Pacea lăuntrică - darul Sfântului Duh

„Omule, nu-ți da pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Să-ți păzești cu orice preț pacea lăuntrică. Împacă-te cu tine însuți, și atunci se vor împăca și cerurile și pământul cu tine.” (Sfântul Isaac Sirul)

 Vedeți cât de adânci sânt aceste gânduri și de câte ori repetă acest lucru? - dar nici până astăzi n’am putut ajunge la această treaptă. Putem fi toți buni dacă ne unim cu Izvorul vieții, cu Dumnezeu, din toată inima noastră; atunci El ne va da putere să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru. Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Mulți cad adesea în deznădejde și se ridică împotriva vieții lor, curmânduși-o, căci fără Domnul nu ne putem iubi nici pe noi înșine, cu atât mai puțin pe semenii sau pe vrăjmașii noștri. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.

Trebuie să supunem cuiva inimile noastre - și dacă le supunem cuiva de pe fața pământului, acest lucru ne poate aduce vătămare. Toți căutăm dragoste veșnică și neschimbătoare, pace fără de sfârșit, și cine poate da toate acestea? Nu ni le poate da nici mama, nici tatăl, nici fratele, nici sora. Toți aceștia ne pot părăsi, disprețui și lepăda. De ce? Pentru că toți suntem mărginiți în timp și în spațiu, toți ne aflăm în luptă cu puterile din văzduhuri care neîncetat ne întinează gândurile. Așadar, toți cei cărora ne supunem inimile, toți aceștia ne pot părăsi, ne pot răni. Duhurile cele viclene strecoară gânduri în dragostea noastră curată, dumnezeiască și caută să ne înrobească.

Dragostea dumnezeiască este nesfârșită, atotcuprinzătoare, iar noi viem, ființăm, trăim mărginiți, înrobiți nu numai de ființele vii, ci și de lucrurile moarte, fără viață, care sânt fără valoare. Inima noastră este înrobită de lucrurile lumești, iar dacă cineva i le răpește, suferă. Avem voie să ne alipim prin dragoste numai de Dumnezeu – mai întâi de Dumnezeu și abia apoi de rudele și semenii noștri.

Nu ne este îngăduit să ne fim idoli unii altora, nu este voia lui Dumnezeu. Sfinții Părinți spun că această naștere a noastră pe fața pământului este din îngăduința Domnului, după cădere – căci Dumnezeu le-a făcut pe toate și El este tuturor părinte - dar iată, din păcate, toate s’au tulburat. S-a tulburat și firea noastră, căci strămoșii noștri erau nemuritori. Prin căderea omului a venit moartea, s’a tulburat lumea materială, cosmosul, căci Adam a fost zidit ca o cunună a întregii Zidiri și stăpân al întregii lumi materiale. În fiecare persoană este reprezentată întreaga lume materială a Cosmosului și puterile cugetătoare, căci se spune că omul este

un micro-cosmos, o „lume mică.” Trebuie să ne întoarcem în brațele Părintelui nostru, ca să ne întărească în credință, să fim puternici într’însul, și prin Domnul vom vedea Împărăția Cerurilor.

Sfinții Părinți spun: „Ceea ce credința dorește, Dumnezeu făptuiește, dar plinătatea vieții Creștine este desăvârșita smerenie.” Chiar unul dintre prorocii Legii Vechi spune: „Numai asupra celui blând și smerit cu inima voi privi.” Cei blânzi și smeriți sânt moștenitorii Împărăției Cerurilor, și vouă, tuturor, vă doresc să fiți și voi fii ai Luminii, și să ne aflăm împreună înaintea Domnului, să-L slăvim pe Domnul pururea și în veacul veacului.

Iată, planeta noastră a ajuns la sfârșitul ei; tot ceea ce s’a întâmplat, până la capăt, și mai cu seamă în această scurtă vreme, totul trece neînchipuit de repede - și slavă lui Dumnezeu că este așa, ca viața noastră să nu fie în zadar, să nu ne chinuim aici fără folos, căci Împărăția Cerurilor este o stare gândită a sufletului, iar iadul asemenea; noi acum suntem în rai, acum în iad. Când ne aflăm într’o stare rea, în noi e iad, nu avem pace, nici liniște. Când avem în inimă bucurie, atunci ne simțim ca în Rai. De aceea trebuie neîncetat să ne ostenim în rugăciune. Puțini sânt cei de pe fața pământului care primesc în dar harul. Am cercetat cu foarte mare luare-aminte felul cum s’au simțit Sfinții Părinți în timpul vieții și cum au reușit să păstreze acest dar al harului până la capăt, aici - harul primit în dar.

Sfinții Părinți spun că aici pe pământ se află oameni care au păcătuit mult, care au cercarea vieții, dar care, atunci când s’au întors la Domnul, nu s’au mai abătut nici la dreapta, nici la stânga, ci au mers de-a dreptul spre Domnul. Și Sfântul Apostol Pavel, și Maria Egipteanca, și mulți alții, când s’au întors la Domnul, au rămas cu El. Noi încă nu am ajuns la această înălțime, pe noi încă ne atrage ceva aici, pe pământ. Acum suntem în odihnă, acum în luptă, dar puțini sânt cei ce dobândesc darul harului. Eu tare m’am minunat când am înțeles că puțini sânt monahii care primesc harul în dar și că mulți dintre oamenii din lume au primit acest har. Aproape acum un an a venit la mine un tânăr din Bania Luka, care se îndeletnicea cu rugăciunea lui Iisus. De puțină vreme un prieten de-al lui, care era căsătorit și avea copii, a învățat și el să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus. Mult m’am mirat când prietenul său a venit și mi-a spus cum inima i se roagă neîncetat și rugăciunea curge neîntreruptă. Acest tânăr era atât de luminat de bucurie, plin de o pace negrăită. El s’a încredințat pe sine, pe soția și pe copiii săi lui Dumnezeu și a dobândit în dar harul. Prietenul care la învățat rugăciunea nu a dobândit acest har, deși s’a rugat îndelung pentru a-l primi. Așadar, Domnul privește la inima noastră, iar când noi ne rugăm din inimă, Domnul de îndată ne mângâie.

Numai cei ce au primit harul în dar pot cunoaște starea sfinților și a îngerilor. Alții nu o pot cunoaște. Ne rugăm noi lui Dumnezeu și ne trudim, dar dacă cineva nu a dobândit harul nu poate înțelege starea îngerilor și a sfinților, căci acestea nu pot fi deslușite în cuvinte.

Staretul Tadei 

 de la Mănăstirea Vitovnița 

„Cum îți sânt gândurile așa îți este viața.”