"Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim şi să scriem ortodox." (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Ce înseamnă să simţi lucrarea harului?


Din ceea ce mărturisesc Părinţii Bisericii, primirea harului Duhului Sfânt înseamnă unirea credinciosului cu Dumnezeu.  Trăirea harului este numită de Sfântul Serafim din Sarov „scopul vieţii creştinului”. Această experienţă, fundamentală în Ortodoxie, vădeşte cu adevărat dacă efortul împlinirii poruncilor şi al mărturisirii a fost făcut pentru Hristos. Cei care ajung purtători ai Duhului, trăitori ai harului, sunt adevăraţii mărturisitori şi plinitori ai Evangheliei. Putem afirma că aceasta este experienţa de căpătâi a sfinţilor, cei pentru care Dumnezeu ţine lumea, căci ei au devenit lăcaş cinstit al Duhului, iar fără prezenţa unora ca ei în lume, aceasta din urmă nu şi-ar mai afla vreo raţiune a existenţei. Să nu uităm, aşadar, că puterea de a lupta cu păcatul şi de a-L mărturisi cu curaj pe Hristos vine din har; nu din puterea noastră, nici din abilitatea minţii vreunuia dintre noi. Din acest motiv dorim a face cunoscute unele din pildele de vieţuire în har ale acestor casnici ai lui Dumnezeu pentru a ne împărtăşi, după măsura fiecăruia, din revărsarea dumnezeieştii iubiri ce se află în aceste mărturii .

Harul pe care-l avea acel sfânta strălucit şi-n inima mea.

În biserica la care mergeam pentru privegheri şi slujbe am cunoscut oameni sfinţi. Ascultaţi ceea ce vă voi spune despre un sfânt necunoscut.
Deasupra colibei noastre, cu mult mai sus, trăia singur un rus, Bătrânul Dimas, într-o colibă simplă. Era un monah foarte evlavios. Bătrânul Dimas a rămas aproape necunoscut de-a lungul întregii sale vieţi. Nimeni nu-i pomeneşte numele sau ceva despre harisma lui. Să plece din Rusia! Cine ştie câte zile a făcut pe cale. A lăsat toate ca să vină într-o margine de lume, în Kavsokalivia, ca să-şi trăiască întreaga viaţă în acest loc. Şi a murit neştiut. Nu a fost deloc egoist. Nu, nu, a fost un nevoitor. Să nu aibă pe nimeni lângă el şi să-i spună: „Astăzi am făcut cinci sute de metanii”. „Am avut această simţire…”. A fost un nevoitor în taină.

Da, da, acesta e un lucru desăvârşit. Desăvârşit şi fără vreun interes propriu. Tăiere a voii, adorare, sfinţire, faţă-n-faţă cu Dumnezeu, fără dorinţa de plăcea oamenilor. Robul Stăpânului. Absolut nimic altceva. Nici egumen, nici „bravo”, nici „de ce acest lucru este aşa?”. Am văzut un sfânt în viaţă! Da, un sfânt necunoscut. Un om îndurerat şi dispreţuit! Cine ştie când a murit, apoi după câte zile l-or fi găsit, sau poate luni, dacă va fi fost şi iarnă. Care om să se încumete să meargă acolo sus la coliba lui de piatră! Nu-l vedea nimeni. De multe ori aceşti pustnici sunt găsiţi după una-două luni de la adormirea lor.
Noianul şi prisosul harului său a ajuns şi la mine smeritul, când l-am văzut pe Bătrânul Dimas în biserică, făcându-şi metaniile şi suspinând dintru adânc în rugăciunea sa. Prin metaniile lui, atât de mult l-a vizitat harul, încât a strălucit şi întru mine. Atunci a izbucnit şi întru mine bogăţia harului. Aşadar existase şi înainte, prin dragostea pe care am avut-o pentru Stareţul meu, dar atunci am simţit şi eu harul într-un chip foarte puternic. Să vă spun cum s-au întâmplat lucrurile.

Într-o dimineaţă, în jurul orei trei şi jumătate, am mers la biserica Schitului, la Sfânta Treime, pentru slujbă. Era încă devreme. Încă nu bătuse toaca. În biserică nu era nimeni. M-am aşezat în pronaos, în spatele unei scăriţe. Nu puteam fi văzut şi mă rugam. La un moment dat uşa bisericii se deschise şi intră un monah înalt şi în vârstă. Era Bătrânul Dimas. După ce intră se uită stânga-dreapta; nu văzu pe nimeni. Atunci, ţinând în mână un şirag mare de metanii, începu să facă metanii mari, multe şi iuţi, şi spunea neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă… Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-ne pre noi”. După puţin timp a căzut în răpire. Nu pot, nu aflu cuvinte ca să vă descriu, purtarea sa în faţa lui Dumnezeu; mişcări ale iubirii şi adorării, mişcări ale dumnezeiescului dor, ale dumnezeieştii iubiri şi ale dăruirii. L-am văzut stând drept în picioare, deschizându-şi braţele în chipul crucii, aşa cum a făcut Moisi în faţa mării, şi a scos un sunet: „Oooooo!…”. Ce-a fost asta? Se afla înlăuntrul harului. Strălucea înlăuntrul luminii. Asta a fost! Deodată mi-a transmis rugăciune. Deodată am pătruns în atmosfera sa. Nu mă văzuse. Ascultaţi-mă. M-am emoţionat şi am început să plâng. Întru mine smeritul şi nevrednicul venise harul lui Dumnezeu. Cum să vă spun? Mi-a transmis harul. Aşadar, harul pe care-l avea acel sfânt a strălucit şi-n sufletul meu. Mi-a transmis harismele lui cele duhovniceşti.

Deci, Bătrânul Dimas a pătimit ieşirea din sine. Aceasta s-a făcut fără să vrea. El n-a putut să-şi ţină trăirea. Nici ceea ce spun eu nu este drept. Eu nu pot exprima trăirea aceea. Aceasta este o stare în care eşti luat în stăpânire de Dumnezeu. Aceasta nu se explică. Nu se explică defel, iar dacă o explici, cazi cu totul în afară. Nu, nu se explică, nici în cărţi nu sunt redate aceste trăiri, nici cu mintea nu pot fi cuprinse. Trebuie să fii sfânt ca să le poţi cuprinde.

Mărturia de mai sus aparţine Părintelui Porfirie şi e luată din cartea
Bătrânul Porfirie Kavsokalivitul.
 
Viaţa şi Cuvintele, Sf. Măn. Hrisopigis, Hania, 2003, pag. 78-81).
Prezentare de Ivan Dumitru
Aparut in nr. 13 al revistei Familia Ortodoxa

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...