de plăcere şi
întristare, de dorinţă şi de frică şi de cele ce decurg din acestea.
Sf. Maxim Mărturisitorul 
Afectele acestea ca şi celelalte, nu au fost create
la început împreună cu firea oamenilor. Căci altfel ar intra în
definiţia firii. Spun, învăţând de la marele Grigorie al Nisei,
că ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai
puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de
desăvârşire. Prin ele, în loc de chipul dumnezeiesc şi fericit,
îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi
vădită asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare.
Căci trebuia, după ce s-a acoperit demnitatea raţiunii, ca firea
oamenilor să fie chinuită pe dreptate de trăsăturile
iraţionalităţii (dobitociei) la care a fost atrasă prin voia ei,
Dumnezeu rânduind prea înţelept, ca omul în felul acesta să
vină la conştiinţa măreţiei sale de fiinţă raţională.
Cu toate acestea şi afectele devin bune în cei ce se
străduiesc, şi anume atunci când, desfăcându-le cu
înţelepciune de lucrurile trupeşti, le folosesc spre câştigarea
bunurilor cereşti. De pildă: pofta o pot preface în mişcarea
unui dor spiritual după cele dumnezeieşti; plăcerea, în
bucuria curată pentru conlucrarea de bună voie a minţii cu
darurile dumnezeieşti; frica, în grija de a ocoli osânda
viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, pocăinţa care
aduce îndreptarea de pe urma păcatului din timpul de aici. Şi
scurt vorbind, asemenea medicilor înţelepţi care vindecă
prin trupul veninos al viperei o muşcătură înveninată sau
care se va învenina, să ne folosim şi noi de aceste afecte
spre înlăturarea răutăţii celei de faţă sau a celei ce va să fie
şi spre dobândirea şi păzirea virtuţii şi a cunoştinţei. Precum
am spus deci, acestea devin bune prin întrebuinţare în cei ce
îşi robesc orice cuget spre ascultarea lui Hristos.
Iar dacă Scriptura vorbeşte de vreun afect de
acesta la Dumnezeu sau la sfinţi , o face în ce priveşte pe
Dumnezeu pentru înţelegerea noastră, exprimînd prin
afectele noastre faptele mântuitoare şi binefăcătoare ale
Providenţei; iar în ce priveşte pe sfinţi, întrucât nu se pot
exprima raporturile lor spirituale cu Dumnezeu şi
dispoziţiile lor prin grai omenesc, fără afectele cunoscute
firii.
. ( Afectele sunt considerate de Sf. Maxim ca trăsături iraţionale pătrunse
în firea omului după căderea în păcat şi apropiindu-1 de animalitate,
întrucât şi animalele reacţionează iraţional prin aceste afecte la ceea
ce văd. Prin ele trupul e pus repede în mişcare spre tot ce apare
omului vrednic de râvnit, precum repede se contrage din fa ţa celor
primejdioase. ~n starea primordială omul îşi călăuzea viaţa cu totul
raţional. Trupul nu a scăpat prin mişcări anarhice şi dezordonate, sub
conducerea raţiunii şi a voinţei. Acum, chiar în starea de renaştere,
aceste afecte nu mai pot fi scoase din fire. Dar ele se pot folosi spre
un scop bun. Gândurile curate şi raţionale n-ar putea mişca uşor
trupul nostru, ajuns sub puterea acestor factori ira ţionali dar foarte
dinamici, spre ţintele fixate de ele. De aceea caută să câştige pentru
aceste ţinte afectele, ca prin impulsul lor să mişte uşor trupul prin ele. Se ştie că ideea teoretică nu prea are efect în ce priveşte
transformarea omului, până ce nu câştigă simţirea lui în favoarea ei.
Calea de la idee spre hotărîrea bună duce prin sentiment. Aceasta e
poate ceea ce numeşte Vîşeslavţev "sublimarea afectelor", în care
atribuie un mare rol imaginaţiei (Etica preobrajenago erosa). Aceasta
este şi calea pe care devine credinţa o putere transformatoare a
omului. Ea converteşte afectele spre alte ţinte, spre Dumnezeu. O
credinţă care nu dă astfel de roade, întinzându-se asupra întregului
om, e ceva de neconceput şi e de mirare cum ea poate fi susţinută de
protestanţi. Dumnezeu e lipsit de afecte. De asemenea îngerii care
sunt minţi pure (vnove"). Aceasta va fi şi partea noastră în viaţa
viitoare. Căci spune Sf. Maxim: "Afectele care conservă firea în
viaţa de aici nu se pot muta împreună cu noi la viaţa nemuritoare şi
vecinică")
Pr. Dumitru Staniloae Filocalia Vol. III
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu