Potrivit unei vechi tradiții, evenimentul istoric al
Schimbării la Față a Domnului a avut loc cu 40 zile înaintea Pătimirii Sale.
Dar Sfinții Părinți au strămutat Sărbătoarea după Paști, în data de 6
august, cu 40 zile înaintea praznicului Înălțării Sfintei Cruci, pentru a
evidenția semnificația eshatologică a sărbătorii Schimbării la Față a Domnului care încheie salba praznicelor împărătești dintr-un an
liturgic.
Dacă denumirea în limba greacă a sărbătorii Schimbării
la Față a Domnului este Metamorphosis (Transfigurarea), iar în limba slavonă
Preobrajenie, Sfântul Antim Ivireanul o numește foarte sugestiv Dumnezeiasca
Înfrumusețare a lui Hristos.
Schimbatu-Te-ai la faţă, în munte,
Hristoase Dumnezeule,
arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea;
strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare,
pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,
Dătătorule de lumină, slavă Ţie!
Dătătorule de lumină, slavă Ţie!
Persoane, sensuri și simboluri ziditoare
în icoana Schimbării la Faţă a Domnului
Mântuitorul Iisus Hristos Se află în centrul compoziţiei, în partea superioară,
înconjurat de o mandorlă alcătuită
din cercuri concentrice în nuanţe de albastru în degradé. Albastrul capătă aici
înţelesul simbolic al lumii cereşti, dar și al întunericului supraluminos ce-L
înconjoară.
Domnul
Hristos Se înfăţişează Apostolilor ca una din Persoanele Sfintei Treimi, stând
de vorbă cu Moise şi cu Ilie despre viitoarea Sa Patimă, iar Faţa Sa strălucea ca soarele. Lumina ce
izvorăşte din Hristos este însuși harul dumnezeiesc cel necreat care este
prezent în întreaga Sa fiinţă.
Din
trupul transfigurat al lui Hristos pornesc raze,
semn al slavei Domnului, care îi luminează atât pe Moise şi pe Ilie, cât şi pe
cei trei Apostoli, și indică în acelaşi timp prezenţa Duhului Sfânt Care în
momentul Schimbării la Faţă se manifestă și sub forma unui nor luminos (cf. Matei
17, 5).
Hristos este îmbrăcat în veşminte albe, strălucitoare, semn al
curăţiei Lui depline și al îndumnezeirii trupului Său - „Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină” (Psalmul 103, 2).
În mâna stângă ţine filacterul, simbol al propovăduirii,
iar cu mâna dreaptă binecuvintează.
Spre deosebire de faţa lui Moise
care strălucea de o slavă venită din afară după revelaţia din muntele Sinai
(cf. Ieșirea 34, 29), Faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor
de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcute accesibilă omului.
„Arătat-a
Hristos ucenicilor taina în Tabor, strălucind cu faţa mai mult decât razele
soarelui, hainele Sale fiind luminoase şi albe ca zăpada, Cel ce se îmbracă,
precum zice psalmistul, cu lumina ca şi cu o haină.” (Canonul Utreniei din
ziua Înainteprăznuirii, cântarea a V-a)
Muntele Tabor apare în icoana Schimbării la Faţă având trei culmi:
una pentru Hristos şi celelalte două pentru Moise şi Ilie. Muntele constituie
un element esenţial al peisajului biblic, fiind locul privilegiat al rugăciunii;
el semnifică îndepărtarea de lume şi apropierea de Dumnezeu și este locul prin
excelenţă al revelaţiei dumnezeiești.
Sfinții Prooroci Moise şi Ilie se află de o parte şi de alta a Mântuitorului, stând
fiecare pe câte un pisc. Ilie se află în partea stângă a imaginii (la dreapta
lui Hristos), iar Moise în partea dreaptă. Acești doi Mari Prooroci ai
Vechiului Legământ sunt singurii oameni din poporul lui Israel care au văzut
slava lui Dumnezeu și au auzit glasul Lui, Moise în norul luminos pe muntele
Sinai (Ieșirea 34, 4-29) şi Ilie „în
adiere de vânt lin” (III Regi 19, 12) pe muntele Horeb.
Moise este reprezentat tânăr, sugerând că omul cu viață în
Dumnezeu e mereu tânăr, dar și că Legea divină nu îmbătrânește, ţinând în mâini
Tablele Legii, iar Ilie este
reprezentat sub chipul unui bătrân cu părul lung, semnificând înțelepciunea
veșnică a lui Dumnezeu.
Amândoi stau în picioare într-o atitudine plină de cucernicie, înclinaţi
către Hristos. Sunt reprezentaţi pe culmi pentru că sunt oameni ai înălţimilor
duhovniceşti, desăvârșiți în virtuți. De aceea, împreună cu Hristos poartă aureolele sfințeniei.
Potrivit unor tâlcuiri ale Sfântului
Maxim Mărturisitorul, Moise reprezintă pe cei adormiți, iar Ilie pe cei vii; Moise
şi Ilie evocă Şeolul (Tărâmul morţilor) și Cerul, pentru că Moise a gustat
moartea, iar Ilie este viu, fiind ridicat la cer într-un car de foc. Înfăţişând
alături de Hristos deopotrivă viii şi morţii, icoana afirmă că Iisus Hristos,
ca Dumnezeu, are deplină putere asupra vieţii şi a morţii. Moise şi Ilie
reprezintă totodată și cele două căi (moduri) de viețuire binecuvântate ale
omului: căsătoria şi fecioria.
Ei simbolizează în acelaşi timp
Pronia (Moise) și Judecata (Ilie) lui Dumnezeu, dar și Legea şi Proorocii, a
căror plinire este Hristos. Prezența lor trebuia să le confirme ucenicilor că
Hristos nu calcă Legea și Proorocii (cum Îl calomniau iudeii), ci că Hristos
este dătătorul și plinirea lor.
Deoarece, potrivit relatării
Sfântului Evanghelist Luca, Moise şi Ilie s-au arătat şi ei în slavă (9, 31), și
ei sunt reprezentaţi adesea în interiorul cercului luminos. Prezenţa lui Moise
ne aminteşte de experienţa sa de pe muntele Sinai când el însuşi s-a umplut de
strălucire. „Iar când se pogora Moise din
muntele Sinai, având în mâini cele două table ale Legii, el nu ştia că faţa sa
strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el.” (Ieşire 34, 29)
Apostolii Petru, Iacov și Ioan sunt reprezentaţi căzuţi la pământ, ferindu-şi sau
acoperindu-şi privirea la vederea slavei dumnezeieşti.
Atitudinea lor exprimă deopotrivă teamă,
uimire şi bucurie la vederea lui
Hristos strălucind și la auzul glasului Tatălui ceresc. Deoarece ei nu sunt
încă desprinşi de cele omeneşti, starea lor exprimă în același timp și
contemplație și tulburare.
Acești trei ucenici mai apropiați ai
lui Hristos, care s-au învrednicit de vederea slavei lui Dumnezeu, au fost
martori și ai învierii fiicei lui Iair(Marcu 5, 37) şi îi vom regăsi din nou
în Grădina Ghetsimani(Marcu 14, 33).
În stanga icoanei se află Petru,
(Ioan la mijloc, Iacov în dreapta), ridicându-şi o mână spre Hristos și grăind
către El să ridice trei colibe…
După Sfântul Ioan Gură de Aur, doar
pe acești trei ucenici i-a ales Hristos ca să li Se descopere în slavă deoarece
Petru Îl iubea mult pe Hristos, Ioan era iubit mult de Hristos, iar Iacov şi-a
mărturisit râvna până la jertfă pentru Hristos (fiind primul Apostol martirizat
de iudei). Totodată, într-un înțeles mistic, cei trei reprezintă virtuțile care
fac sufletul văzător de Dumnezeu: credința, nădejdea și dragostea.
Prezenţa
lor în număr de trei era cerută şi de Legea lui Moise pentru adeverirea publică
a unei mărturii. Dacă Moise şi Ilie reprezentau Tărâmul Morţii şi Cerul, ucenicii
îi reprezintă pe cei vii de pe pământ, cu toții aflați sub ocârmuirea lui
Dumnezeu.
Astfel,
Vechiul şi Noul Legământ sunt
reprezentate aici unificate în Hristos prin Moise şi Ilie pe de o parte, şi
prin cei trei ucenici, pe de altă parte. Aducându-i de față pe cei doi mari
Prooroci, Mântuitorul îi învață pe ucenici să fie desăvârșiți în blândețe (ca
Moise) și în trezvie sau râvnă pentru Dumnezeu (ca Ilie) pentru a fi buni
păstori ai poporului Său.
În unele
reprezentări, Hristos împreună cu cei trei ucenici sunt reprezentaţi și urcând
şi coborând muntele, însă aceste scene secundare încarcă imaginea şi distrag
atenţia de la esenţa minunii Transfigurării Domnului.
Experiența Apostolilor pe
muntele Taborului reprezintă experiența mistică cea mai înaltă a unui creștin
și a Bisericii întregi înseși. Vederea extatică, nemijlocită, a lui Dumnezeu,
după ce omul a înaintat duhovnicește pe treptele despătimirii și ale
contemplării, are loc nu prin efortul omului, ci prin descoperirea și puterea
harului dumnezeiesc, printr-o răpire a Duhului Sfânt, mai presus de fire și de
înțelegere, în norul supraluminos, inepuizabil, al iubirii și fericirii dumnezeiești.
Cel ce vede lumina divină o experiază ca pe un vast infinit, intim și sfânt
adăpost al iubirii care-l primește în interiorul lui. Este intrarea în cortul
nefăcut de mână omenescă al Dumnezeirii, pe care l-a văzut Moise pe muntele
Sinai, și care este Însuși Fiul cel iubit al Tatălui, înțelepciunea, pacea și
puterea lui Dumnezeu, Care cuprinde cu iubire toată creația și în Care Tatăl
Își are din veșnicie toată bunăvoirea. Este intrarea în Împărăția,
binecuvântată și veșnică a lui Dumnezeu, unde a fost înălțat Ilie deasupra
existenței naturale. De aceea Petru, odihnit (copleșit) de uimire, a vrut să
facă trei corturi pentru Hristos, pentru Moise și pentru Ilie, ca să nu mai
plece de acolo, căci, văzând slava lui Hristos, a ieșit din timp, pregustând
fericirea veșnică dumnezeiască.
Iar lumina dumnezeiască
este trăită ca intrare într-un templu cu multe încăperi („În casa Tatălui Meu multe
locaşuri sunt” – Ioan 14, 2.),
începând cu cea mai dinafară și sfârșind cu Sfânta Sfintelor sau cu intimitatea
nepătrunsă a ființei divine. Aceasta este Taina veșnic ascunsă în Adâncul (Întunericul
divin) necreat de unde pornesc într-o procesiune fără sfârșit valurile de
lumină (înțelegere) și iubire, unul după altul, ca dintr-un altar care pare
credincioșilor din naos înecat în întuneric, dar de unde țâșnesc licăririle
făcliilor (energiile divine) ce-și întind lumina lină în naos.
După
chipul și asemănarea acestui cort imaterial și veșnic, care este Hristos, este
Biserica, și de aceea este una, sfântă, sobornicească și apostolească. Biserica
este Taborul lumii, unde e prezent Hristos strălucind prin Tainele și
rânduielile ei, și totodată este anticiparea Împărăției Cerurilor. În Biserică
începe și continuă desăvâșirea spirituală a omului, înaintând în veacurile
(treptele) nesfârșite în lăuntrul ei, care este însuși sânul lui Dumnezeu.
Credinciosul trăiește tot mai deplin creșterea în iubirea caldă și senină în
sânul Bisericii ca pe o odihnă reciprocă a lui în Hristos și a lui Hristos în
El. Astfel cortul trecător și văzut (firea umană) se îmbracă în cortul
netrecător și nevăzut al harului dumnezeiesc. Sub razele lui, omul se
transfigurează, pregustând starea de supremă bunătate, blândețe, curăție,
înțelegere și iubire, asemănându-se cu Hristos. Aceasta este starea de
îndumnezeire, de unire mereu mai sporită prin har cu Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu