în viziunea Sf. Paisie de la Neamţ
Un material de Cristian Antonescu
Niciodată în istoria monahismului nimeni nu a
susţinut că desăvârşirea ar putea fi atinsă fără nevoinţă trupească.
Dimpotrivă, fiind cea mai importantă armă pe care o au începătorii în lupta cu
patimile şi, implicit, cu diavolul, nevoinţa trupească a avut întotdeauna un
loc central în viaţa monahilor, dar şi a mirenilor[1].
De asemenea, ştim că părinţii din Pateric au iubit asceza şi au ridicat-o
pe culmi aproape de neimaginat pentru noi, cei de azi. Bineînţeles, ei nu au
iubit asceza pentru ea în sine, ci pentru că ştiau că aceasta îi poate duce
aproape de Dumnezeu.
O istorioară care vorbeşte despre dragostea de
asceză a Sf. Macarie Alexandrinul, sau Orăşeanul,
cum apare el în Pateric, ne va
edifica deplin în ceea ce priveşte atracţia monahilor adevăraţi spre asceză:
«Nevoinţa lui era aceasta: dacă auzea ceva folositor
vreodată, acea ducea la desăvârşire [...]. Auzind el că tabenisioţii duc o
vieţuire înaltă, schimbându-şi hainele şi luând chipul unui lucrător din lume,
s-a suit vreme de cincisprezece zile în Tebaida, trecând prin pustie. Şi venind
în mânăstirea tabenisioţilor, l-a căutat pe arhimandritul lor, numit Pahomie,
bărbat foarte încercat şi având harisma proorociei, dar i-au rămas ascunse cele
privitoare la Macarie. Venind acesta la el, i-a zis: „Te rog, primeşte-mă în mânăstirea
ta, ca să mă fac monah”. Îi zise lui Pahomie: „Ai ajuns la bătrâneţe şi nu te
mai poţi nevoi. Fraţii de aici sunt nevoitori şi nu poţi purta ostenelile lor.
Şi te vei sminti, şi vei pleca vorbindu-i de rău”. Şi nu l-a primit nici în
prima zi, nici în a doua, până în ziua a şaptea. După ce s-a întărit stăruind
în post, i-a spus pe urmă: „Primeşte-mă, avva, şi de nu voi posti şi nu voi
lucra ca ei, porunceşte să fiu dat afară”. Pahomie i-a convins atunci pe fraţi
să-l primească. Iar obştea unei singure mânăstiri este de o mie patru sute de
bărbaţi până astăzi. Deci a intrat în ea. Iar trecând puţină vreme, a venit
Postul mare şi a văzut pe fiecare nevoindu-se într-un fel sau altul. Unul mânca
numai seara, altul, la două seri, altul, la cinci seri. Unul stătea în picioare
toată noaptea, iar ziua se aşeza. După scufundarea multor smicele de finic în
apă, Macarie a şezut într-un colţ; şi până nu s-au împlinit cele patruzeci de
zile şi nu au venit Paştile, nu s-a atins nici de pâine, nici de apă, n-a
încovoiat genunchiul, nu s-a întins pe pământ. Nu a luat nimic, afară de puţine
foi de varză, şi acestea duminica, spre a lăsa părerea că mănâncă»[2].
Fără a exagera cu nimic, putem afirma că astfel de
nevoinţe duhovniceşti şi le-a fixat ca ţintă şi Sfântul Paisie în viaţa sa,
pentru că întreaga sa viaţă a fost o luptă neîncetată pentru atingerea
despătimirii şi a desăvârşirii.
Importanţa ascezei
Cel care ia contact pentru prima dată cu viaţa
Sfântului Paisie nu poate să nu fie impresionat de nevoinţele sale care pentru
omul din zilele noastre par aproape neverosimile[3].
În primul rând ne aducem aminte chiar de anii copilăriei sale, când, în loc să
se joace cu copiii de vârsta sa, Sfântul Paisie prefera să stea închis în casă
şi să citească Sfânta Scriptură şi cărţile Sfinţilor Părinţi. Mai apoi, trebuie
să ne amintim de eforturile pe care le-a făcut Sfântul Paisie în căutările sale
pentru viaţa monahală. De asemenea, trebuie remarcate nevoinţele pe care le
făcea ca tânăr monah, atunci când vieţuia în mânăstirile ucrainiene.
Asceza pe care a întreprins-o ca monah este deja
una de un nivel foarte înalt, care probabil că pe cititorul un pic mai sceptic
îl poate face să zâmbească puţin ironic, dar asta nu înseamnă că nevoinţele
Sfântului Paisie nu au fost întru-totul cele pe care le aflăm de la cei care
l-au cunoscut. Dimpotrivă, există chiar posibilitatea ca noi să nu fim în stare
să le înţelegem la adevărata lor importanţă şi înălţime. Pe tot parcursul vieţii
sale şi în multe dintre scrierile sale, Sfântul Paisie subliniază importanţa
ascezei. El le spunea adeseori ucenicilor săi: «Să piară ale noastre toate, şi
trupul nostru, fără numai să se păzească de noi poruncile lui Dumnezeu, şi
pentru dânsele şi sufletele noastre»[4].
Mitrofan ne spune despre Sfântul Paisie că nu se
întrista nicodată şi nu se mâhnea atunci când i se vestea o mare nenorocire,
dar că era «ca focul» împotriva celor care nu păzeau poruncile lui Dumnezeu, în
acelaşi timp întristându-se pentru căderea lor[5].
În orice lucru care se săvârşea în mânăstire,
Sfântul Paisie cerceta să afle dacă este în concordanţă cu poruncile lui
Dumnezeu, iar dacă afla că acestea sunt călcate pentru împlinirea lucrului
respectiv, poruncea ca el să nu se mai săvârşească, oricât de folositor ar fi
fost pe oricare alt plan[6].
De asemenea, Sfântul Paisie nu i-a învăţat pe
ucenicii săi despre importanţa ascezei numai prin vorbe, ci mai ales prin
exemplul personal. Tot Mitrofan ne spune că toate nopţile Sfântului au fost
numai privegheri[7],
în sensul că folosea timpul nopţii în rugăciune şi în nevoinţa traducerilor din
Sfinţii Părinţi. Ştim de asemenea că munca de traducere era pentru Sfântul Paisie
o asceză care îi încorda puterile la maxim, atât prin faptul că actul de
traducere în sine este unul deosebit de anevoios, cât şi prin aceea că toată
partea dreaptă a lui era acoperită de răni[8].
Strădaniile Sfântului Paisie de a fi un model
pentru ucenicii săi nu au rămas fără ecou, ci dimpotrivă, ele au avut un mare
efect. Spre exemplu, Aşezământul de la
Dragomirna prevedea obligativitatea participării la slujbele bisericeşti
pentru toţi monahii, inclusiv pentru stareţ. De la slujbă nu se putea lipsi
decât în caz de boală sau de binecuvântare pentru o ascultare ce nu suprta
amânare. Cel care ar fi lipsit pentru un alt motiv decât pentru acestea două
era mustrat de stareţ şi primea canon să facă metanii fraţilor la trapeză sau
nu primea mâncare în acea zi:
«Pravila sobornicească a Sfintei Biserici a Răsăritului –
Vecernia, Pavecerniţa, Polunoşniţa, Utrenia, Ceasurile şi Dumnezeiasca
Liturghie, aşijderea privegherile de toată noaptea cu citiri la toate
sărbătorile împărăteşti şi ale Născătoarei de Dumnezeu, şi la cele ale
Sfinţilor celor mari, iar la sărbătorile mai mici, polieleu şi slavoslovie,
iarăşi cu citiri, şi toată cealaltă rânduială şi urmare bisericească cu datorie
este în această mânăstire a noastră să se săvârşească întru totul neclintit şi
fără lăsare, fără de orice grăbire, la vremea sa, după tipicul sobornicesc, precum
ne-am deprins în Sfântul Munte al Athosului. Egumenul şi toţi fraţii sunt
datori să se afle întotdeauna la soborniceasca pravilă bisericească, fiecare
după rânduiala sa, în mantii, şi în rase şi în camilafce, şi niciodată să nu
rămână cineva în afară de la aceasta fără de vreo binecuvântată pricină, precum
boala sau ascultarea cea de nevoie. Dacă însă careva dintre fraţi nu s-ar fi
aflat la pravila bisericească, egumenul este dator să facă pentru aceasta
întrebare în trapeză, înaintea tuturor fraţilor. Şi dacă nu va arăta pricină
binecuvântată, egumenul este dator, împreună cu obişnuita sa duhovnicească
dojenire de cuvinte, să-i dea acelui frate cuvenitul canon cu mătănii înaintea
a toată trapeza sau cu nemâncarea în ziua aceea»[9].
Ucenicii Sfântului Paisie îl ascultau şi îl urmau
cu toată dragostea şi cu încredere deplină pentru că vedeau că el este cel
dintâi care face ceea ce le spune şi lor să facă. Ei chiar îl considerau mucenic datorită nevoinţelor sale prin
care reuşea să ţină în bună rânduială un sobor atât de mare şi format din
oameni de diverse naţionalităţi[10].
Modul în care se face asceza
Ca un om care ştia din propria experienţă că
Împărăţia lui Dumnezeu nu se câştigă uşor, ci cu străduinţe multe şi dureroase,
Sfântul Paisie le spunea ucenicilor săi:
«Iar darul lui Dumnezeu nu vine mâncând şi bând noi şi
dormind şi glumind, şi răspândindu-ne, şi cele deşarte poftind, de nu ne vom
nevoi cu toată puterea, osârdia şi dragostea, cu frica lui Dumnezeu şi cu
durere în inimă, păzind toate poruncile lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor
Părinţi».
Avem aşadar la Sfântul Paisie două coordonate ale
ascezei: A. asceza trupească
(regăsită în cuvintele: «iar darul lui Dumnezeu nu vine mâncând şi bând noi şi
dormind [...] de nu ne vom nevoi cu toată puterea, osârdia şi dragostea, cu
frica lui Dumnezeu şi cu durere în inimă, păzind toate poruncile lui Dumnezeu
şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi») şi B. asceza
duhovnicească (redată în continuarea frazei de mai sus: «şi glumind, şi
răspândindu-ne, şi cele deşarte poftind»).
A. Asceza
trupească
În ceea ce priveşte regimul alimentar, Sfântul
Paisie arată în Aşezământul de la
Dragomirna că toţi fraţii trebuie să mănânce la trapeză, inclusiv stareţul,
în afară de faptul în care un frate ar fi foarte bolnav sau foarte bătrân:
«Şi nici într-un chip să nu fie liberi să mănânce prin
chilii niciodată, nici egumenul, nici fraţii, afară de boală sau de cea mai de
pe urmă bătrâneţe. Şi cu una şi aceeaşi hrană toţi să se împărtăşească, iar
dacă vreunul din fraţi are stomac vătămat şi nu va putea mânca hrana cea de
obşte, unuia ca acela, trebuie să i se dea, după învăţătura Sfinţilor Părinţi
şi după socoteala egumenului, hrana care-l foloseşte, după desăvârşita nevoie,
însă şi pe aceea dator este s-o primească cu toţi fraţii la trapeză, dar nu în
chilie»[11].
În această rânduială nu trebuie văzută vreo
atitudine aberantă sau nepotrivită, ci doar strădania ca toate lucrurile care
se săvârşesc într-o obşte monahală să ducă la desăvârşirea dragostei dintre
membrii comunităţii. Astfel, într-o comunitate în care cei care o alcătuiesc
s-au strâns laolaltă din dorinţa de a se mântui împreună, este firesc ca toate
activităţile, în afara celor cu un caracter de intimitate, să se desfăşoare în
cadrul comunităţii.
Accentul pus de Sfântul Paisie pe necesitatea ca
toţi fraţii să mănânce împreună la trapeză se datorează în primul rând grijii
de a nu crea un statut favorizator pentru nimeni. O situaţie în care un membru
al comunităţii ar fi favorizat ar crea o stare de nemulţumire din partea
celorlalţi, dar şi un precedent de care fiecare membru al comunităţii ar căuta,
mai devreme sau mai târziu, să se prevaleze. Ca o dovadă că această prevedere
tipiconală nu este o absurditate stă menţionarea cazurilor deosebite în care
unii monahi ar avea nevoie de un regim alimentar diferit de cel comun. În
astfel de situaţii, pentru îngrijirea sănătăţii celui suferind, este permisă
oferirea alimentelor necesare, iar pentru a nu lăsa loc la interpretări care ar
putea cândva şubrezi coeziunea comunităţii se păstrează obligativitatea de a mânca
la trapeză, bineînţeles, dacă acest lucru este posbil.
La masă trebuiau păstrate cu maximă scrupulozitate
prevederile tipicului în ceea ce priveşte regimul mâncărilor de dulce sau de
post. Este limpede că această prevedere nu se referă la alimentele de dulce,
întrucât nici nu s-ar pune problema să se mănânce brânză într-o zi de post, ci
la untdelemn şi vin. Astfel, Sfântul Paisie doreşte ca şi în acest aspect să nu
se îndepărteze de Tradiţia Bisericii statornicită prin Sfinţii Părinţi:
«În trapeză, egumenul şi toţi fraţii trebuie să se adune
în fiecare zi şi cu de Dumnezeu trimisa hrană şi băutură de obşte, cuviincioasă
făgăduinţei călugăreşti, să se împărtăşească toţi de obşte, întru slava lui
Dumnezeu, foarte grijuliu păzindu-se tipicul cel de obşte al Sfintei Biserici
pentru dezlegare şi nedezlegare»[12].
De asemenea, posturile trebuiau păzite cu
străşnicie în obştea paisiană, după cum arată punctul al şaselea al Aşezământului de la Secu. Din nou,
trebuie să facem menţiunea că probabil această învăţătură era o atenţionare
pentru începători, care poate ar fi fost tentaţi să încalce în vreun fel
regimul impus de post, pentru că nu putem considera că aceste cuvinte ar fi
fost adresate bucătarului sau altor monahi cu experienţă:
«Pentru sfintele posturi şi pentru pravila bisericii,
adică să păzească nemişcat toate sfintele posturi cele hotărâte şi aşezate de
Sfinţii Apostoli, de sfânta şi soborniceasca Biserică peste tot anul»[13].
Pentru a ilustra aşa cum se cuvine importanţa pe
care Sfântul Paisie o acordă postului, redăm următorul episod din viaţa lui:
«Un părinte eclesiarh, au mers la stareţul întru o zi de
post, şi au cerut voe, şi blagoslovenie, ca să bea vin, zicând: că este foarte
ostenit şi slab. Iară părintele nostru i au zis să nu bea, dar el tare mult îl
supăra, zicând că este foarte ostenit, şi să i se dea voie să bea. Deci văzând
stareţul atâta supărare a lui, i au zis să bea. Şi când au sosit vremea ca să
mănânce stareţul, au mers părintele Martirie ucenicul lui, şi au cerut blagoslovenie
ca să pue în masă bucate: Iară stareţul i au zis: încă nu-i vremea de mâncat. Ucenicul
au răspuns zicând: cum să nu fie vremea? Că părinţii de mult au eşit de la
trapeză. Iară stareţul i au zis: mai aşteaptă frate, nu pune să mănânc măcar un
ceas, şi trecând un ceas, iarăşi l au întrebat ca să pue în masă: dar stareţul
i au zis: ba să nu pui frate, că nu mi se cade să mănâncu astăzi, pentru că am
călcat poruncile dumnezeieştilor Părinţi de am slobozit pe fratele să bea vin
astăzi: şi aşa nu au mâncat întru acea zi nimic»[14].
Cuvintele de mai sus ne relevă două aspecte
fundamentale ale personalităţii Sfântului Paisie: seriozitatea şi profunzimea
cu care îşi asuma împlinirea rânduielilor biserceşti, alături de marea sa
îngăduinţă şi înţelegere faţă de neputinţele fiilor săi duhovniceşti. Deşi el
nu ar fi călcat sub niciun motiv rânduielile Bisericii, dragostea şi vederea
corectă a lucrurilor îl făceau să nu fie la fel de aspru şi cu cei care erau
sub povăţuirea sa. Vedem mai departe că deşi dragostea a fost cea care l-a
făcut pe Sfântul Paisie să dea binecuvântare unui ucenic să bea vin în zi de
post, adică să calce rânduiala bisericească, râvna pentru împlinirea rânduielii
Bisericii l-a determinat să îşi ia un canon aspru pentru dezlegarea pe care o dăduse,
deşi nu el era cel care călcase postul.
În ceea ce priveşte programul de somn nu avem o
informaţie exactă în ceea ce priveşte obştea paisiană, dar putem să ne facem o
imagine destul de clară despre acest aspect urmărind programul de azi al
marilor mânăstiri athonite, program despre care ştim că îl respecta şi Sfântul
Paisie, adaptat, bineînţeles la condiţiile şi realităţile din Moldova[15].
Făcând astfel un calcul aproximativ rezultă că monahilor paisieni le-ar fi
rămas cel mult un total de cinci ore de somn pe noapte. De asemenea, ştim că în
obştea Sfântului Paisie erau mulţi monahi care îşi luau de bunăvoie un jug
foarte greu de purtat, acela al luptei foarte asidue cu somnul.
B. Asceza
duhovnicească
Sfântul Paisie atrage atenţia în legătură cu o
atitudine prea relaxată, în care monahii şi-ar permite să apeleze la mijloace
de relaxare folosite în spaţiul laic, arătând foarte clar că din cauza glumelor
se depărtează harul de la om: «Păziţi-vă şi de îndrăzneală, de glume şi de râs,
care depărtează darul lui Dumnezeu din om»[16].
De asemenea, împrăştierea gândurilor constituie un
mare pericol pentru cel ce se nevoieşte. Sfântul Paisie spune că cel care vrea
să se ferească de acest mare rău nu trebuie să stea fără lucrare în chilie[17],
ci să se îndeletnicească cu orice lucrare duhovnicească: să copieze sau să
citească din cărţile Sfinţilor Părinţi, să facă rucodelie sau să mediteze la
chinurile veşnice[18].
Referindu-se tot la împrăştiere, Sfântul Paisie spune:
«Şi că nu putem tot dormi, ne zice gândul să mergem la
vorba deşartă la cineva, iar vorbă deşartă aceea este, care nu este pentru
trebuinţa cea de nevoie trupească sau sufletească, dintru care nu scăpăm de
păcat, că avem să dăm seamă de tot cuvântul deşert»[19].
Referitor la lupta în chilie a monahului cu
duhurile care aduc gânduri apăsătoare, Sfântul Paisie spune: «Rugăciunea cea
întinsă este prăpădirea trândăvirii, iar ţinerea de minte de judecată este pricinuitoare
de osârdie»[20]. Aşadar,
mergând pe linia marilor Părinţi ai Bisericii, Sfântul Paisie îndeamnă la
rugăciunea neîncetată pentru ferirea de duhul trândăviei, arătând totodată că
râvna pentru lucrarea ei şi a celorlalte nevoinţe duhovniceşti se obţine numai
prin amintirea continuă de înfricoşătoarea judecată.
[1] Sf. Grigorie Palama, Tratatul
II din Triada I, Pentru cei ce voiesc să ia aminte la sine în
isihie, nu e fără de folos să se silească să-şi ţină mintea înlăuntrul trupului
în: Pr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie
Palama, p. 273. Aici, Sfântul Grigorie accentuează importanţa ascezei
pentru începători, ca unii care nu s-au deprins încă să se împotrivească
duhurilor prin duhul lor şi care sunt nevoiţi să le respingă cu ajutorul
trupului.
[2] Paladie, Istoria
lausiacă, pp. 43-46.
[3] Chiar dacă ele par de
necrezut şi chiar imposibil de realizat pentru omul contemporan, avem
convingerea că modalităţi de asceză asemănătoare au fost puse în practică de
anumiţi monahi din secolul trecut şi chiar mai sunt practicate şi în ziua de
azi. Pentru lămuriri vezi Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul
scrisă de Isaac monahul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2005.
[4] Viaţa Cuviosului Paisie, p. 45.
[5] Mitrofan Schimonahul,
Viaţa..., p. 230.
[6] Mitrofan Schimonahul,
Viaţa..., p. 230.
[7] Mitrofan Schimonahul,
Viaţa..., p. 230.
[8] Mitrofan Schimonahul,
Viaţa..., p. 276.
[9] Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte...
II, pp. 95-96.
[10] Viaţa Cuviosului Paisie, p. 82.
[11] Un aspect care merită
subliniat este că şi la trapeză fraţii trebuiau să stea în toate veşmintele.
Acest lucru arată că în obştea paisiană seriozitatea era căutată până în cele
mai mici amănunte (Sf. Paisie
Velicicovski, Cuvinte... II,
p. 96).
[12] Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte...
II, p. 96. Spre exemplu, în obştea paisiană lunea nu era dezlegare la untdelemn
(Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte..., II, p. 232).
[13] Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte...
II, p. 179.
[14] Viaţa Cuviosului Paisie, p. 66.
[15] Într-o mânăstire
athonită, programul efectiv de slujbă începe la ora patru dimineaţa cu slujba
Miezonopticii, continuându-se cu slujba Ceasurilor şi cu slujba Dumnezeieştii
Liturghii. După ce acestea se termină, în jurul orei opt, se serveşte masa,
după care fiecare monah merge la ascultarea lui. Pe la ora unu este un moment
de odihnă, până pe la ora patru, când începe Vecernia. După terminarea
Vecerniei se serveşte masa de seară, în jurul orei şase după-amiaza, după care
fiecare monah revine la ascultarea sa. Pe la ora opt se săvârşeşte slujba
Pavecerniţe. Programul de ascultare se încheie efectiv pe la ora zece seara.
Trebuie ţinut cont şi de faptul că în perioadele în care monahii nu sunt la
ascultare sau la slujbă, ei trebuie să-şi îndeplinească şi pravila. De asemenea,
mai trebuie avut în vedere şi faptul că acesta este programul obişnuit de
slujbe, în cazul în care se întâmplă un praznic împărătesc programul liturgic
al unei singure zile putând ajunge la mai mult de cincisprezece ore!
[16] Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte... II, p. 229.
[17] Sfântul Paisie spune că
şederea fără lucrare îl învaţă pe om toată răutatea (Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte...,
II, p. 231).
[18] Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte... II, p. 231. Observăm din nou
continuitatea de tradiţie a Sfântului Paisie cu părinţii de dinaintea sa prin
îndemnul pe care îl face ucenicilor săi de a se gândi mereu la moarte.
[19] Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte...,
II, p. 231. În legătură cu vorbirea fără un scop anume, Avva Or îi spunea
ucenicului său, Avva Pavel: «Vezi, niciodată cuvânt străin să nu aduci în
chilia aceasta!» (Patericul, p. 256).
[20] Sf. Paisie Velicicovski, Cuvinte... II, p. 234.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu