Nădejdea în Dumnezeu: lumina vieţii

Cateheză  publicată și în: http://ziarullumina.ro/nadejdea-in-dumnezeu-lumina-vietii-80087.html

 24 Martie 2013

Nădejdea, ca virtute, este absolut necesară pentru mântuire. Ea întăreşte întreaga fiinţă a creş­tinului în Dumnezeu, într-o încredere necontenită în purtarea Lui de grijă; dă putere sufletului în faţa tuturor greutăţilor care-l asaltează pentru a-l despărţi de Dumnezeu. „Nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit, mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu“ - ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Omul simte că trăieşte a­tunci când are o motivaţie. Mo­ti­­­vaţia îi dă putere sufletului să-şi împlinească dorinţa. Cu toa­­te acestea, sufletul omului es­­te suflare dumnezeiască şi nu se poate împlini prin lucruri ma­­­teriale şi mărginite. Sufletul o­­mului se împlineşte doar în re­la­ţie cu Dumnezeu. Nădejdea în Dum­nezeu nu este doar a­ceas­tă mo­tivaţie, ci aceea care îl ajută pe om să se îm­păr­tă­şeas­că din vo­ia lui Dumnezeu, lu­minându-l şi dându-i sens vieţii.

În cele ce urmează vom vor­bi despre „nădejdea în Dum­nezeu: lumină a vieţii“.

Din punct de vedere lingvistic, nădejdea este încrederea sau convingerea că ceea ce fa­cem sau dorim se va realiza. Da­că ne raportăm la persoane, nă­dejdea este încrederea în spri­jinul pe care ni-l oferă în a­nu­mite situaţii critice ale vieţii. Ast­fel, nădejdea este o forţă in­te­­rioară care ne dă tăria să îna­intăm spre scopul suprem al vie­ţii, Care este Hristos. În via­ţa duhovnicească, unde consta­tăm atâtea neputinţe omeneşti, nă­dejdea îndreptată spre Dum­nezeu este vitală. Sfântul E­van­ghelist Ioan ne aminteşte un cuvânt al Mântuitorului prin care este subliniată nece­si­­tatea de a ne pune nădejdea în Dumnezeu: „fără Mine nu pu­teţi face nimic“ (Ioan 15, 5).

Lucrările lui Dumnezeu în om, după învăţătura Sfinţilor Pă­rinţi, se numesc virtuţi. Da­că pomul se cunoaşte după roa­dă (Matei 12, 33), tot astfel, şi vir­tuţile se cunosc după lucra­rea harului lui Dumnezeu. Vir­tu­ţile sunt legate între ele, se cul­tivă şi se susţin unele pe al­te­­le, deoarece provin din a­ce­laşi Duh Sfânt. Nădejdea nu poa­te exista singură, ci doar îm­­preună cu alte virtuţi. Sfân­tul Ioan Scărarul vede o împle­ti­­re între nădejde, credinţă şi dra­goste, împletire care strân­ge şi întăreşte legătura tuturor os­tenelilor duhovniceşti: „Cre­din­ţa poate să facă şi să zi­deas­că toate. Nădejdea este mereu în­conjurată de mila lui Dum­nezeu, al cărui sprijin avându-l, nu va putea fi niciodată ru­şi­na­tă. Dragostea nu cade şi nu se o­preşte în alergare aşa.“

Câtă lumină împărtăşeşte nă­­­dejdea în Dumnezeu putem în­­­ţelege privind la Maica Dom­nu­­lui, cea care s-a împărtăşit de­­plin din toate virtuţile. În­ce­pu­­tul virtuţilor ei a fost sădit de pă­rinţii săi, Ioachim şi Ana, ca­re, întristaţi fiind pentru ne­ro­di­rea lor, au nădăjduit la mi­la lui Dumnezeu, aducându-şi a­min­te de Avraam şi Sarra şi de cei­lalţi care făcuseră experi­en­ţa u­nei astfel de întristări pen­tru lip­sa de copii. Însoţiţi de cre­din­ţă, nu au lăsat ru­gă­ciu­nea pâ­nă nu au primit certitu­di­nea că le-a fost ascultată. Lu­cra­rea lor du­hovnicească, plină de ru­gă­ciu­ne şi nădejde, a in­flu­­enţat şi su­fletul copilei lor, căci Maica Dom­nului este cea prin care a­vea să lucreze virtu­tea.

Sfântul Grigorie Palama vor­beş­te despre viaţa isihastă a Mai­­cii Domnului, viaţă înce­pu­tă din momentul închinării ei la tem­plu. Tradiţia Bisericii re­la­­tea­ză momentul când Maica Dom­nului, adusă fiind la templu de către părinţii Ioachim şi Ana pentru a fi afierisită Dom­nu­­lui, a intrat în Sfânta Sfin­te­lor, unde nu intra decât Ar­hie­re­ul, şi aceasta o singură dată pe an, cu pregătire specială. A­ceas­­tă retragere a Maicii Dom­nu­­lui în Sfânta Sfintelor este vă­­zută de Sfântul Grigorie Palama ca o lucrare isihastă. Lucrarea i­­­­sihastă este lucrarea de retra­ge­­re a omului din lume pentru a putea sta în linişte la ru­gă­ciu­ne cu Dumnezeu. Ru­gă­ciu­nea Mai­cii Domnului nu era ru­gă­ciu­nea isihaştilor din perioa­da creş­tină, care practicau „ru­gă­­ciu­nea lui Iisus“, ci era ru­gă­ciu­nea unei copile curate şi dornice de comuniune cu Dum­nezeu.

Tot tradiţia Bisericii ne spu­ne că Maica Domnului se ruga, în perioada şederii ei la templu, să fie învrednicită pentru a fi slu­jitoarea acelei femei care va naş­te pe Mesia - cel mult pro­fe­ţit şi aşteptat în popor. Nădej­dea Maicii Domnului a fost îm­pli­nită mai mult decât dorea, căci Dumnezeu a învrednicit-o să devină ea însăşi cea care a năs­cut pe Mesia. Cu toate acestea, Maica Domnului s-a numit pe ea, cu smerenie, „roabă a Dom­nului“. Rugăciunea în isihie, precum şi smerenia au lu­mi­­nat-o, cum nimeni dintre oameni nu a mai fost luminat, căci Hristos i S-a arătat Maicii Dom­nului în iubirea Sa dum­ne­zeiască şi ea L-a văzut aşa „cum este“! (I Ioan 3, 2) Nu L-a vă­zut ca pe un copil sau ca pe un om matur, ca pe un în­vă­ţă­tor sau ca pe un prooroc cum Îl ve­deau ceilalţi. În Iisus a văzut pe Dumnezeu-omul. În toată via­ţa ei nu s-a raportat la Iisus ca la fiul său, ci ca la Dum­nezeu. Deşi Evangheliştii o nu­mesc „Maică a Domnului“, ea se considera „roaba Dom­nu­lui“. Este singura care L-a cu­nos­cut deplin pe Iisus ca Dum­ne­zeu, iar nu prin ghicitură.

Rugăciunea în isihie (linişte) şi ferirea de păcat (pe cât este po­sibil omului) luminează şi în­tă­resc sufletul spre nădejdea în Dumnezeu. Pentru omul din lu­me, isihia este posibilă frag­men­tar doar în timpul rugăciunii, când stă de vorbă cu Dum­nezeu, prin izolarea de gându­ri­le cotidiene şi a patimilor.

Împărtăşindu-ne teoretic din învăţătura despre nădejde, ce vom zice atunci când ne vor cu­prinde bolile, grijile zilnice sau deprimările? Ce vom face în faţa ceasului morţii?

Cultivând nădejdea, vom zi­ce că Dumnezeu a făcut pe om în­treg, din nimic, a vindecat boli de nevindecat. La El este nă­­dejdea însănătoşirii noastre; iar despre grijă, tot El, prin Da­vid, ne-a încredinţat: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hră­ni“ (Psalm 54, 25); depri­mă­rii, care încearcă să ne închidă su­fletul în întunericul iadului de unde ni se pare că nu mai es­te ieşire, îi vom pune înainte cu­vintele Domnului în­cre­din­ţa­te Sfântului Siluan Atonitul: „Numai cei mândri suferă de la demoni… Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!“; iar în pragul mor­ţii vom striga către Dum­nezeu: „Tu eşti nădejdea mea, par­tea mea eşti în pământul ce­lor vii“ (Psalm 141, 5).

Dumnezeu a dat omului şti­in­ţă şi pricepere pentru a le lucra în folosul său, nu pentru a se încrede în ele. „Pune-ţi nă­dej­­dea în Domnul din toată ini­ma ta şi nu te bizui pe price­pe­rea ta“ - ne sfătuieşte Înţeleptul Solomon (Pildele 3, 5). Iar pe cei ce se încred în ei înşişi şi în simţămintele lor, acelaşi So­lo­mon îi numeşte „nebuni“. (Pil­de 28, 26).

Nădejdea trebuie cultivată prin rugăciune, lectură duhov­ni­­­­cească, meditaţie sau  cuge­tarea la binefacerile lui Dum­nezeu. De asemenea, ea trebuie cul­­tivată şi în împrejurările con­­crete ale vieţii: să ne încura­jăm unii pe alţii atunci când a­vem un necaz, atunci când ne în­­cearcă bolile sau atunci când ne simţim părăsiţi. Cu cât via­­ţa omului este mai curată, mai în acord cu voia lui Dum­nezeu, cu atât nădejdea lui este mai pu­ternică, mai sigură. To­tuşi, nici unul dintre noi, cei mu­ri­tori, nu putem spune că a­vem cer­titudinea absolută a mân­tui­rii noastre, ci toţi tre­bu­ie să măr­turisim împreună cu Sfân­tul Apostol Pavel: „Prin nă­dejde ne-am mântuit“ (Rom. 8. 24).

Îl rugăm pe Dumnezeu să ne în­tărească voinţa noastră spre vo­inţa Lui ca să putem spune cu tărie şi simţire sufletească: „Nă­dejdea mea este Tatăl, scă­pa­rea mea este Fiul, aco­pe­ră­mân­tul meu este Duhul Sfânt, Trei­me Sfântă, Slavă Ţie!“