Povețe din Filocalie
Toți dracii
fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primește să facă
aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această viețuire, tăind și
uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului
trist se usucă. Dacă acest drac războiește pe un monah cu măsura, îl face
încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia și
să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naște gânduri care sfătuiesc
pe monah să-și ia viața, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece.
Acest lucru l-a gândit și l-a pătimit dreptul Iov fiind asuprit de acest drac.
„De aș putea, zice, să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta”.
Simbol al acestui drac este sălbăticiunea numită năpârcă, a cărei fire se arată
prietenoasă, însă al cărei venin covârșește veninul celorlalte fiare, ba dacă e
primit fără măsură, omoară și animalul însuși. Acestui drac i-a predat Pavel pe
cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea și scrie cu râvna Corintenilor,
zicând: „Arătați-i dragoste, ca nu cumva să fie înghițit unul ca acesta de o
întristare mai mare”. Dar duhul acesta, care întristează pe oameni, știe să se
facă și pricinuitor de bună pocăință. De aceea și Ioan Botezătorul îi numea pe
cei ce erau străpunși de duhul acesta și alergau la Dumnezeu „pui de năpârci”,
zicând: „Cine v-a arătat vouă să fugiți de mânia ce va să vie? Faceți deci
roade vrednice de pocăință; și să nu vi se pară a grăi întru voi: Părinte avem
pe Avraam”. Căci oricine a urmat lui Avraam și a ieșit din pământul și din
neamul său, s-a făcut mai tare decât dracul acesta. (Evagrie Ponticul)Cum atacă?
Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimțit? Căci mă tem a și
scrie despre el. Când năvălește acela, iese sufletul din starea sa firească și
leapădă cuviința și frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socotește păcat, fărădelegea
n-o mai socotește fărădelege și la osândă și la munca veșnică se gândește ca la
niște vorbe goale. De cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept,
îl mărturisește, însă poruncile Lui nu le cinstește. De-i bați în piept când se
mișcă spre păcat, nu simte: de-i vorbești din Scripturi, e cu totul împietrit și
nu ascultă. Îi amintești de ocara oamenilor și nu o ia în seamă. De oameni nu
mai are rușine, ca porcul care a închis ochii și a spart gardul. Pe dracul
acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deșarte. „Și dacă nu s-ar scurta
zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui”. De fapt dracul acesta este dintre
cei ce ataca rar pe frați. Iar pricina este învederata. Căci nenorocirile
altora, bolile celor dosădiți, închisorile celor nefericiți și moartea năprasnică
a unora, pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puțin câte puțin și
e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon. Desigur noi
nu le avem pe acestea aproape de noi, dată fiind și raritatea celor cuprinși de
neputințe printre noi. De aceea Domnul alungând acest drac, poruncește în
Evanghelii să mergem la cei bolnavi și să cercetam pe cei din închisori,
zicând: „Bolnav am fost și n-ați venit la Mine”. În orice caz să se știe: dacă
cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gând de curvie,
sau nu și-a părăsit chilia din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea
și neprihănirea și fericit este pentru o nepătimire ca aceasta. Iar câți s-au făgăduit
să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea sa se păzească de acest
drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă rușinez și de oameni.
(Evagrie Ponticul)
Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase ale pământului,
se furișează de cele mai multe ori în el un gând de trândăvie, care nu-i îngăduie
să stea cu plăcere nici în slujba cuvântului și nu-i lasă nici dorința hotărâtă
după bunurile viitoare; ba îi înfățișează și viața aceasta trecătoare ca
neavând nici un rost și fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a
fi numită virtute; și însăși cunoștința o disprețuiește, ca pe una ce a fost
dată și altor mulți oameni, sau ca pe una ce nu ne făgăduiește nimic desăvârșit.
De aceasta patima moleșitoare și aducătoare de toropeala vom scăpa de ne vom ține
cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea
lui Dumnezeu. Căci numai întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să
se izbăvească fără durere de acea împrăștiere nesocotită. (Diadoh al
Foticeii)
Concluzie
Așa dar,
iubite fiule, având, prin harul lui Hristos, ca pe o înțelepciune firească,
aceasta meditație și gândire sănătoasă, păstreaz-o totdeauna în tine. Să nu te
lași copleșit de uitarea pierzătoare, nici împiedecat de nepăsarea, care face
mintea deșartă și o abate de la viață; să nu-ți lași cugetarea întunecată de neștiință,
care e pricina tuturor relelor, nici amăgită de negrija, care e tot ce poate fi
mai rău; să nu te lași târât de plăcerea trupului, nici biruit de lăcomia
pântecelui; să nu te lași cu mintea robit de poftă, nici să nu lucrezi în tine
spurcăciunea prin învoirea cu gândurile desfrânate. În sfârșit să nu întristezi
si sa nu te lași întristat pentru vreo pricină tristă și nefericită, care să te
facă să îngrămădești amintiri de gânduri rele împotriva aproapelui, încât să te
pomenești abătut de la rugăciunea curată către Dumnezeu și să-ți lași mintea
robită, privind cu gând sălbatec pe fratele tău, care are același suflet. Căci
prin aceasta conștiința îți va fi înlănțuită de purtarea nesocotită a cugetului
trupesc și de duhurile rele, cărora ai fost predat spre pedeapsă până la o
vreme; și anume până când mintea, sfârșita în toate privințele și copleșită de
întristare și de moleșire, după ce a pierdut sporul după Dumnezeu pentru
pricinile de mai înainte, va începe iarăși, cu multă smerenie, să ia de la capăt
calea mântuirii. În felul acesta, ostenindu-se mult în rugăciuni și în
privegheri de toată noaptea și împrăștiind pricinile amintite prin smerenie și
mărturisire către Dumnezeu și către aproapele, ea începe iarăși viața de
înfrânare. Și luminată de luminile cunoștinței evanghelice, ea cunoaște atunci,
cu harul lui Dumnezeu, că cel ce nu s-a predat pe sine desăvârșit crucii, în
cuget de smerenie, și nu s-a aruncat pe sine la picioarele tuturor, ca să fie călcat,
înjosit și disprețuit, nedreptățit, batjocorit și luat în râs, iar el să le
rabde toate acestea cu bucurie și să nu pretindă pe seama sa câtuși de puțin
lucrurile omenești: slavă sau cinste, sau laudă sau plăcere de mâncare, de băutură,
sau de haină, nu se poate face creștin adevărat. (Marcu Ascetu)Soluția
Gândurile
veacului acestuia le-a dat Domnul omului, ca pe niște oi, păstorului bun. Si
s-a scris: „A dat fiecărui om cuget întru inima sa”, sădind în el și pofta și
mânia întru ajutor, ca prin mânie să alunge gândurile lupilor, iar prin poftă să
iubească oile, chiar când e biciuit de vânturi și de ploi. I-a mai dat pe lângă
acestea și lege după care să păzească oile, loc de verdeață, apă de odihnă,
psaltire, chitară și toiag. Și i-a rânduit să se hrănească și să se îmbrace de
la aceasta turma, iar la vreme să-i adune fân. Căci zice cuvântul: „Cine păstorește
turma și din laptele ei nu manâncă?” Pustnicul trebuie să păzească deci zi și
noapte turma aceasta, ca nu cumva să fie răpit vreun miel de fiarele sălbatice,
sau să-l ia tâlharii, iar dacă s-ar întâmpla una ca aceasta în pădure, îndată să-l
smulgă din gura ursului și a lupului. Așadar, dacă gândul despre fratele nostru
se învârte în noi cu ura, să știm că o fiara l-a luat pe el; asemenea și gândul
despre muiere, dacă se întoarce în noi amestecat cu pofta de rușine; la fel
gândul despre argint și aur, dacă se cuibărește însoțit de lăcomie; asemenea și
gândurile sfintelor daruri, dacă cu slavă deșartă pasc în minte! Și tot
asemenea se va întâmpla și cu alte gânduri de vor fi furate de patimi. Și nu
numai ziua trebuie să fie monahul cu luare aminte la ele, ci și noaptea să le păzească
priveghind. Căci se întâmplă să piardă ceea ce a agonisit, dacă se lasă în năluciri
rușinoase și viclene. Aceasta este ceea ce zice patriarhul Iacov: „Nu am adus ție
oaie răpită de fiară sălbatică; eu plăteam furtișagurile de zi și de noapte; și
mă topeam de arșița zilei și de gerul nopții, încât s-a dus somnul de la ochii
mei”. Iar dacă din osteneală ni s-ar întâmpla vreo nepurtare de grijă, să grăbim
puțin în sus pe stânca cunoștinței și să paștem (Evagrie Ponticul)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu