduce o întreagă parte din cele ascunse ale lui Enoh. Adică: „Şi a proorocit de aceştia şi Enoh cel al şaptelea de la Adam, zicând: Iată au venit Domnul întru întunericile sfinţilor săi Îngeri, ca să facă Judecată împotriva tuturor, şi să mustre pe toţi necredincioşii, de toate faptele păgânătăţii lor, cu care a făcut fără de lege, şi de toate cuvintele lor cele aspre, care a grăit împotriva lui păcătoşii cei necredincioşi; Şi celelalte. Au fost ascunse însă şi ale altor Patriarhi.

[65] „Însemnează însă, că după Hrisostom (voroava trei la Anna Proorociţa) nu este un chip de lepădare numai, ci multe şi osebite. Pe care Pavel însemnându-le zice: «Pe Dumnezeu îl mărturisesc că îl ştiu, iar cu faptele îl tăgăduiesc» [Tit 1, 16] şi iarăşi, «dacă cineva de ai săi, şi mai ales de casnici nu poartă grijă, de Credinţă s-a lepădat, şi este mai rău decât un necredincios.» [1 Timotei 5, 8] şi iarăşi, «fugiţi de lăcomia de averi, care este slujire de idoli. Pentru că aceasta şi Canonul 45 al marelui Vasilie zice, că, oricare creştin cu faptele sale ocărăşte pe Hristos, nimic se foloseşte din singur numele Creştinismului.” Vezi şi Canonul 11 al Soborului 1 însă înfricoşată cu adevărat este Istoria, care se pomeneşte în viaţa marelui Paisie; Că acesta avea un ucenic, către care un evreu oarecând a zis acestea: Hristos, căruia voi vă închinaţi, ne este acela, care are să vie, ci altul. Către care cuvinte, a răspuns acela cu prostime numai aceasta, poate aşa este adevărul. Şi îndată, o minune! A pierdut Darul sfântului Botez. Drept aceea pentru înfricoşata Istoria aceasta, oprească-şi creştinii limba lor şi să nu zică glasurile acestea lepădătoare: de nu voi veni de hac cutăruia să nu mor creştin, şi altele asemenea. Pentru că mă tem, ca nu dintru aceasta să-şi piardă şi ei Darul sfântului Botez. Şi să nu poată a-l mai dobândi ca cel zic mai sus fără de mare pocăinţă şi îndreptare. Că atât de delicat lucru este credinţa, încât poate a se lepăda de dânsa şi cel ce ar călca o singură silabă, sau ar face o singură ameninţare împotriva Credinţei. Pentru aceasta şi Teologul Grigorie zice: Nevoitorii bunei cinstiri de Dumnezeu cu osârdie alegea mai bine a pătimi, care pătimiri înduplecă şi pe cel preaviteaz, şi acestea poate pentru o silabă, sau pentru ameninţare, decât rău a se mântui prin lepădare. Că Numele Dumnezeu în scurt este scris. Pe care îl vând, şi pe altul nu este cu putinţă a-l lua (La voroava capului 10 de la Matei). Iar Dumnezeiescul Hrisostom zice: Mai rău păcat decât lepădarea de Credinţă nu este (cuvântul pentru pocăinţă).

[66] Pentru aceasta cei ce ucid cu puşca, şi îndată nu le taie grumazul, pentru a se scurge tot sângele, tare păcătuiesc, ca unii ce mănâncă carne cu sângele sufletului, şi calcă Canonul acesta Apostolesc. Că ce se osebesc, rogu-vă, dobitoacele cele prinse de fiară, sau păsările cele lovite de vulturi, pe care opreşte Canonul, despre cele ce se omoară cu plumă? Mai nimic. Pentru că, precum totdeauna întru acelea rămâne sângele, aşa asemenea şi întru acestea. Deci se cuvine îndată ce vânătorii omoară vânatul, să-l junghie pentru ca să se verse tot sângele său. Precum aceasta Dumnezeu o porunceşte, zicând: «Şi omul, om din fiii lui Israil au din nemernicii, care se află întru voi, care va vâna vânat de fiară, au pasăre, care se mănâncă, va vărsa sângele ei, şi-l va acoperi cu pământ.» [Levit 17: 13] De aici şi Ioan Chitrul zice, că de va cădea în vreun vas vreo vietate din cele ce se zic necurate, de va fi neputredă, şi de curând căzută, să nu se lepede lucrul cel de hrană ce va fi în vas, ci după ce se va sfinţi să fie spre întrebuinţare şi hrană. Afară numai de se îngreţeluieşte a mânca stăpânul lucrului sau de şi se vatămă sănătatea lui din aceea. Iar de ar fi putrezit vietatea, să se lepede ceea ce ar fi în vas, nu numai pentru că vatămă sănătatea hrana aceştia, ci şi pentru ca să nu se pară că mănâncă sugrumat şi mortăciune, şi sângele dobitocului, cel ce o mănâncă aceea. Pentru aceasta şi Nearaua aceasta 58 a lui Leon înţeleptului rânduieşte, că cei ce vând, sau mănâncă orice fel de mâncare, care ar avea sânge, să se bată, şi să se tundă, şi să se osândească cu izgonire pentru totdeauna, şi averile lor să se risipească. Iar câţi stăpânitori, şi judecători nu vor pedepsi pe unii ca aceştia, să se păgubească de zece litre de aur.

[67] Însemnează că deşi acesta se cateriseşte numai, şi nu se desparte de ruga celor credincioşi şi de Biserică, nu se iartă însă şi a se împărtăşi cu Dumnezeiştile Taine, împreună cu cei credincioşi, până la vremea, ceea ce ar găsi de cuviinţă Arhiereul, sau Duhovnicescul lui părinte, precum am zis în tâlcuirea Apostolescului Canon 25.

[68] Pentru ce pricină din cele 7 Taine, numai două nu se repetuiesc , Botezul şi hirotonia Ieriei? Scolasticii zic pentru că acestea lasă şi întipăresc haractir neşters. Care haractir după dânşii (în partea 4 a Teologiei, precum stă la Nicolae vulgarul în catihisis) este o fiinţă practică ce se află în suflet şi putere mai presus de fire. Această socotinţă a scolasticilor o au urmat mai toţi Teologii cei noi ai noştri, şi mai ales Coresie. Iar mie mi se pare că pentru aceasta numai aceste nu se repetă într-una şi aceeaşi viaţă a celor ce le primesc acestea, pentru că se fac în chipul Morţii Domnului, care odată făcându-se, nu se mai repetă. Că cei ce se botează întru Moartea Domnului se botează, după Pavel şi după Canonul 47 Apostolesc. Iar Iereii căzând din Ierie, pentru aceasta nu se Hirotonisesc al doilea, fiindcă închipuiesc pe Iereul cel întâi şi mare, care a intrat deodată întru cele sfinte, veşnică izbăvire aflând, după Pavel; şi rămâne întru veşnicie necăzută avându-şi Preoţia. Aceasta după socoteala mea este pricina de nu se Hirotoniseşte a doua oară Preotul, că necăzută este Preoţia întru Hristos. Drept aceea şi închipuirea lui, se cade a sta totdeauna întru curăţenia ceea ce se cere la Preoţie, pentru a se păzi bine asemănarea, întru arhetipon (întâiul chip) şi întru Iereul ce-i poartă chipul lui, şi alta încă, pentru că Iereul chiar stă întru a Ierosi adică, întru a jertfi Jertfa cea de Taină, care este Jertfa cea fără de sânge, prin care se vesteşte Moartea Domnului cea una, după Pavel. Că de ar fi cuvânt îndestulat pentru că nu se repetă Tainele acestea haractirul cel aflat de scolastici; pentru ce Mirul se poftoreşte, cu toate că Pecete se numeşte, şi pecetluirea şi haractir închipuieşte în suflet? Că zice Evanghelistul Ioan «Şi voi darul ce aţi luat de la el întru voi rămâne» [1 Ioan 2: 27]. Şi Pavel, cel ce v-a pecetluit pe voi, zice, şi-a dat arvuna Duhului în inimile voastre [2 Corinteni 1: 22]. Dar şi David, us al Domnului pe Saul îl numeşte, nu numai după ce l-a defăimat Dumnezeu, ci şi după moarte [2 Împărăţia 1: 14]. Drept aceea pentru cuvântul acesta, adică pentru singuratica Moartea Domnului, şi un singur Diacon, şi un singur Presbiter, şi un Arhiereu numai se cade a se hirotonisi întru o Liturghie, şi nu doi sau mulţi, după Simeon al Tesalonicului (răspunsul 39). Şi după Iov în sintagmation a lui Hrisant, iar câţi nu se vor hirotonisi singuraticeşte aceştia ce sunt, nu ştie zice acestaşi Simeon, ca unii ce nu-s hirotoniţi după predania Bisericii. Măcar că citeţi şi Ipodiaconi se hirotonisesc mulţi la una şi aceeaşi Liturghie, ca nişte mădulare mai nedeplinite decât Preoţia, şi ca unii ce se hirotetisesc afară de Altar, după acestaşi Iov. Pentru cuvântul acesta, adică pentru a nu se poftori Moartea cea unatică a lui Hristos, au rânduit şi Soborul cel în cetatea Antisiodor localnic în vremea lui Iraclie împăratul la anul 613 adunat. A nu se face două Liturghii întru o zi pe una şi aceeaşi masă. Care şi aceasta o calcă Papistaşii.

[69] Se osebesc Miercurile şi Vinerile Luminatei săptămâni, şi a săptămânii celei după cincizecime, întru care stricăm cele ale săptămânii celei Luminate pentru bucuria Învierii Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, iar cele ale săptămânii celei după cincizecime, pentru bucuria Pogorârii Sfântului Duh, ca şi după aceasta să se arate că Sfântul Duh este de o fiinţă cu Fiul, şi cu nimic este mai jos decât acela, precum zice Chitrul în Canonul 25 al său. Iar stricarea postului Miercurilor sau a Vinerilor ce o facem, când se întâmplă Praznicile Naşterii lui Hristos şi ale Dumnezeieştilor Arătări, se vede că o vindecă postul cel ce a apucat mai-nainte al ajunului, care este rânduit în Tipic a se face totdeauna la praznicele acestea, pentru această pricină socotesc, iar stricarea postului ce se face Miercurile şi Vinerile în cele douăsprezece zile după Naşterea Domnului, şi înainte de lăsatul de carne, şi în săptămâna mâncării de brânză, nici de o parte poate a se vindeca. Iar pricina ce o aduc oarecare la aceasta că adică Armenii postesc în acele 12 zile pentru câinele arţivurie, iar în săptămâna cea înainte de lăsatul de carne, Ninivitenii, iar în săptămâna brânzei Tetradiţii. Pricina aceasta, zic, este cu totul neputincioasă şi rece. Fiindcă noi Dreptslăvitorii nu ne osebim de cei răi slăvitori şi de eretici cu mâncările, ci cu dogmele Credinţei. Pentru aceasta şi Pavel zicea, Legea poruncilor, cu dogmele stricându-o. Pentru aceasta, atât Valsamon, cât şi Ioan al Chitrului care zic că să dezlegăm Miercurile şi Vinerile acestea, pentru că postesc întru ele ereticii cei mai sus arătaţi, nu zic ne hotărât ca toţi Dreptslăvitorii să dezlege, ci numai aceea ce împreună locuiesc şi împreună petrec cu pomeniţii eretici. Că Valsamon în al 52-lea răspuns ce face către Marcu al Alexandriei zice acestea: „Însă şi aceasta se va face când cineva petrece împreună cu Tetradiţii sau cu Armenii. Iar Ioan în răspunsul 27 ce face către Cabasila al Dirahiei, asemenea zice; şi mai ales de neam întâmpla a petrece împreună (cu nişte eretici ca aceştia adică); nu însă cu pricinuirea aceasta să facem bucurie pântecelui.

[70] Iar de este întocmai Postul Miercurei şi al Vinerei cu sfântul Postul cel mare, arătat este că precum întru acela nunţi nu se fac, după Canonul 52 al Soborului din Laodiceea, aşa nu se cade a se face nici Miercurea nici Vinerea. Şi de este aceasta, arătat că nici cei după lege căsătoriţi nu se cade trupeşte a se împreuna nici întru o Miercuri şi Vineri pentru cucernicirea şi cinstirea Postului, precum nici în sfântul marele Post. Că necuviincios lucru este, despre o parte a nu strica Posturile acestea cu mâncări, iar despre alta a le strica, cu trupeasca împreunare. Pentru aceasta şi Proorocul Ioil însemnând, că în vremea Postului să cade a se înfrâna despre împreunare cei căsătoriţi, zice: „Sfinţiţi Postul, propovăduiţi vindecarea… Iesă mirele din aşternutul său, şi mireasa din cămara sa” (Cap 2). Iar Dumnezeiescul Pavel arătat zice, că cei căsătoriţi după lege, întru o unire se cade a se depărta de trupeasca împreunare, pentru a se zăbovi în Post, şi în rugăciuni. [1 Corinteni 7: 5] adică să se depărteze şi când este precum am zis Post, şi când se roagă şi se gătesc a se cumineca cu Dumnezeieştile Taine. Şi Sâmbăta şi Duminica, după Canonul 13 al lui Timotei, şi în toate Sărbătorile. După Dumnezeiescul Hrisostom (Cuvântul pentru feciorie) unde aduce spre mărturie zicerea de mai sus a lui Ioil, şi zice. Că dacă cei de curând însoţiţi, care încă pofta le este înfocată, şi tinereţea zburdatică, nu se cade a se împreuna în vreme de Post şi de rugă, cu mult mai vârtos ceilalţi bărbaţi şi femei mai de mult însoţiţi, care nu au atâta silă trupească, se cuvine a nu se împreuna. Acestaşi sfânt Părinte povesteşte şi cum posteau creştinii cei vechi sfântul marele Post, zicând: Sunt unii întrecându-se între sineşi, unii adică două zile întregi petrec fără mâncare; iar alţii nu numai de vin, şi de unt de lemn, ci întrebuinţarea tuturor bucatelor o leapădă de la masa lor, mâncând numai pâine şi bând apă, petrec tot Postul.

[71] De aici se cunoaşte cât sunt vrednici de osândă aceea, ce au umplut Ceasloavele cele din nou tipărite de dezlegări la vin şi la unt de lemn, puse nu numai la sfinţii cei mari ci şi la cei mici, şi în scurt a zice la cei fără doxologii, sau (slavocântare) care acestea nu le au vechile scrise cu mâna, şi tipărite Ceasloave care se află. Pentru aceasta cei ce s-au înştiinţat de aceasta îndreptează-se; şi urmeze mai bine celor vechi, decât celor noi. Iar pentru ca să deplinim cuvântul cel pentru Posturi, adăugăm aici şi aceasta, că, cele trei Posturi, al Naşterii Mântuitorului, al sfinţilor Apostoli, şi al lui August, le întăresc încă, şi Simeon al Tesalonicului (în răspunsul 54) şi aşezămintele cele din început, şi obşteştile Tipice ale Ierosolimiţilor şi ale Studiţilor, şi în scurt toate osebitele Tipice ale împărăteştilor Mănăstiri din sfântul munte. Ci şi însuşi aceasta că Postul cel dinaintea Sfintelor Paşti se numeşte mare, arată, că sunt şi alte Posturi, acesta însă covârşeşte, precum aceasta descoperit o încheie Simeon al Tesalonicului (în răspunsul 56). Deci în Posturile Naşterii Domnului, şi al sfinţilor Apostoli, Marţea şi Joia, se face dezlegare la unt de lemn şi la vin, nu şi la peşte, după Tipice; iar Lunea, Miercurea, şi Vinerea postim de unt de lemn şi de vin, şi întru acestea de se va întâmpla Alliluia, adică sfânt neslavocuvântat se face la al 9-lea ceas o mâncare şi uscată mâncarea; iar de se va întâmpla sfânt slavocuvântat se face de două ori mâncare.

[72] Însemnează, din Canonul acesta că întocmai se cade a se certa şi cei ce mănâncă spurcatele corbanuri ale Agarenilor; şi mai ales cele ale baeramurilor lor celor urâte de Dumnezeu. Şi câte altele obişnuiesc a face la sataniceştile şi de Dumnezeu urâtele sunéte (adică tăiere împrejur) ale copiilor lor. De aici se vede că sunt vrednici de osândă Latinii, care au chenotomisit Taina Dumnezeieştii Euharistii, şi au introdus Iudaiceştile azime. Căci azimile sunt chenotomie (adică nouă scornire) este arătat că de la Hristos, până la 1053 cu pâine dospită Liturgisea Biserica Apusenilor. Că întru acest an Leon al nouălea s-a făcut întâi aflător al azimilor. Că preamincinoase s-au dovedit propunerea cea de la Latini, că Domnul ar fi săvârşit Cina cea de Taină cu pâine nedospită 1 <întâi> după ce s-a aflat Pâinea dospită, de Domnul dată. Că povesteşte Nicolae Idruntul în cea asupra azimelor, căci când au luat Franghii Constantinopolul, au găsit în împărătescul schevofiláchiul, cinstitele Lemne cununa de spini, sandalii Mântuitorului, şi un cui. Au găsit însă şi în oarecare vas de aur împodobit cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, Pâine: din care a dat Domnul Apostolilor. Pentru aceea şi suprascrie acest fel ave: „Aici se află Dumnezeiasca Pâinie, pe care Hristos o a împărţit Ucenicilor săi în vremea Cinei, zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul meu.” Şi fiindcă era dospită, sau sfătuit Apusenii cei ce o au aflat să o ascundă, Episcopul Alvestaniei, şi Ipopsifiul Vitleemului care o aflaseră. Dar n-au putut cu bunăvoinţa lui Dumnezeu. (Şi mărturiseşte această Istorie de adevărată şi Gheorghie al Cherchirei aflându-se la anul 1146) şi al s-a dovedit, după cel întâi Ioan al Ierusalimului, şi apoi de la dânsul luând prilej Evstratie Arghent, a scris asupra azimelor, şi cu cuvinte din scriptură şi neîmpotrivite a dovedit că Domnul nu a mâncat Paştile cele ale legii în vremea când s-a dat la Patimă, şi prin urmare, nici a săvârşit Cina cea de Taină cu azime. Citeşte şi pe Dositei cartea 8, cap 12.

[73] Înseamnă însă că după răspunsul al 7-lea al lui Ioan chitrul, care se află în manuscrise, uneltele cele ce au slujit la înoirea sfinţitelor Vase celor stricate, nici ne lucrătoare se cade a rămâne, nici în mare pentru aceasta a se arunca, fiindcă n-au luat îndată şi sfinţenia pentru că s-au atins de cele sfinţite. Dar nici locul, unde le topesc meşterii se cade a se săpa, sau a se acoperi cu altă materie ca şi când să nu se calce. Pentru că precum mâinile noastre care prind, când cele sfinte, când spurcăciunile trupului nostru, nu le avem ca sfinte nici ca spurcate. Aşa se cade să socotim şi uneltele acestea. Fără numai ce s-ar afierosi în ştiinţa tuturor Dumnezeieştilor Biserici atunci ca sfinţite se socotesc. Iar de vom zice, că acestea au luat sfinţenie, însă lucrătoarea putere a focului şterge sfinţenia aceasta. Pentru aceasta şi împărăteştile legi poruncesc că Vasele cele din argint şi de aur ale Bisericilor, mai întâi să se topească, şi apoi să se dea spre răscumpărarea robilor. Nici sfinţitele Veşminte de se vor spăla nu se spurcă. Că după primul Canon al lui Nichifor, dacă Antimisul ce după neştiinţă s-ar spăla, nu-şi leapădă sfinţenia, nici se spurcă, cu cât mai vârtos celelalte Veşminte spălându-se nu se spurcă; se vede însă din aceasta ce zice Nichifor, după neştiinţă: Cum că nu se cuvine oricum a se spăla Antimisele, şi
Acoperămintelor sfintelor Potire. Iar de se vor strica desăvârşit, atât acestea, cât şi toate celelalte Ieraticeşti Veşminte, şi poale, sfătuiesc unii, că se cuvine a se arde în foc (care şi mai bine este) sau să se arunce în adâncul mării, sau să se îngroape în loc necălcat.

[74] „Însemnează că, dacă mulţimea martorilor nu va fi vrednică de crezare, se cuvine a se cerceta chipul şi voinţa lor, după Apostoleştile aşezăminte, Cartea 2 cap 49 că de multe ori se poate, şi doi şi trei şi mulţi martori a se uni la rău, şi a mărturisi minciună. Precum minciuni au mărturisit asupra Susanei, asupra lui Navute, asupra lui Ştefan, şi asupra Domnului. Pentru că vrednici de credinţă, zice titlul 1 al cărţii 21 din cele împărăteşti (Fotie titlul 9 cap 2) se cuvine a fi martorii. Şi vrednici de credinţă fiind, de prisos se vede a fi de a se mai jura. Că jurându-se cad în prepus că nu ar fi vrednici de credinţă; de la chipul şi fapta lor cea bună, şi pentru aceasta vor să adevereze şi să încredinţeze mărturia lor cu jurământuri, pentru aceasta după Armenopul şi lege este unde zice a nu jura martorii (Cartea 1 titlul 1) zicând însă legea să fie martorii vrednici de credinţă, arătat este că opreşte a nu mărturisi oameni pe jos târâtori, desfrânaţi, neînsemnaţi, necunoscuţi, luptători cu fiară, măscărici, jucăuşi, sau care s-au osândit în judecătoria publică, că au clevetit pe cineva, sau că au preacurvit, sau că au furat, sau că alta oarecare nelegiuire au făcut, şi nu s-au desvinovăţit după aceasta de osândă, sau că s-au pus în lanţ şi în închisoare pentru necuviinţele cele zise şi răutăţi. Cel ce ar fi mărturisit mai întâi spre prihănirea cuiva, nu mărturiseşte iarăşi spre ajutorul lui. La pricini de vinovăţii se cade a nu se crede numai glasurile martorilor, nefiind de faţă adică, ci să fie de faţă însuşi în persoană, şi să fie siliţi a descoperi, şi păcatul, şi anul, şi luna, şi locul, întru care s-a făcut păcatul, şi să nu fie siliţi însă a mărturisi şi ziua şi ceasul. Iar de nu le vor putea dovedi acestea, să se izgonească din hotarul acela. Boierii şi preoţii fără voia lor nu se trag să mărturisească, ci cu voia. Iar Arhiereii şi de sineşi de vor voi a mărturisi, să nu se cheme spre a mărturisi, ci să se întrebe numai în casă. Iar ereticul şi necredinciosul împotriva Dreptslăvitorului nu mărturisesc după Armenopul Cartea 1 titlul 6 şi după Cartea 1 a codicii titlul 5 aşezământ 21 a cărţii celei de lege a lui Fotie titlul 9 cap 2. Iar credincioşii unul asupra altuia mărturisesc. Iar Aşezământul Apostolilor Cartea 2 Cap 8 zic să nu rămână nepedepsit martorul relelor; adică cel nedrept şi mincinos. Precum şi Parimiastul aceastaşi o zice, de la care şi Apostolii s-au împrumutat. Iar Hrisostom (în cuvântul că trei robii au introdus păcatul) zice întru pâra celui ce a ocărât, sau a bătut pe tatăl său, ajunge fără altă dovadă mărturia a singur tatălui său. Şi după dreptate, pentru că niciodată tatăl s-ar face pârâşi fiului său, care şi banii şi averile, de multe ori şi însuşi viaţa voieşte a o da pentru fiul său, dacă ocara ce a făcut asuprăşi fiul nu ar fi fost adevărată şi covârşitoare. Iar Neara 123 a lui Iustinian, şi cea 76 a înţeleptului Leon rânduiesc, că Presbiterii şi Diaconii de vor mărturisi minciună în pricină de bani şi din afară, fără a jura, să se argosască trei ani, şi să se închidă în mănăstire. Iar de vor şi jura, să se caterisească de Preoţie. Iar în pricină de vinovăţie şi Bisericească de vor mărturisi minciună să se caterisească, şi să se închidă în mănăstire.

[75] Pentru aceasta şi Valsamon la întrebarea şi răspunsul 23 către Marcu al Alexandriei, împreunând aceste două Canoane Apostoleşti, cel 77 zic şi acest 78 zice: Neoprit să Ierurghisească cel ce are oarecare neputinţă şi meteahnă trupească. Iar dacă din pricina neputinţei se opresc lucrările preoţiei, încetez neputinciosul de sfinţita lucrare, nu se înstrăinează însă şi de dregătorie, ci mai vârtos unul ca acesta va afla milostivire, şi va dobândi cinstea cea mai dinainte, va avea însă şi cele spre îndestularea vieţii şi celelalte, după obiceiul de mai-nainte.

[76] Însemnează însă că cei ce se îndrăcesc ori totdeauna ori în vremi, de se primejduiesc spre moarte, neapărat trebuie a se împărtăşi cu chipul ce va socoti Preotul. Căci, dacă cei ce se află în păcate de moarte şi se pocăiesc, în vremea morţii se iartă de către milostivirea Bisericii, după Canonul al 5-lea al sfântului Grigorie Nissis, şi după ale altora, a se împărtăşi cu Sfintele Taine, pentru a nu se lipsi de un acest fel de ajutor în călătoria lui, cu cât mai vârtos cei ce se îndrăcesc se cade a se împărtăşi, care de multe ori şi fără a cădea în păcate de moarte, pentru necuprinse judecăţile lui Dumnezeu, se slobod a se munci de diavolul? Aşişderea şi dacă cei îndrăciţi în vreme când pătimesc, se vor arunca în prăpăstii, sau cu alt chin se vor omorî, se cade a li se cânta şi a se pomeni şi de preoţi a se îngropa, pentru că nu au fost în mintea lor, ci afară de minte şi de diavolul purtaţi; după Canonul 14 al lui Timotei. „Pe lângă acestea dacă cel îndrăcit nu se va curăţi de demon (nebotezat fiind) nu poate a se boteza; iar în primejdie de moartea fiind, după Canonul al 2-lea al lui Timotei să se boteze. Şi dacă în vremea morţii se botează, iată dar că în vremea morţii se şi iartă a se împărtăşi. Şi de se îndrăceşte muierea atâta, încât şi cu lanţuri a se lega, nu poate bărbatul a o despărţi; preacurvie mijlocind la aceasta după Canonul 15 al lui Timotei. Se cuvine însă să ştim că, după marele Grigorie al Tesalonicului (Duminica 4 a Sfântului mare Post) în două chipuri demonii ispitesc pe oameni ori după lucrare, nevăzut adică şi dinafară; după care chipuri pe toţi oamenii îi supără cu năvălirile gândurilor şi ale patimilor.” Ori după fiinţă, adică arătat şi din lăuntru, precum la cei ce se îndrăcesc. Că după fiinţă în oarecare chip intrând într-înşii demonii şi alcătuirea trupului prefăcându-o, şi mai ales creierii, şi pe aceştia stăpânindu-i, îi fac pe ticăloşii afară din sine. Pentru aceasta şi despre Iuda este scris, că a intrat într-însul satana, stăpânindu-l pe el, dinafară oarecum mai-nainte fiind, şi prin cugetări lovindu-l.

[77] Ci şi ofiţeri nu se cuvine a se face clerici, ca să nu urmeze ocară şi prihană Bisericii lui Dumnezeu după Cartea 3 a Vasilicalelor titlul 10 Cap 27.

[78] Precum s-a făcut la sfântul Ambrozie Episcopul Mediolanului, pentru care scrie Teodorit în cartea a patra Cap 6 al Bisericeştii Istorii zicând: „Acestea aflându-le împăratul a poruncit ca îndată să se înveţe credinţa, şi să se boteze, şi să Hirotonisească bărbatul acel vrednic de laudă… Că a socotit a fi Dumnezeiască alegere încredinţându-se din conglăsuirea celor ce din potrivă cugeta (adică a necredincioşilor), încă şi Socrat scrie pentru dânsul în Cartea a 4-a cap 30 a Bisericeştii Istorii, că împăratul mirându-se de unirea norodului la un cuget, şi cunoscând ceea ce s-a făcut lucru al lui Dumnezeu, a arătat Episcopilor să slujească lui Dumnezeu celui ce porunceşte să-l Hirotonisească. Şi Sozomen în cartea a şasea capul 24 a înţeles pentru unirea Bisericii celei din Mediolan că Dumnezeu îl încununează cu acestea (că alegerea norodului este descoperire Dumnezeiască). Scrie încă acestaşi Sozomen şi pentru Patriarhul Nectarie al Constantinopolului, cum că fiind încă îmbrăcat cu podoaba Sfântului Botez, s-a vestit cu obştească alegere a soborului, Episcop al Constantinopolului, în loc de Ighemon al cetăţii Samosatelor. Şi a adaugă că nu s-a întâmplat acestea fără descoperire Dumnezeiască. Cartea 7 cap 8 a Bisericeştii Istorii.

[79] Însemnează că supuşi după legi, se zice de patru feluri. Sau după noroc, precum robii către stăpâni. Sau după fire, precum fiii către părinţi. Sau după nuntă, precum femeia către bărbat, şi dimpotrivă către femeie; sau după scrisoare, precum soldaţii către Voievozi (adaug unii şi a cincia supunere, Duhovnicească alcătuire, care au ascultătorii către Stareţii lor). Deci despre supunerea muierii către bărbat, şi a bărbatului către muiere, vezi subînsemnarea Canonului 48 al Soborului 6, iar despre supunerea fiilor către părinţi vezi subînsemnarea 27 al Soborului al 4-lea şi subînsemnarea Canonului 42 al celui din Cartagina. Şi Canonu 38 al lui Vasilie. Iar despre supunerea robilor către stăpâni (în parte însă şi despre supunerea ostaşilor către Voievozi) vorbim aici. Deci Nearaoa înţelptului Leon cea 9, 10 şi 11 rânduiesc, că robul cel ce după neştiinţa stăpânului său se va face Cleric, sau Monah, sau Episcop, de a fost fugar de la el, până în trei ani să se caute de către stăpânul său, şi aflându-se să se întoarcă iarăşi şi să fie rob. Iar de ar fi fost arătat lui, şi s-a făcut Cleric, sau Monah, rânduieşte să se ceară numai până la un an. Iar Fotie Titlul 1 Cap 36 zice, că după aşezământul 36 al titlului al 3-lea al Cărţii 1 a Codicei: robul nici după socotinţa stăpânului se face Cleric, de nu se va slobozi mai-nainte, iar aşezământul al 2-lea al titlului din Nearale legiuieşte, că de au ştiut stăpânul când robul se face Cleric, şi nu a zis împotrivă, se slobozeşte. Şi Mihail încă Ataliotul în Sinopsul (adică în adunare) Titlul 3 zice, că se sloboade robul, dacă ştia stăpânul său când se Hirotonisea, şi a tăcut. Acelaşi aşezământ zice, că Episcopia, şi pe robi îi sloboade din supunerea stăpânilor lor; şi pe ostaşi din a Voievozilor lor, dacă adică se va face cu voia înaltei stăpâniri. Însemnează însă pe lângă acestea, că legea zice că, de se întreabă cineva, şi nu zice împotrivă ci tace, şi ar fi lucru despre care se întreabă spre folosul său, se socoteşte în loc de înduplecare, iar de este spre paguba sa, se ia în loc de tăgadă. Însă cel ce a ştiut Hirotonia robului său, şi nu a zis împotrivă, cu toate că este spre paguba sa lucrul, se ia însă în loc de că s-a învoit, şi aceasta este osebită pentru slobozenia celui ce s-a făcut cleric. Aşa se scrie în scolia lui Valsamon cea la Titlul 1 Cap 36 în Pravila lui Fotie. Încă după Armenopul Cartea 1 Titlul 18 se sloboade robul de va muri stăpânul său, fără a face diată. Cel ce se cumpără de la războaie de este avut, să-şi deie preţul său, şi să se răscumpere. Iar de este sărac, să slujească trei sau cinci ani pe cel ce l-a cumpărat, şi aşa să se sloboade. Se sloboade şi acela ce cu ştirea stăpânului său s-a făcut ostaş, sau monah, sau cleric. Iar robii cei ce vor lăsa nevoinţa Cinului după ce s-au făcut monahi, şi vor veni la altă petrecere, să se facă iarăşi robi, după Cartea a 4-a Titlul 1 Cap 11 Tema 13, însemnează însă pe lângă aceste, că de două feluri sunt robii. Unii se nasc robi, câţi s-au născut din robi, iar alţii se fac, câţi se robesc de oştiri. Iar cei ce slujesc cu plată la stăpâni, nu sunt robi, ci slugi năimite.

[80] În două se împarte stăpânirea şi începătoria. Alta este lumească, pe care o a încredinţat Dumnezeu împăraţilor, şi stăpânitorilor. Iar alta Duhovnicească, care o a încredinţat Dumnezeu Arhiereilor şi sufleteştilor Iconomi. Însă una alteia este potrivnică. Că una este pământească, iar alta cerească. Una poartă sabie şi omoară; iar cealaltă cu blândeţe iartă şi îmbiază. Pentru aceasta şi Hrisostom zice: „Altele sunt hotarele împărăţiei, şi altele hotarele Presbiteriei, Împăratul are încredinţate acestea de aici, iar eu cele Cereşti.” (Eu când zic, pe Preotul zic.) Împăratului trupul i s-a încredinţat, iar Preotului sufletul. Împăratul rămăşiţuri de bani iartă, iar Presbiterul datorii de păcate. Acela sileşte, acesta mângâie. Acela pe arme simţitoare, acesta arme duhovniceşti. (Cuvânt 4 la Ozia Tom: al 5-lea foaia 149). Aceastaşi necuviinţă urmează dacă sau împăratul va îndrăzni a intra în Sfântul Altar, sau Arhiereul a împărăţi şi a încinge sabie. Precum o a păţit aceasta Uriaşul cel cu două coarne al Romei, Papa zic. Carele pe lângă aceasta că este din lăuntru şi după Duh Arhiereu, va să fie din afară, şi după trup împărat. Se blagoslovească şi să omoare, să ţie cârja cea păstorească şi sabia cea ucigătoare. Amestecare neamestecată, şi grozăvie străină! Vadă dar însuşi că se află călcător al Apostolescului acestuia Canon, şi caterisirii se supune vrând a le avea pe amândouă; şi stăpânirea Romanicească; şi ocârmuirea Ieraticească. Către aceasta preatrebnice sunt cele de Cuviosul Episcop Cudruvis, către Constantin zice. (La Atanasie în Epistolia cea către cei ce pretutindenea se nevoiesc la viaţa monahicească) „Ţie Dumnezeu ţi-a încredinţat împărăţia, nouă ne-a încredinţat cele ale Bisericii. Şi precum cel ce ar răpi stăpânirea ta, se împotriveşte lui Dumnezeu cel ce o a rânduit; aşa teme-te şi tu ca nu cumva trăgând la sineţi cele ale Bisericii, să te faci vinovat unei mari vinovăţii. Că scris este daţi înapoi cele al Chesarului, Chesarului; şi cele ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Deci nici nouă ne este ierta a stăpâni pe pământ (ce ar avea a zice către acestea Papa cel ce cu amândouă chipurile stăpâneşte?), Nici tu o împărate ai stăpânire a tămâia.

[81] Pentru a se îmblânzi împăraţii şi stăpânitorii, şi a fi iubitori de oameni către ocărâtorii lor, ieie pildă de la marele Constantin, şi de la marele Teodosie. Că Constantin, fiindcă oarecare a împroşcat chipul lui cu pietre, şi îl îndemnau prietenii să-i pedepsească. El pipăindu-şi faţa, şi zâmbindu-se a zis aceste vrednice de pomenire: „Nicăieri pe fruntea mea văz că s-au făcut rană, ci sănătos îmi este capul, şi toată faţa. (Hrisostom în Cuvântul 20 la Andriante tom al 6-lea) iar Teodosi cu toate că Antiohienii i-au oborât Icoana, şi alte necuviinţe i-au făcut. După ce a mers însă Flavian al Antiohiei, şi l-a rugat, atât s-a îmblânzit, încât a zis către dânsul: Şi ce lucru mare şi de mirarea este de vom ierta celor ce ne-au ocărât, oameni şi ei fiind, când Stăpânul lumii rugă pe Părintele său pentru cei ce l-au răstignit pe el zicând, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. (Hrisostom întru acelaşi, foaia 602.)

[82] Însemnează însă că în multe cărţi manuscrise şi tipărite, şi mai ales în Sinopsul lui Alexie Arestin, se văd şi alte Canoane suprascrise, unele în numele lui Petru, iar altele în numele lui Pavel, care nu se cade a le primi, ci a le lepăda ca neadevărate, şi minciunosuprascrise, căci şi sfântul de toată lumea al 6-lea Sobor în Canonul 2 pe singure aceste 85 le primeşte, ca adevărate Canoane al Apostolilor. Iar pe celelalte minciunoscrise le socoteşte. Însă fiindcă Grigorie Episcopul Pisinuntei a zis în sfântul al 7-lea Sobor, că adunarea Apostolilor ceea ce s-a făcut în Antiohia (din nouă Canonane ale sale, care se află în Biblioteca Chesariei Palestinei ce se făcuse de Mucenicul Pamfil, precum însemnează Apusenii) în Canonul său al 8-lea au rânduit a nu se mai amăgi întru idoli cei ce se mântuiesc, ci împotrivă să închipuiască Dumnezeu bărbătescul şi preacuratul Chip al lui Hristos. Pe acest Canon al Apostolilor, zic, îl primim, şi pentru că Soborul al 7-lea l-au primit, şi pentru că se conglăsuieşte, cu vechile Istorii. Fiindcă şi femeia ceea ce i-a fost curs sânge vindecându-se de Mântuitorul a afierosit stâlp în Paneáda precum istoriseşte Eusebie cartea 7 cap 8 pe care l-a sfărâmat Iulian, precum zice Sozomen Cartea 3, Cap 1 şi Nichifor Cartea 10, cap 30 (la Dositei în Dodecavivlion foaia 18) vezi şi la Prolegomena Apostoleştilor acestora Canoane.

[83] Însemnează că alţii numără pe Daniil cu Iezechiel o carte, şi aşa împlinesc pe 22 număr a Evraicescului Alfavit. Iar Sinodul din Laodiceea, numără pe Ruth cu Judecătorii o carte, şi aşa împlineşte pe al 22-lea număr. Care este şi mai bun, fiind încredinţat de Sinod. Aşa dară nedrept este şi greşit şirul şi rânduiala şi cunoscută de toţi şi tipărită, în care se află cărţile vechiului Testament, pentru multe pricini. Întâi pentru că are despărţit în două cartea lui Estir, aşezând o parte cu cele canonizate, iar pe alta cu cele apocrife, în vreme ce Apostolescul acesta Canon, o carte lămurit o numeşte, şi al 60-lea a celui din Laodiceea şi al 30-lea din Cartagina, şi marele Atanasie şi Amfilohie, aşişderea o carte o numără. Al doilea fiindcă şi a lui Ezdra cel 2 cărţi în două deosebite părţi le aşează, pe una adică în cele canonizate, iar pe alta în cele apocrife, în vreme pe acestea două cărţi ca una le numără şi aceste Apostolesc Canon, şi Sinodul din Laodiceea, şi din Cartagina, şi marele Atanasie, şi Teologul Grigorie, şi sfântul Amfilohie. Al treilea fiindcă pe Baruh, şi pe Epistolia lui Ieremia le despărţeşte de Profeticeasca carte a lui Ieremia, şi le numără cu cele apocrife, în vreme ce Sinodul din Laodiceea şi marele Atanasie o carte le numără pe tustrele acestea (pentru ce Sinodul din Laodiceea, scrie în număr multoratec Epistoliile lui Ieremia, în vreme ce una numai se află, precum şi Atanasie Epistolie în număr singuratic o numeşte? Mă mir!). Al patrulea că pe acele trei cărţi ale Macabeilor între cele apocrife le numără pe care Apstolescul acesta Canon le numeşte Canonice. Al cincilea fiindcă pe Cartea lui Neemia o numără între cele Canonizate, despre care nicicum se face pomenire, nici de către Apostolescul acesta Canon, nici de către Sinodul din Laodiceea, nici de către cel din Cartagina, nici de către marele Atanasie, sau de Grigorie şi de Amfilohie. Al şaselea şi fiindcă în oarecare ediţii numeşte apocrife pe cărţile cele ne Canonizate, în vreme ce nicicum se cuvine cu acest nume să se numească, precum zice marele Atanasie în Epistolia mai sus zisă. Fiindcă numele, de apocrife, li s-au pus de către eretici, spre a putea cu aceasta a scrie ce voiesc, şi să înşele pe cei simpli cum că ar fi cărţi apocrife şi vechi de ale Sfinţilor, dar bine este pe cărţile necanonizate a Vechiului Testament să se numească Anaghinoscomene (cele ce se citesc), şi nu apocrife, însă Anaginoscomene acestea trebuie să se numească: Neemia, Cântarea celor 3 Tineri, Vil şi balaurul, şi Susana. Cu toate despre cărţile acestea nici o pomenire se face, nici în Apostolescul Canon, nici în Sinodul Laodiceei, nici a celui din Cartagina, nici de către marele Atanasie, nici de către Dumnezeiescul Grigorie, nici de către Amfilohie.

2 comentarii:

ramona spunea...

Parinte,eu am fost ,,botezata" prin turnarea apei cand aveam 13 ani.Acum am 31 de ani,si doresc sa primesc Adevaratul Botez Ortodox pt.ca vreau sa ma mantuiesc.Stiti cumva vreo biserica unde sa existe aceasta posibilitate?

Pr. Iulian Naros spunea...

Depinde şi unde ai fost botezată. În Biserica Ortodoxă din Ardeal, se mai practică încă şi astăzi botezul prin stropire, datorită influenţei catolice. Se pune întrebarea: Ardelenii mai sunt ortodocşi dacă sunt botezaţi prin stropire?
Taina Sfântului Botez nu se repetă. Căci «este un Domn, o credintă, un botez» (Efes. IV, 5). În condiţii normale, un botez valabil este realizat de către un episcop, sau un preot, aflat în comuniune cu Biserica. Cu toate acestea, în caz de urgenţă (de exemplu: copilul este pe moarte), oricine, chiar şi părinţii (cu condiţia ca cel ce săvârşeşte botezul să fie la rândul său botezat ortodox) poate face botezul, doar prin rostirea cuvintelor "Se botează robul lui Dumnezeu..., în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Un altfel de botez (numit uneori "de urgenţă") este confirmat de Biserică prin Mirungere.
Diferitele jurisdicţii ale Bisericii Ortodoxe, în general, acceptă botezul făcut de alte denominaţiuni ca fiind valid, dar în anumite condiţii. A existat o practică veche în unele locuri de a-i reboteza pe cei care se reîntorc în Biserică din erezie, dar această practică a fost respinsă peste tot. Este posibil să fii botezat doar o singură dată, astfel încât oamenii care au avut un botez valid la alte denominaţiuni nu mai pot fi botezaţi după convertire. În schimb, pentru aceşti convertiţi se face Mirungerea.
Totuşi, în unele cazuri poate fi dificilă stabilirea validităţii botezului, astfel încât, dacă există dubii, se face un botez condiţionat, în care oficianţii spun ceva de forma "Se botează robul lui Dumnezeu.... dacă nu a fost botezat". Nevoia unei botezări condiţionată nu este motivată numai de incertitudini reale referitoare la botezul iniţial, ci şi de incertitudinile teologiei botezului privind condiţiile exacte pentru validitatea botezului. (Biserica spune că nimeni nu poate fi sigur că opiniile unui teolog pios, dar despre care Biserica nu s-a pronunţat cu autoritate, sunt corecte, şi chiar enunţările hotărâte pot avea mai multe interpretări pe care Biserica nu le-a acceptat sau respins definitiv.)O persoană, odată botezată, nu poate fi rebotezată.
Ca o concluzie directă la întrebarea pe care mi-ai pus-o, Botezul se poate face în orice Biserică Ortodoxă. Însă trebuie să spui preotului motivul care te determină să repeţi botezul, ţinând cont de cele scrise mai sus. Botezul prin turnarea apei este considerat valid, dacă s-au împlinit criterile amintite mai sus; dar să ţinem cont şi de faptul că la vârsta de 13 ani aveai deja o statură mai înaltă decât o cristelniţă obişnuită, în care sunt sigur nu încăpeai cu totul. Dacă suntem fii ai bisericii şi aparţinem de un ierarh, care este în comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă, atunci trebuie să cultivăm şi încrederea în măsurile şi învăţăturile pe care biserica ni le pune înainte pe calea mântuirii. Eixstă multe influenţe în biserică, unele bune, altele „mai puţin bune”. Ca să nu cădem într-o influenţă „mai puţin bună” , este bine să ne legăm cu ascultarea de duhovnicul nostru. Dacă însă nu putem avea încredere în el, să ne punem sub ascultarea unui alt duhovnic în care să avem totală încrederea. Dar să fim atenţi să nu schimbam frecvent duhovnicul, căci atunci este o problemă la noi: „suntem mai buni decât orice duhovnic“.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...