CANON 1
Rânduială prea bună este celui ce începe fiece cuvânt şi lucru, de la Dumnezeu începe, şi la Dumnezeu a încheia, după Teologhicescul grai. Drept aceea aceea şi buna cinstire propovăduindu-se de noi acum luminat. Şi Biserica, întru care Hristos a pus temelia aceasta se preaîntinde, neîncetat crescând şi sporind, ca cedri Libanului; şi acum făcând noi început sfinţitelor Cuvinte, hotărâm cu Dumnezeiescul Dar a fin nekenotomisită [ne înnoită] şi nestrămutată Credinţa cea predanisită nouă, atât de însuşi văzătorii şi slujitorii Cuvântului aleşilor de Dumnezeu Apostoli. Dar încă şi de cei 318 sfinţi şi fericiţi Părinţi, cei în Niceea adunaţi, în zilele lui Constantin celui ce a fost al nostru împărat, împotriva lui Arie celui răucinstitor, şi împotriva păgâneştei religii sau mai potrivit a zice a eteroteíei (a străinei Dumnezeiri) celei de dânsul dogmatisite. Care Părinţi cu unită socotinţă a Credinţei pe Ofiinţă a Dumnezeieştii începătoarei Firi a celor trei Ipostasuri o au descoperit nouă şi o au întărit, nelăsând loc a se ascunde sub obrocul necunoştinţei. Ci arătat învăţând pe cei Credincioşi cu o închinăciune a se închina Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh. Şi socoteala nepotrivitelor Trepte a Dumnezeirii stricându-o şi zmulgându-o, şi jucăriile cele prunceşti din nisip alcătuite de către eretici împotriva Drepteislăviri oborânsu-le şi răsturnându-le. Aşişderea şi Credinţa cea propovăduită în zilele marelui Teodósie fostului nostru împărat, de către cei 150 sfinţi Părinţi adunaţi; în însăşi împărăteasca cetate, o întărim, Teologhiceştile glasuri înbrăţoşându-le, şi pe spurcatul Machedónie împreună cu cei întâi vrăjmaşi ai adevărului izgonindu-l, care obrăzniceşte au îndrăznit a socoti pe Stăpânitorul, ca pe un rob, şi rupe pe Unimea cea neruptă tâlhăreşte voind, ca să nu fie deplinită Taina nădejdii noastre. Cu spurcatul acesta ce a turbat împotriva adevărului, şi pe Apolinárie învăţătorul [tainicul] răutăţii împreună osândindu-l, care a bârfit păgâneşte că Domnul a luat trup nemintit şi neînsufleţit, de aici şi acesta socotind că nedeplinită va fi nouă mântuirea. Dar încă şi învăţăturile cele aşezate de purtătorii de Dumnezeu Părinţi, cei adunaţi în cetate Efesénilor mai întâi în zilele lui Teodósie fiul lui Arcádie fostului nostru împărat, ca pe o întărire neruptă a bunei cinstiri, le pecetluim, un Hristos pe Fiul lui Dumnezeu şi întrupat propovăduindu-l, şi pe Preacurata Pururea Fecioara care fără sămânţă l-a Născut pe El, chiar şi cu adevărat de Dumnezeu Născătoare socotindu-o, şi pe bârfitoarea lui Nestórie despărţire, ca pe mutată de la Dumnezeiasca soartă izgonindu-o, care om deosebit, şi Dumnezeu deosebit, pe unul Hristos îl dogmatisea, şi Iudaiceasca păgânătate o înnoia. Dar şi credinţa ca stilografisită (descrisă) a celor 630 de Părinţi de Dumnezeu aleşi în Mitropolia Calcedonienilor în zilele lui Marchian fostul şi acestuia al nostru împărat, Ortodoxeşte întărim. Care pe Unul Hristos Fiul lui Dumnezeu din două firi împreună alcătuit, şi întru acesteaşi amândouă firile slăvit, cu mare şi înalt glas marginilor lumii o a dat; şi pe Evtíhie cel cu mintea deşartă, care hotăra că Taina cea mare a Iconmiei cu părere s-a săvârşit, ca pe o spurcăciune oarecare şi lepădătură din sfinţitele îngrădiri ale Bisericii l-au lepădat, şi împreună cu acesta şi pe Dioscór şi pe Nestórie, acela, al despărţirii, iar acesta, al amestecătrii fiind apărători şi ajutători, pe cei din diametrul (cu totul) căzuţi întru aceeaşi prăpastie a păgânătăţii, şi a pieirii şi a ateíei (nedumnezeirii). Dar şi glasurile cele binecinstitoare ale celor 165 purtători de Dumnezeu Părinţi întru această împărătească cetate, adunaţi în timpul lui Iustinian fericitului întru aducere aminte fostului nostru împărat, le cunoaştem ca de Sfântul Duh grăit, şi pe urmaşii noştri îi învăţăm. Care pe Teodor al Mopsuéstiei învăţătorul lui Nestórie, pe Origen, pe Didím, şi pe Evágrie, pe cei ce au replăsmuit Elineştile mitopiíi (sau faceri de basme), şi perioade şi schimbări ale oarecărora trupuri şi suflete, ne-au închipuit cu nălucirile minţii şi cu visuri, şi despre reînvierea morţilor păgâneşte hulind. Cele scrise de Teodorít împotriva dreptei Credinţe, şi a celor 12 Capete ale fericitului Chiríl, şi Epistolía ceea ce se zice a lui Íva, Sinodiceşte le-au anatematisit şi le-au lepădat. Şi Credinţa, cea de Sfântul Sinod al 6-lea de curând adunat întru această împărătească cetate, în zilele fericitului întru aducere aminte Constantin fostului nostru împărat, care mai mult a primit tărie, prin cele ce binecinstitorul de Dumnezeu împărat cu peceţi a întărit tomurile (scrisorile) acestui Sinod, spre asigurarea cea întru toţi vecii. Şi iarăşi mărturisim a păzi neatinse şi nestricată, ceea ce al a învăţat lămurit cu iubire de Dumnezeu, învăţându-ne a slăvi două fireşti voi, şi două fireşti lucrări la întrupeasca iconomie a unuia Domnului nostru Iisus adevăratului Dumnezeu, iar pe cei ce pe dreapta dogmă a adevărului o au strâmbat, şi o voie şi o lucrare întru unul Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos pe popoare a crede au învăţat, cu hotărârea bunei cinstiri de Dumnezeu osândindu-i, pe Teódor zicem al cetăţii Farán, pe Kir al Alexandríei, pe Onórie al Romei, pe Sérghie, pe Pirr, pe Pavel, şi pe Petru care în aceasta de Dumnezeu păzită cetate au preseduit, pe Macárie fostul Episcop al Bisericii Antiohénilor, pe Ştefan ucenicul lui, şi pe Polihrónie cel fără de minte (anatematisindu-i); de aici neatins fiind obştescul Trupul lui Hristos Dumnezeului nostru, şi în scurt a zice: Legiuim cu ale tuturor Bărbaţilor celor ce au fost bună încuviinţarea Bisericii lui Dumnezeu, care au fost luminători în lume, Cuvântul vieţii ţiindu-l, Credinţa a o păzi adevărată [Filipeni 2: 15, 16], şi până la sfârşitul veacului neclătită a rămâne, şi Conscriptele şi Dogmele lor cele de Dumnezeu predanisite. Lepădând şi noi, şi anatematisind pe toţi, pe care i-a lepădat şi i-a anatematisit (şi ei), ca pe vrăşmaşii adevărului, şi care au întărâtat cele deşarte împotriva lui Dumnezeu, şi nedreptate au cugetat spre înălţime. Iar dacă cineva dintre toţi nu vor ţine şi nu vor îmbrăţişa prozisele Dogme ale bunei cinstiri de Dumnezeu, şi nu vor slăvi, şi nu vor propovădui aşa, şi s-ar apuca a meşteşugi împotriva acestora, fie anatema, după hotărârea cea acum aşezată de către proarătaţii sfinţii şi fericiţii Părinţi, şi din creştinescul Catalogul, ca un străin să se scotă şi să cadă. Că noi nici a se adaoge, nici iarăşi a se scoate după cele mai înainte hotărâte, nicidecum am socotit, sau nici măcar după oricefel de cuvânt am putut.
TÂLCUIRE
Canonul acest întâi nici de Zonara, nici de Valsamón s-a tâlcuit. Fiindcă nu este altă, fără numai o înscurtă cuprindere atât a Dogmelor, şi a hotărârilor Credinţei a sfintelor şi Ecumenicelor şase Sinade, celor ce s-au făcut mai înainte de acesta Sinod, şi de ereticii aceia, împotriva cărora fiecare din acestea s-au adunat. Cât şi a timpurilor şi a locurilor, în care, şi la care s-au făcut, şi nu numai repetuire, ci şi pecetluire a Dogmelor acestora. Drept aceea noi urmând însuşi acestor tâlcuitori, hotărârile şi Dogmele acestor zise Sfinte Sinoade, şi timpurile şi locurile, dar şi pe ereticii împotriva cărora fiecare din acestea s-au adunat, trimitem pe cititori să le afle mai pe larg la începuturile Canoanelor ale fiecărui Sinod. Ca nu cele acolo zise, în zadar aici să le mai zicem. Oarecare ziceri numai le vom arăta mai descoperit, care nu sunt atât lesne înţelese de cei proşti. Deci făcând început Canonul acesta de la zicerea Teologului Grigorie, care zice: Că prea bună rânduială este, ca tot cel ce va să înceapă orice cuvânt şi lucru, să-l înceapă de la Dumnezeu, şi să sfârşească la Dumnezeu. Hotărăşte să rămâie nekenotomisítă şi nestrămutată Credinţa cea dreaptă, atât de sfinţii Apostoli[1], cât şi de Părinţii Sinodului întâi, (care şi Eteroteíe [străină dumnezeire][2], sau mai bine a zice politeía [multa dumnezeire] o au stricat, şi Deofiinţă, adică pe Sfânta Treime o au propovăduit că este de una şi aceeaşi Fiinţă şi Fire) şi de Părinţii Sinodului al doilea (ale cărora Teologhiceşti glasuri Părinţii acestui Sinod zic că le îmbrăţişează. Iar acestea sunt acelea ce s-a adaos de al doilea Sinod în Símbolul Credinţei, la Teolgía Sfântului Duh. Că, pe lângă aceea ce era, şi întru Duhul Sfânt, de cele întâi Sinod zice, acest al 2-lea a adaos, Domnul, de viaţă Făcătorul, care din Tatăl se purcede, şi împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat, şi Slăvit, care a grăit prin Prooroci) şi de Părinţii celui al 3-lea şi al 4-lea şi al 5-lea şi al 6-lea Sinod. Şi în scurt a zice, Părinţii Sinodului acestuia legiuiesc să rămâie adevărate, şi până la sfârşitul veacului neclătite, Credinţa, şi Dogmele cele de Dumnezeu predanisite ale tuturor sfinţilor, care au strălucit în Biserica lui Dumnezeu , şi au stătu în lume ca nişte luminători şi de viaţă dătători. Şi împreună anatematisesc şi ei pe toţi vrăşmaşii adevărului, adică pe ereticii aceia pe care i-au anatematisit şi sfinţii aceia Părinţi. Hotărând şi aceasta, că nici ştiu, dar nici pot după oricare chip a adăogi ceva, sau a scădea din Dogmele acelor. Dar şi oricare nu ţine Dogmele bunei cinstiri ale prozişilor sfinţilor Părinţi, nici le cugetă cu mintea, nici le propovăduieşte cu limba, ci se apucă a se împotrivi acestora, aceasta zic ei, să fie anatema, şi din catalogul creştinilor să se lepede, şi să se taie ca un mădular putred şi străin (de la trupul Bisericii al căruia Capul este Hristos).
CANON 2
Au socotit însă Sfântul Sinodul acesta şi aceasta, preabine şi prea cu sârguinţă, ca şi de acum înainte să rămâie adevărate, şi întărite spre vindecarea sufletelor şi tămăduirea patimilor, Canoanele cele de sfinţii şi fericiţii Părinţi cei mai-nainte de noi primite şi întărite, dar încă şi predanisite nouă în numele sfinţilor şi slăviţilor Apostoli 85 la număr. Fiind însă că întru aceste Canoane se porunceşte să primim noi, aşezământurile cel prin Clíment ale acestor sfinţi Apostoli, care în unele din vechi de către cei de străină slăvire pentru vătămarea Bisericii, oarecare neadevărate şi străine de Evsévie (bunacinstire) s-au vârât, frumuseţea cea de bună cuviinţă a Dumnezeieştilor Dogme înnegrindu-o, lepădarea Aşezământurilor celor de acest fel potrivit o am făcut spre zidirea şi asigurarea Creştineştii turme. Nicidecum judecând noi a fi primite neşterile ereticeşti minciuno-cuvântări, şi ale alătura cu adevărata şi întreaga învăţătura a Apostolilor. Pecetlui însă şi pe celelalte toate sfinţite Canoane aşezate de sfinţii şi fericiţii Părinţii noştri. Adică ale celor 318 sfinţi Părinţi adunaţi la Nicéea, şi a celor în Anghira, dar încă şi a celor Neocesáreea. Aşişderea şi ale celor în Gángra. Pe lângă acestea însă şi a celor în Antiohía Síriei. Dar însă şi ale celor în Laodíceea Frígiei. Încă şi ale celor 150 ce s-au adunat întru aceasta de Dumnezeu păzită împărătească cetate. Şi ale celor 200 ce mai întâi s-au adunat în Mitropolia Efesénilor. Şi ale celor şase sute treizeci sfinţi şi fericiţi Părinţi în Calcedón adunaţi. Aşişderea ale celor în Sardíkia. Încă şi ale celor în Cartagína. Dar însă, încă şi ale celor acum a doua oară întru această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate adunaţi în zilele lui Nectárie întâiului şezător [presedént] al împărăteştei cetăţii acesteia, şi a lui Teófil celui ce a fost Arhiepiscop Alexandríei. Dar şi ale lui Dionísie fostului Arhiepiscop al marei cetăţi Alexandriei. Şi ale lui Petru fostului Arhiepiscop al Alexandríei şi Mucenicul. Şi ale lui Grigorie fostului Episcop al Neocesáreei de minuni făcător, ale lui Atanásie Arhiepiscopul Alexandríei, ale lui Vasilie Arhiepiscopul Chesáriei Capadocie, ale lui Grigorie Níssis, ale lui Grigorie Teologul, ale lui Amfilóhie Episcopul Icónie, ale lui Timotéi Arhiepiscopul marei cetăţi Alexandríei celui mai dinainte, ale lui Teófil Arhiepiscopul Alexandríei, ale lui Kiríl Arhiepiscopul Alexandríei, şi ale lui Ghenádie fostului Patriárh al de Dumnezeu păzitei şi împărăteştei cetăţii aceştia. Dar încă şi Canonul cel aşezat de Ciprián fostul Arhiepiscop al ţării Áfrorilor [Carhidón] şi Mucenicul, şi de Sinodul său, care numai în locurile mai înainte zişilor mai întâi şezători, după obiceiul cel predanisit lor au stăpânit. Şi nimănui să-i fie slobod a preface Canoanele cele mai înainte arătate, sau a le strica, sau altele afară de Canoanele care ne stau înainte a primi, alcătuite de oarecare şi minciuno-suprascriere ale celor ce s-au apucat că cârciumărească adevărul. Iar dacă cineva se va prinde kenotomisínd [înnoind] vreun Canon din cele zise, sau apucându-se ar răsturna, vinovat va fi după Canonul cel de acest fel, a primi certarea precum acelaşi Canon învaţă, şi prin acelaşi întru ceea ce greşeşte a se vindeca. [Apostol: 75; Sinod 4: 1; Sinod 7: 1]
TÂLCUIRE
Fiindcă în fiecare Sinod, şi mai ales în cele Ecumenice, şi hotar se făcea, înlăuntru căruia se cuprindeau Dogmele Credinţei, şi Canoane se scriau, întrebuinţând ele spre buna stare a Bisericii, şi spre buna rânduială. Pentru aceasta şi Sinodul acesta, după ce în Canonul său cel întâi a pecetluit, şi a întărit hotarele Credinţei Sfintelor Sinoade celor Ecumenice, acum întru acest al 2-lea pecetluieşte, şi întăreşte şi Canoanele. 1. Pe cele 85 la număr ale Sfinţilor Apostoli, pe care zice, că şi Părinţii cei mai înainte de dânsul le-au primit, şi le-au întărit. (Că Apostoleştile Aşezământuri cele prin Clement, fiindcă de cei de străine socoteli s-au neteisít (s-au stricat) în oarecare părţi, pentru vătămarea Bisericii, le leapădă pentru siguranţa creştinilor. Însă precum acestea astăzi se află timpărite, mie mi se pare că nici o necuviinţă şi neteisire cuprind ele. Şi vezi pentru dânsele în Apostolescul Canón 85). 2. Ale celor 4 Ecumenice Sinoade. 3. Pe ale Sinoadelor celor locale anume[3]. 4. Pe ale sfinţilor Părinţi în parte anume. Adăogând Sinodul, că nu este iertat nimănui, pe toate Canoanele cele mai înainte arătate, ori a le strica, ori a nu le primi, ori altele în locul acestora minciuno-suprascrise a primi. Iar de s-ar arătat cineva că se apucă a strica, sau a surpa vreun Canon din acestea, acela să ia certarea ce o cuprinde acele Canon, pe care strică, sau îl surpă. Adică de cuprinde şi hotărăşte Canonul aforisire sau caterisire, sau anátema, acestea să le ia şi cel ce îl strică, sau îl surpă pe Canon; ca să tocmească greşeala sa, din însuşi Canonul acela, întru care a greşit[4].
CANON 3
Fiindcă binecinstitorul şi iubitorul de Hristos împăratul nostru, a rostit către sfântul acesta Ecumenicul Sinod, că cei ce se numără în Cler, şi dau pe cele Dumnezeieşti altora să fie curaţi şi liturghisitori neprihăniţi, şi vrednici de Jertfa cea înţeleasă a marelui Dumnezeu, care şi Arhiereu şi Jertfă, şi a curăţi cele puse asupra lor din nelegiuitele nunţi. Pe lângă aceasta însă, cei ai Preasfintei Biserici a Romanilor, propunând să se păzească Canonul scumpătăţii; iar cei supuşi scaunului păzitei de Dumnezeu şi împărăteştei cetăţii acesteia, (voind a se păzi) cel al iubirii de oameni şi al milostivirii, întru una pe amândouă unindu-le părinteşte împreună şi cu iubire de Dumnezeu, ca nici blândeţea să fie slabă, nici să lăsăm înăsprită împetroşerea. Şi mai ales căderea din neştiinţă ce a trecut la nu puţină mulţime de bărbaţi. Socotim că cei ce au trecut la a doua Nuntă, şi până la cincisprezece a trecutei luni ianuarie, al trecutului Indictión, a anului şase mii o sută nouăzeci şi nouă, robindu-se păcatului, şi nealegând mai bine a se spăla de acesta, să se supuie Canoniceştei caterisiri. Iar cei ce de acest fel de patimă a Nunţii a doua se curprinse-se, şi mai înainte de cunoştinţa noastră cunoscând folosul, şi răul de sineşi tăindu-l, şi departe au gonit împreunarea aceasta străină şi neadevărată. Sau şi ale cărora muierile cel de a doua nuntă acum s-au săvârşit, sau şi ei au cătutat spre întoarcere, de iznoavă învăţându-se întreaga înţelepciune, şi de nelegiuirile lor degrab părăsindu-se, ori presbiteri, ori Diaconi întâplându-se a fi. Aceştia au socotit Sinodul a conteni despre toată Ieraticeasca Liturghie, adică despre lucrare, dar sub cuvânt la o hotărâtă vreme fiind certaţi. Iară de cinstea şederii şi a stării să se împărtăşească, îndestulându-se cu înainte şederea, şi plângându-se Domnului, ca să li se ierte nelegiuirea cea din neştiinţă. Că a binecuvânta pe altul, cela ce este dator a-şi griji ranele sale, este lucru nepotrivit. Iar cei ce s-au împreunat adică cu o singură femeie, şi s-a întâmplat văduvă cea luată; aşişderea încă şi cei ce după Hirotonie cu o singură nelegiuită nuntă s-au împreunat, adică Presbíterii, Diaconii şi Ipodiaconii, acum în puţină vreme oprindu-se de sfânta Liturghie şi certându-se, iarăşi să se aşeze la treptele lor, nicidecum sporind la mai mare treaptă, arătat este că, deslegându-se nelegiuitat însoţire a lor. Iar acestea la cei ce au rămas până la cincisprezece, precum s-a zis a lunii lui Ianuarie a Indictiónuli al patrulea în greşalele cele mai înainte zise, şi numai pentru cele Preoţeşti am întipuit, hotărând de acum înainte, şi înnoind Canonul cel ce opreşte, ca cel ce se va însoţi cu două nunţi după Botez, sau ţiitoare va câştiga: „Să nu poată a fi Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau orice din catalogul Ieraticesc. Aşişderea şi cel ce va lua văduvă, sau lepădată, sau amorizată, sau slujnică, sau din cele ce pe scenă (adică actriţă), să nu poată a se face Episcop, sau Presbíter, sau Diacon, sau orice din Ieraticescul catalot.” [Apostol: 17, 18, 19; Sinod 6: 26; Vasiliei: 12, 27]
TÂLCUIRE
Părinţii Sinodului acestuia, şi răul ce se făcea atuncea îndreptându-l, şi pe viitorime siguripsind, acest Iconomicesc Canon l-au dat. Că de vreme ce împăratul i-a rugat să curăţească preoţimea de necurăţia nelegiuitelor nunţi, întru care căzuse. Şi despre o parte adică, locoţiitorii Patriarhului Romei au propus să se păzească scumpătatea Canoanelor la cei Bisericeşti, iar despre alta, Episcopii cei de sub Patriarhul Constantinopolului zicea să se fac conpogorământ, şi iubire de oameni către dânşii, aceştia dregând împreună pe amândouă, scumpătatea zic, şi conpogorământul (şi mai ales pentru că multă mulţime din Preoţii cei de atuncea căzuse într-acest fel de nunţi din neştiinţă) pentru rugămintea împăratului, au hotărât, că, cei Ierosiţi câţi căsătorindu-se de a doua oară, au rămas nepocăiţi până la vremea Sinodului acestuia, şi nu s-au despărţit de nelegiuitele nunţi, aceştia să se caterisească desăvârşit, şi mireni să se facă. Iar câţi dimpotrivă Ierosiţi fiind şi însoţiţi cu a doua nuntă, Presbiteri adică, sau Diaconi, mai-nainte de a se face Sinodul s-au căit, şi s-au despărţit cu voia lor de această nelegiuită nuntă, sau că muierile murindu-le cele de al doilea, s-au întorc către întreaga înţelepciune, şi pocăinţă. Aceştia, zic, s-au judecat de cuviinţă, să contenească de a lucra cele al Preoţiei, până la o stare de vreme hotărâtă, însă să se împărtăşească de şederea şi de starea cea împreună cu cei Ierosiţi din afară de Altar plângându-se către Dumnezeu, pentru ca să li se ierte nelegiuirea lor cea din neştiinţă, şi pe nimeni să binecuvinteze. Pentru că nu este lucru cuviincios a da binecuvântare altora, cel ce este dator a-şi vindeca prin pocăinţă ranele sufletului său, precum zice Canonul 27 al marelui Vasilie. Iar câţi Presbíteri, sau Diaconi, sau Ipodiaconi, şi-au luat femei văduve, sau câţi în urmă după ce s-au Hirotonisit, s-au căsătorit, şi aceştia asemenea, după ce vor rămânea nelucrători a ori ce fel de sfinţită lucrare în puţină vreme, iarăşi să lucreze cele ale Ieriei lor, însă la mai mare treaptă nu se înalţă, ci la treptele în care s-au aflat fiecare dintr-înşii, acolo să rămână. Însă aceasta să se facă după ce se vor despărţi de nelegiuitele însoţiri. Acestea cu iconomie hotărându-le, şi cu conpogorământ Părinţii aceştia, pentru Ierosiţii cei arătaţi, reînnoiesc, adică hotărăsc ca de acum înainte să-şi aibă tăria lor Canoanele Sfinţilor Apostoli cel 17 şi 18 adică; pe care le şi arată anume, a cărora tâlcuire vezi-o, împreună şi pe al celui al 19 Apostolesc.
CANON 4
Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon şi Ipodiacon, sau Anagnóst, sau Psalt, sau Portar ar preacurvi cu femeie afierosită lui Dumnezeu, să se caterisească, ca unul ce a stricat pe mireasa lui Dumnezeu. Iar de va fi mirean să se aforisească. [Apostol: 25; Sinod 1: 9; Sinod 4: 16; Sinod 6: 26; 21, 40, 44, 45; Anghira: 19; Neocesareea: 9; Vasilie: 3, 6, 17, 18, 19, 20, 32, 51, 60, 70]
TÂLCUIRE
Canonul acesta cateriseşte pe Clericii cei ce curvesc cu femei afierosite lui Dumnezeu, sau cu Călugăriţă, aforiseşte însă pe mirenii cei ce au făcut aceasta fiindcă au stricat pe mireasa lui Hristos Dumnezeu Mirelui sufletelor, ori fecioară de ar fi fost ea mai înainte şi s-a făcut Călugăriţă, ori şi văduvă. Însă nu numai cu Călugăriţă de vor curvi cei Ierosiţi şi Clericii se caterisesc, ci şi cu mireancă muiere de vor curvi. După Canonul 25 Apostolesc, şi 16 al Sinodului 4.
CANON 5
Nimeni din cei din catalogul Preoţesc, afară petrecând din cei din Canon care poartă persoane neprepuelnice, să aibă muiere, sau slujnică, păzindu-şi de aici sieşi neprihănirea. Iar dacă careva va călca cele de noi hotărâte, să se caterisească. Pe aceasta să o păzească şi cei scopiţi, purtând grijă de neprihănirea lor. Iar călcând (hotărârea aceasta) de vor fi Clerici, să se caterisească. Iar de vor fi mireni să se aforisească. [Sinod 1: 3; Sinod 7: 18, 22; Anghíra: 19; Cartagina: 45; Vasilie: 89]
TÂLCUIRE
Rânduirea Canonului acestuia este aceasta. Nimeni din cei Ierosiţi petrecând cinstit, să nu aibă muiere ţiitoare în casa sa, sau slujnică, afară de feţele cele fără de prepus pe care le cuprinde Canonul al 3-lea al Sinodului întâi care sunt acestea, maică, soră, şi mătuşe ori de pe tată ori de pe maică, pentru ca să se păzească pe sineşi neprihănit înaintea poporului. Iar care din aceştia va călca Canonul acesta, să se caterisească. Asemeni însă şi cei scopiţi păzind şi aceia neprihănirea pentru sineşi, să nu locuiască împreună cu feţe sub prepus. Iar de ar îndrăzni a face aceasta; Clerici fiind (fără de voie fiind scopiţi, sau din fire) să se caterisească, iar mireni fiind să se aforisească.
CANON 6
Fiindcă s-au zis de Apostoleştile Canoane, aducându-se cineva în Cler din cei neînsuraţi, singuri Anagnóştii şi Cântăreţii pot a se însura, şi noi aceasta păzindu-o, poruncim, de acum înainte nicidecum Ipodiacon, sau Diacon, sau Presbíter, după Hirotonia cea pusă asupra lui, să nu aibă voie, a-şi alcătui luişi căsătorie nuntească. Iar de va îndrăzni a face aceasta, să se caterisească. Iar de va voi vreunul din cei ce vin către Cler, cu lege de Nuntă să se împreuneze cu muiere, să o facă aceasta mai înainte de Hirotonia Ipodiaconului, sau a Diaconului, sau a Presbíterului.
TÂLCUIRE
Fiindcă Canonul 26 al sfinţilor Apostoli rânduieşte, că singuri Anagnóştii şi Cântăreţii pot a se căsători, după ce se vor Hirotonisi. Pe acesta şi Părinţii Sinodului acestuia întărindu-l prin acest Canon, poruncesc, ca de acum înainte nici un Ipodiacon, sau Diacon, sau Presbíter după ce se va Hirotonisi, să nu aibă voie a se însura. Iar de o va face aceasta, să se caterisească[5]. Iar de va voi cineva din aceştia a se însura, însoară-se mai-naintea Hirotoniei.
CANON 7
Fiindcă ne-am înştiinţat că la unele din Biserici se află Diaconi, având officii Bisericeşti, şi de aici unii dintre dânşii obrăznicie întrebuinţând, şi de la sine stăpânire, şed mai sus decât Presbíterii, poruncim ca Diaconul, deşi în dregătorie sau în orice fel de officie Bisericească s-ar afla, unul ca acela să nu şadă mai sus decât Presbíterul. Afară numai, dacă purtând faţa însuşi Patriarhului său, sau a Mitropolitului, va merge într-o altă cetate pentru vreo pricină de căpetenie. Că atunci, ca unul ce plineşte locul aceluia, se va cinsti. Iar de va îndrăzni cineva a face una ca aceasta, întrebuinţând tiranicească sumeţie, unul ca acela din treapta sa pogorându-se, cel mai de pe urmă de cât toţi să fie din ceata întru care se numără în Biserica sa; fiindcă Domnul nostru sfătuieşte, a nu ne bucura de şederile mai sus, după învăţătura ce se află la sfântul Evanghelist Luca, ca de la însuşi Domnul şi Dumnezeul nostru. Că zice, către cei chemaţi pildă ca aceasta: «Când te vei chema de către cineva la nuntă, să nu şezi la locul cel mai de sus. Nu cumva altul mai cinstit decât tine fiind chemat de el, şi venind, cel ce te-a chemat pe tine şi pe acela, va zice: Dă locul acestuia. Şi atunci vei începe cu ruşine a ţine locul cel mai de jos. Ci când vei fi chemat, şezi la locul cel mai de jos. Că, când va veni cel ce te-a chemat să zică ţie: Prietene, suiete mai sus. Atunci va fi ţie cinstea înaintea celor ce vor şedea împreună cu tine. Că tot cel ce se înalţă pe sineşi, se va smeri; şi cel ce smereşte pe sineşi se va înălţa.» [Luca 14: 7] Aceasta însă se va păzi şi la celelalte Sfinţite cete. Fiindcă decât dregătoriile lumii, mai bune ştim pe cele Duhovniceşti. [Sinod 1: 18; Laodiceea: 20]
TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta, fiindcă oarecare Diaconi, având oficii Bisericeşti (care se numesc boierii, şi cinstiri, şi prilejuri de câştig, după Valsamon, în ce chip sunt cele ale Clericilor cele din afară, a marelui Iconom adică, a merelui Sechelár, a Schevofílaxului [păzitorul de vase], a Hartofílaxului [păzitorul de hârtie], a micului Sechelárie, şi a Protécdicului [întâiulu avocat]) se obrăznicesc şi şed mai sus decât Presbíterii. De aici înainte nici un Diacon, în orice Cin Bisericesc aflându-se, să nu şadă mai sus decât Presbiterii, afară numai dacă purtând faţa Patriarhului, sau a Mitropolitului, s-ar trimite la alt loc, pentru vreo Bisericească trebuinţă. Că atunci se va cinsti mai mult decât Presbíterii, nu ca un Diacon, ci ca unul ce poartă faţa Patriarhului sau a Mitropolitului, precum am zis. Iar care Diacon tiraniceşte întrebuinţând sumeţia, va şedea mai sus decât Presbiterul, acela, de se va întâmpla a se cinsti mai mult decât ceilalţi Diaconi de o treaptă cu dânsul, să se facă cel mai de pe urmă şi mai josit decât toţi Diaconii. Precum învaţă Domnul prin pilda Pomenită în acest Canon. Şi nu numai Diaconii se cuvine a nu se cinsti mai mult decât Presbiterii, şi a nu şedea mai sus, ci şi celelalte mai josit cete, ale celor sfinţiţi, şi ale Clericilor, nu se cade a şedea mai sus decât cetele cele mai înalte decât ele. Adică nici Ipodiaconii decât Diaconii, nici citeţii, decât Ipodiaconii. Fiindcă dacă la dregătoriile cele lumeşti şi din afară, cei mai josiţi cu dregătoria nu şed mai sus, nici se cinstesc mai mult decât cei mai de sus, şi care au dregătorii mai mari, cu cât mai vârtos se cade aceasta a se păzi la dregătoriile cele Duhovniceşti, care se dau cu Dumnezeiescul Darul Duhului, care sunt mai sus şi mai înalte decât cele lumeşti.
CANON 8
Întru toate voind şi noi să stăpânească cele legiuite de sfinţii Părinţii noştri, reînnoim şi pe Canonul cel ce zice că în fiecare an să se vacă Sinoade de Episcopii cei ce se află în fiecare Epárhie, unde Episcopul Mitropoliei va socoti. Însă fiindcă atât pentru năvălirile barbarilor, cât şi pentru alte pricini ce se întâmplă, cu neputinţă este Proşezătorii Bisericilor de două ori pe an a face Sinoadele, s-a socotit ca în tot chipul odată pe an să se facă Sinod în fiecare Epárhie, de prozişii Episcopi, pentru Bisericeştile întrebări, precum este cu putinţă a se ivi. De la sărbătoarea Sfintelor Paşti până la încheierea lunii octombrie a fiecărui an, la locul unde va socoti Episcopul Mitropoliei precum mai înainte s-a zis. Iar Episcopii cei ce nu vor veni împreună, aflându-se prin cetăţile lor, şi mai ales întru sănătate petrecând, şi de toată neapărata şi cea de nevoie îndeletnicire slobozi fiind, frăţeşte să se certe. [Apostol: 35; Sinod 1: 5; Sinod 4: 19; Sinod 7: 6; Antiohía: 20; Cartagina: 26, 81, 84, 85, 104]
TÂLCUIRE
Părinţii aceştia întăresc cu adevărat şi reînoiesc Canonul Sfinţilor Părinţi, celor mai înainte de ei, ce porunceşte să se facă în fiecare an două Sinoade în fiecare Epárhie. Dar fiindcă se îngreunează Arhiereii a se aduna de două ori pe an, pentru năvălirile şi frica barbarilor vrăşmaşi, şi pentru celelalte ale vremilor stări împrejur, negreşit şi cu neapărat chip poruncesc să se facă Sinod de Episcopi, odată pe an în fiecare Epárhie pentru a cerceta şi a îndrepta Bisericeştile pricíni ce s-ar întâmpla. Iar Sinodul acesta să se facă la vremea, cea de la sfintele Paşti până la sfârşitul lui octombrie, la locul acela însă, unde ar găsi de cuviinţă Mitropolitul fiecărei Epárhii. Iar câţi Episcopi aflându-se la Episcopiile lor, şi fiind sănătoşi, şi slobozi de orice nevoie şi purtare de grijă, de nu se vor înfăţişa în Sinod, aceştia să se mustre frăţeşte.
CANON 9
Nici unui Cleri să fie iertat a avea prăvălie de cârciumă. Că dacă unuia ca acestuia, a întra în cârciumă nu este iertat, cu cât mai vârtos altora întru aceasta a sluji, şi ceea ce nu este lui legiuit a face? Iar de ar face ceva de acest fel, ori să înceteze, ori să se caterisească. [Apostol: 42, 43, 54: Sinod 7: 22; Laodiceea: 24; Cartagina: 18, 47, 69]
TÂLCUIRE
Canonul acesta hotărăşte, că nici unui Cleric, este iertat a avea cârciumă, căci dacă nu este iertat măcar a intra în cârciumă, cu cât mai vârtos a sluji într-însa celor ce intră, şi a face acelea ce nu sunt iertate Epánghelmei sale? Iar care va face dimpotrivă, nepărăsindu-se să se caterisească. Iar dacă având el a sa cârciumă, va pune pe alţii şi vor sluji într-însa, aceasta, după Zonará, nu-i pricinuieşte vătămare şi împiedicare. Însă mai bine este a vinde (sau a o da în chirie) şi a cumpăra altă avere mai cinstită, şi mai potrivită Epánghelmei Clericilor. Citeşte şi pe 42 Apostolesc.
CANON 10
Episcopul, sau Presbíterul, sau Diaconul, sau cele ce se zic sutimi, ori să înceteze, ori să se caterisească. [Apostol: 44; Sinod 1: 17; Laodiceea: 4; Cartagina: 5, 20; Vasilie: 14]
TÂLCUIRE
Acest Canon zice, că oricare din acei arătaţi va lua dobânzi pentru banii ce va împrumuta, ori doisprezece, ori şase, la suta de lei (să zicem), acesta ori înceteze de aceasta, ori de nu va înceta să se caterisească.
CANON 11
Nici unul din cei ce se numără în Ieraticeasca tagmă, sau mirean, să mănânce azimile cele de la Iudei, nici să se împrietenească cu aceştia, nici la boale să-i cheme, şi doftoríi de la dânşii să primească, nici în băi nicidecum să se scalde împreună cu aceştia. Iar de s-ar apuca cineva a face una ca aceasta; de va fi Cleric, să se caterisească, iar de va fi mirean, să se aforisească.
CANON 12
Şi aceasta încă au venit la cunoştinţa noastră, că atât în Africa, cât şi în Libia, şi întru alte locuri, iubitorii de Dumnezeu Proşezătorii [presedénţii] cei de acolo împreună locuiesc cu muierile lor, şi după Hirotonia ceea ce venit peste dânşii, nu se leapădă, piedică punând celorlalţi şi scándelă. Deci multă sârguinţă având noi, pentru a se face toate spre folosul turmelor celor de sub mâna noastră; s-a socotit, ca nicidecum una ca aceasta de acum să nu se mai facă. Iar acesta o zicem, nu spre stricare, sau surparea celor Apostoliceşte legiuite, ci de mântuirea şi de sporirea cea spre mai bine a popoarelor noi purtând grijă, şi a nu se da oarecare prihănire asupra Ieraticeştei aşezări. Că zice Dumnezeiescul Apostol: «Toate spre slava lui Dumnezeu faceţi-le, neîmpiedicători faceţi-vă şi Iudeilor, şi Elinilor, şi Bisericii lui Dumnezeu. Precum şi eu întru toate tuturor plac, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască.» [1 Corinteni 10: 31-33] «Următori ai mei faceţi-vă, precum şi eu al lui Hristos.» [1 Corinteni 4: 16] Iar de se va vădi cineva făcând una ca aceasta, să se caterisească. [Apostol: 5; Sinod 6: 30, 48; Gangra: 4; Cartagina: 4, 33]
TÂLCUIRE
Zic Sfinţii Părinţi, fiindcă ne-am înştiinţat, cum că în Africa şi în Libia (sau că cu două numiri numeşte pe acest loc, fiindcă o parte ce este către amiazăzi, din cele patru părţi ale lumii, Libia, mai-nainte numindu-se, Afriă mai în urmă s-a numit, după Hrisánd. Ori Libie numeşte de Obşte pe toată partea aceea. Iar Africă cu deosebire, pe oarecare Epárhie cuprinsă de acel loc după Melétie) şi întru acele locuri, Arhiereii cei de acolo, şi după ce se Hirotonisesc locuiesc împreună cu femeile lor, şi pricinuiesc scándelă celorlalţi. Noi dar silindu-ne a lucra toate cele ce privesc către obştescul folos al creştinilor celor ce se păstoresc, poruncim, ca de acum înainte nici un Arhiereu să locuiască împreună cu femeia sa, după ce se va Hirotonisi[6], însă aceasta poruncim, nu spre surparea şi stricarea atât al obştescului Canon al Apostolilor celui al 5-lea adică, care aforiseşte pe Episcopul acela ce cu pricinuire de evlavie îşi va despărţi pe femeia sa cu sila, cât şi a aşezământului ce osebit face Pavel către Tit, zicând: «Vei aşeza prin Cetăţi Presbíteri» (adică Episcopi după Hrisostom, fiindcă, precum am zis la începutul celui 1 Apostolesc, Episcopul ia şi numele Presbíterului. Şi este arătată aceasta şi din ceea ce pe urmă se adaugă, ce zice Apostolul, că se cade Episcopul şi celelalte). Care va fi fără de prihană, bărbat al unei femei, nu poruncim aceasta, zice, spre stricare acestora. Ci purtând grijă pentru mântuirea, şi sporirea creştinilor întru cele mai deplinite, şi pentru ca să nu pricinuiască oarecare prihănire împotriva Arhieriei. Căci deşi Arhiereii cei ce împreună petrec cu femeile lor, vieţuiesc întru întreaga înţelepciune şi înfrânare; cu toate acestea norodul cel de obşte se scandaliseşte, şi-i prihăneşte, prepuind cea dimpotrivă din împreună-locuinţa lor ce a de acest fel. Că Dumnezeiescul Apostol ne porunceşte, oricâte am face, întru Slava lui Dumnezeu să le facem, şi să nu ne facem sminteală Iudeilor, şi Elinilor, şi creştinilor. Precum zice, şi eu întru toate tuturor plac. Fiindcă nu caut folosul meu, ci pe al celor mulţi ca să se mântuiască. Faceţi-vă următori ai mei, precum şi eu următor al lui Hristos. Iar de va locui vreunul din Arhierei împreună cu femeia sa, să se caterisească.
CANON 13
Fiindcă în Biserica Romanilor am aflat că în rânduială de Canon s-au predanisit, că cei ce vor a se învrednici de Hirotonia Diaconului, sau a Presbíterului, să mărturisească că nu se vor mai împreuna cu femeile lor. Noi vechiului Canon urmând al Apostoleştei scumpătăţi şi rânduieli, însoţirile sfinţilor Bărbaţi cele după legi, şi de acum înainte voim a avea tărie, nici ca cum deslegând tocmeala cea către muierile sale, sau lipsindu-i pe ei de împreunarea unuia cu altul la vremea ce cuviincioasă. Drept aceea, de se va afla vreunul vrednic spre Hirotonia de Ipodiacon, sau de Diacon, sau de Presbíter, acesta nicidecum să se oprească a se înainta la acest fel de treaptă. Împreună locuind cu legiuita femeia, nici iarăşi în vremea Hirotoniei să i se ceară a mărturisi, că se va depărta de legiuita împreunare cea cu femeia sa. Ca nu de aici nunta cea de Dumnezeu legiuită, şi binecuvântată cu venirea sa cea faţă, să fie siliţi a ocărî, căci glasul Evangheliei strigă: «Cele ce Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă.» [Matei 19, 6] Şi Apostolul învaţă că «Cinstită este nunta, şi patul nespurcat» [Evrei 13, 4]. Şi «Legatu-te-ai cu femeie? nu căuta deslegare» [1 Corinteni 7: 27]. Că ştim că precum şi cei ce s-au adunat în Cartagína luând purtare de grijă pentru viaţa cea cinstită a slujitorilor, au zis, ca Ipodiaconii cei ce pipăie sfinţitele Taine, şi Diaconii şi Presbíterii după hotarele lor, a se înfrâna şi despre soţiile lor, ca şi cea prin Apostoli predanisită şi din însăşi învechimea păzită, şi noi asemenea să o păzim, ştiind că vreme este la tot lucrul, şi mai ales a ajunării, şi a rugăciunii. Că trebuie cei ce stăruiesc înainte Jertfelnicului în vremea întrebuinţării celor sfinte a fi înfrânaţi întru toate, ca să poată, ceea ce cer obşteşte de la Dumnezeu, a dobândi. Deci de va îndrăzni cineva afară de Apostoleştile Canoane pornindu-se, pe oarecare din cei sfinţiţi, Presbíteri, zicem, sau Diaconi, sau Ipodiaconi, a-i lipsi de împreunarea şi împărtăşirea cea către legiuita femeie, să se caterisească. Aşişderea şi, dacă vreun Presbíter, sau Diacon, pe femeia sa cu pricinuire de evlavie o va lepăda, să se aforisească, iar stăruind, să se cataerisească.
TÂLCUIRE
Aceasta rânduieşte Canonul acesta, zicând: fiindcă ne-am înştiinţat că la Roma se păzeşte ca un Canon necălcat, ca să mărturisească în vremea Hirotoniei cei ce vor a se face Diaconi, şi Presbíteri, că după Hirotonie nu se vor mai împreuna cu femeile lor; noi urmând vechiului Canon al Sfinţilor Apostoli, celui al cincilea adică, voim şi rânduim să rămâie întărite şi nedespărţite însoţirile celor sfinţiţi, fără a-i despărţi pe dânşii după Hirotonie, de la împreunarea legiuitelor lor femei, ceea ce se cuvine a se face în cuviincioasa vreme. Adică când nu este post, şi când nu slujesc Dumnezeieştile Taine[7]; drept aceea cel ce este căsătorit cu femeie legiuită, de va fi vrednic de Hirotonie şi până la Presbíter să se facă, fără a fi îndatorit de nevoie a mărturisi, că Hirotonisindu-se se va despărţi de muierea sa. Pentru ca să nu necinstească Nunta cea de Dumnezeu legiuită, şi în Cána Galiléii Blagoslovită. Şi precum Domnul însuşi prin Evanghelie zice: «Pe cei ce Dumnezeu i-a împreunat omul să nu despartă.» Şi Apostolul învaţă că: « Nunta este cinstită şi patul nespurcat»; şi iarăşi «Legatu-te-ai cu femeie? Nu căuta să desparţi.» Precum dar Părinţii Sinodului din Cartaghén purtând grijă pentru cinstirea celor Ierosiţi, au hotărât, ca Ipodiaconii, Diaconii, şi Preoţii cei ce se ating de sfintele Taine, să se înfrâneze despre soţiile lor, după însuşi ale lor hotărâri şi după Canonul 33. Ca predanisirea cea prin Sfinţii Apostoli dată, şi care din însăşi în vechime au stăpânit, şi noi asemenea să o păzim, după Canonul 3 al acestuiaşi (adică în scrisele predanisiri şi cele nescrise, după Zonará şi Valsamón), aşa şi noi acesteaşi cu Părinţii aceia zicându-le, rânduim, că, cele de mai sus trei rânduieli (Tágme) ale celor Ierosiţi să se înfrâneze de muierile lor, în vreme de post, şi de rugăciune după Pavel. Pentru că cei ce stau înaintea Jertfelnicului se cuvine a fi înfrânaţi despre toate în vreme ce Ierurghisesc, pentru ca să poată prin înfrânarea aceasta, să primească de la Dumnezeu, ceea ce cer de obşte, sau în parte adică, după Zonará, sau pentru obştescul folos al norodului (după al 3-lea Canon al Sinodului din Cartaghén). Deci oricare va cuteza afară de Apostolescul Canon a opri pe mai sus numiţii Clerici de împreunarea cu femeile, să se caterisească[8].
CANON 14
Canonul sfinţilor, şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţilor noştri să stăpânească şi întru aceasta, ca Presbíterul mai înainte de treizeci de ani să nu se Hirotonisească, măcar de ar fi omul cu totul vrednic, ci să aştepte. Că Domnul nostru Iisus Hristos, în anul al treizecilea s-a Botezat, şi a început a Botezat, şi a început a învăţa; Aşişderea, nici Diaconul mai înainte de 25 ani, iar Diaconiţa mai-nainte de 40 să nu se Hirotonisească. [Sinodul 1: 19; Sinod 4: 15; Neocesarea: 11; Cartagina: 21]
TÂLCUIRE
Canonul acesta anume aşează pe cel al 11-lea al Sinodului din Neocesareea, întărindu-le pe acela, şi rânduind, a nu se Hirotonisi treptele arătate mai-nainte de a ajunge cu vârsta la anii arătaţi. Căci şi Domnul la vârsta de treizeci ani s-a Botezat, şi a început a învăţa propovăduirea Evangheliei; precum arată Dumnezeiescul Lucá (cap 3, 23). Căruia se cuvine a urma şi Presbíterii, ca nişte învăţători ai credincioşilor. Dar milostiv fie Dumnezeu, pentru călcarea sfintelor Canoane cea de acum! Şi dacă călcătorii Canoanelor acestora nu se înduplecă de sfinţiţii şi de Dumnezeu purtătorii şi sfinţii Părinţi, înduplece-se măcar de un om lumean şi mirean, care este Împăratul Iustinian, care în a sa Neara 123 zice, nu iertăm a se face Presbiter mai jos fiind cu vârsta de treizeci de ani; nici Diacon mai jos de 25, nici Ipodiacon mai jos de 20. Citeşte şi pe cel al 19-lea al Sinodului 1 şi subînsemnarea celui al 11-lea al Sinodului din Neocesareea.
CANON 15
Ipodiaconul nu mai puţin de 20 de ani să se Hirotonisească; iar dacă cineva din cei ce s-ar afla în orice fel de Ieraticească stare, afară de anii cei rânduiţi s-ar Hirotonisi, să se caterisească.
TÂLCUIRE
Canonul acesta hotăreşte că oricare din aceste 4 stări se va Hirotonisi afară de anii cei zişi, să se caterisească.
CANON 16
Fiindcă cartea faptelor predată de către sfinţii Apostoli şapte Diaconi a se aşeza, iar Părinţii Sinodului celui din Neocesareea, aşa au zis arătat în Canoanele cele de ei aşezate, că şapte Diaconi sunt datori a fi după Canon, măcar oricât de mare ar fi cetatea. Şi se va încredinţa din Cartea faptelor. Noi cu Apostoleasca zicere potrivind gândul Părinţilor, am aflat că cuvântul lor, nu a fost pentru bărbaţii cei ce slujesc Tainelor, ci pentru slujirea în trebuinţele meselor, Cartea faptelor aşa având: «În zilele acelea, înmulţindu-se Ucenicii, au făcut cârtire Elinii împotriva Evreilor, căci văduvele lor se treceau cu vederea întru slujba cea de toate zilele. Şi chemând cei doisprezece pe mulţimea Ucenicilor au zis: Nu este cu plăcere nouă ca lăsând Cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Socotiţi drept aceea fraţilor dintre voi şapte bărbaţi mărturisiţi, plini de Duhul Sfânt, şi de înţelepciune, pe care să-i rânduim la treaba aceasta. Iar noi întru rugăciune, şi întru slujba Cuvântului ne vom zăbovi, şi a plăcut cuvântul acesta înaintea a toată mulţimea; şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de Credinţă, şi de Duh Sfânt, şi pe Fílipp, şi pe Próhor, şi pe Nicánor, şi pe Tímon, şi pe Parmená, şi pe Nicólae nemernicul Antiohian; pe care i-a pus înaintea Apostolilor» [Fapte 6: 1]. Acestea tâlcuindu-le Dascălul Bisericii Ioan cel cu gura de aur, aşa vorbeşte, vrednic lucru este de a se mira cineva, cum nu s-a rupt mulţimea pentru alegerea bărbaţilor! Cum nu s-au socotit lepădaţi şi osândiţi de către dânşii Apostolii! Dar oare ce dregătorie aveau aceştia? Şi care Hirotonie au primit? De nevoie este a o şti; oare cea a Diaconilor? Dar însă, acest lucru în Biserici nu este; cea a Presbíterilor este Iconomia? Cu toate că încă nici un Episcop era, ci Apostolii numai. Drept aceea, socotesc, că nici a Diaconilor, nici a Presbiterilor, nume a fi, cunoscut este şi arătat. Deci, asupra acestora propovăduim şi noi că, acei prozişi şapte Diaconi, să nu se ia pentru cei ce slujesc Tainelor, după protâlcuita învăţătură, ci aceştia sunt, cei ce li s-au încredinţat Iconomia obşteştei trebuinţe a celor atunci adunaţi, care ni s-au făcut nouă tip (formă) şi întru aceasta, de iubirea de oameni, şi de purtarea de grijă pentru cei lipsiţi.
TÂLCUIRE
Canonul acesta îndreptează, sau mai bine a zice îmbunătăţeşte pe cel al 15-le al Sinodului din Neocesáreea. Care hotărăşte a se afla numai şapte Diaconi, şi nu mai mulţi şi în cea mai mare Cetate, precum Cartea Faptelor istoriseşte. Deci zic Părinţii Sinodului acestuia, că noi cumpănind tâlcuirea ce o au Părinţii, cu cele zise în Apostoleştile Fapte pentru cei şapte Diaconi, am aflat că aceea nu erau slujitori Tainelor ci ai meselor, precum din însăşi Faptele se înţelege. Drept aceea şi Părinţii aceştia unindu-se cu Dumnezeiescul Hrisostom, propovăduiesc că Diaconii aceşti, precum am zis, nu erau slujitori ai Tainelor, ci ai trebuinţei celei de Obşte, şi ai porţioanelor (sau pensiilor) creştinilor de atunci[9]. Care ni s-au făcut pildă de iubire de oameni, şi de purtare de grijă, ce trebuie să avem pentru săraci; şi nu numai Părinţii aceştia au urmat Canonului pomenit de Sinodul din Neocesareea, ci şi Împăraţii Iustinian, şi Iraclie cei mai-nainte de dânşii, că cel 1 o sută de Diaconi, iar cel al doilea mai mult de o sută, au aşezat în Biserica cea mare. Şi de obşte toate Bisericile, după avuţiile lor, au şi numărul Diaconilor, şi al Clericilor.
CANON 17
Fiindcă Clericii oarecăror Biserici, lăsând pe a loruşi Biserici, întru care s-au Hirotonisit, către alţi Episcopi au alergat, şi fără de ştirea Episcopului lor în străine Biserici s-au aşezat, şi din aceasta s-au întâmplat a se face ei nesupuşi; Poruncim, ca de la luna lui ianuarie al trecutului al 4-lea Indiction, nici unul din toţi Clericii, măcar în oricare treaptă s-ar întâmpla a fi, să nu aibă voie fără de în scrisă slobozenie a Episcopului său, a se rândui întru altă Biserică. Pentru că, cel ce de acum înainte nu se va păzi de aceasta, ci ruşinând, cât din partea sa, pe cel ce a pus Hirotonie asupra lui, să se caterisească şi el, şi cel ce fără cuvânt l-a primit. [Apostol: 12, 15, 33; Sinod 1: 15, 16; Sinod 4: 5, 10, 11, 13, 20, 23; Sinod 7: 15; Antiohía: 3, 7, 8, 11; Laodiceea: 41, 42; Sardichia: 7, 8, 15, 16, 19; Cartagina: 31, 63, 97, 98, 116]
TÂLCUIRE
Nu iartă Canonul acesta să-şi lase Clericii Bisericile lor, şi să se mute la altele, fără de ştirea, şi slobozitoare scrisoare a Episcopului lor, pentru că din pricina aceasta se fac nesupuşi.
CANON 18
Clericii cei ce cu pricinuire de barbaricească năpădire, sau altfel oarecum din întâmplare strămutându-se, când va înceta despre dânşii nevoia, sau năvălirile barbarilor, pentru au fost fugit, iarăşi la Bisericile lor, poruncim să se întoarcă, şi nu îndelungă vreme a le lăsa pe ele fără pricină. Iar dacă vreunul nu va face după Canonul acesta, să se aforisească, până s-ar întoarce la Biserica sa, însăşi aceasta dar să se facă şi Episcopului celui ce îl ţine pe el. [Apostol: 15; Sinod 1: 15, 16; Sinod 4: 5, 10, 20, 23; Sinod 6: 17; Sinod 7: 15; Antiohía: 3; Sard: 15, 16, 19; Cartagina: 63, 98]
TÂLCUIRE
Nu numai pe Clericii cei ce fără pricini îşi lasă Bisericile lor, nu-i iartă Canonul acesta, ci nici pe cei ce se vor duce de la ele, ori pentru năvălirile barbarilor, ori poate pentru greutăţile datoriilor şi dărilor, ori pentru foamete, ori pentru ciumă, ori pentru oarecare întâmplare. Că porunceşte, ca după ce va înceta pricina pentru care s-au dus, iarăşi să se întoarcă la Bisericile lor. Iar de nu, să se aforisească şi el, şi Episcopul ce-l ţine în Epárhia sa, până ce se va întoarce la ale sale.
CANON 19
Cum că se cuvine proestoşii Bisericilor, în toate zilele, iar mai cu deosebire în Duminici pe toţi Clericii, şi pe norod să-i înveţe cuvintele evséviei (bunei cinstiri), din Dumnezeiasca Scriptură culegând înţelesurile adevărului, şi judecăţile. Şi să nu calce hotarele cele acum puse, sau predarea cea de la purtătorii de Dumnezeu Părinţi. Ci, şi scripturelnic cuvânt de s-ar porni, nu alt fel pe acesta să-l tâlcuiască, decât, precum au aşezat Luminătorii Bisericii, şi învăţătorii prin cărţile lor. Şi mai mult întru acestea să sporească, decât alcătuind cuvinte ale lor, ca nu, poate cândva, nefiind îndestulaţi la aceasta, să cadă din cuviinţă. Că prin învăţătura prozişilor Părinţi, noroadele învăţându-se de cele alese şi bune, şi cele nefolositoare, şi vrednice de lepădat, viaţa îşi vor îndrepta spre mai bine, şi nu se vor vâna de patima necunoştinţei, ci luând aminte la învăţătură, pe sineşi se vor ascuţi spre a nu pătimi rău, şi de frica muncilor celor ce se gătesc, îşi vor lucra mântuirea. [Apostol: 58; Sinod 1: 2, 5, 16; Laodiceea: 19; Cartagina: 79, 131, 132, 133; Petru: 10; Nissis: 6]
TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta, ca Episcopii mai cu deadinsul, iar prin urmare şi Presbiterii, în fiecare zi, iar mai vârtos Duminicile[10] (sau şi în celelalte sărbători) să înveţe pe tot Cler şi pe norod, fiindcă întru aceste zile, încetând creştinii de la lucrul lor, se adună la Biserici, şi ascultă Dumnezeieştile Cuvinte, şi prin urmare, cei ce învaţă, mai mult folos le pricinuieşte. Însă să nu înveţe şi cuvinte şi noimele lor; ci din Dumnezeieştile Scripturi, fără a ieşi din hotarele şi Dogmele Credinţei, cele Sinodiceşte întărite, sau afară din predarea purtătorilor de Dumnezeu Părinţi. Şi dacă când vor vorovi cuvânt al Scripturii întru alt chip, să nu-l tălmăcească, decât precum l-au tălmăcit în cărţile lor Dascălii Bisericii; şi mai mult să se sârguiască a spori întru a învăţa cele ale Dumnezeiştilor Părinţi, decât a alcătui cuvinte ale lor. Ca nu cumva întrebuinţând noime de ale lor, şi neputând câteodată a le înţelege bine, să cadă de la cuviinţă, şi de la adevăr. Căci din învăţătura aceasta a Părinţilor învăţându-se noroadele, care sunt cele folositoare sufletelor lor, şi care nefolositoare, îşi prefac viaţa lor din răutate întru fapta bună, şi din întunericul necunoştinţei se izbăvesc. Şi iarăşi luând aminte la aceasta, şi auzind chinurile şi muncile ce vor să ia cei răi, pentru frica acelora, se depărtează de răutăţi, şi lucrează cele pentru mântuirea lor.
CANON 20
Să nu fie slobod Episcopului întru altă cetate, ce nu este cuvenită lui, a învăţa în public. Iar de se va vădi cineva făcând aceasta, să înceteze despre Episcopie; să lucreze însă cele ale Presbiterului. [Apostol: 35; Sinod 2: 2; Sinod 3: 8; Antiohía: 13, 22; Sardichia: 3, 11, 12]
TÂLCUIRE
Nu este iertat (zice Canonul) vreunui Episcop a învăţa în arătare şi în public, în Eparhie străină, fără voia Episcopului locului. Fiindcă acest fel de învăţătură se face spre necinstea aceluia, ca cum acesta ar fi înţelept, şi învăţător, iar acela ar fi neînţelept şi neînvăţat. Şi care se va arăta făcând una ca aceasta, să înceteze despre dregătoria Episcopului, şi să facă numai cele ce se cuvin Presbíterului. Însă în auzul poporului şi Obşteşte opreşte Canonul acesta a învăţa, dacă în deosebire l-ar întreba pe Episcop cineva pentru oarecare lucruri, şi va răspunde, nu păcătuieşte. Şi nu se împotriveşte Canonul acesta celui 29 al Sinodului al 4-lea pentru cele zise în al 35-lea al Apostolilor, pe care şi citeşte-l.
CANON 21
Cei ce au căzut în vinovăţii canoniceşti, şi pentru aceasta sunt supuşi cei desăvârşite şi pururelnice caterisiri, şi în locul mirenilor împinşi, dacă de bună voie către întoarcere privind, se leapădă de păcatul, pentru care au căzut din Dar, şi s-au făcut pe sineşi desăvârşit străini de acelaşi, în chipul Clerului tunde-se. Iar de nu o vor alege aceasta de voia lor, grijească-şi pletele ca şi mirenii, ca unii ce au cinstit mai mult petrecerea cea în lume decât cereasca Viaţă. [Apostol: 25; Sinod 1: 9; Sinod 6: 4; Neocesareea: 9; Vasilie: 3, 17, 32, 50, 70]
TÂLCUIRE
Câţi Ierosiţi pentru Canoniceşti vinovăţii, pentru curvie, zicând, sau precurvie, sau alte păcate de acest fel, desăvârşit şi pentru totdeauna fiind caterisiţi, şi în formă de mireni îmbrăcaţi, şi împreună cu mirenii stând în Biserică, porunceşte Canonul acesta, că de se vor pocăi de bună voie, şi se vor depărta desăvârşit de păcatul acela, să-şi tundă perii capului, adică să aibă semnul acel numit papalítra în creştet, care era chip şi semn al Clericilor[11]. Iar de nu se vor pocăi de bună voie, grijindu-şi pletele, ca şi cei lumeşti, ca de la chipul cel mirenesc ruşinându-se, să vie cândva întru simţirea răutăţii lor, şi să se pocăiască.
CANON 22
Cei ce pe bani se Hirotonisesc, ori Episcopi, sau ori de care Clerici, şi nu după cercetare, şi alegere a vieţii, a se caterisi poruncim. Încă şi cei ce i-au hirotonisit. [Apostol: 29; Sinod 4:2; Sinod 6: 23; Sinod 7: 4, 5, 19; Vasilie: 91; Epistola Ghenadie şi Tarasie]
TÂLCUIRE
Porunceşte Canonul acesta să se caterisească Episcopii, şi alţii oarecare Clerici, ce se vor hirotonisi prin darea de bani, şi nu pentru vrednicie, şi îmbunătăţita lor viaţă; împreună şi cei ce i-au Hirotonisit; vezi Apostolescul Canon 29. Citeşte şi suspină frate pentru călcarea unor Canoane ca acestea atât de înfricoşate. Fiindcă în ziua de astăzi întru acest chip se lucrează simonia, ca cum ar fi o faptă bună, şi nu eres urât de Dumnezeu, precum îl numeşte preasfinţitul Ghenádie. Dacă, după perilípsurile Sfinţitelor Canoane, va căuta cineva lucrările cele Bisericeşti ale stării de acum, negreşit nu se dumireşte, şi nu află cea mai mică asemnare cu starea cea mai dinainte, spre a-şi putea vindeca nedumerirea sa. Pentru că toţi cei Bisericeşti afară de lege i-au rânduiala, şi asemeni vieţuiesc, şi se săvârşesc; pentru aceasta şi jugul robiei zace asupră-ne, şi sporeşte cu asprime. Noi însă nu simţim, şi mai fără ruşine facem fără de legi.
CANON 23
Pentru ca nimeni, ori din Episcopi, sau din Presbíteri, sau din Diaconi, dând Preacurata Cuminecătură să cere haru de la cel ce se împărtăşeşte pentru acest fel de împărtăşire, bani sau orice fel de lucru. Că nici este cumpărat Harul, nici cu bani am împărţit Sfinţenia Duhului, ci celor vrednici de Dar, fără vicleşug se cuvine a se da. Iar de s-ar arăta cineva din cei număraţi în Cler, cerând de al acela, pe care îl cuminecă cu Preacurata Cuminecătură, orice fel (de plată) să se caterisească, ca un râvnitor al rătăcirii, şi a răutăţii lui Simon. [Apostol: 29; Sinod 4: 2; Sinod 6: 22; Sinod 7: 4, 15, 19; Vasilie: 91; Epistolia Ghenadie şi Tarasie]
TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte, că nici un Episcop, sau Presbíter, sau Diacon, să nu ceară cu îndatorire de la aceea, pe care îi împărtăşeşte cu Dumnezeieştile Taine, parale, sau vreun alt fel de plată, oricât de mică ar fi, pentru Dumnezeiasca Împărtăşire. Căci Darul Sfintelor Taine nu se vinde, nici cu bani dăm sfinţenia Dumnezeiescului Duh. Ci fără plată, celor ce sunt vrednici de el; că pentru aceasta şi Darul de cei mulţi se numeşte Dumnezeiasca Împărtăşire. Iar cel ce o ar face aceasta, să se caterisească, ca un următor al lui Simon vrăjitorului, care a socotit că cu bani se vinde Harul prea Sfântului Duh. Citeşte şi pe 29 Apostolesc.
CANON 24
Nu fie slobod vreunuia din cei ce se numără în Ieraticeasca tagmă, sau din Monahi, a merge la alergarea cu caii (să privească), sau să sufere scenicile jocuri. Ci şi de se va chema vreunul la nuntă, când vor intra însă jocurile spre jucăreile cele spre amăgire, să se scoale, şi îndată să se ducă. Aşa poruncind învăţătura Părinţilor noştri; iar dacă vreunul s-ar prinde întru aceasta, sau să înceteze, sau să se caterisească. [Apostol: 42, 43; Sinod 6: 51, 62, 66; Sinod 7: 22; Laodiceea: 3, 54; Cartagina: 17, 70]
TÂLCUIRE
Nu este iertat vreunuia din cei sfinţiţi, sau din Monahi, precum zice Canonul acesta, să meargă la locurile acelea, unde se fac alergări de cai să privească, sau să asculte cântece de cele muiereşti. Dar şi la nuntă de va fi chemat vreun Cleric: să meargă, însă când vor veni să cânte acest fel de cântări amăgitoare şi sataniceşti, să se scoale şi să fugă îndată, precum porunceşte învăţătura Părinţilor. Adică Canonul 54 al Sinodului din Laodiceea. (Măcar că acela adaugă, că nici alte priviri ce se fac la nunţi, şi la Cine, nu se cade a privi cei sfinţiţi, ci trebuie a fugi.) Iar care se va prinde că a făcut aceasta, ori să înceteze, ori să se caterisească.
CANON 25
Pe lângă toate celelalte reînnoim şi Canonul cel ce învaţă, ca parohiile cele ţărăneşti sau săteşti ale fiecărei Biserici, să rămâie nestrămutate la Episcopii cei ce le ţin pe ele. Şi mai ales de le-au iconomisit în vreme de treizeci de ani fără silă ţiindu-le. Iar dacă, în lăuntrul celor treizeci de ani, s-a făcut oarecare pricire, sau s-ar face pentru ele, să fie iertat celor ce zic că s-au nedreptăţit, a porni (judecată) pentru acestea la Sinodul Epárhiei. [Sinod 4: 17; Cartagina: 128, 129, 130]
TÂLCUIRE
Canonul acesta înnoieşte pe cel al 17-lea al Sinodului al 4-lea pe care îl şi pune anume; însă nu tot, ci parte din acela; pentru aceea şi vezi tâlcuirea acestuia acolo.
CANON 26
Presbíterul, carele din neştiinţă s-au poticnit la nuntă neiertată, de şedere împărtăşească-se după cele legiuite nouă de sfinţitul Canon, iar de celelalte lucrări să se depărteze. Că destul este unuia ca acestuia iertarea, iar a binecuvânta pe altul cel ce este dator a-şi vindeca rănile sale, este lucru necuviincios. Că binecuvântarea este împărtăşire de sfinţenie. Iar cel ce aceasta nu o are, pentru poticnirea cea din neştiinţă, cum o va da altuia? Deci, nici înaintea norodului, nici îndeosebi să binecuvinteze, nici Trupul lui Hristos să-l împartă altora, nici altceva să Liturghisească, ci îndestulându-se cu şederea mai sus, plângă-se către alţii, şi Domnului ca să i se ierte lui nelegiuirea cea din neştiinţă. Bine arătat fiind, că acest fel de nuntă neiertată se va dezlega, şi nicidecum bărbatul va avea împărtăşire cu aceia, pentru care s-au lipsit de sfinţita lucrare. [Apostol: 19; Sinod 6: 3; Neocesareea: 2; Vasilie: 23, 24, 78]
TÂLCUIRE
Canonul acesta[12] este însuşi al 27-lea al marelui Vasilie; care rânduieşte ca Presbíterul acela, care prin Cununie ar lua prin neştiinţă pe vreo rudenie a sa, acela, fiindcă nu ştia rudenia, pentru aceasta se iartă, şi să aibă cinstea şederii împreună cu Presbiterii ceilalţi. Iar de toate celelalte lucrări ale Preoţiei să se depărteze. Adăogând Sinodul că şi cinstea şederii acesteia să o aibă, după ce mai întâi se va despărţi de neiertata nunta aceea, pentru care s-a caterisit de Preoţie; că de nu se va despărţi, nu numai că şi de cinstea aceasta se va lipsi, ci se va supune şi sub certări.
CANON 27
Nimeni din cei ce se numără în Cler să nu se îmbrace în haină necuvenită, nici în cetate petrecând, nici în cale mergând, ci să întrebuinţeze îmbrăcăminţi cele acum obişnuite celor ce se numără în Cler. Iar dacă unul va face una ca aceasta, pe o săptămână să se aforisească. [Sinod 7: 16; Gangra: 12, 21]
TÂLCUIRE
Clericii, şi cei Ierosiţi se cuvine a fi cucernici şi după chipul cel din afară, pentru că Dumnezeu cu adevărat vede în inimă, iar oamenii privesc la starea cea din afară a trupului, după ceea ce este scris: «Omul vede în faţă, iar Dumnezeu vede în inimă.» [1 Împăraţi 16: 7] Drept aceea din cele dinafară chibzuiesc şi aşezarea cea din lăuntru a inimii. Pentru aceasta şi Canonul acesta porunceşte, ca nici un Cleric să nu poarte haine nepotrivite Epánghelmei sale. Adică de mult preţ, şi de mătase, sau şi ostăşeşti, nici în cetate aflându-se, nici în călătorie, ci să întrebuinţeze hainele cele obişnuite Clericilor, adică cucernice şi umilite. Iar care ar face dimpotrivă, să se aforisească pe o săptămână.
CANON 28
Fiindcă ne-am înştiinţat că în osebite Biserici, struguri proaducându-se în Altar, după oarecare păzit obicei, liturghisitorii Altarului împreunându-i pe aceştia cu Jertfa cea fără de sânge a Proaducerii, aşa pe amândouă împreună le împart poporului. Împreună am socotit, ca să nu mai facă vreunul din cei sfinţiţi aceasta, ci spre viaţa veşnică, şi spre iertarea păcatelor singură Proaducerea să se dea poporului. Iar aducerea strugurilor ca o pârgă socotindu-o ei, osebit binecuvântându-o Iereii să dea dintr-însa celor ce cer spre mulţumirea dătătorului rodurilor, prin care trupurile noastre, după Dumnezeiasca hotărâre, cresc şi se hrănesc. Deci dacă vreun Cleric ar face afară din cele rânduite, să se caterisească. [Apostol: 3, 4; Sinod 6: 32, 57, 99; Cartagina: 40]
TÂLCUIRE
De vreme ce în unele locuri, după oarecare obicei proaduceau unii struguri şi îi puneau pe Sfânta Masă, pe care unindu-i Presbíterii cu Preacuratele Taine, le împărţeau pe amândouă împreună la norod, pentru aceasta porunceşte Canonul acesta, ca de acum să nu mai cuteze vreun Presbíter a face aceasta[13]. Ci Dumnezeiasca Cuminecătură singură să o dea celor vrednici, pentru Viaţa veşnică, şi pentru iertarea păcatelor lor[14]. Iar struguri ca pe o pârgă să-i blagoslovească cu osebită rugăciune, şi să-i împartă norodului, spre mulţumirea lui Dumnezeu. Iar care va face afară de Canonul acesta, să se caterisească. Citeşte şi pe cel al 3-lea Apostolesc.
CANON 29
Canonul celor adunaţi în Cartaghén învaţă, ca, sfintele Altarului să nu se săvârşească, decât de oameni postiţi, osebindu-se o zi a anului, întru care se săvârşeşte Dumnezeiasca Cină, poate atunci, pentru oarecare pricinuiri folositoare Bisericii după locuri, acei Dumnezeişti Părinţi, întrebuinţând o iconomie ca aceasta. Dar pe noi nimeni silindu-ne a lăsa scumpătatea, hotărâm, Apostoliceştilor, şi Părinteştilor predări urmând, că nu se cade în patruzecime a deslega Joia săptămânei celei de pe urmă, şi toată patruzecimea a o necinsti. [Apostol: 69; Sinod 6: 89; Laodiceea: 49, 50, 51, 52; Cartagina: 48, 56; Dionisie: 1; Timotei: 8, 10]
TÂLCUIRE
Precum Domnul nostru Iisus Hristos în seara Joii celei mari, mai întâi a mâncat Cina cea de Obşte, şi după aceea a dat Dumnezeieştile Taine Apostolilor, cu un chip ca acesta au apucat a se ţine obiceiul şi în locurile Africii, mai întâi a mânca cei de acolo în Joia cea mare oarecare desfătate mâncări, după Zonará, deslegătoare fiind a obişnuitei uscatei mâncări ce se face în toate zilele Postului celui mare, şi apoi să săvârşeasca Liturghie, şi să se împărtăşească cu sfintele Taine. Deci Sinodul acesta îmbunătăţind Canonul al 48-lea al Sinodului din Cartagina, care cuprinde acest obicei, rânduieşte, că Părinţii aceia, poate au întrebuinţat Iconomia aceasta, pentru oarecare pricini folositoare în locurile acelea; iar noi (zic Părinţii acestui Sinod) neavând vreo pricină, care să ne silească, a lăsa scumpătatea Canoanelor, urmăm atât predaniilor Apostolilor, adică Canonului al 69-lea al lor, care rânduieşte, ca toţi să postească sfânta Patruzecime (întru care aceste patruzeci de zile se cuprinde şi Joia cea mare, şi toată Săptămâna mare) cât şi cele ale Părinţilor, adică Canonul 8 al Părinţilor din Laodiceea, care rânduieşte, că nu se cade cineva a dezlega Postul Joii celei mari a Săptămânii celei de pe urmă a marelui Post, şi prin dezlegarea aceasta să necinstească, şi să netrebnicească tot Postul Patruzecimii; ci trebuie toată Patruzecimea a o posti cu mâncare uscată, împreună adică cu Joia cea mare.
SIMFONIE
„Însemnează însă, că nu numai acest 48 al Cartaghénei hotărăşte, că se cuvine Iereii postiţi a Liturghisi, dar şi cel 56 acestea zice, că aceasta s-ar fi adeverit şi de Sinodul cel in Niceea. Dacă însă se primejduieşte cineva spre moarte, trebuie a-l cumineca şi după ce a mâncat, după al 9-lea Canon al Sfântului Nichífor. Iar Dumnezeiescul Hrisostom categorisit fiind, pentru ce a împărtăşit pe oarecare după ce au mâncat, scrie în Epistolía cea către Chiriác Episcopul: De am făcut aceasta să se şteargă numele meu din cartea Episcopilor. Iar fiindcă că-mi zic aşa, şi prigonesc, surpe pe Pavel, care după ce a cinat, pe toţi cei din casă i-a botezat. Surpe aceştia încă şi pe Hristos, care după ce a cinat a dat Apostolilor Împărtăşirea. Pentru aceasta cei ce vor a se cumineca, până înainte de miezul nopţii au voie a bea apă, şi după aceasta se cuvine a nu pune nimic în gură, până după împărtăşire. Citeşte şi pe 69 Apostolesc.”
CANON 30
Toate voind noi spre zidirea Bisericii a se lucra, am socotit a iconomisi şi pe Iereii cei ce se află în Bisericile cele barbariceşti, ca Apostolescul Canon cel pentru a nu-şi lepăda pe femeia sa cu pricinuire de evlavie, şi a covârşi pe cât ar putea, şi a face lucruri mai presus de cele rânduite, din aceasta învoindu-se cu soţiile lor, de împreunarea cea unul către altul se depărtează. Hotărâm, aceştia să nu mai locuiască împreună cu ele, după nici un chip cândva, ca de aici să ne dea dovadă desăvârşită pentru făgăduinţă. Către aceasta însă pentru dânşii, nu pentru alt ceva, ne-am înduplecat, decât pentru împuţinarea de suflet a socotelii lor, şi pentru înstrăinarea moralurilor, şi neîntărirea. [Apostolesc: 5; Sinod 6: 12, 13, 48; Gangra: 4; Cartagina: 3, 4, 33]
TÂLCUIRE
Fiindcă cei Ierosiţi ce se află în barbária Africii, precum am zis, vrând să covârşească legiuirea Apostolicescului al 5-lea Canon, care porunceşte, a nu-şi despărţi vreun Iereu pe femeia sa cu pricinuiri de evlavie, se învoiesc cu femeile lor, şi se depărtează de trupeasca împreunare; pentru aceasta Canonul acesta hotărăşte, că, cei ce au făcut aşa, să nu mai locuiască împreună cu femeile lor după nici un chip. Întâi adică, pentru ca să arate cu despărţirea aceasta a împreună-locuirii, că nu pentru făţarnică, şi mincinoasă evlavie, ci cu adevărat pentru dorul întregii înţelepciuni, şi al fecioriei au făcut acest fel de făgăduinţă, şi învoire. Şi alta încă, pentru că, din deasa privire, şi împreuna petrecere cu femeile lor, se îndeamnă iarăşi spre trupeasca împreunare cu dânsele. Însă şi aceasta, zice, o am iertat lor, nu pentru altă pricină, ci pentru socoteala lor cea cu micşorare de suflet, şi pentru sălbaticul lor moral, după Zonará, sau pentru străinătatea bunei rânduieli a Bisericeştilor Moraluri, după Valsamón. Şi pentru neîntărirea credinţei lor. (Şi vezi că însuşi aceasta de o iartă Sinodul în Barbária pentru pricinile acestea, la Roma nu o iartă a se face, pentru domesnicia Moralurilor, pentru Bisericeasca buna rânduială, şi pentru celelalte, şi cu toate că obiceiul acesta de la Romani a urmat şi în Barbária, după Canonul al 4-lea al Sinodului din Cartaghén.) Citeşte şi pe al 5-lea Apostolesc.
CANON 31
Clericii cei ce Liturghisesc, sau Boetează prin casele cele de rugăciune, care se află prin case, hotărâm a o face aceasta sub socotinţa Episcopului celui de loc. Încât, dacă vreun Cleric, aceasta nu o va păzi aşa, să se caterisească. [Apostol: 31; Sinod 4: 18; Sinod 6: 34, 59; Sinod 1 şi 2: 12, 13, 14, 15; Gangra: 6; Antiohía: 5; Laodiceea: 58; Cartagina: 10, 62]
TÂLCUIRE
Nu iartă Canonul acesta a Liturghisi, sau a boteza, Preoţii prin cămări, sau în casa cuiva, cea de rugăciune, adică rânduită şi afierosită spre rugăciune, nesfinţită fiind însă, fără de voia şi socotinţa Episcopului de loc. Pentru că aceasta este Parasingoghí (adică complot) şi apostasie împotriva Episcopului, ci să o facă aceasta cu socotinţa şi voia lor. Iar care nu o va păzi aceasta, să se caterisească.
CANON 32
Fiindcă au venit la ştiinţa noastră, cum că în ţara Armenilor, cei ce săvârşesc Jertfa cea fără de sânge, numai vin proaduc la sfinţita Masa, nemestecându-l pe el cu apă, propunând ei pe învăţătorul Bisericii pe Ioan cel cu gura de aur, care zice, prin tâlcuire la Evanghelia lui Matei acestea: „Pentru care pricină n-au băut apă după ce a înviat, ci vin?” [Vor: 52] Pe alt eres rău din rădăcină zmulgându-l. Fiindcă sunt unii care întrebuinţează în Taine apă, arătând că şi când au predat Tainele, şi când a înviat, a întins masă goală fără de taine, vin întrebuinţând. Din rodul zice al viei [Matei 26: 29]. Deci via, vin, iar nu apă naşte. Şi din aceasta ei socotesc că surpă învăţătorul preaducerea apei întru sfinţita Jertfă. Ca nu şi de acum înainte să fie ţinuţi de neştiinţă. Învăţătura Părintelui cu Ortodoxie o descoperim. Că răul eres al Idroparastáţilor vechi fiind, care în loc de vin, întrebuinţează în jertfa lor numai apă, stricând acest de Dumnezeu purtător bărbat nelegiuita învăţătură a acestui fel de eres, şi arătând, că ei de-a dreptul se împotrivesc Apostoleştei predări, au formăluit cuvântul cel pomenit. Fiindcă şi în Biserica sa, unde i s-au încredinţat păstoreasca administraţie, a predat a se mesteca cu apă, când ar trebui a se săvârşi jertfa cea fără de sânge, arătând dregirea cea din sânge şi din apă din cinstita Coastă a Izbăvitorului, şi Mântuitorului nostru Hristos Dumnezeu, care s-a vărsat spre învierea a toată lumea, şi spre izbăvirea de păcate. Şi prin toate Bisericile încă, unde Duhovniceştii luminători au strălucit, această rânduială de Dumnezeu dată stăpâneşte. Fiindcă şi Iácov fratele cel după trup al lui Hristos Dumnezeului nostru, căruia întâi i s-au încredinţat scaunul Bisericii Ierusalimului. Şi Vasilie, Episcopul Bisericii Chesarenilor, a căruia laudă s-a răspândit prin toată lumea, în scris predând nouă tainica sfinţita lucrare, aşa săvârşind în Dumnezeiasca Liturghie din apă, şi din vin a dat sfinţitul Pahar. Şi cuvioşii Părinţi cei ce s-au adunat în Cartaghén, aşa anume au pomenit, ca întru cele sfinte nimic mai mult decât Trupul, şi Sângele Domnului să se proaducă, precum şi însuşi Domnul a predat, adică pâine, şi vin, cu apă amestecat. Deci dacă vreun Episcop , sau Presbíter, nu după predata de Apostoli rânduială face, şi neamestecând apa cu vin, aşa va proaduce Jertfa cea preacurată, să se caterisească, ca unul ce cu nesăvârşire pe Taină o vesteşte, şi înnoieşte cele predate.
TÂLCUIRE
Canonul acesta îndreptează răul obicei, care apucase a se ţine în ţara Armenilor, a Liturghisi adică numai cu vin, fără a-l amesteca cu apă, după Bisericeasca predare. Şi fiindcă ei aduc, spre adeverirea acestui fel de obicei al lor, mărturie din tâlcuirea, ce face Ioan Hrisostom la Evanghelia lui Matei, şi socotesc că acest Dumnezeiesc Părinte fiindcă zice acolo, că Domnul, şi mai-nainte de Înviere, şi după Înviere, a întrebuinţat vin, surpă prin cuvântul acesta pe unirea apei la Taine. Pentru această greşită înţelegere a lor, Părinţii aceştia arată adevărata înţelegere a cuvintelor sfântului, zicând. Că, fiindcă era un eres vechi ce se numea al Idroparastáţilor care numai apă întrebuinţau la Dumnezeiasca Taină, şi nu vin. Dumnezeiescul Hrisostom surpând acest fel de eres, aşa a grăit cuvântul, şi nu ca cum primind acest rău obicei al Idroparastáţilor. Fiindcă însuşi sfântul acesta prin Dumnezeiasca sa Liturghie a predat Bisericii Constantinopolului, că în Jertfa cea fără de Sânge a Tainelor, să se amestece apă cu vin, spre arătarea Sângelui, şi a Apei ce au ieşit din cinstita Coasta Domnului, fiind spânzurat pe Cruce, pentru lăsarea păcatelor şi Învierea a toată lumea. După Evangheliceasca zicerea aceea: Unul din ostaşi cu suliţa a împuns Coasta lui, şi îndată a ieşit Sânge şi Apă. Şi nu numai Hrisostom, ci şi Iácov Fratele lui Dumnezeu, şi întâiul Ierarh al Ierusalimului[15]. Şi marele Vasilie în Liturghiile sale a predat a se săvârşi sfântul Potir din vin şi din apă, încă şi Părinţii cei în Cartaghén adunaţi în Canonul 44 pe care îl şi aştern anume. Deci oricare Arhiereu, sau Presbíter la Dumnezeiască Ierurghie nu amestecă apă cu vin, după Apostoleasca predanie, să se caterisească. Fiindcă cu aceasta, face nesăvârşită Taina Dumnezeieştii Euharístii, şi surpă cele predate.
CANON 33
Fiindcă ne-am înştiinţat că în ţara Armenilor, numai cei din neamul Preoţesc se aşează în Cler, urmând obiceiurilor Iudaiceşti, se apucă a lucra aceasta, iar unii dintre dânşii şi netunşi, se aşează Ieropsalţi, şi Anagnóşti ai Dumnezeiescului Lăcaş. Am socotit, ca de acum, să nu fie cu putinţă celor ce voiesc a înainta pe oarecare în Cler, privind la neamul celui ce se proheiriseşte. Ci ispitindu-i, de vor fi vrednici după hotărârile cele puse în sfinţitele Canoane, a se număra în Cler, pe aceştia să-i Prohirisească Bisericeşti, ori de au fost din strămoşi Preoţi, ori şi de nu. Dar nici a ierta pe cineva dintre toţi, a rosti în Amvon, Dumnezeieştile cuvinte către popor, după rânduiala celor în Cler număraţi. Dacă nu vreo Ieraticească tundere va întrebuinţa unul ca acesta, şi de nu va primi canoniceşte binecuvântare de la Păstorul său. Iar de se va vădi cineva făcând afară de cele mai sus scrise, să se aforisească. [Apostolesc: 77; Sinod 7: 14; Laodiceea 23: Cartagina: 22]
TÂLCUIRE
Şi Canonul acesta pe cei ce se află în ţara Armnenilor îi îndreptează, care nu numai Clerici făceau pe singuri cei ce se trăgeau din neam Ieraticesc, urmând obiceiului Iudeilor, care făceau Presbiteri pe cei ce se trăgeau din singură seminţia lui Leví. Ci şi Cântăreţi, şi citeţi aşeza în Biserică, fără Hirotesie de Arhiereu. Rânduiesc (Părinţii Sinodului acestuia) că de acum înainte să nu caute, de este din neam Ieraticesc cel ce are a se Hirotonisi, ci să-l ispitească de este cu adevărat vrednic a se face Cleric. Şi pe lângă acestea, ca să nu lase pe vreunul să rostească în Amvon Dumnezeieştile cuvinte norodului[16], de nu va lua mai întâi, de la Arhiereu Canoniceasca pecetluire de citeţ. Iar care va face afară de acestea, să se aforisească.
CANON 34
Şi aceasta încă Ieraticescul Canon luminat vorovindu-o, că vinovăţia congiuraţiei, sau afatríei şi de legile cele dinafară cu totul s-a oprit; cu mult mai vârtos dar în Biserica lui Dumnezeu se cuvine a se opri de a se face aceasta, şi noi ne sârguim a păzi, încât de s-ar afla oarecare Clerici, sau Monahi, sau conjurându-se sau întovărăşindu-se, sau prilejuri pândind asupra Episcopilor, sau Conclericilor, cu totul să cadă din treapta sa. [Apostolesc: 31; Sinod 4: 18; Sinod 1 şi 2: 13, 14, 15; Antiohía: 5; Cartaghén: 10, 62]
TÂLCUIRE
Canonul acesta este însuşi cel al 18-lea al Sinodului al 4lea şi citeşte tâlcuirea lui acolo, vezi însă şi tâlcuirea celui Apostolesc 31.
CANON 35
Nu fie iertat vreunuia din toţi Mitropoliţii, săvârşindu-se vreun Episcop ce ar fi supus scaunului său, lucrurile lui, sau cele ale Bisericii lui, a le lua, sau a-şi-le însuşi, ci fie sub paza Clerului Bisericii, a căruia răposatul se află întâişezător, până la înaintarea altui Episcop. Afară de nu au rămas Clerici în Biserica aceea. Că atunci Mitropolitul acestea le va păzi neîmpuţinate, toate dându-le Episcopului ce se va Hirotonisi. [Apostolesc: 40; Sinod 4: 22; Antiohía: 24; Cartagina: 30, 89]
TÂLCUIRE
Canonul acesta opreşte şi pe Mitropolitul despre a lua lucrurile unui Episcop supus al său, după ce ar trece din viaţa aceasta. citeşte-l şi pe cel 40 Apostolesc.
CANON 36
Înnoind cele legiuite de cei o sută cincizeci sfinţi Părinţi, ce s-au adunat întru aceasta de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi ale celor şase sute treizeci, ce s-au adunat în Calcedon, hotărâm, ca Scaunul Patriarhului Constantinopolului, să dobândească presbíile [pronómiile] cele întocmai cu ale scaunului Romei celei vechi, şi întru lucrurile cele Bisericeşti, ca acela să se mărească, al doilea după acela fiind, după care numeră-se scaunul al marei cetăţi a Alexandrénilor, apoi cel al Antiohíei, şi după acesta, cel al cetăţii Ierusalimlenilor. [Apostolesc: 30; Sinod 2: 3; Sinod 4: 28]
TÂLCUIRE
Canonul acesta reînnoieşte pe Canonul 3 al Sinodului al 2-lea Ecumenic, şi pe cel al 28-lea al Sinodului al 4-lea Ecumenic, care cuprind pentru pronómiile scaunului Constantinopolului, cale căror tâlcuiri vezile la locul lor, citeşte şi Canonul al 6-lea al Sinodului 1 Ecumenic, şi subînsemnarea aceluia, în care vorbim pentru cei 5 Patriarhi.
CANON 33
Fiindcă în osebite vremi s-au făcut barbariceşti năvăliri, şi mai multe cetăţi din acestea au ajuns a fi supuse celor fără de lege, încât de aceasta nu putea întâiul şezător al unei cetăţi ca aceştia după Hirotonia cea asupra lui, să-şi primească scaunul său, şi a se înscăuna într-însul cu Ieraticească aşezare, şi aşa după obiceiul ce apucase a se ţine Hirotoniile, şi toate cele ce Episcopului se cuvin, şi a lucra şi a întrebuinţa. Noi păzind acestea, şi sévasul Preoţiei, şi nicidecum voind spre vătămarea Bisericeştilor drepturi, păgâneasca înjurare a se lucra, celor aşa Hirotonisiţi, şi pentru prezisa cauză neaşezându-se în scaunele lor. Am hotărât, să se păstreze neprejudecare, ca şi Hirotoniile deosebiţilor Clerici să le facă, şi Stăpânirea presedénţiei după acelaşi hotar a o întrebuinţa, şi adevărată, şi legiuită să fie toată ocârmuirea cea purcezătoare de sub dânşii. Că nu se va opri de nevoia timpului, şi de scumpătatea descrierii, hotarul iconomiei. [Apostolesc: 36; Anghira: 18; Antiohia: 17, 18]
TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta, că, de vreme ce oarecare Arhierei după ce s-au Hirotonisit, nu au putut merge la scaunele şi Epárhiile lor[17] fiindcă s-au robit de năvălirile Barbarilor; pentru aceasta Sinodul păzind cinstea şi sévasul Arhieriei, şi nesuferind, ca robirea barbarilor să pricinuiască împiedicare Bisericeştilor dreptăţi, hotărăşte, că, cei într-acest chip Hirotonisiţi, iar pentru prilejul, şi frica barbarilor nu au putut a se aşeza la scaunele lor, neînvinuit să facă Hirotoniile trebuincioşilor Clerici al Epárhiei lor, şi depărtaţi fiind ei de ea, precum Canoanele povăţui, şi să-şi aibă cinstea, şi stăpânirea proedríei lor, după acelaşi hotar, adică precum s-a hotărât a fi Epárhia lor, întâi, adică, sau a doua, sau trei, şi mai departe. Şi câte ar lucra cu Arhiereasca dreptate, adică ca Arhierei, să fie adevărate şi legiuite. Căci măcar că scumpătatea, adică de a merge ei la scaunele lor, şi a lucra unele ca acestea, s-au micşorat pentru nevoia vremii, şi a barbarilor. Însă nu se va micşora de aceasta şi hotarul iconomiei, adică şi de a lucra ei acestea la scaunele lor, măcar departe fiind de ele.
CANON 38
Canonul cel aşezat de Părinţii noştri, şi noi îl păzim, care aşa învaţă, de s-ar fi înnoit vreo cetate din porunca împărătească, sau încă şi de s-ar înnoi, politiceştilor şi publicelor forme, urmeze şi rânduiala lucrurilor celor Bisericeşti. Acest Canon este însuşi al 17-lea al Sinodului 4. Şi vezi-i tâlcuirea acolo. [Sinod 4: 17]
CANON 39
Fratele, şi siliturghisitórul nostru Ioan proşezătorul Ostrovului Kíprilor, împreună cu poporul său, în Epárhia Elispóntului, pentru barbariceştile năpădiri, şi spre a se slobozi de păgâneasca robie, şi curat se supune scripturile precreştineştei stăpâniri, mutându-se din numitul Ostrov; cu purtare de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu, şi cu osteneala iubitorului de Hristos, şi a binecinstitorului împăratului nostru, hotărâm, ca neînnoite să se păzească pronomiile cele date scaunului bărbatului celui mai sus numit de către purtătorii de Dumnezeu părinţi cei întâi adunaţi în Efés, ca Iustianúpolul cel nou să aibă dreptul cel al Constantinopolului, şi preaiubitorul de Dumnezeu Episcopul cel aşezat asupra ei, să şadă mai sus decât toţi cei ai Epárhiei Elisponténilor, şi de către Episcopii săi să se Hirotonisească, după vechiul obicei. Că obiceiurile cele în fiecare Biserică, şi de Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri au socotit să se păzească; Episcopul cetăţii Chizicenilor supus fiind întâiului şezător a prezisului Iustinianúpol, potrivit tuturor celorlalţi Episcopi, celor de sub arătatul întâiul şezător preaiubitorul de Dumnezeu Ioan. De către care, trebuinţa cerând, şi Episcopul al aceleiaşi cetăţi a Kizicénilor se va Hirotonisi. [Apostolesc: 34; Sinod 1: 6, 7; Sinod 2: 2, 3; Sinod 3: 8; Sinod 4: 28; Sinod 6: 36; Antiohía: 9]
TÂLCUIRI
În timpul Împăratului Iustinian al doilea, Ioan Arhiepiscopul Ciprului ducându-se din Epárhia sa împreună cu norodul său, a venit în Epárhia Episcopului (iar Episcopul este, după Valsamón răsăriteneştile hotare, cele de la Avíd, adică Cetatea cea răsăritenească din afară, ce se întind până la Tracia; iar după Hrísant, gâtul mării cel ce se întinde de la Ténedo pâna la Caliúpoli) atât pentru năvălirile barbarilor, cât şi pentru că slobozindu-se din robia lor, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi cu silinţa împăratului s-au supus împărăţiei Greceşti. Pentru aceasta Canonul acesta porunceşte să se păzească întregi Pronómiile cele hărăzite scaunului Ciprului, de către Canonul al 8-lea al Sinodului al treilea, şi noul Iustinianúpol acesta să aibă dreptul Constantinopolului (adică să fie şi acesta neatârnat ca şi aceia. Sau, precum cea Asieneáscă, Ponticeáscă, şi Trachiceáscă s-au supus scaunului Constantinopolului, precum am zis la Canonul 28 al Sinodului al 4-lea, aşa şi Epárhia Elispóntului să se supună scaunului Ciprului) şi să se Hirotonisească Arhiepiscopul acesteia de către Episcopii săi, după vechiul obicei. Deci, Mitropolitul Cetăţii Chizícului să se supună celui al Ciprului, precum şi toţi Episcopii cei din Cipru, şi trebuinţa cerând, de dânsul să se Hirotonisească.
CANON 40
Fiindcă a se lipi de Dumnezeu prin depărtarea din tulburările vieţii, este faptă foarte mântuitoare, trebuieşte noi nu necercetat a primi afară de vreme pe cei ce aleg viaţa Monahicească. Ci a păzi hotarul cel predat nouă de către Părinţii şi întru acestea, încât atunci se cuvine a se primi dând mărturia vieţii celei după Dumnezeu, ca adevărată, şi din cunoştinţă, şi cu judecată făcută, după împlinirea cuvântului. Deci să fie cel ce va a se supune sub jugul Monahicesc, numai puţin, decât de zece ani, supuse această vreme întâiului şezător, şi cercării celei de dânsul, de va socoti că este mai de folos a-i prelungi vremea, spre introducere în Monahiceasca viaţă, şi aşezare. Că deşi marele Vasilie în sfinţitele sale Canoane, pe ceea ce de voie se aduce pe sine lui Dumnezeu, şi îmbrăţişează fecioria, de şaptesprezece ani fiind, legiuieşte a o numără în ceata fecioarelor, Deci dar noi urmând pildei celei pentru văduve, şi Diaconiţe, analoghiceşte (şi proporţionat) am îngrădit a fi în numita vârsta şi cei ce aleg Monahiceasca viaţă. Că la Dumnezeiescul Apostol este scris: Văduva de şaizeci de ani cu vârsta a se număra în Biserică. Iar sfinţitele Canoane, au predat Diaconiţa a se Hirotonisi la vârsta de patruzeci de ani, Biserica cu Dumnezeiescul Dar mai întărită fiind, şi văzând că sporeşte înainte, şi întărirea şi asigurarea Credincioşilor întru păzirea Dumnezeieştilor porunci, care şi noi prea bine înţelegându-o aceasta, desăvârşit am rânduit, bunăcuvântarea Harului celui ce voieşte să înceapă nevoinţele cele după Dumnezeu, ca oarecare pecete în grabă noi însemnându-o întru el, de aici ele spre a nu se lenevi pe multă vreme, şi a nu se zăbovi punând noi la cale, mai ales cu adevărat grăbindu-ne şi către a bunului alegere: şi aşezare. [Sinod 1: 19; Sinod 4: 15; Sinod 6: 14; Cartagina: 6, 51, 153; Vasilie: 18, 24]
TÂLCUIRE
Cei ce voiesc a se face Monahi, sau Monahíi, nu se cuvine, după Canonul acesta, a se primi fără cercetare; şi afară de vremea cuviincioasă, şi de hotarul cel dat de Dumnezeieştii Părinţi (şi mai ales de marele Vasilie). Ci atunci se cuvine a se primi mărturisirea, şi făgăduinţa ce vor da unii ca aceştia către Dumnezeu, ca adevărată, şi din a loruşi voinţă făcută, după ce se va deplini judecata minţii lor, precum în Canonul 18 zice marele Vasilie, şi mai ales întru a sa a 15-a hotărâre pe larg. Deci cel ce voieşte a se face Monah, să nu fie mai puţin de zece ani, însă în stăpânirea Arhiereului să fie de a-i face cercarea lui, şi să-i adaoge anii (după măsura socotinţei sale celei din fire), de va socoti mai de folos. Căci deşi marele Vasilie în pomenitul Canon al său, rânduieşte, a se împreună număra în ceata fecioarelor fecioara ce va fi mai sus de şaisprezece, sau şaptesprezece ani. Dar noi (zic părinţii acestui Sinod) urmând pildei văduvelor, şi a Diaconiţelor, acei 16 şi 17 ani ai lui Vasilie, în zece ani am împuţinat. Căci, Apostolul rânduieşte: Să se numere văduva în Biserică, nu mai puţin de 60 de ani. Iar Părinţii Sinodului al 4-lea zic să se Hirotonisească Diaconiţa în vârstă de 40 de ani, în Canonul al 15-lea. Văzând noi Biserica lui Dumnezeu sporind cu Dumnezeiescul Dar, şi statornicia ce arată Creştinii întru păzirea Dumnezeieştilor Porunci. Acestea şi noi bine socotindu-le, Canonul acesta am rânduit, întipărind în fragedul suflet al celui ce vrea să înceapă Duhovniceştile nevoinţe ale Monahilor, ca pecetea, buna cuvântare a Dumnezeiescului Dar, şi întărindu-l pe el în Canonul acesta, nu spre a se lenevi în multă vreme despre lucrarea faptelor bune, ci spre a alege în grabă partea cea bună.
CANON 41
Cei ce se află prin cetăţi, sau prin sate, voind a se duce în închideri, şi a lua aminte de sineşi în singurătate, mai întâi trebuie a intra în Mănăstire, şi a se învăţa singuratica petrecere, şi în vreme de trei ani Exárhului Mănăstirii întru frica lui Dumnezeu a se supune, şi după toate chipurile, precum se cuvine, împlinind ascultarea. Şi aşa mărturisind despre proalegerea cea întru acest fel de viaţă, şi că din toată inima de bună voie o îmbrăţişează aceasta, să se ispitească de către proşezătorul [Presedentul] locului. Apoi aşa alt an, să stăruiască în afară de închisoare, ca scopul lor mai mult să se arate. Că atunci vor da deplină încredinţare, că nu vânându-se de deşarta slavă, ci pentru însuşi binele cel adevărat, vânează liniştea aceasta. Iar după împlinirea a atâtui timp, de vor rămâne întru aceeaşi proalegere, să se închidă ei, şi să nu le mai fie iertat, când vor voi, a se depărta din acest fel de singurătate. Fără numai dacă pentru vreun obştesc folos, sau pentru vreo altă nevoie ce îi sileşte pe ei de moarte, s-ar trage către aceea, şi aşa, cu bincuvântarea Episcopului locului. Iar afară de zisele pricinuiri, apucându-se a ieşi din locuinţele lor, mai întâi adică fără voia lor să se închidă în pomenita închisoare, iar apoi cu posturi, şi cu alte aspre petreceri să-i vindece pe ei. Ştiind, după ceea ce este scris: «Că nimeni punând mâna pe plug, şi întorcându-se înapoi, este îndreptat întru Împărăţia Cerurilor.» [Luca 9, 62]
TÂLCUIRE
Mare, şi îndrăzneaţă faptă este, că, îndată din lumeasca viaţă, a se depărta cineva, şi a se închide în lăuntru în închisori (precum în peşteri, sau în alt fel de locuinţă închisă), şi de la o covârşire să sară la altă covârşire, de la noianul vieţii zic, cel mult tulburător, la noianul cel cu anevoie umblat al liniştii. Pentru aceasta Părinţii aceştia, în Canonul acesta, rânduiesc, că cei ce voiesc a o face aceasta, mai întâi să meargă în Mănăstire, şi după ce trei ani vor arăta întru toate ascultarea către Egúmenul, să se cerce de către Arhiereul, de vor mărturisi că de bună voie, şi din toată inima doresc acest fel de depărtare. Apoi după aceasta, să se liniştească în vremea unui an afară de închisoare, pentru ca să dea mai multă încredinţare, că nu pentru slava deşartă, ci numai pentru binele liniştirii, doresc viaţa aceasta. Şi dacă după toate acestea vor sta statornici în cugetarea şi sârguinţa aceasta, atunci să se închidă, şi mai mult să nu aibă a ieşi afară, când vor voi, afară numai pentru obştescul folos al norodului, şi pentru primejdie de moarte. Însă şi atunci să iasă cu blagoslovenia, şi cu voia Episcopului locului. Iar dacă fără de pricinile acestea ar ieşi, în silă să se închidă iarăşi în pomenita lor închisoare, şi cu postiri, şi cu alte rele pătimiri, să se canonisească, pentru ca să se înveţe, că, precum a zis Domnul: «Cel ce pune mâna sa pe plug, adică cel ce va începe vieţuirea cea după Dumnezeu, apoi se va întoarce la lumeasca viaţă, acesta nu poate a merge drept la Împărăţia Cerurilor.»
CANON 42
Cei ce se zic pustnici, care poartă negru, şi plete la cap, înconjurând prin cetăţi, printre bărbaţi mireni, şi printre muieri petrecând, şi epánghelma lor ocărând, Hotărâm de vor alege a-şi tunde pletele, primind şi chipul celorlalţi Monahi, aceştia să se aşeze în Monastire, şi între fraţi să se numere. Iar de nu o vor alege aceasta, desăvârşit să fie goniţi din cetăţi, şi să locuiască în pustietăţi, din care şi pe numirea lor o au plăsmuit.
TÂLCUIRE
Fiindcă din vechi mulţi amăgitori de noroade, pustnici numindu-se, purta negre, şi plete la cap, şi înconjurau prin cetăţi, printre bărbaţi şi muieri, ocărând Epánghelma Monahicească. Pentru aceasta porunceşte Canonul acesta, că unii ca aceştia, de voiesc a-şi tunde părul, ca şi ceilalţi Monahi ce se află prin Monastiri[18], şi a se aşeza în Monastire, bine. Iar de nu vor voi desăvârşit să se gonească de prin polítii, şi să se ducă să locuiască în pustietăţi, de unde mincinos, şi nu cu adevărat, s-au numit pe sineşi pustnici.
CANON 43
Cu putinţă este Creştinului a alege viaţa asceticească (nevoitoare), şi pe ameţeala cea mult tulburătoare a lucrurilor vieţii lepădându-o să intre în Monastire, şi după chipul Monahicesc să se tundă, măcar în ori ce fel de greşeală s-ar prinde; că Mântuitorul nostru Dumnezeu a zis: «Pe cel ce vine către mine, nu-l voi scoate afară» [Ioan 6: 37] fiind dar că Monahiceasca petrecere, ne închipuieşte nouă pe viaţa cea întru pocăinţă, împreună binevoim celui ce cu adevărat se adaogă către aceasta. Şi nici un chip îl va opri pe el despre împlinirea scopului său. [Sinod 1 şi 2: 2]
TÂLCUIRE
Precum se vede, voind unii a se face Monahi, se opreau de către oarecare, poate pentru păcatele ce ar fi făcut. Pentru aceasta Canonul rânduieşte, că are voie fiecare Creştin (de sineşi stăpân fiind adică, şi nu sub stăpân. După cel Apostolesc 82) a se lepăda de lume, şi a se duce în Monastire spre a se tunde[19], măcar de ar fi făcut şi păcatul cel mai mare. Fiindcă şi Domnul a zis: că «pe cel ce vine către Mine nu-l voi scoate afară». Deci de vreme ce viaţa Monahilor închipuieşte pe pocăinţă, precum şi stâlpul închipuieşte pe lucrul cel ce se scrie pe el. Pentru aceasta şi noi ne mulţumim, şi împreună ne bucurăm cu cei ce o procinstesc pe ea, şi nici o pricínă (de păcat adică, nu şi de sub stăpânire) nu-i va opri pe unii ca aceştia de la împlinirea ţintirei lor. Zice însă şi Canonul 25 al lui Nichífor, că dacă fiind cineva bólnav, ar cere Monahicescul chip, se cade a i-l da, fără întârziere de vreme, şi darul să nu i se oprească. Tot aceasta o zice şi Valsamón, şi Simeón al Tesalonicului; însă fără de bătrân, care urmează al primi pe el spre supunere, nici un Monah să se facă, după Canonul al doilea al Sinodului întâi şi al doilea
CANON 44
Monahul prinzându-se în curvie, sau luând femeie spre împărtăşirea nunţii, şi spre împreună petrecerea, certărilor celor ce curvesc după Canoane se va supune. [Sinod 4: 16; Anghira: 19; Vasilie: 6, 18, 19, 20, 60]
TÂLCUIRE
Monahul de se va dovedi că a curvit, ori că s-a însurat, ca un curvar, şapte ani să se certe după Canoane, mai întâi desfăcându-se şi nelegiuita nuntă, hotărăşte Canonul acesta[20].
CANON 45
Fiindcă ne-am înştiiţat, că în oarecare femeieşti Monastiri cele ce voiesc a se învrednici sfinţitului chipului aceluia, cu haine de mătase, şi în tot felul de înveşmântări, încă şi cu podoabe cu aur, şi cu pietre scumpe împestrite, se împodobesc de către cei ce le aduc pe ele, şi aşa apropiindu-se la Jertfelnic, se dezbracă din îmbrăcămintea atâtei materii, şi că îndată se face asupra lor binecuvântarea chipului, şi se îmbracă ele cu îmbrăcămintea cea neagră. Hotărâm, ca de acum să nu se mai facă aceasta; că nici este lucru cuvios, ceea ce acum prin a sa voie a lepădat toată desfătarea vieţii, şi au înbrăţişat petrecerea cea după Dumnezeu, şi o au adeverit aceasta cu cugetări neclintite, şi aşa au venit în Monastire, ca iarăşi să-şi aducă aminte prin podoaba aceasta stricăcioasă şi curgătoare, de cele ce au uitat. Şi dintru aceasta să rămână cu îndoială, şi sufletul să se tulbure, ca valurile cele ce se învăluiesc, şi încoace şi încolo se întorc; încât nici lacrămă, este, cu putinţă a mai slobozi oarecând, nici a arăta cu trupul umilinţa cea din inimă. Ci deşi puţină oarece s-ar ivi lacrămă, precum se întâmplă, nu este mai mult pentru aşezarea nevoinţei cei Monahiceşti, decât pentru că părăseşte lumea, şi cele din lume, să se socotească de către cei ce o văd pe aceasta că se apropie.
TÂLCUIRE
Opreşte Canonul acesta pe cele ce vin spre a se face Monahii, de a veni cu haine de mătase şi cu podoabe scumpe, şi a se îmbrăca îndată în cele Monahiceşti. Că nu este de cuviinţă, ceea ce de bună voie au lepădat dulceaţa vieţii, şi a iubit petrecerea cea după Dumnezeu, a veni iarăşi întru pomenirea, celor ce le-au defăimat, şi le-au uitat prin acest fel de podoabe[21]. Încă şi a se tulbura sufletul ei ridicându-se asupră-i năluciri lumeşti, ca nişte valuri, încât nici lacrămă a o mai lăsa să scoaţă, când se tunde, cu care să-şi arate umilinţa inimii. Iar deşi ar scoate puţină lacrimă, poate, că se socoteşte de cei ce privesc, că o au scos, nu pentru că s-a învrednicit Îngerescului chip, ci pentru că a lăsat lumea, şi cele din lume.
CANON 46
Cele ce aleg viaţa asceticescă, şi se aşează în Monastire, nicidecum să iasă, iar dacă vreo nevoie neapărată pe ele le-ar trage spre aceasta, cu binecuvântare, şi cu învoirea preostóasei facă-o aceasta. Şi atunci nu singure de sineşi ci cu oarecare bătrâne, şi proestóase, în Monastire cu porunca Iguméniei, iar a dormi afară ele nicidecum le este slóbod. Dar şi bărbaţii cei ce urmează viaţă Monahicească, trebuinţa silind, şi ei cu bine cuvântarea celui ce i s-au încredinţat Igumenía să iasă. Drept aceea, cei ce calcă hotărârea cea acum de noi poruncită, ori bărbat ar fi, ori femeie, cuvenitelor certări să se supună. [Sinod 6: 46]
TÂLCUIRE
Nu vor Părinţii aceştia cât de puţin a ieşi din Monastirile lor Monahíile; iar deşi vreo neapărată nevoie le-ar sili spre aceasta, cu binecuvântarea, şi voia proestóasei să iasă, şi atunci, nu singure, ci împreună cu alte bătrâne cu vârsta, şi cu înţelepciunea. Iar a dormi poartă afară din Monastirea lor, cu totul nu este iertat. Ci şi Monahii aşişderea, nevoia silind, iasă cu binecuvântarea Egúmenului. Iar câţi vor face într-alt chip, să se certe cu potrivitele certări, ce va socoti Egúmenul, sau Eguménia, ori bărbaţi de ar fi.
CANON 47
Nici în Monastirea bărbătească femeie, nici în femeiască bărbat, să doarmă. Că afară de toată poticnirea, şi de scandelă se cade a fi Credincioşii, şi a-şi îndrepta viaţa lor, către buna cuviinţă, şi apropiată Domnului; iar de va face cineva aceasta, ori Cleric de ar fi, ori mirean, să se aforisească. [Sinod 7: 18, 20, 22]
TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta, că nici o femeie de obşte, să doarmă noaptea în Monastire bărbătească, nici bărbat de obşte iarăşi, în Monastire femeiască. Pentru că de obşte Creştinii, se cuvine a nu pricinui vreo sminteală, şi prepus altora, ci să-şi petreacă viaţa lor cu bună cuviinţă, şi bineplăcută Domnului. Şi cu mult mai vârtos se cuvine a păzi despre aceasta Monahii, căci dimpotrivă, şi loruşi îşi pricinuiesc scandelă, aprinzând focul cel în fire sădit al poftei, şi bărbaţii, şi femeile; şi altora pricinuiesc scandelă, dându-le prepusuri necuviincioase pentru dânşii. Şi care o ar face aceasta, să se aforisească, ori Cleric de ar fi, ori mirean.
CANON 48
Femeia celui ce se ridică la proşederea Episcopiei, după învoirea cea între dânşii, mai-nainte despărţindu-se de bărbatul său, după hirotonia Episcopiei cea pusă asupra lui, să intre în Monastire, care va fi zidită departe de aşezarea Episcopului, şi purtarea de grijă de la Episcop aibă-o. Iar de se va arăta vrednică, înainteze-se şi la dregătoaria Diaconiţei.
TÂLCUIRE
Porunceşte Canonul acesta, ca femeia celui ce are a se face Arhiereu, mai-nainte să se despartă de el cu de obşte învoire, şi a ei şi a lui. După ce el se va Hirotonisi, ea să intre în Monastire depărtată de Epárhia lui, întru care să se Călugărească. Însă să i se poarte de grijă pentru cele de nevoie spre îndestularea vieţii, de către fostul ei bărbat (de va fi săracă adică), şi aceasta o au poruncit Canonul a se face, ca nu văzând unul pe altul, adeseori să-şi aducă aminte de petrecerea şi împreună vieţuirea lor cea mai dinainte, şi prin urmare să se aprindă spre trupească iubire. Iar de va fi vrednică, să se facă şi Diaconiţă; citeşte şi Apostolescul Canon 5 şi cel 12 al Sinodului 6 şi subînsemnarea Canonului 40 al aceluiaşi Sinod. Din acest Canon însă cu dreptate închei Vlástar, că nici femeile Preoţilor ce mor pot a doua oară a se mărita.
CANON 49
Reînnoind şi acesta sfinţit Canon, hotărâm, ca Monastirile cele odată consfinţite (catierosíte) după socotinţa Episcopului, să rămâie pentru totdeauna Monastiri, şi lucrurile cele cuvenite lor, să se păzească pentru Monastire, şi să nu mai poată a se face ele lumeşti locuinţe, şi nici de către oricare dintre toţi să se dea acestea la bărbaţi lumeşti. Ci deşi până acum s-a făcut aceasta, hotărâm ca nicidecum să se urmeze; iar cei ce s-ar apuca a o face aceasta de acum înainte, să se supuie certărilor celor din Canoane. [Sinod 4: 24; Sinod 7: 13]
TÂLCUIRE
Acest Canon reînnoieşte pe cel al 24-lea al Sinodului 4 pe care îl şi aşterne anume, şi vezi tâlcuirea acolo. Adăogând aceasta numai mai mult decât acela, ca nici să se dea Monastirile de către oricine (adică de Cleric, nici de Monah, nici de mirean), la bărbaţi lumeşti, spre a le ocârmui adică, şi de s-a făcut aceasta până acum, de acum înainte însă să nu se facă.
CANON 50
Nimeni dintre toţi ori din mireni, ori din Clerici de acum să nu se mai joace în Chíve, iar de se va vădi cineva făcând una ca aceasta, de va fi Cleric, să se caterisească, iar de va fi mirean să se aforisească. [Apostolesc: 42, 43]
TÂLCUIRE
Opresc Părinţii aceştia de a se juca vreun mirean, sau Cleric în Chíve, adică în Ghióci, sau în Cărţi sau în Dame, sau într-alt jocuri de acest fel. Iar care după Canonul acesta, s-ar juca întru acestea, de va fi Cleric, să se caterisească, iar de va fi mirean să se aforisească.
CANON 51
Desăvârşit opreşte sfântul, şi Ecumenicul Sinod, pe cei ce se zic Mími, şi teatrele acestora, dar apoi şi privirile vânaturilor, şi jocurile cele de pe Scenă, a se face. Iar dacă cineva Canonul l-ar defăima, şi către ceva din aceste oprite pe sineşi s-ar da, de va fi Cleric, să se Caterisească, iar de va fi mirean să se aforisească. [Sinod 6: 24, 62, 66; Cartaghén: 17, 70]
TÂLCUIRE
Cu toată deplinătatea opreşte Canonul acesta de a se face cei ce se zici mími care, uneori urmează chipurile Arápilor, alteori ale Armenilor, şi alteori ale robilor. Şi uneori lovind cu palmele peste faţă, cu toate acestea îndeamnă pe privitori să se strice de râs. Iar privirea vânaturilor este[22] a privi cineva fiarele, lei, adică, sau urşi, sau altele, să se lupte unele cu altele, sau cu oamenii ce sunt osândiţi spre moarte. Că nemilostivire şi cruzime mare este a privi cineva sângele unora ca acestora vărsându-se, şi a râde. Opreşte încă pe lângă acestea şi jocurile, şi gingăşiturile cele necinstite ce fac, ori bărbaţii, ori femeile, la Teatre. Drept aceea Actori se numesc cei ce făţărnicesc, când că sunt împăraţi, alte ori domni, alte ori slugi, şi alteori altceva. Şi care va defăima Canonul ceva, şi va face dimpotrivă, Clericul să se caterisească, iar mireanul să se aforisească.
CANON 52
Întru toate zilele ajunării sfintei Păresimi, afară de Sâmbăta şi Duminica, şi de sfânta zi a Bunei Vestiri, să se facă sfinţita Liturghie a celor mai înainte sfinţite. [Apostolesc: 69; Laodiceea: 49, 51]
TÂLCUIRE
Zilele sfintei Patruzecimi sunt zile de plângere şi de umilinţă, iar a se proaduce Jertfă deplinită către Dumnezeu, şi mai ales întru pomenirile sfinţilor, de către mulţi se socoteşte pricină de serbare, de bucurie, şi de prăznuire. Pentru aceea şi obişnuiesc a împreună prânzi întru aceea; iar plângerea, şi serbarea, împotrivitoare sunt una alteia. Pentru aceasta porunceşte Canonul acesta, ca în celelalte zile ale marelui Post, să se facă Liturghia celor mai înainte sfinţite[23], adică a celei deplinite şi proaduse Dumnezeiasca Jertfă a doua Proaducere, adică Prosforá. Iar Sâmbetele, şi Duminicile, ca în nişte zile mai line, şi nu de Post, aşijderea şi în ziua Buneivestiri, ca una ce este început şi cap al Mântuirii noastre, şi prin urmare şi sărbătoare, şi Praznic, iartă a se săvârşi Jertfa, şi Liturghie deplinită.
CANON 53
Fiindcă mai mare este rudenia cea după Hristos decât legătura cea a trupurilor, ne-am înştiinţat însă că în oarecare locuri, unii primind copii din sfântul şi Mântuitorul Botez, şi după aceasta, văduvind maicile acelora, se învoiesc de fac împreună locuinţă prin nuntă; Hotărâm ca de acum nimic de acest fel să se facă. Iar dacă oarecare după Canonul acesta s-ar vădi făcându-o aceasta, mai întâi adică, unii ca aceştia să se despartă de această nelegiuită însoţire. Iar apoi, şi certărilor curvarilor să se supuie.
TÂLCUIRE
Canonul acesta opreşte de a lua cineva femeie pe cumătra sa văduvind, ai cărei fii i-a primit din sfântul Botez. Fiindcă rudenia cea după Hristos, după care se fac Duhovniceşti fraţi, nănaşul, şi cumătra sa, este mai mare decât cea trupească. (Mai mare însă, nu după câtime, şi după trepte, că până la a treia treaptă numai aceasta se opreşte după adâncime. Ci după felurime şi relaţie, şi vezi la Canonul al 8-lea cel pentru nunţi.) Iar care ar îndrăzni a face aceasta, mai întâi să se despartă de această nelegiuită nuntă, apoi să se canonisească ca nişte curvari. Însă aceasta ce zice Canonul pentru primirea din Botez, trebuie a se ţine şi la înfiuirea ceea ce se face prin săvârşirea sfinţitelor Rugăciuni, după Nearaoa 24 a lui Léon înţeleptului.
CANON 54
Dumnezeiasca Scriptură pe noi aşa luminat învăţându-ne, nu vei intra la nici o rudenie ale trupului tău, spre a-i descoperi ruşinea lui [Levitic 18: 6]; de Dumnezeu purtătorul Vasilie pe oarecare din nunţile cele oprite le-a numărat în Canoanele sale, cu tăcere pe cele mai multe trecându-le, şi cu amândouă făcându-ne folos. Că mulţimea numelor celor de ruşine lăsându-le, ca să nu spurce cuvântul cu graiurile, în generalnice numiri a cuprins necurăţiile. Prin care cuprinzător a arătat nouă nunţile cele nelegiuite. Fiind însă că cu acest fel de tăcere, şi cu necunoştinţa opririi neiertatelor nunţi, pe sineşi firea se tulbura; am socotit împreună mai descoperit a arăta cele pentru aceasta, hotărând de acum înainte, cel ce se va împreuna prin împreunare de nuntă cu vara sa, sau tatăl, şi fiul, cu maică şi fiică, sau cu două fete surori, tătăl, şi fiul, sau doi fraţi, cu maică şi fiică, sau doi fraţi, cu două surori. Să cadă sub Canonul cel de şapte ani, arătat că despărţindu-se ei de nelegiuita însoţire.
TÂLCUIRE
Fiindcă Dumnezeiasca Scriptură arătat ne învaţă, zicând: O omule nu vei lua spre împărtăşire de nuntă pe nici o rudenie trupească a ta. Şi aceasta zicere marele Vasilie în Canonul 87j al său, unele nunţi oprite în Canoanele sale le-a numărat (precum în cel 76 pe nunta celui ce ia pe cumnata sa de femeie. În 78 pe cea a celui ce ar vrea să ia două surori, şi pe alţii întru altele) tăcând pe cele mai multe, fiind de ruşine. Ca nu cu numele acestora să spurce cuvântul; cuprinzător însă cu obştescul nume al necurăţiei, pe toate nelegiuitele nunţi cam întunecat le-a arătat. (Aceasta însă ce zice Sinodul, că o a zis Vasilie, Vasilie o zice, că o a zis Dumnezeiasca Scriptură, adică Dumnezeiescul Pavel, zicând: «Iar curvia şi necurăţia, nici să se numească întru voi», şi celelalte.) Iar din tăcerea aceasta firea oamenilor s-a tulburat de rudeştile sângiuri, pentru aceasta noi mai curat hotărâm despre aceasta prin Canonul acesta, că de acum înainte, cel ce va lua de femeie pe vara sa, sau tatăl şi fiul, de vor lua maică şi fiică, sau două surori, sau doi fraţi, de vor lua maică şi fiică, sau două surori; aceştia mai întâi să se despartă de nelegiuita însoţirea aceasta, şi apoi şapte ani să se canonisească. Iar marele Vasilie în 68 al său Canon de obşte hotărăşte să se canonisească cu certarea preacurvarilor, adică 15 ani, nunta ceea ce se va face cu rudenie oprită. Vezi învăţătura cea despre însoţiri.
CANON 55
Fiindcă am aflat că cei din cetatea Romanilor, în ajunările sfintei patruzecimi, în Sâmbetele acesteia ajunează, afară de urmarea Bisericii cea predată. Au socotit Sfântul Sinod, ca şi la Biserica Romanilor nestrămutat să se păzească Canonul, cel ce zice: „Dacă vreun Cleric s-ar afla ajunând în sfânta Duminică, sau Sâmbăta, afară de una, şi singură (Sâmbăta mare) să se caterisească. Iar mirean fiind, să se aforisească.”
TÂLCUIRE
Sinodul acesta prin acest Canon opreşte de a posti vechii Romani (ori cu desăvârşită nemâncare, ori cu mâncare uscată întru al 9-lea ceas) în Sâmbetele marelui Post; (că se face dezlegare în ele la vin, la unt de lemn, la Ráci, şi al cele de acest fel), şi rânduieşte că se cuvine a se păzi neclintit şi la Roma, Canonul 64 al sfinţilor Apostoli, pe care şi îl pune anume, a căruia tâlcuire citeşte-o.[24]
CANON 56
Asemeni ne-am înştiinţat că şi în ţara armenilor, şi întru alte locuri, în Sâmbetele, şi Duminicile sfintei Patruzecimi, unii mănâncă ouă şi brânză. Deci s-a socotit şi aceasta, ca Biserica lui Dumnezeu cea întru toată lumea, o orânduială urmând, ajunarea să o săvârşească, şi a se depărta, precum de tot felul de junghietură, aşa şi de ouă şi de brânză, care rod sunt şi naşteri acelora, despre care ne înfrânăm. Iar de n-ar păzi-o aceasta; de vor fi Clerici, să se caterisească; iar de vor fi mireni, să se aforisească.
TÂLCUIRE
Precum se vede: creştinii cei ce se aflau în Armenia, auzind Apostolescul Canon că opreşte de a posti cineva Sâmbăta, şi Duminica, şi ne înţelegând bine aceasta, mâncau brânză, şi ouă, în Sâmbetele şi Duminicile marelui Post. Pentru aceasta Sinodul acesta, prin acest Canon, hotărăşte, ca toată Biserica lui Hristos, care se află în toată lumea, să păzească una şi aceeaşi rânduială, şi să postească zilele acestea (dezlegând numai în ele la vin, la unt de lemn, şi la cele cu pielea ca de hârb [ostracóderma]) şi precum se depărtează de vietăţile cele ce se junghie, în marele Post, aşa să se ferească şi de brânză, şi de ouă. Care sunt roduri, şi naşteri acestor fel de vietăţi.[25]
CANON 57
Că nu trebuie la Jertfelnic a se proaduce miere, şi lapte. [Apostolesc: 3]
TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta să nu se aducă în sfântul Altar pe sfânta Masă lapte, şi miere, într-un glas cu cel al 3-lea Apostolesc, a căruia tâlcuire citeşte-o. Îmbunătăţeşte însă acesta şi îndreptează pe cel al 44-lea al celui din Cartaghén, care rânduieşt a se proaduce cele de acest fel, după oarecare localnic obicei.
CANON 58
Nimeni din cei rânduiţi între mireni să-şi dea luişi din Dumnezeieştile Taine, fiind de faţă Episcop, sau Presbíter, sau Diacon. Iar cel ce ar îndrăzni ceva de acest fel, ca unul ce face afară din cele rânduite, o săptămână să se afurisească; de aici învăţându-se, a nu cugeta afară de ceea ce se cuvine a cugeta. [Romani 12: 3]
TÂLCUIRE
A se împărtăşi vreun mirean însuşi pe sineşi cu Dumnezeieştile Taine, fără de nevoie. (Când nu este adică de faţă Episcop, sau Presbíter, sau Diacon, după Zonará) este lucru de mândrie, şi cel ce face aceasta îşi însuşeşte luişi cu nelegiuire dregătoria Preoţiei. Că acest lucru este însuşi al Preoţilor, nu al mirenilor. Pentru aceasta dar Canonul acesta, pe cel ce ar îndrăzni a face aceasta, fiind de faţă Preot, îl desparte de Biserică o săptămână, ca să se înveţe a nu cugeta mai presus de ceea ce se cade a cugeta, după Apostolul.[26]
CANON 59
Nici într-un chip în casă de rugăciune care se află în casă, Botez să nu se săvârşească, ci cei ce voiesc a se învrednici de preacurata Luminare, la Catoliceştile Biserici vă vină, şi acolo să dobândească Darul acesta. Iar de se a prinde vreunul nepăzind aceste hotărâte de noi; de va fi Cleric, să se caterisească; iar de va fi mirean, să se aforisească.
TÂLCUIRE
Porunceşte Canonul acesta, a nu se face Botez în case de Rugăciuni, care se cuprinde în case locuite, ci în Bisericile cele Catoliceşti, şi prin urmare în cele înscăunate. Iar cel ce nu va păzi aceasta; de va fi Cleric, să se caterisească; iar de va fi mirean, să se aforisească.[27]
CANON 60
Apostolul strigă, că cel ce se lipeşte de Domnul, un Duh este [1 Corinteni 6: 17], arătat este că şi cel ce se împrieteneşte pe sineşi cu împotrivnicul, una se face prin legătura cea către dânsul. Deci cei ce se făţărnicesc că se îndrăcesc, şi cu făţărie se schimonosesc cu răutatea chipurilor ca nişte îndrăciţi, s-a socotit cu tot chipul a se certa, şi a-i supune pe ei unor acest fel de aspre vieţuiri, şi osteneli, cărora după cuviinţă s-ar supune cei cu adevărat îndrăciţi, pentru a se izbăvi de lucrarea dracului.
TÂLCUIRE
Unii pentru răutatea socotinţei lor, şi pentru adunarea câştigului, se făţărnicesc că au drac, şi fac schimonisiturile celor îndrăciţi, şi în mişcările lor cele fără de rânduială şi cu făţărnicie, înconjurând cetăţile, pricinuitori de tulburare şi de privelişte făcându-se oamenilor. Drept aceea Canonul acesta porunceşte să se certe unii ca aceştia după tot chipul, şi întru acest fel, şi la aşa de mari asprimi de vieţuire, şi osteneli să se supună, în acel fel, şi în care se supun cei ce cu adevărat sunt îndrăciţi, ca cu acestea să se slobozească de dracul. Cu care şi aceştia ce cu făţărnicie se îndrăcesc s-au împrietenit, şi una s-au făcut cu ei; precum şi cel ce se lipeşte, şi se împrieteneşte cu Domnul, un Duh se face cu el, precum zice Pavel. Iar Valsamón zice, că unii ca aceştia în osebite vremi se legau cu lanţuri, şi se închideau prin închisori de către mulţi Patriarhi, şi Arhierei.
CANON 61
Cei ce se dau pe sineşi fermecătorilor, sau celor ce se zic sutaşi, sau altora oarecărora de acest fel, ca cum de la aceia să afle, orice ar voi să li se descopere. După cele ce mai înainte s-au hotărât de către Părinţi pentru dânşii, să cadă sub Canonul Exaetíei (cel de şase ani); sub aceastaşi certare însă trebuie a se supune şi cei ce trag uşi după sine, sau dobitoace de acest fel spre jocul şi spre vătămarea celor mai proşti, şi cei ce spun norocul, şi menirea, şi genealogía (de tragerea neamului), şi o mulţime de nişte graiuri ca acestea, după bârfirile rătăcirii. Şi cei ce se zic gonitori de nori, şi vrăjitori, şi străjuitori, şi fermecători. Rămânând întru acestea însă, şi neschimbându-se, şi neferindu-se de aceste pierzătoare, şi elineşti meşteşuguri, cu totul hotărâm să se lepede de la Biserică. Precum şi sfinţitele Canoane învaţă. «Că ce împărtăşire este luminii cu întunericul», precum zice Apostolul? «Sau ce învoire Bisericii lui Dumnezeu cu idolii? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Şi ce învoire este lui Hristos cu veliar?» [2 Corinteni 6: 14-16]
TÂLCUIRE
Creştinul nu se cuvine a întrebuinţa nici un lucru, din cele ce Elinii le întrebuinţau, fermecătorii adică, şi vrăjitorii, şi altele asemenea; pentru aceasta Canonul acesta şase ani rânduieşte să se depărteze de sfintele Taine Creştinii cei ce se dau pe sineşi vrăjitorilor[28], şi celor ce se numesc sutaşi[29] sau altora asemeni, cu socoteală ca să afle de la dânşii lucrurile cele ce voiesc (ca să găsească adică banii, sau alte oarecare ce au pierdut) precum şi Părinţii cei mai dinainte asemeni au canonisit. Întocmai însă cu cei mai de sus în şase ani canoniseşte, şi pe cei ce poartă urşi după sine, sau alte dobitoace de acest fel pentru joc, şi vătămare a multor oameni, şi pe cei ce spun noroacele oamenilor, şi ce au să pătimească în viaţa lor, şi că s-au născut în zi bună, sau rea, şi alte cuvinte amăgitoarea de acest fel. Aşijderea canoniseşte şi pe cei ce se numesc gonaci de nori şi pândesc închipuirile norilor, mai ales când apune Soarele, şi după închipuirile lor spun cele fiitoare. Şi pe vrăjitori (aceştia sunt cei ce amestecă cu chemările demonilor, Psalmi ai lui David, nume de ale sfinţilor, şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru care zice Dumnezeiescul Hrisostom: Că măcar Numele Preasfintei Treimi de l-ar chema, sau semnul Crucii, de ar face, să se ferească Creştinii şi să fugă de la dânşii). Şi străjuitori (adică cei ce fac baiere, legându-le cu mătase şi scriind într-însele chemări de draci), aşijderea şi cel ce le poartă. Şi vrăjitorii, toţi cu acest Canon să se canonisească, de se vor pocăi, şi se vor părăsi de acestea. Iar de vor rămâne în răutatea şi rătăcirea aceasta, desăvârşit să se lepede de la Biserica lui Hristos, şi să se despartă din adunarea Creştinilor, precum şi Dumnezeieştile Canoane hotărăsc. Se cuvine însă să însemnăm, că certarea aceasta ce o dă Canonul, o dă numai mirenilor, atât celor ce fac drăciile acestea, cât şi celor ce le primesc. Căci Clericii cei ce ar face unele ca acestea, negreşit urmează a se caterisi, după Valsamón şi Zonará.[30]
CANON 62
Cele ce aşa se zic calánde, şi cele ce se zic Votá, şi cele ce se numesc Vrumália, şi prăznuirea ceea ce se săvârşeşte în ziua dintâi a lui Martie, deodată voim cu totul a se ridica din petrecera Credincioşilor. Dar însă şi săltările muierilor cele în arătarea publicului, care pot a face multă vătămare şi pierzare. Încă şi săltările, şi slujbele cele ce se fac în numele dumnezeilor celor ce mincinos se numeau de către Elini, sau de bărbaţi, sau de muieri, după oarecare vechi obicei, şi străin de viaţa Creştinilor, le lepădăm, hotărâm ca nici un bărbat să se îmbrace cu podoabă muierească, sau muierea cu cea cuvenită bărbaţilor. Dar nici cu măşti comiceşti, sau satiriceşti, sau traghiceşti, să se îmbrace. Nici să chiuie în numele urâtului Dionísie [Bahus] când tescuiesc strugurii în linuri. Nici storcând vinul în vase, cu chip de a porni râsul neştiinţei, sau al deşertăciunii, lucrând cele ale drăceştii rătăciri. Deci cei ce de acum înainte ceva din cele mai înainte zise s-ar apuca să facă, după ce s-au înştiinţat de acestea, aceştia de vor fi Clerici, poruncim să se caterisească, iar de vor fi mireni, să se aforisească.
TÂLCUIRE
Calénde se numesc întâiele zile ale fiecărei luni, în care obişnuiau elinii a prăznui, ca când să petreacă toată luna întru veselie[31]. Iar Botá, şi Brumália erau sărbători elineşti; Botá, adică păscătoare şi oi, întru cinstea zeului Pan, care se socotea de elini, că este éforul oilor, şi al celorlalte dobitaoce; iar Brumália întru cinstea lui Dionísie [Báhus]; că Brómie era porecla lui Dionísie la elini de la Vrómos care însemnează vuietul sau trăsnetul, de la care se numeşte. Aceasta însă Romanii Brumália o numea adică pe Vrómos; şi sărbătoare, în număr multoratic Brumália; care de asemenea sunt cu cele ce elinii le zicea Dionísia. Deci porunceşte Canonul acesta, ca aceste elineşti sărbători, încă şi prăznuirea ceea ce se săvârşea în ziua dintâi a lui martie, ca când pentru buna întocmirea aerului, desăvârşit să se ridice de la petrecerea Creştinilor. Nici jocuri obşteşti măcar de femei să se facă, nici sărbători, şi jocuri de bărbaţi, sau de muieri în numele mincinoşilor dumnezei ai Elinilor. Hotărăşte însă pe lângă acestea, ca nici vreun bărbat să îmbrace haină muierească, nici muierea haină bărbătească; nici să se măscărească cu obrăzare comiceşti, adică pricinuitoare de râs. Sau traghiceşti, adică pricinuitoare de plâns, şi de lacrimi. Sau satiriceşti, adică cuviincioase Satírilor, şi Báchilor, care în cinstea lui Dionísie, jucau ca nişte uimiţi, şi îndrăciţi[32]; şi ca să nu cheme cineva numele urâtului Dionísie (care se socotea că este dătătorul şi éforul vinului), când se calcă strugurii în teascuri, nici să râdă, şi să ciuiască, când se toarnă vinul nou în vase. Deci oricare de acum înainte, după ce s-a înştiinţat de acestea, s-ar apuca întru ştiinţă a face ceva din drăciile şi elineştile faptele acestea, de va fi Cleric, să se caterisească, iar mireanul, să se aforisească.
CANON 63
Martirológiile [istoriile mucenicilor] cele mincinos plăsmuite de vrăjmaşii adevărului, că doar ar necinsti pe Mucenicii lui Hristos, şi ar aduce la necredinţă pe cei ce le aud, poruncim, a nu se publica prin Biserici, ci să se dea focului acestea. Iar pe cei ce le primesc, sau ca la nişte adevărate iau aminte la acestea, îi anatematisim.
TÂLCUIRE
Necredincioşii, şi vrăşmaşii Adevărului, vrând să prihănească pe cele ale Creştinilor, precum se vede, au scris oarecare de râs şi străine, ca cum le-ar fi zis, şi le-ar fi făcut Mucenicii lui Hristos; ca şi Mucenicii din acestea să se ocărească, şi Credinţa Dreptslăvitorilor să se batjocorească. Drept aceea Canonul acesta porunceşte a nu se citi în Biserică acest fel de cuvinte mincinoase, ci să se ardă, iar cei ce le plinesc pe acestea ca pe nişte adevărate să se anatematisească[33].
CANON 64
Cum că nu se cuvine mireanului a porni cuvânt în public, sau a învăţa, însuşindu-şi de aici luişi dregătorie dăscălească, ci a urma rânduirii celei predate de Domnul, şi a deschide urechea, la cei ce au luat Darul învăţărescului cuvânt, şi a se învăţa de la dânşii cele Dumnezeieşti. Că într-o Biserică osebite mădulare a făcut Dumnezeu, după glasul Apostolului [1 Corinteni 12: 27]. Pe care Teológul Grigorie arătat tâlcuind pe rânduiala cea întru acestea o arată zicând: „Pe această rânduială să o cinstim fraţilor, aceasta să o păzim. Unul oricare fie ureche. Iar altul limbă; unul mână; iar celălalt altceva. Acela înveţe; iar acesta învaţă-se; şi după puţine; şi cel ce se învaţă (fie) întru bună supunere, şi cel ce dă întru blândeţe; şi cel ce slujeşte întru osârdie; să nu fim toţi limbă, parte cea preagata; că, au doar toţi sunt Apostoli? Au doar toţi Prooroci; Au doar toţi tâlcuitori? Şi după oarecare: Ce te faci pe tine Păstor oaie fiind? Ce te face cap, picior fiind? Ce te apuci a comendui oşti, fiind rânduit între soldaţi? Şi aiurea înţelepciunea porunceşte; nu fi grabnic în cuvinte, nu te întinde împreună cu bogatul sărac fiind; nici căuta a fi mai înţelept decât cei înţelepţi.” (În cuvântul pentru buna rânduială în grăiri) Iar de se va prinde cineva strămutând Canonul acesta, patruzeci de zile să aforisească.
TÂLCUIRE
Opreşte Canonul acesta pe tot mireanul a nu învăţa ca un Dascăl în arătare, şi în Biserică, ci mai vârtos el învaţă-se de la cei ce au luat darul învăţăturii. Căci precum într-un trup se află osebite mădulare, precum zice Pavel, aşa şi într-o Biserică se află osebiţi oameni, după rânduiala ce Dumnezeu o dat fiecăruia. Precum Teológul Grigorie tâlcuind cuvântul Apostolului zice, că altul este în Biserică ureche, altul limbă, altul mână, şi altul altceva mădular, nici toţi sunt limbă, adică învăţători, nici toţi Apostoli, nici toţi Prooroci. Deci, omule, tu oaie fiind, ce te face păstor? Picior fiind, ce te faci cap? Soldat fiind, ce te apuci a te face General de oşti? Zice şi Solomón: Nu fii lesnicios a vorbi, nici sărac fiind, să te întreci cu cei bogaţi, nici căuta a te face mai înţelept între cei înţelepţi. Iar care va face afară de Canonul acesta, să se aforisească pe 40 de zile. De va fi însă vreun mirean iscusit în cuvânt, şi cu chip cucernic, nu se opreşte de a răspunde şi a învăţa îndeosebi pe cei ce îl întreabă, precum zice Zonará, şi capul 32 a Cărţii a 8-a din Apostoleştile aşezământuri; că vor fi zice toţi învăţaţi de Dumnezeu; în ce chip grăia şi Apolós, şi învăţa cele pentru Domnul, cu toate că numai Botezul lui Ioan ştia [Fapte 18, 25] şi Achíla, şi Priscíla, cei ce au învăţat pe acestaşi Apolós mai cu scumpătate calea lui Dumnezeu (acolo).
CANON 65
Focurile de la luni noi ce se aprind de către unii înaintea prăvăliilor, şi a caselor sale, care le săreau unii, după oarecare vechi obicei, bârfesc, de acum poruncim a nu se mai lucra. Deci oricare va face ceva de acest fel, de va fi Cleric, să se caterisească. Iar de va fi mirean să se aforisească. Că scris este în Cartea 4 a Împăraţilor: «Şi a zidit Manasi Jertfelnic tuturor Oştilor Cereşti, în cele două curţi ale Casei Domnului, şi au trecut prin foc pe fiii săi, şi se descânta şi se vrăjea, şi au făcut Engastrimíti (bârfitori din pântece), şi au înmulţit cunoscători, şi au înmulţit a face răutate înaintea Domnului, ca să-l mânie pe el.» [21: 5-6]
TÂLCUIRE
Fiindcă după urmarea elinilor, şi a păgânilor, oarecare Creştini aprindeau focuri înaintea prăvăliilor, şi a caselor sale, peste care săreau. Sinodul acesta pe Clericii care ar face una ca aceasta de aici înainte, îi cateriseşte, iar pe mireni, îi aforiseşte. Şi vrând a arăta, că dacă nişte obiceiuri elineşti ca acestea făcându-se de către Iudeii cei nedepliniţi, porneau pe Dumnezeu spre mânie, şi spre urgie, cu cât mai vârtos pe El îl mânie, când se fac de noi Creştinii cei depliniţi, şi ucenicii Evangheliei, zice: „Că împăratul Manase a făcut Jertfelnic, adică aducea jertfe Oştii şi puterii Cerului, adică Stélelor (şi mai ales Lunii; precum este scris la Ieremía. A tămâia împărătesei Cerului şi a jertfi ei jertfe, adică Lunii) într-amândouă curţile casei Domnului; şi treceau pe fiii săi prin foc, şi se descânta, şi se vrăjea, şi au făcut grăitori din pântece, şi ghicitori şi au înmulţit a face ce este rău întru Ochii Domnului, ca să-l întărâte pe El. Însemnează însă, că aceasta ce se zice, a trecut prin foc pe fiii săi, Sinodul aici o au înţeles, în loc de, că au făcut Manasi pe fiii săi să sară prin foc; iar Chiríl al Alexandríei la tâlcuirea lui Isaía, o a tâlcuit în loc de, că de tot au ars pe fiii săi în foc, proaducându-i pe ei jertfă dracilor.
CANON 66
Din Sfânta zi a Învierii lui Hristos Dumnezeului nostru, până la Duminica nouă, toată săptămâna se cuvine a se zăbovi Credincioşii nelipsit în Sfintele Biserici, cu Psalmi şi cu laude, şi cu Cântări Duhovniceşti, veselindu-se şi serbând întru Hristos, şi luând aminte la citirea Dumnezeieştilor Scripturi, şi desfătându-se cu sfintele Taine. Că aşa vom fi cu Hristos împreună înviaţi, şi împreună înălţaţi. Nicidecum dar în proarătatele zile să se săvârşească alergare de cai, sau vreo altă privelişte de norod.
TÂLCUIRE
Fiindcă toată săptămâna cea luminată, ca o zi cu Numele Domnului numită se socoteşte, pentru aceasta Canonul acesta rânduieşte, că toţi Creştinii în săptămâna aceasta se cuvine a îngădui înlăuntru în Biserici, veselindu-se şi serbând Învierea Domnului cu Psalmi, şi cu laude, şi cu cântări Duhovniceşti, luând aminte la cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi, şi împărtăşindu-se cu Dumnezeieştile Taine. Pentru că cu un chip ca acesta împreună vom învia, şi împreună ne vom înălţa cu Hristos[34]. Drept aceea în zilele acestea alergături de cai să nu se facă, nici vreo altă privelişte de norod, necuviincioasă adică, de jucărei, sau de jocuri, sau de luptări, sau de altă banchetuire de acest fel.
CANON 67
Dumnezeiasca Scriptură ne-a poruncit, a ne depărta de sânge, de
TÂLCUIRE
Acestea fiind oprite de Dumnezeiasca Scriptură cea veche, şi mai ales s-au oprit şi de cea nouă ca nişte desfrânătoare şi nu de nevoie.
CANON 68
Pentru a nu fi iertat nimănui Cărţi de ale Testamentului vechi, şi ale celui nou, şi ale sfinţilor şi aleşilor propovăduitorilor şi învăţătorilor noştri, ale strica, sau a le rupe, sau vânzătorilor de cărţi, sau celor ce se zic făcători de miruri, sau altcuiva dintre toţi a le da spre pierzare; fără numai de cumva desăvârşit, ori de Cári, ori de apă, ori cu vreun alt chip, s-ar netrebnici; iar cel ce se va prinde de acum înainte făcând ceva de acest fel, pe un an să se aforisească; asemeni şi cel ce cumpără acest fel de cărţi, dacă nici el le ţine pe acestea spre folosul său, nici altuia de le dă spre facerea de bine şi spre a se păzi, ci de se va apuca a le strica pe acestea să se aforisească.
TÂLCUIRE
Nu este slobod, zice Canonul acesta, nimănui a strica, sau a rupe cărţi de ale Testamentului vechi şi ale celui nou, şi de ale învăţătorilor celor aleşi, care cu cercetare au fost primite (că mulţi au scris, şi s-au lepădat), ori a le da cârciumarilor de cărţi, adică celor ce le strică, ori celor ce vând mirodenii, sau altcuiva spre stricăciune, fără numai de s-au mâncat desăvârşit de viermi, sau de au putrezit şi s-au şters literele pentru vechime, încât nu se poate citi, ci şi atunci acest fel de hârtii, nu se cuvine a se întrebuinţa în lucrări necinstite, şi a se arde, sau a se îngropa în loc necălcat, pentru ca să nu se spurce cele sfinte, şi care cuprind cuvinte sfinţite. Că se potriveşte şi la aceasta zicerea Proorocului Isaía, aceasta: «Şi va fi odihna lui (Hristos adică şi Dumnezeu) cinstită» [11: 16]
CANON 69
Să nu fie iertat cuiva dintre mireni săvârşind, a intra în lăuntru în Sfinţitul Altar, că împărăteştii stăpâniri şi domniri îi este iertat aceasta, când ar vrea să aducă daruri Ziditorului său, după oarecare preaveche predare.
TÂLCUIRE
Sfântul Altar afierosit fiind celor Preoţiţi; pentru aceasta Canonul acesta opreşte a intra într-însul pe oricare mirean, afară numai de Împăratul; şi acesta încă, nu ca un mirean, ci ca unul ce are stăpânie, şi Domnie, şi este Unsul Domnului[35]. Căruia s-a iertat a intra după veche tradiţie, când voieşte a aduce Daruri Ziditorului său Dumnezeu şi să se cuminece.
CANON 70
Să nu fie iertat femeilor în vremea Dumnezeieştii Liturghii a vorbi, ci după glasul Apostolului Pavel, tacă [1 Corinteni 14, 34]. Că nu li s-a dat voie lor a grăi, ci a se supune, precum şi Legea zice [Facerea 3, 16]. Iar de voiesc a se învăţa ceva, în case întrebe-şi pe bărbaţii lor.
TÂLCUIRE
Porunceşte Canonul acesta, să nu grăiască femeile în vremea Dumnezeieştii Liturghii (încă şi întru toate adunările Credincioşilor ce se face în Biserică).[36]
CANON 71
Cei ce se învaţă legile politiceşti, nu trebuie a întrebuinţa obiceiuri elineşti, nici prin teatre a se judeca, sau a săvârşi cele ce se zic restogoliri, sau a se îmbrăca cu haine afară de obşteasca întrebuinţare, nici în vremea când încep învăţăturile, sau când ajung către sfârşitul lor, sau, peste tot să zicem, pe la mijlocul acestui fel de învăţături. Iar dacă cineva de acum înainte va îndrăzni a face aceasta să se aforisească.
TÂLCUIRE
Precum cei mai fără de socoteală dintre cei învăţaţi ai Atenienilor, obişnuiau precum scrie Teológul Grigorie în Cuvântul asupra îngropării marelui Vasilie, a se lupta cu împotrivnicii lor, şi a apuca cetăţile, şi căile, şi altele asemeni ca acestea obiceiuri a face sofiştilor celor tineri; întru acest chip şi Creştinii cei ce se învăţau legile politiceşti, întrebuinţau aceste elineşti obişnuinţe, şi se judecau în Teatre, pentru cine dintre ei să se facă mai întâi, făcea încă şi cele ce se ziceau rostogoliri, adică arunca oarecare semne, când se prigoneau învăţătorii, care dintre ei să ia pe cutare ucenic, şi care pe cutare (precum am zice, ca nişte sorţi). Sau purtau îmbrăcăminte afară de ceea ce se obişnuia la mulţi. Şi acestea toate porunceşte Canonul să nu se facă, nici când încep învăţătura Legilor, nici când ajung la mijlocul ei, nici când o sfârşesc. Iar care de aici ar mai face aceasta, să se aforisească.
CANON 72
Să nu iertat bărbatul dreptslăvitor a se împreuna cu muiere eretică, nici iarăşi bărbat eretic a se însoţi cu femeie dreptslăvitoare, ci deşi s-ar afla ceva de acest fel că s-a făcut de vreunul dintre toţi, nunta să se socotească neîntărită, şi nelegiuita însoţire să se deslege, că nu trebuie cele neamesteacate a se amesteca, nici cu oaia lupul a se împletici, şi cu partea lui Hristos soarta păcătoşilor. Iar de va călca cineva acestea de noi hotărâte, să se aforisească. Iar dacă unii încă întru necredinţă aflându-se, şi încă nu sunt număraţi în turma celor dreptslăvitori, s-au însoţit cu legiuită nuntă, între sineşi, apoi, o parte adică binele alegându-l, a alergat la lumina Adevărului; iar cealaltă, se ţine încă de legătura rătăcirii, nealegând a căutat către Dumnezeieştile Raze ale adevărului (însă de binevoieşte cea necredincioasă a locui împreună cu cel credincios, sau dimpotrivă cel necredincios cu cea necredincioasă) să nu se despartă, după Dumnezeiescul Apostol: «Că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă, şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios.» [1 Corinteni 7: 14] [Sinod 4: 14]
TÂLCUIRE
Poate că din învoirea aceasta, şi din împreună locuinţa, se va povăţui şi cealaltă parte către buna cinstire; după zicerea a însuşi acestui Dumnezeiesc Apostol, că ce ştii femeie de-ţi vei mântui bărbatul? Şi ce ştii bărbate de-ţi vei mântui femiea? [1 Corinteni 7: 16] Teamă-se de certarea acestui Sfânt Sinod Arhiereii cei ce slobod nişte asemenea însoţiri, şi nici întru un chip să ierte nişte nunţi ca acestea.
CANON 73
Crucea cea făcătoare de viaţă arătându-se nouă Mântuire, trebuie să punem toată silinţa, spre a da cinstea ce cuviincioasă aceea prin care ne-am mântuit din greşala cea veche. Drept aceea şi cu gândul, şi cu cuvântul, şi cu simţirea dându-i ei închinăciune, închipurile Crucii cele ce se fac de oarecare pe faţa pământului, a se şterge cu tot chipul poruncim, ca nu cu călcarea celor ce umblă, semnul Biruinţei noastre, să se ocărască. Deci, de acum înainte cei ce fac chipul Crucii pe faţa pământului, poruncim să se aforisească.
TÂLCUIRE
Hotărăşte Canonul acesta ca să ne sârguim cu tot chipul a da cuviincioasa cinste Sfintei Cruci, prin care ne-am mântuit, şi din robia păcatului ne-am slobozit, şi cu gândul aducându-ne aminte adică, de câte bunătăţi printr-însa ne-am norocit; şi cu cuvântul, povestind acestea şi la alţii, şi mulţumind lui Hristos celui ce s-a răstignit pe ea. Şi cu simţire, sărutându-o, cinstindu-o, ori unde o vom vedea. Şi fiindcă unii, mai proşti, însemnează pretutindeni închipuirea cinstitei Cruci, până şi pe faţa pământului, poate pentru evlavie, pentru aceasta porunceşte Sinodul, oriunde s-ar afla semnul Sfintei Cruci, jos închipuit, să se şteargă, şi să se strice, pentru a nu se călca, şi a nu se necinsti de cei ce umblă, semnul cel biruitor al Mântuirii noastre. Şi cei ce de acum înainte ar face semnul sfintei Cruci pe locul unde s-ar călca în picioare, să se aforisească.
CANON 74
Că nu se cuvine întru cele Domneşti [locurile consfinţite Domnului], sau în Biserici, a face cele ce se zic agápe, şi în lăuntru în casă a mânca, şi a aşterne acúbita. Iar cei ce îndrăznesc a face aceasta, ori să înceteze, ori să se aforisească.
TÂLCUIRE
Canonul acesta, este întocmai cu cel 28 din Laodíchia, care opreşte a face Creştinii agápe adică ospeţe din dragoste, care aduc spre unire pe cei ce împreună mănâncă, în Domnitoarele Biserici. Şi a nu aşterne aşternuturi moi, şi înalte, pe care le numesc cu cuvânt latineşte acúbite, că pe unele ca aceastea şezând Creştinii mâncau[37]. Iar câţi ar îndrăzni a face aceasta, ori să se părăsească, ori să se aforisească. Trebuie a însemna, că Valsamón, Chiriacá (Domneşti) voieşte să înţeleagă aici Canonul, fiecare loc afierosit Domnului, precum Nártica, adică şi Tinda Bisericii.
SIMFONIE
„Întocmai cu acesta şi cel 49 al celui din Cartghén, opreşte pe Episcopi şi pe Clerici, şi pe mireni în Biserici să nu facă ospeţe, afară numai, dacă după nevoie după nevoie vor mânca oarecare străini ce călătoresc. Însemnează că, deşi opresc Canoanele acestea la Biserici a se face Agápe [dragoste], nu opresc însă a se face şi în casele obşteşti. Pentru că cel 27 al acestuiaşi Sinod al Laodichiei porunceşte să nu ia cei sfinţiţi, şi mirenii, părticele oarecare din bucate cu nesaţiu, când se cheamă la acest fel de Agápe. Iar cel 11 din Gángra anatematiseşte pe care defaimă pe cei ce fac acest fel de Agápe (afară din Biserică adică) şi întru cinstea Domnului chemând pe fraţi, şi dispreţuite făcându-le, nu voiesc să meargă la acestea. Iar cel 76 al acestuia al 6-lea aforiseşte pe cei ce vând vin, şi mâncări, sau alte oarecare înlăuntrul sfinţitelor Curţi. Însă şi cel 97 al acestuiaşi, pe Clerici îi cateriseşte, iar pe mireni îi aforiseşte, pe care vor poposi în lăuntrul locurilor celor sfinţite. Dar cel 88 al acestuiaşi, pe Clerici îi cateriseşte, iar pe mireni aforiseşte, care bagă dobitoace în sfinţitul Locaş, afară însă dacă numai de mare nevoie. Vezi şi subînsemnarea celui 83 al acestuaişi al 6-lea Sinod.
CANON 76
Cei ce vin în Biserică spre a cânta, voim nici strigări necuviincioase a întrebuinţa, şi firea spre răcnire a o sili, nici a zice ceva din cele nepotrivite neînsuşite Bisericii; ci cu multă luare aminte, şi cu umilinţă a aduce lui Dumnezeu Privitorului celor ascunse acest fel de Psalmodii. Că sfinţitul Cuvânt a învăţat evlavişti a fi fiii lui Israil. [Levit 15: 30]
TÂLCUIRE
Cântarea Psalmilor ceea ce se face în Biserică, rugăciune este către Dumnezeu, pentru a se milostivi asupra păcatelor noastre. Şi cel ce se roagă, şi se tânguieşte, trebuie a avea Moral cucerit, şi umilit, iar răcni cineva, arată moral sumeţ şi neevlavist. Pentru aceasta porunceşte Canonul acesta, ca cei ce cântă în Biserică, să nu-şi silească firea lor pentru a striga puternic. Nici să zică altele necuviincioase în Biserică. Care însă ar fi cele neîncuviinţate în Biserică? Răspunde Zonará tâlcuitorul, a fi cântecele femeieşti, cele jalnice (prin aceasta zice şi multele tereremuri, şi cea peste măsură pestriţime a cântării, sau cele ce pleacă spre curvie). Însă porunceşte Canonul acesta ca toate acestea să lipsească din Biserică, şi Cântăreţii să proaducă lui Dumnezeu, Cântările cu multă luare aminte, ca celui ce vede ascunsele inimii adică, şi mai ales cugetele inimii celui ce cântă şi se roagă, căci strigările sunt a celor din afară. Pentru că şi sfinţitul cuvânt al Leviticónului învaţă, a fi către Dumnezeu cucernici fiii lui Israíl.[38]
SIMFONIE
Zice şi Proorocul Davíd „cântaţi cu înţelegere”. Acest grai tâlcuindu-l marele Vasilie (în adunarea în scurt 279) zice: Înţelegerea cuvintelor sfintei Scripturi se aseamănă cu felurimea bucatelor ce mănâncă gura. Fiindcă după Iov [cap 12: 11] «Gâtlejul gustă bucatele.» Iar mintea judecă cuvintele. Aşa dar dacă sufletul cuiva judecă puterea fiecărui cuvânt, precum şi gustul pe felurimea bucatelor, acesta plineşte Daviticeasca această poruncă. Adaugă acelaşi Vasilie iarăşi (vezi adunarea în scurt 281) că oricare nu merge în Biserică să cânte cu dorinţă, acela ori să se îndrepteze, ori să se izgonească. Iar dacă sunt Psalţi mulţi, zice, (vezi adunarea în scurt 307) aceştia, să întrebuinţeze Psalmodiile [cîntare de Psalmi], cu rândul (efimería), adică după săptămână. Iar cel din Laodíchia al 15-lea Canon porunceşte să nu cânte în Biserică altul careva, afară de cei canonici, şi din Cărţile cele de piele Psalţii să cânte. Adică numai de pe cele de membrană, cântând însă şi de pe alte Cărţi de psaltichíe. Dar şi cel 23 al acestuiaşi, zice, că nu pot Psalţii când cântă Orariu. Se cuvine însă ca printre cântări să fie şi citire (şi rugăciune) după cel 17 al acestuiaşi.
CANON 76
Cum că nu trebuie în lăuntru în sfinţitele Curţi, a se aşeza cârciumă, sau a se pune înainte felurile cele de aromsévasul [cucernicia] către Biserici. Că Mântuitorul nostru şi Dumnezeu prin petrecerea cea în trup învăţându-ne pe noi, poruncea a nu face Casa Părintelui său casă de neguţătorie [Ioan 2: 16]. Care şi mesele schimbătorilor de bani le-a răsturnat, şi pe cei ce făceau Biserica locaş mirenesc i-a izgonit. Deci de se va prinde vreunul în greşeala aceasta de faţă, să se aforisească.
TÂLCUIRE
„A zis Domnul Iudeilor [Luca 19, 46] scris este: Casa mea, casă de Rugăciune se va chema [Isaia 56, 7]. Iar o aţi făcut pe ea peşteră de tâlhari [Ieremia 7, 10].» Drept aceea ca să nu se zică şi celor Credincioşi acest înfricoşat cuvânt, opresc sfinţii Părinţi prin Canonul acesta, a nu se pune cârciume, adică a nu se vinde vin, sau rachiu, sau alte feluri de mâncări, după Zonará; sau şi oarecare feluri de aromaticá, după Valsamón, sau alte oarecare neguţătorii a se face, în lăuntru în curţile sfinţitelor Lăcaşuri, şi ale Dumnezeieştilor Biserici, pentru a se păzi cinstea lor. Pentru că şi Domnul Legiuind nouă, zice, să nu facem Casa Tatălui lui, casă de neguţătorie, care şi banii celor ce vindeau monedele, sau banii cei răi i-a risipit, şi pe cei ce făcuseră pe Biserică casă obştească cu bici de frânghie i-a izgonit. Iar care va îndrăzni a face aceasta, să se aforisească[40]. Citeşte şi cel 74 al acestuiaşi al 6-lea Sinod.
CANON 77
Că nu se cuvine cei sfinţiţi, sau Clericii, sau aschitíii, a se scălda în baie, cu muieri; nici tot Creştinul mirean; că această prihănire este întâia la păgâni. Iar de se va vădi cineva întru aceasta, de va fi Cleric, să se caterisească, iar de va fi mirean să se aforisească.
TÂLCUIRE
Canonul acesta, este întocmai cu cel 30 al Sinodului din Laodíchia, afară însă de certări numai, căci zice că nu se cuvine cei sfinţiţi ce sunt în lăuntrul Altarului, cum şi ceilalţi Clerici ce sunt afară de Altar, adică Monahii şi aschitíii, şi de obşte fiecare Creştin, a se scălda în băi împreună cu muierile; fiindcă această necuviinţă la păgâni se vede a fi cea întâia prihănire, şi cea mai mare sminteală împotriva Creştinilor. Iar Apostolul porunceşte «a nu ne face sminteală Iudeilor, şi Ellinilor, şi Bisericii lui Dumnezeu» [1 Corinteni 10: 32]. Şi dacă, precum zice Zonará, şi numai chiar a întâmpina cineva muiere în cale, sau în casă, îi tulbură gândul, cum dar nu se afunda, şi nu se va porni spre poftă mintea bărbaţilor acelora, care se scaldă împreună cu muierile? Dar nici cei însoţiţi după Lege se cuvine a se scălda împreună, după Valsamón, sau în baie, sau în mare, sau în Râu; că îşi stăpânesc trupurile sale pentru naşteri de copii, şi nu pentru a se dezgoli, şi a-şi vedea ruşinea lor.
CANON 78
Că se cuvine celor ce se luminează a se învăţa Credinţa, şi în joia săptămânii a o spune Episcopului, sau Presbíterilor.
TÂLCUIRE
Şi Canonul acesta, este întocmai cu cel din Laodíchia 46 care zice că cei ce se catehisesc şi se gătesc spre luminare, şi spre Botez, se cuvine în toată vremea catehisirii lor (iar câtă este aceasta? Vezi sub însemnarea Canonului al 2-lea al Sinodului întâi), pentru ca să se înveţe bine Dogmele Ortodoxei Credinţe, şi în fiecare Joi a săptămânii, după Zonará, să le zice de rost Arhiereului, sau Presbíterilor celor ce-i catehisesc pe ei. Ca nu neştiind Taina noastră să se boteze, şi neînvăţaţi şi neîntăriţi fiind, cu lesnire să se amăgească de către eretici.
CANON 79
Nelehusítă pe Dumnezeiasca Naştere cea din Fecioară mărturisind, precum şi fără de sămânţă s-a făcut, şi al toată turma propovăduind, pe cei ce din neştiinţă fac ceva din cele ce nu se cuvin, îndreptării îi supunem. Drept aceea fiindcă unii după Ziua sfintei Naşteri a lui Hristos Dumnezeului nostru, arată fierbând semidále, şi aceasta unii altora împărţindu-o, cu pricinuire adică de cinstea lehusírii a Preacuratei Fecioarei Maici. Poruncim nimic de acest fel a se săvârşi de cei Credincioşi, că aceasta nu cinste Fecioarei celei ce mai presus de minte şi de cuvânt, a Născut cu Trup pe Cuvântul cel neîncăput, din cele obşteşti, şi ale noastre a hotărî, şi a însemna pe cele după negrăita sa Naştere. Deci de se va vădi cineva de acum înainte, făcând una ca aceasta, de va fi Cleric, să se caterisească; iar de va fi mirean, să se aforisescă.
TÂLCUIRE
Fiindcă oarecare Creştini, de la neştiinţă pornindu-se a doua zi după Naşterea lui Hristos fierbe semidale (adică făină de grâu curată), şi alte feluri oarecare, care împărţindu-le unii altora le mănâncă, făcându-o aceasta ca când întru cinstea Lehusirii Născătoarei de Dumnezeu (Precum se obişnuieşte a se face şi la celelalte femei, care după natură nasc); pentru aceasta opreşte Canonul acesta de a face Creştinii acest lucru. Fiindcă a asemăna noi prin acest fel de obicei, cu obşteasca, şi smerita naşterea noastră a oamenilor, pe Naşterea cea negrăită a pururea Fecioarei, aceasta nu i se socoteşte cinste, celei ce mai presus de minte şi de cuvânt a Născut cu Trup pe Dumnezeu Cuvântul cel întru toate neîncăput, ci mai vârtos necinste. Că precum fără de sămânţă, şi din Duhul Sfânt, mărturisim pe Zămislirea de Dumnezeu Născătoarei, aşa asemeni şi pe Naşterea acesteia, o mărturisim mai presus de toată moşirea şi lehusirea, care este naşterea de prunc cea cu dureri, şi următoare curgere a sângiurilor după Zonará[41]. Iar care va voi a o face aceasta, de va fi Cleric, să se caterisească, iar mireanul să se aforisească.
CANON 80
Dacă vreun Episcop, au Presbíter, sau Diacon, sau din cei ce se numără în Cler, sau mirean, nici o nevoie grea având, sau lucru greu încât a lipsi de Biserica sa mai mult; ci în oraş petrecând, în trei zile de Duminici, şi în trei săptămâni nu s-ar împreună aduna. De va fi Cleric să se caterisească, iar de va fi mirean să se îndepărteze de la împărtăşire.
TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte, dacă vreun Episcop, sau Presbíter, sau de Diacon, şi de obşte oricare Cleric, sau mirean, fără de mare nevoie, şi grea silă, a nu lipsi de la Biserica sa, ci aflându-se în lăuntru în oraş, în trei Duminici nu va merge împreună cu ceilalţi Credincioşi la Biserică. De va fi Cleric să se caterisească; iar de va fi mirean, să se aforisească. Că, din două una este, ori unul ca acesta nu este Credincios, ori Credincios fiind, defaimă obşteasca cântarea de laudă cea către Dumnezeu, şi rugăciunea.
CANON 81
Deoarece am aflat că în oarecare cetăţi, în Tresfinţita Cântare, împarte cu adăogire se glăsuieşte, după Sfinte fără de moarte, aceasta, cel ce te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi. Şi aceasta de sfinţii Părinţi cei vechi, ca o străină de Evsévie (buna cinstire), dintr-un imn [laudă] ca acesta s-au lepădat, împreună cu nelegiuitul eretic cel ce a aflat acest fel de glas. Şi noi întărind cele mai dinainte cu bună cinstire legiuite de către sfinţii Părinţii noştri, anatematisim pe cei ce încă după hotărârea aceasta primesc acest fel de glas în Biserică, sau întru alt chip oarecum îl împreunează cu Tresfinţita Cântare. Şi de ar fi Ieraticesc călcătorul celor hotărâte, poruncim să se dezbrace acesta de vrednicia Ieraticească, iar de va fi mirean, să se aforisească.
TÂLCUIRE
Cel întâi Petru Cnaféul (adică nălbitorul), şi următorii lui care slăveau (că Mântuitorul Hristos cu Dumnezeirea a pătimit), au îndrăznit să adauge în Tresfinţitul Imn [Laudă], după, Sfinte fără de moarte, aceasta, Cel ce te-ai Răstignit pentru noi[42]. Deci ereticii aceştia împreună cu acest fel de adăogire, s-au osândit de către Sinodul, ce s-a făcut în Roma în vremea lui Félix, mai înainte de Sinodul al 5-lea. Şi mai ales nălbitorul acesta s-a anatematisit (vezi dar procuvântarea Sinodului al 5-lea). Dar fiindcă se află încă oarecare moştenitor al eresului nălbitorului, zicând Tresfinţitul Imn împreună cu hulitoarea adăogirea aceasta, Sinodul acesta anatematiseşte pe cei ce o primesc pe ea, şi ori făţiş în Biserică, ori îndeosebi o unesc la întreit Sfânta câtnare, şi Clerici fiind aceştia îi cateriseşte, iar mirenii fiind îi aforiseşte.
CANON 82
Întru unele zugrăviri din sfinţitele Icoane, se închipuieşte miel arătat cu degetul de înainte Mergătorul, care s-a luat spre închipuirea Darului, în loc de adevatul Miel Hristos Dumnezeul nostru cel ce mai înainte s-a arătat nouă prin lege. Deci figurile cele vechi, şi umbrele, ca pe nişte Símboluri ale adevărului, şi mai înainte însemnări, predat Bisericii îmbrăţişându-le, Darul cinstim, şi adevărul, ca plinirea Legii, aceasta primindu-o. Deci ca deplin şi întru Zugrăvituri, feţele tuturor să se închipuiască, poruncim ca chipul Mielului Hristos Dumnezeului nostru, celui ce a ridicat păcatul lumii, de acum înainte, după omenire, să se închipuiască şi pe Icoane, în locul mielului celui vechi. Prin aceasta înţelegând noi smerirea lui Dumnezeu Cuvântului, şi povăţuindu-ne spre pomenirea petrecerii lui cu Trup, şi a pătimirii sale, şi a Mântuitoarei morţii sale, şi a izbăvirii lumii celei ce din aceasta s-a făcut.
TÂLCUIRE
Fiindcă oarecare zugrăvesc, pe Hristos, ca Oaie, şi Miel, iar pe Înaintemergătorul arătându-l pe el cu degetul său şi zicând: «Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii.» [Ioan 1: 29] Pentru aceasta porunceşte Canonul acesta, ca de aici înainte să nu se facă una ca aceasta, ci să se zugrăvească Hristos ca un om desăvârşit, după chipul omenesc. Ca prin aceasta să ne aducem aminte de petrecerea cea cu trup, şi de Pătimire, şi de Moartea lui, şi de mântuirea lumii ceea ce prin acesta s-a făcut. Căci, pe închipuirile cele vechi ale Legii le cinstim, pentru că însemna pe adevărul Evangheliei, şi al Darului, dintre care una era şi mielul cel ce se junghia la Paşti, spre închipuirea lui Hristos luându-se, a Adevăratului Miel celui ce a ridicat păcatul lumii. Acum însă după ce a venit însuşi Adevărul şi lucrurile, mai mult decât pe închipuri le cinstim şi le primim[43].
CANON 83
Nimeni să dea Euharístia trupurilor celor moarte, că scris este: «Luaţi, mâncaţi» [Matei 26: 26]. Iar trupurile morţilor, nici a lua pot, nici a mânca.
TÂLCUIRE
Fiindcă, după Zonará, obicei vechi era a împărtăşi cu Euharístia, adică cu Dumnezeieştile Taine trupurile cele moarte; pentru aceasta sfinţii Părinţi opresc a nu se mai urma aceasta. De unde se înţelege că nici a Boteza cineva pe morţi se cuvine.
CANON 84
Canoniceştilor legiuri ale Părinţilor urmând, Hotărâm şi pentru prunci, de câte ori nu se află martori adevăraţi, care fără îndoială să zică că aceştia sunt Botezaţi, şi nici ei pentru nevârstnicia, nu vor putea a răspunde cu îndestularea pentru sfinţita Taină cea dată lor, fără de vreo sminteală a fi dator a se boteza aceştia. Ca nu cumva acest fel de îndoire să-i lipsească pe ei de curăţirea cea de acest fel a sfinţeniei. [Cartagina: 80]
TÂLCUIRE
De câte ori nu se vor afla martori vrednici de credinţă, pentru oarecare prunci, să adeverească că sunt botezaţi (pentru că poate robindu-se ei de către barbari, s-au dus în locuri depărtate[44] după aceea s-au răscumpărat de Creştini), şi nici ei înşişi sunt îndestulaţi a încredinţa, că sunt botezaţi, pentru nevrednicia lor, întru care s-ar fi botezat. Unii ca aceştia hotărăşte sfântul Sinod, fără de nici o oprire a se Boteza; ca nu pentru îndoirea aceasta, să se lipsească de curăţirea cea prin Botez. Vezi şi subînsemnarea a celui 47 Apostolesc.
CANON 85
Pe gura a doi, sau a trei martori a se adeveri tot graiul, scriptoriceşte am luat [2 Lege 17: 5]. Deci robii cei sloboziţi de către stăpânii lor, asupra a trei martori rânduim să-şi dobândească acest fel de cinste. Cei ce au fost de faţă la întăritură, vor da şi încredinţare slobozeniei de la sine şi pentru cele ce s-au făcut.
TÂLCUIRE
Fiindcă după legile politiceşti, slobozenia robilor este un lucru ce nu are preţ, pentru aceasta când urma a se face mărturisire pentru ea, trebuia a se înfăţişa cinci sau şi mai mulţi martori pentru ca să se adeverească dovada. Aceasta însă o surpă Sfântul Sinod, şi hotărăşte că şi singuri trei martori sunt îndestul spre a întări slobozenia aceasta a robilor. Fiindcă şi Dumnezeiasca Scriptură zice, că tot cuvântul va sta, adică se va întări, şi se va adeveri, şi de doi, şi de trei martori. Vezi şi cel 82 Apostolesc.
CANON 46
Cei ce adună curve spre vătămarea sufletelor, şi le hrănesc. De ar fi Clerici, să se aforisească, şi să se caterisească hotărâm; iar de ar fi mireni să se aforisească.
TÂLCUIRE
A fi cineva păstor de curve, adică a aduna, şi a hrăni curve spre vătămarea sufletelor, pentru ca să câştige plata cea pentru curvie, şi legile cele politiceşti opresc, şi pedepsesc[45] cu cât mai vârtos Canoanele Bisericeşti. Pentru aceasta şi Canonul acesta totodată aforiseşte, şi cateriseşte pe Clericii aceia ce o fac aceasta (care este o pedeapsă prea grea, şi îndoită. Fiindcă Clericilor îndestulă le este singură caterisirea), iar pe mireni îi aforiseşte.
CANON 87
Ceea ce pe bărbatul său îşi părăseşte este preacurvă, de a venit către altul, după sfinţitul şi Dumnezeiescul Vasilie, din Proorocia lui Ieremia prea bine aceasta luându-o, că muiere de se va face a altui bărbat, nu se va întoarce la bărbatul său, ci spurcându-se se va spurca [Ieremia 3: 1]. Şi iarăşi: Cel ce are preacurvă, nebun şi păgân este [Pilde 18: 23 Ediţia 1688]. Deci de se va vădi că au fugit fără cuvânt de la bărbatul său, el adică este vrednic de iertare, iar ea de certare. Iertare însă i se va da lui spre a se împărtăşi cu Biserica. Cel ce-şi va părăsi însă pe muierea sa ceea ce legiuit i s-a împreunat lui, şi va lua pe alta, după Hotărârea Domnului, este supus judecăţii preacurviei [Matei 5: 32; 19: 7; Marcu 10: 11; Luca 16: 18]. Şi s-au canonisit de Părinţii noştri, unii ca aceştia un an să se tânguiască, doi ani să asculte, trei ani să cadă, şi întru al şaptelea să stea împreună cu cei Credincioşi, şi aşa să se învrednicească proaducerii, de se vor pocăi însă cu lacrimi. [Apostolesc: 48; Agchira: 20; Cartaghén: 113; Vasilie: 9, 35, 27, 77]
TÂLCUIRE
Acest Canon este alcătuit din trei Canoane ale marelui Vasilie, şi începutul acestuia este luat din cel al 9-lea al lui Vasilie, ce zice, muierea ceea ce va lăsa pe bărbatul său, şi va lua pe altul, este preacurvă, precum şi Dumnezeiescul Vasilie înţelepţeşte a încheiat aceasta, şi din Proorocia lui Ieremia, care zice: «De va lua muierea alt bărbat, nu poate mai mult a se întoarce la bărbatul ei cel dintâi» (fără a o voi el adică după Zonará) fiindcă a preacurvit. Şi din pildele lui Solomon, care zice: «Că este păgân, şi fără cunoştinţă bărbatul acela ce-şi ţine pe muierea sa ceea a preacurvit cu alt bărbat». Iar cel de aici înainte (a Canonului acestuia, este luat din al 35-lea al marelui Vasilie; şi zice) Deci, de se va vădi, că fără cuvânt, şi fără pricină au fugit de la bărbatul său (fără cuvânt de curvie adică; încât, din aceasta se înţelege din deosebire, că cu drept cuvânt poate femeia a fugi de la bărbatul său. Că nici o altă pricinuire este binecuvântată, fără numai cuvântul curviei şi al preacurviei) bărbatul adică este vrednic de iertare, ca unul ce n-a dat pricină acestei depărtări fără cuvânt, şi poate lua pe alta. Iar muierea dimpotrivă, este vrednică de certările preacurviei, ca una ce s-a făcut pricinuitoare depărtării acesteia. Iertarea însă ce va lua bărbatul ei, este, a sta împreună cu cei credincioşi în Biserică, şi a nu se aforisi, nu însă şi a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine. (Iar cealaltă parte a Canonului acestuia este chiar Canonul cel 77 al marelui Vasilie, care zice) Acela însă ce îşi lasă pe femeia sa cea legiuită, (fără cuvânt de curvie), şi ia pe alta, se supune certării preacurviei, după hotărârea Domnului, care zice: «Cel ce îşi va lepăda pe muierea sa, şi va lua pe alta, preacurveşte cu ea.» Însă după conpogorâre, de se va pocăi cu lacrimi, se canoniseşte unul ca acesta şi cei asemeni cu dânsul de către Părinţii (cei din Agchíra adică după Canonul 20 şi de marele Vasilie după Canonul 77) şapte ani a nu se împărtăşi, petrecând 2 ani tânguindu-se, iar 2 împreună cu ascultătorii, iar 3 cu cei ce cad (cu feţele la pământ înaintea uşilor Bisericii, cerând mijlocire de la cei ce intră şi ies din sfânta Biserică) şi întru al 7-lea să stea împreună cu cei ce stau în Biserică, şi aşa să se împărtăşească.
CANON 88
Nimeni în lăuntru în Biserică să bage dobitoc ori de ce fel; afară numai, dacă călătorind cineva, prea mare nevoie întâmpinându-l, Casă, şi sălăşluire negăsind, va poposi într-o Biserică ca aceasta. Pentru că nebăgând pe dobitoc în lăuntru, poate să se întâmple a se strica cumva dobitocul. Şi el cu pierzarea dobitocului, de acolea neputând a întâmpina călătoria, să se dea în primejdie de moarte. «Că Sâmbăta pentru om s-a făcut» [Marcu 2: 27] ne învăţăm, încât prin toate să socotim că este mai de preţuit mântuirea, şi nepătimirea omului. Iar de se va vădi cineva, fără nevoie, precum s-a zis, că a băgat dobitoc, de va fi Cleric, să se caterisească; iar de va fi mirean să se aforisească.
TÂLCUIRE
Opreşte Canonul acesta de a băga cineva dobitoc în Biserică. Că, cele sfinţite de evlávie şi de cinstire sunt vrednice, afară numai aflându-se cineva în călătorie, de mare nevoie, vifor mare întâmplându-se, şi neavând unde năzui, ar băga dobitocul într-însa. Ca nu el rămânând afară să se strice, şi omul să se primejduiască de moarte, neputând lupta în călătoria sa. Şi aduce Canonul mărturie din Scriptură, din care se înţelege, că precum Sâmbăta s-a rânduit de Lege pentru a se odihni robul, şi dobitocul omului, ca din aceasta să mai poată a sluji pe stăpânul său. Asemeni şi odihna aceasta a dobitocului în Biserică, nu se face pentru dobitoc, ci pentru om. Iar fără de o mare nevoie ca aceasta de va îndrăzni a băga pe dobitoc în Biserică, Cleric fiind, hotăreşte Canonul să se caterisească, iar de va fi mirean să se aforisească.
CANON 89
Zilele Mântuitoarei Patimi în post, şi în rugăciune şi întru umilinţa inimii petrecându-le, trebuie Credincioşii în ceasurile cele de mijloc ale nopţii celei după Sâmbăta cea mare a se desposti, Dumnezeiştii Evanghelişti, Matéi, şi Lucá, cel dintâi adică, prin zicerea dimineaţa Sâmbetelor, iar cel de pe urmă, prin (zicerea) dimineaţă adâncă, arătându-ne nouă adâncimea nopţii. [Dionisie: 1]
TÂLCUIRE
Canonul acesta hotărăşte, ca credincioşii să petreacă toată săptămâna mare a sfintelor Patimi cu Post şi Rugăciune, şi cu umilinţa inimii, adevărată adică, şi nu făţărnicită (iar mai ales Vinerea mare, şi Sâmbăta mare, în care zile trebuie a se sili spre a petrece fără mâncare) iar după miezul nopţii a Sâmbetei mari trecute, şi a Duminicii mari celei viitoare, să înceteze Postul[46] fiindcă acum au Înviat Domnul, precum se arată de Dumnezeieştii Evanghelişti. Că Matei, zicând: că dimineaţa Sâmbetelor au venit femeile să cerceteze Mormântul, au arătat cu aceasta că trecuse Sâmbăta, şi multă parte din noaptea cea după Sâmbătă. Iar Lucá zicând iarăşi: Că venind ele în dimineaţă adâncă, au arătat că rămăsese multă parte din noapte, până a se face ziua Duminică; încât din amândouă acestea se încheie, că, pe la miezul nopţii a Înviat Domnul, trecând ceasul al şaselea, şi începându-se al şaptelea[47].
CANON 90
În Duminici a nu pleca genunchile canoniceşte am luat, de la purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, Învierea lui Hristos cinstindu-o; deci ca nu neştiută să fie nouă chiaritatea luării aminte aceteia, facem cunoscut Credincioşilor, ca, după intrarea Preoţilor în Altar la vecernia Sâmbetei, după obiceiul ce stăpâneşte, nimeni să plece genunchile până la vecernia Duminicii viitoare. Întru care, după intrarea în Altar ce se face în slujba cea de seara, iarăşi plecând genunchile, aşa aducem Domnului rugăciunile. Că a Învierii Mântuitorului nostru, înainte mergătoare luând noi pe noaptea cea după Sâmbătă, laudele de aici Duhovniceşte le înţelegem, sărbătoarea împlinindu-o din întuneric la lumină, ca de aici întru o întreagă noapte şi zi, să prăznuim noi Învierea.
TÂLCUIRE
Fiindcă am luat (zice Canonul) să nu plecăm genunchi Duminicile, de la purtătorii de Dumnezeu Părinţi, ai Sinodului întâi adică, de la Dumnezeiescul Petru, şi de la marele Vasilie, pentru Învierea Domnului, facem cunoscut Credincioşilor, ca, să înceteze plecarea genunchilor după intrarea în sfântul Altar, ce fac Iereii la Vecernia Sâmbetei, şi să o înceapă iarăşi după intrarea în Altar a Iereilor (adică după Vohódul) care se face la Vecernia Duminicii; adică dintr-o seară până în cealaltă seară; că înainte mergătoare şi începătoare a Învierii Domnului, luând noi pe noaptea cea după Sâmbătă, de atunci începem cântările cele de Înviere, şi de la întunericul nopţii celei după Sâmbătă (care se socoteşte a Duminicii) începem prăznuirea. Şi până ce ţine lumina zilei Duminicii, o săvârşim pe ea. Ca cu chipul acesta, întru o noapte şi zi întreagă, să prăznuim Învierea[48].
CANON 91
Muierile cele ce dau buruieni otrăvitoare şi pierzătoare, şi cele ce primesc otrăvile cele omorâtoare de prunci, pedepsei ucigaşului să se supună.
TÂLCUIRE
Canonul acesta supune certării uciderii pe muierile (sau pe bărbaţii) ce dau băuturi omorâtoare de prunci, asemeni şi pe muierile cele ce le primesc ca să piardă pe nevinovaţii prunci fiind îngrecate <îngreuiate>.
CANON 92
Cei ce răpesc femei cu nume de împreună căsătorie, sau cei ce împreună lucrează, sau împreună voiesc cu cei ce le răpesc, sau hotărât sfântul Sinod, de ar fi Clerici, să cadă din treapta lor; iar de ar fi mireni, să se anatematisească.
TÂLCUIRE
Canonul acesta este întocmai cu Canonul 47 al Sinodului al 4-lea şi citeşte tâlcuirea acolo.
CANON 93
Muierea a cărei bărbat este dus, şi nearătat unde s-ar afla, mai înainte de a se încredinţa pentru moartea lui, cu altul căsătorindu-se, prea curveşte. Aşişderea şi ostăşiţele, a cărora bărbaţii nearătaţi fiind unde s-ar afla, măritându-se, aceluiaşi cuvânt se supun. Precum şi cele ce pentru ducerea bărbatului nu aşteaptă întoarcerea, însă are oarecare iertare lucrul aici, pentru că este prepusul mai mult de moarte. Iar ceea ce s-a măritat cu cel părăsit la o vreme de muierea sa, după neştiinţă, apoi lăsându-se ea, pentru că s-a întors către dânsul cea mai dinainte; a curvit cu adevărat, însă întru neştiinţă. Deci de nuntă nu se va opri, mai bine însă ar fi de ar rămâne aşa. Iar de s-ar întoarce oarecând la o vreme ostaşul, a căruia muierea pentru îndelungata lipsirea aceluia, s-ar fi măritat cu alt bărbat, acesta de va voi, să-şi ia iarăşi pe muierea sa, iertare dându-se ei pentru neştiinţă, şi bărbatului celui ce s-a fost căsătorit cu dânsa, către a doua nuntă.
TÂLCUIRE
Canonul acesta este alcătuit din trei Canoane, ale marelui Vasilie; (că începutul lui, este anume Canonul 31 al aceluiaşi) zicând, de se va duce bărbatul al vreunei muieri, şi multă vreme nu va veni, iar ea mai înainte de a auzi şi a se încredinţa că a murit bărbatul său, va lua pe altul său, preacurvă este[49] (iar partea cea următoare este Canonul 36 al aceluia); aşişderea şi muierile ostaşilor, de se vor mărita a doua oară, ne auzind că vin bărbaţii lor, preacurve sunt. Însă acestea a doua oară măritându-se, au oarecare iertare (mai multă adică decât ale celor ce nu sunt ostaşi şi în lipsa lor se mărită a doua oară). Căci bărbaţii acestora, ostaşi fiind, şi în războaie petrecând, mai mult se prepun că au murit, decât că sunt vii[50]. Iar muierea aceea, care (partea aceasta a Canonului este anume din cel 46 al aceluiaşi Părinte) va lua de bărbat pe cel lăsat o vreme de muierea lui, neştiind că a fost însurat, apoi se va lăsa de dânsul, pentru că s-a întors la dânsul muierea cea mai dinainte, de a curvit cu adevărat, întru neştiinţă însă; dar nu se şi osândeşte ca o preacurvă. Drept aceea nu se va opri de a-şi lua legiuit bărbat, de va voi; mai bine însă este şi mai fără sminteală de nu se va mărita. Iar rămăşiţa de aici a Canonului, este însuşită rânduire a Sinodului acestuia; iar de se va întoarce ostaşul de la război după câţiva ani, a căruia muierea a doua oară s-a măritat pentru înstrăinarea lui cea de mulţi ani, acesta de va voi, îşi ia iarăşi pe muierea sa, iertându-se atât ei, cât şi bărbatului celui al doilea ce o luase. Pentru că neştiind că acela este viu, s-a fost căsătorit[51].
CANON 94
Pe cei ce se jură cu jurământuri elineşti [păgâneşti] Canonul îi supune certărilor; şi noi acestora le hotărâm aforisire.
TÂLCUIRE
Obiceiurile elinilor se cuvine a se urî de către Creştini, şi a nu se jura Creştinii cu numele mincinoşilor dumnezei ai acelora, zicând zeu (unul din dumnezei lor). Şi nu numai jurământurile cele după obiceiul elinilor sunt oprite de noi, ci şi tot felul jurământuri. Că zice Domnul: «Să nu ne jurăm nici pe Cer, nici pe pământ, nici pe Ierusalim, nici pe capul nostru» [Matei 5: 34]. Ci în loc de tot jurământul să zicem numai, pe aşa, aşa, şi pe nu, nu. Că orice vom zice mai mult decât acestea este de la diavolul. Însăşi aceastaşi o adeverează şi Iacov fratele Domnului [Iacov 5: 12], dar şi însuşi Osié Proorocul Legii vechi opreşte jurământurile zicând: «Nu vă juraţi pe Dumnezeul cel viu» [Osié 4: 16]. Pentru aceasta şi marele Vasilie Canonul 29 zice, că jurământul de odată este oprit, şi cu mult mai vârtos cel ce se face de către cineva pentru a face răul altuia.
CANON 95
Pe cei ce dintre eretici se adaugă la Ortodoxie, şi în partea celor ce se mântuiesc îi primim după aşezata urmare, rânduială şi obicei. Pe Ariáni adică şi Machedoniáni, şi Navatiáni, pe cei ce se zic pe sineşi curaţi[52], şi Ariséri[53] (Stângaci), şi pe Patrusprezeciáni, adică Mercuriáni şi Apolinárişti îi primim, dând ei Libéle (mărturisirea Credinţei în scris), şi anatematisind pe tot eresul ce nu cugetă, precum cugetă sfânta lui Dumnezeu Catoliceasca şi Apostoleasca Biserică, pecetluindu-se ei, adică ungându-se ei mai întâi cu sfântul Mir la frunte, şi la ochi, şi la nări, şi la gură, şi la urechi. Şi pecetluindu-i pe ei zicem: Pecetea Darului Duhului Sfânt. Iar pentru Pavlianístii, ce apoi năzuiesc la Catolicasca Biserică, Hotărâre s-a aşezat, a se Boteza negreşit. Pe Evnomiáni însă care se botează într-o afundare şi pe Montanístii cei ce aici se zic Grigi, şi pe Saveliáni cei ce slăvesc iopatoríe (fiu-părintime), şi fac alte oarecare cumplite, şi pe toate celelalte eresuri, fiindcă multe sunt aici, mai ales cei ce vin din ţara Galaténilor, pe toţi cei ce dintre aceştia voiesc a se adăuga la Ortodoxíe, ca pe ellini îi primim. Şi în ziua dintâi, îi facem pe ei Creştini, ia întru a doua, catihumeni; apoi în a treia, îi jurăm pe ei însuflându-i de trei ori în faţă, şi în urechi. Şi aşa îi catehisim pe ei, şi îi facem să zăbovească în Biserică şi să asculte Scripturile, şi atunci îi botezăm. Încă şi Manihéii, şi Valentiniánii, şi Marchioníştii, şi cei din eresurile cele asemenea. Nestoriánii trebuie a face Libéluri, şi a anatematisi eresule, pe Nestórie, şi pe Evtíhie, şi pe Dioscór, şi pe Sevir, şi pe ceilalţi Exárhi ai acestor fel de eresuri, şi pe cei ce cugetă cele ale lor, şi pe toate eresurile cele ce mai înainte s-au pomenit. Şi aşa a se împărtăşi cu sfânta Cuminecătură.
TÂLCUIRE
Canonul acesta, de la început şi până la aceasta, „şi atunci pe ei îi botezăm”, este chiar Canonul 7 al Sinodului 2. Iar partea cea din mijloc, ce zice: „Iar pentru Pavlianíşti”, până la aceasta, „a se boteza ei negreşit”, este chiar din Canonul 19 al Sinodului 1, pentru aceasta nici le mai tâlcuim, ci vezi tâlcuirea lor acolo. Iar rămăşiţa Canonului acestuia, este chiar rânduire a Sinodului acestuia, zicân: Că şi Manihéii[54], şi Valentinianii[55], şi Marchionístii[56], venind la Dreaptaslăvire se cuvine a se boteza, ca şi Evnomiánii, şi Montaníştii, după tâlcuirea lui Valsamon. Iar Nestoriánii[57], şi Evtihiánii, Dioscoríţii, şi Seveliánii[58] trebuie să anatematisească în scris eresul lor, şi pe eresiárhii lor, şi pe toţi cei ce cugetă eresul lor, cu care se numără şi Monotelíţii; ca şi Navatiánii adică, şi Machedoniánii, şi aşa să se împărtăşească cu Dumnezeieştilr Taine.
CANON 66
Cei ce întru Hristos prin botez s-au îmbrăcat, au mărturisit a urma petrecerea lui cea în Trup. deci pe cei ce părul Capului spre vătămarea celor ce îi văd cu aflări de împletire îl împodobesc şi îl gătesc, şi amăgitură din aceasta propun sufletelor celor neîntărite, cu certare potrivită părinteşte îi vindecăm, povăţuindu-i pe ei şi înţelepceşte a vieţui înăţându-i, către a ceasta, lăsând amăgirea, şi deşertăciunea cea din materie, către fericita şi nepierzătoarea viaţă, mintea neîncetat să-şi mute, şi cu frică să aibă curată petrecere, şi să se apropie de Dumnezeu cu curăţia cea în viaţă după dorinţă. Şi pe omul cel din lăuntru, mai mult decât pe cel dinafară, să-l împodobească cu fapte bune, şi cu neprihănite năravuir, încât o rămăşiţă de amăgirea celui potrivnic să poarte în sineşi. Iar dacă cineva afară de Canonul acesta ar face, să se aforisească.
TÂLCUIRE
Câţi în Hristos v-aţi boteza, în Hristos v-aţi îmbrăcat, zice marele Pavel [Galateni 3: 27]. Drept aceea adaugă Canonul acesta, că cei ce s-au îmbrăcat întru Hristos, se cuvine şi a petrece după Dânsul, şi a întrebuinţa toată curăţia, şi neîntinarea, şi nu a-şi împodobi trupul cu prisosinţă şi cu dinadinsul. Şi aforiseşte pe Creştinii, cei ce-şi împletesc părul capului lor, pieptănându-l şi netezindu-l, şi propunându-l ca pe o amăgire sufletelor celor neîntărite, şi lesne întoarse spre păcat, atât pe ale bărbaţilor, cât şi pe ale femeilor[59], cu certarea aceasta de aforisirii povăţuind pe unii ca aceştia, îi învaţă să lase toată amăgirea, şi deşertăciunea, şi împodobirea trupului acestui materialnic şi stricăcios, şi să-şi înalţe mintea lor către Viaţa cea fericită şi nestricăcioasă, apropiindu-se după putere de Dumnezeu, cu curăţirea vieţii, şi împodobind mai mult pe omul cel din lăuntru cu Moraluri bune, şi cu bunătăţi, adică pe suflet, mai ales decât pe omul cel din afară, adică pe trup, cu aceste amăgitoare şi zadarnice împodobiri. Încât să nu aibă asuprăşi nici un semn al răutăţii diavolului, de care prin sfântul Botez s-au lepădat.
CANON 97
Pe cei ce împreună cu muierile lor locuiesc, sau într-alt chip cu nebăgare de seamă sfintele Locuri obşteşti le fac, şi cu defăimare se arată către ele, şi aşa şed într-însele, şi din vrednicele de cinstire Case ale celor ce se catehisesc, poruncim a se scoate. Iar de nu va păzi cineva aceasta, de va fi Cleric, să se caterisească, iar de va fi mirean, să se aforisească.
TÂLCUIRE
Sfinţite locuri nu numeşte Canonul aici pe Dumnezeieştile Biserici, ci pe locuinţele de prin prejurul Dumnezeieştilor Biserici, precum sunt cele ce se zic catehúmena; în care locuiau unii cu muierile lor, şi le întrebuinţau ca pe celelalte obşteşti locuri, fără a face osebire între Locul sfânt, şi între cel de obşte. Şi porunceşte să se izgonească unii ca aceştia dintr-însele. Iar care nu va voi a păzi aceasta, Cleric fiind să se caterisească, iar mireanul, să se aforisească.
CANON 98
Cel ce va lua întru împărtăşire de nuntă muiere, pe cea logodită cu altul, încă viu fiind logodnicul ei, să se supună vinovăţiei preacurviei.
TÂLCUIRE
Logodna ce se va face după lege, în vârstă legiuită adică a bărbatului, şi a femeii, cu darea inelelor, şi cu sfinţită cuvântare, şi cu obişnuită sărutarea celor ce se logodesc, o logodnă ca aceasta, zic, are aceeaşi putere cu nunta cea deplinită (şi vezi subînsemnarea Canonului 17 Apostolesc). Pentru aceasta Canonul acum porunceşte, că cel ce va lua pe cea asemeni logodită, viu încă fiind logodnicul ei, să se certe întocmai, ca şi cel ce ar lua pe cea măritată cu altul încă trăind acela, unul ca acela să se certe ca un preacurvar, adică precum şi pe acela care a voit a lua de femei pe cea măritată cu altul. Pentru că şi soţie numeşte logodnicul pe logodnica sa, precum şi dreptul Iosif logodnicul, se numeşte de către Evanghelişti bărbat al Preasfintei Fecioare, şi de asemeni şi Preasfânta Fecioară, Femeie lui Iosif. Fiindcă şi de către Legea cea veche, putere de nuntă avea şi logodna.[60]
CANON 99
Încă şi aceasta ne-am înştiinţat că în ţara Armenilor se face, încât oarecare în lăuntru în sfinţitele Altare, fierbând părţi de cărnuri, le proaduc, rămăşiţuri Iudaiceşte împărţind Preoţilor. Drept aceea noi păzind neîntinarea Bisericii, poruncim, a nu fi slobod cuiva din cei sfinţiţi să ia părţi deosebite de cărnuri de la cei ce le proaduc, ci cu cele ce s-ar mulţumi cel ce proaduce, cu acelea îndestulează-se, afară din Biserică acest fel de proaducere făcându-se. Iar dacă cineva aceasta nu o ar face aşa, să se aforisească.
TÂLCUIRE
Şi Zonará, şi Valsamón, şi Aristín, şi Anonímul tâlcuitor, toţi de obşte tâlcuiesc, precum că în lăuntru Altarelor Arménii fierbeau cărnurile. Mie mi se pare însă că tâlcuitorii aceştia, ne însemnând cu cómă, împreunând pe părţile cărnurilor cele fierbea, cu, în lăuntrul Altarelor, au rătăcit. Însă nu este aşa; căci în Altare nu se împreună, cu părţile cărnurilor ce le fierbea, ci despărţindu-se cu cóma, le împreuna cu, aduc prinoasele. Pentru că este foarte cu neputinţă a crede pentru necuviinţă, ca să fiarbă carnea în lăuntrul sfântului Altar, şi să-l facă pe acesta bucătărie. Canonul acesta zice, că acest obicei ce se făcea în Armenia, a fierbe cărnuri la casele lor adică, şi apoi a proaduce părţi dintr-însele în lăuntrul în sfântul Altar, Iereilor (precum proaduceau şi Iudeii Iereilor părţi din dobitoacele cele ce se jertfeau) acest obicei, zic, de aici înainte. Să nu se mai facă. Dar nici Preoţii să aibă slobozenie a lua părţile dobitocului acele ce vor, şi să se mulţumească cu cele ce va da Creştinul cel ce le aduce, şi proaducerea acestora însă să o facă afară din Biserică, şi nu în sfântul Altar. (Într-aceasta se face arătată noima noastră cea mai de sus.) Dacă se fierbeau cărnurile acestea în Altar, trebuia Canonul să o oprească şi aceasta, ca pe o cu totul necuviincioasă, precum au oprit şi proaducerea lor. (Căci care nu va voi a se părăsi de aceasta, să se aforisească.) Iar Valsamón zice (la tâlcuirea Canonului 3 Apostolesc), că au văzut Egumen Preot caterisit, şi gonit din Egumenie, pentru că a băgat în sfântul Altar carne, şi brânză. Vezi şi tâlcuirea celui al 3-lea Apostolesc.
CANON 100
Ochii tăi drepte să vază, şi, cu toată paza ţineţi inima ta, porunceşte Înţelpciunea [Pilde 4: 22, 25]. Că lesne introduc simţirile trupului în suflet pe cele ale loruşi. Deci, zugrăviturile cele ce ademenesc pe vedere, ori pe table, ori într-alt chip cumva puse înainte, şi strică pe minte, şi pornesc spre aprinderile îndulcirilor celor de ruşine, poruncim de acum nici într-un chip şi orice fel a se însemna. Iar dacă cineva s-ar apuca a face aceasta, să se aforisească.
TÂLCUIRE
Fiindcă unii zugrăveau pe pereţi , şi pe scânduri, oarecare zugrăviri necinstite, adică, muieri goale, sau scăldându-se, sau de bărbaţi sărutându-se, sau alte urâciuni ca acestea, care amăgesc ochii celor ce le văd, şi mintea, şi inima lor pornesc spre pofte trupeşti; pentru aceasta Canonul acesta porunceşte, ca chipurile cele de acest fel nicidecum să se mai zugrăvească; iar de le-ar zugrăvi cineva, să se aforisească. Căci cele cinci simţiri ale trupului, şi mai ales cea mai întâi, şi împărăteasa vedere, cu lenire bagă chipurile acelora ce le vede în lăuntru în suflet. Pentru aceasta şi Solomon sfătuieşte, ochii fiecăruia să vadă drepte, şi lucruri bune, şi fieştecare să-şi păzească mintea şi inima sa cu toată paza, despre toate cele de ruşine potrivnice simţurilor sale.
CANON 101
«Trup al lui Hristos, şi Biserică, pe omul cel zidit după Chipul lui Dumnezeu» [1 Corinteni 12: 27; 2 Corinteni 6: 16], Dumnezeiescul Apostol cu mare glas îl numeşte, fiind dar mai presus de toată simţita zidire cel ce s-a norocit de cereasca vrednicie cu mântuitoarea Patimă, mâncând şi bând pe Hristos, deapururea se uneşte cu Viaţa cea pururea vecuitoare, şi sufletul, şi trupul îşi sfinţeşte cu împărtăşirea Dumnezeiescului Dar. Drept aceea, de voieşte cineva a se împărtăşi cu preacuratul Trup în vremea adunării, şi una cu acela a se face cu împărtăşirea, mâinile închipuindu-şi în chipul Crucii, aşa apropie-se, şi primească împărtăşirea Darului. Că pe cei ce cinstesc mai mult pe oarecare vase de aur, sau de altă materie, făcându-le spre primirea Dumnezeiescului Dar, mai mult decât pe mână, şi printr-însele se învrednicesc preacuratei Împărtăşiri, nici întru un chip îi apropiem, ca pe unii ce mai mult cinstesc decât pe Icoana lui Dumnezeu pe materia cea neînsufleţită, şi omului supusă. Iar de s-ar vădi cineva că dă preacurata Împărtăşire celor ce aduc nişte vase ca acestea, să se aforisească, şi însuşi, şi cel ce le aduce.
TÂLCUIRE
În timpul acela era obicei a se împărtăşi şi mirenii, ca şi cei sfinţiţi, luând în mâini sfântul Trup; precum în ziua de astăzi o iau Anafora. Şi fiindcă unii, poate că pentru evlavie, şi cinste mai multă către Dumnezeieştile Daruri, făceau vase de aur, sau de altă materie de mult preţ, şi întru acelea primind Preacuratul Trupul Domnului, aşa se împărtăşeau cu el. Pentru aceasta Canonul acesta nu primeşte această urmare, de se şi făceau pentru evlávie; căci omul, şi pentru că s-a făcut după Chipul lui Dumnezeu, şi pentru că mănâncă Trupul, şi bea Sângele lui Hristos, prin acestea sfinţindu-se, şi pentru că fiind trup, şi Biserică a lui Hristos, după Apostolul, covârşeşte pe toate zidirile cele simţite, şi neînsufleţite, şi prin urmare, mâinile lui sunt mai cinstite, decât tot vasul. Drept aceea cine voia a se împărtăşi cu Trupul Domnului, trebuia să-şi închipuiască mâinile în chipul Crucii, şi să-l primească. Iar care din mireni l-ar fi primit în vas, şi oricare Preot l-ar fi dat întru acest chip, amândoi hotărăşte Canonul să se aforisească, adică să se oprească de Dumnezeiasca Împărtăşire.
CANON 102
Trebuie dar cei ce au luat de la Dumnezeu stăpânire a dezlega, şi a lega, să ia aminte felurimea păcatului, şi gătirea către întoarcerea celui ce a păcătuit, şi aşa potrivită boalei pe vindecare să o aducă. Ca nu pe ne măsurarea întru amândouă întrebuinţându-o să greşească către mântuirea celui ce boleşte. Că nu simplă [proastă] este boala păcatului, ci de multe feluri, şi multe odrasle de vătămare odrăsleşte, din care răul mult se revarsă, şi înainte sporeşte, până să stea împotriva puterii celui ce vindecă. Drept aceea cel ce se arată ştiutor de doftoria cea întru duhul, mai întâi se cade a cerceta dispoziţia [aşezarea sufletească] celui ce a păcătuit, şi de se înduplecă spre sănătate, sau dimpotrivă prin chipurile sale cheamă asuprăşi pe boală, să privească în ce chip poartă grijă de întoarcerea sa în vremea pocăinţei; şi de nu stă împotriva doftorului, şi de nu creşte rana sufletului prin aducerea leacurilor celor ce se pun asupra ei, şi aşa milostivirea să o măsoare după vrednicie. Că tot cuvântul lui Dumnezeu şi celui ce i s-a încredinţat păstoreasca ighemonie, este, a întoarce pe oaia cea rătăcită, şi de şarpe rănită a o tămădui. Şi nici către prăpastia deznădăjduirii a o împinge, nici frâiele a le slăbi spre abaterea şi defăimarea vieţii. Ci cu un chip numaidecât, ori prin doftoriile cele mai aspre şi mai pietroase, ori prin cele mai moi şi mai blânde, să stea împotriva patimii, şi să se nevoiască spre închiderea rănii, ispitind rodurile pocăinţei, şi înţelpţeşte iconomisind pe omul cel chemat către strălucirea cea de sus. Deci amândouă se cuvine a le şti noi, şi cele ale scumpătăţii, şi cele ale obiceiului. Şi a urma, la cei ce nu primesc mărginirea, cu chipul cel predat, precum ne învaţă pe noi Sfinţitul Vasilie.
TÂLCUIRE
După ce Sinodul acesta a rânduit despre multe, şi osebite certări, în sfârşit prin Canonul acesta lasă totul la judecata Episcopilor, şi a Duhovniceştilor Părinţi, stăpânirea de a lega şi a deslega. Zicând, că ei se cuvine a socoti şi felurimea păcatului, adică de este de iertare, sau de este de moarte, şi plecarea ce are păcătosul spre pocăinţă, şi aşa să aducă potrivită lecuirea cu boala lui. Nu cumva dând ei celor mari de suflet, şi osârdnici spre pocăinţă, certări compogorâtoare, şi uşoare, iar celor mai leneşi, şi mici de suflet, dimpotrivă să le dea Canoane aspre, că nici pe unul vor îndrepta, nici pe altul, ci mai vârtos îi vor pierde. Pentru că atât de mult în felurit este păcatul, şi atât de tare creşte, încât stă împotrivă, adică biruieşte şi puterea, şi meşteşugul Duhovnicescului doftor. (Ori şi aşa mult înfelurit este păcatul, şi foarte creşte, până ce ajunge a veşteji şi pe meşteşugul Duhovnicescului doftor). Deci pentru aceasta doftorul sufletelor mai întâi de toate trebuie să socotească aşezarea [dispoziţia] şi plecarea păcătosului, deşi iubeşte sănătatea sufletului său cu fierbinte pocăinţă, sau dimpotrivă, deşi creşte păcatul său asuprăşi. Şi cu ce chip se poartă cu păcatul. De nu se împotriveşte mântuitoarelor doftorii ce-i dă (precum o fac aceasta cei stricaţi de minte, împotrivindu-se doftoriilor ce le dau doftorii cei trupeşti). Şi de nu creşte mai mult cu acestea rana păcatului. Acestea toate, zic, trebuie mai întâi Duhovnicul a le socoti, şi aşa după analoghie [proporţie] să măsoare milostivirea. Uşurând certările la cel leneş, şi mic de suflet, îngreunându-le la cel osârdnic şi mare de suflet. Şi amândouă făcându-le pentru milostivire. Ca pe cel mare de suflet să-l curăţească de păcat, iar la cel mic de suflet să nu facă rana mai rea. Şi în scurt a zice, tot scopul, şi lui Dumnezeu, şi Duhovnicului aceasta este, a întoarce oaia cea rătăcită, adică pe păcătosul (la pocăinţă), să-l vindece rănit fiind de şarpele cel gândit, şi nici să-l împingă în prăpastia dejnădăjduirii cu grelele canonisiri, nici iarăşi să slăbească frâul lui, cu uşoarele Canoane, şi cu aceasta să-l arunce în defăimare, şi în lenevire. Ci cu tot chipul, ori cu cele aspre şi iuţi leacuri, ori cu cele uşoare şi blânde, să se silească a-l face sănătos; cercând rodurile pocăinţei lui, şi cu înţelepciune iconomisindu-l către strălucirea cea de sus a Sfintei Treimi (care este împărăţia Cerurilor, după Teologul Grigorie). Deci Duhovnicul, pe amândouă trebuie a le şti (precum în Canonul al 3-lea al marelui Vasilie anume se zice aceasta) adică şi scumpătatea a o şti, şi obiceiul. Şi dacă păcătoşii nu vor a păzi scumpătate, pentru care se face compogorământ, şi de ani, şi de canonisirea păcatelor lor, măcar să le poruncească să păzească obiceiul. Adică întregi anii cei rânduiţi de Canoane, şi certările.
[1] Unii vor că sfinţii Apostoli când au fost să se despartă, şi să meargă la propovăduire în anul 44; au făcut adunare prea mare, şi vrednică de cuvânt (precum mai-nainte am zis) în care şi Símbol al Credinţei au alcătuit, şi aduc martori la aceasta pe mulţi din Apusenii Părinţi, că Símbolul acesta este al Apostolilor. Precum şi câţiva din Teologii cei mai noi ai noştri, aduc din acesta mărturii la oarecare din Teologiceştile lor ziceri; care poate însemnează, şi predanisita de Apostoli Credinţă, ce pomeneşte aici Canonul. Dar fiindcă preasfântul şi preaînţeleptul Marcu al Efésului, pentru Símbolul acesta îndestul a răspuns latinilor în Florénţa zicând: „Noi nici am văzut Símbol al Apostolilor.” Precum scrie Silvéstru marele Eclesiárh Cartea 6, cap 6. Pentru aceasta predanisita de Apostoli Credinţă aici se înţelege, sau ce neînscris şi prin glas predanisită de Apostoli perilípsis (adică în scurt cuprindere) a Dogmelor Credinţei, sau Credinţa ceea ce din Sfintele Evanghelii, şi din Apostoleştile Epistolíi, sau şi din aşezământuri se adună, adică Dogmele Credinţei. Se vede însă că se cuprinde Símbolul acesta în Apostoleştile aşezământuri (în Cartea 7 Cap 42).
[2] Etiroteía lui Arie a fost, fiindcă, altul zice pe Dumnezeu Tatăl, şi altul pe Fiul. Că pe Tatăl îl zicea a fi nezidit, iar pe Fiul Zidire, şi prin urmare, pe Tatăl mai mare, iar pe Fiul mai mic, şi aceasta este socoteala nepotrivitelor trepte. Ce o zice aici Canonul, că o au stricat întâiul Sinod.
[3] Se osebesc oarecare Canoane ale unor localnice Sinoade, care nu s-au pecetluit (adică nu s-au întărit) atâta, pe cât s-au îndreptat, sau mai bine a zice s-au îmbunătăţit de către Sinodul acesta. Precum cel al 4-lea de către cel al 33-lea al acestuia. Cel al 10-lea al Neocesáreei de către cel al 16-lea, cel al 48-lea al Cartagíne de cel 29 al acestuia. Şi altele asemenea de către altele. Însemnează însă că Canoanele Postinicului, deşi de Canonul acesta nu se pomenesc (nu ştiu pentru care pricină, poate pentru pogorământul ce fac) însă s-au primit de toată Biserica. Şi vezi la Prolegómena Postnicului. Asemenea s-au primit de Biserică şi Canoanele ce în urmă s-au făcut ale sfântului Nichifor, şi Canoniceştile întrebări-răspunsuri cele făcute în zilele lui Nicolae Patriarhului.
[4] Iar care este Sinodul cel a doua oară adunat în Constantinopol în zilele lui Nectárie, pentru care zice Canonul acesta? Vezi-l după cel în Sardíchia. Pe lângă acestea, însemnează că ale lui Timotéi celui mai dinainte numeşte Canonul acesta pe Canoane, spre osebirea lui Timotéi al Alexandríei, care se numea Eléurr (numit Motóc) şi era pe vremea Sinodului al 4-lea în urma aceluia adică, însemnează însă şi că, fiindcă Latinii prihănesc Sinodul acesta, pentru că nu pomeneşte localnicele Sinoade cele ce s-au făcut la Apus, nici Canoanele acelora, pe care le-au adunat Vartoloméu Carangéa, şi alţii mulţi înaintea lui. Către aceasta răspundem: Că Sinodul, a înşirat Canoanele acelea ale Sinoadelor şi ale Părinţilor, câte erau în întrebuinţarea Bisericii. Totodată însă au primit împreună şi Canoanele, ale localnicelor Sinoade celor de la Apus, câte se unesc cu Canoanele Sinoadelor celor Ecumenice. Şi în scurt precum cel al 5-lea Ecumenic a primit pe cele ale lui Avgustín, şi ale lui Ambrósie Apusenilor, şi de Obşte însă, ci câte au aşezat întru dreapta Credinţă, şi spre mustrarea ereticilor. Aşa şi noi cele drepte ale Sinoadelor celor ce s-au făcut la Apus le primim, însă nu toate fiindcă Papa Romei multe străine legiuieşte într-însele. Pentru aceasta şi cele mai multe din cele localnice la Apus au greşit, şi mai ales că dintr-însele au ieşit mai întâi adăogirea în Símbol, şi pricína cea mai întâi şi mai de pe urmă a răutăţilor şi a desbinării (adică a ruperii).
[5] Pentru aceasta atâta al doilea aşezământ al Titlului 1 din Nearale (Fotie titlul 8 cap 28) legiuieşte, că cel ce Hirotoniseşte pe cel neînsurat, trebuie să-l întrebe, de poate vieţui cu întreaga înţelepciune, şi feciorie. Şi ca să se scoaţă din Episcopiei Episcopul acela, ce va da voie unui Ipodiacon, sau Diacon să se însoare după ce se va Hirotonisi.
[6] Însemnează că pentru trei oarecare pricini mai de căpetenie, au oprit Sindoul acesta prin Canon Ecumenic de a avea Arhiereii femei. 1. Pentru că Arhiereii fiind din rânduiala ce deplinitoare, şi mai înaltă decât toate celelalte Bisericeşti rânduieli, se cuvine a fi depliniţi întru faptele cele bune, şi mai ales întru feciorie, şi curăţie. Pentru aceasta şi către scumpătăţita întreaga înţelepciune se cade a-şi îndrepta viaţa lor. 2. Pentru că Arhiereii cei ce aveau femei şi copii, dăruiau după moartea lor fiilor lor Episcopia ca o Clironomie, şi multe din lucrurile Bisericii rău se răneau, precum aceasta o zice Canonul al 6-lea al Apostolilor. 3. Pentru că grija femeii şi a fiilor, şi toată casa, îi opreau de a se îngriji pentru turma lor. Fiindcă după Pavel: «Cel însurat se grijeşte cele ale lumii cum va plăcea femeii.» Deci pentru a nu se face toate necuviinţele acestea, au oprit despre nuntă pe Arhierei aceste Ecumenic Sinod prin Canonul acesta. Am zis prin Canon Ecumenic, pentru că, şi mai-nainte de Sinodul acesta era oprită nunta de la Arhierei, însă de localnic Canon, iar nu de Catolicesc. Şi de unde este arătat? 1. De la Dumnezeiescul Hrisostom tâlcuind cuvântul lui Pavel, (ce zice pentru Episcopi, care este fără de prihană, bărbat al unei femei) şi zicând. Pentru aceasta a zis, bărbat al unei femei, nu căci acum aceasta se păzeşte în Biserică. Pentru că Arhiereul se cade a fi împodobit, cu desăvârşită sfinţenie şi curăţenie. Ci căci atunci către elinii cei ce aflau în curvie, mare lucru se socotea aceasta, a avea adică numai o singură femeie, (Cuvânt 2 la Iov) şi 2. Din Canoanele localnicului Sinod din Cartagina, cel al 4-lea şi al 35-lea care stăpânea în locurile Africii, şi rânduia, că Episcopii, şi Presbíterii şi Diaconii, să facă hotărâre: adică făgăduinţă, a se depărta de femeile lor (cu învoirea obştească şi a femeilor). Iar Sinodul acesta, a se depărta adică Episcopii de femeile lor, dar încă şi cu totul a nu locui împreună cu ele, prin Canonul acesta legiuieşte a se păzi pretutindeni. Iar ca şi Presbíterii şi Diaconii să se depărteze de femeile lor (nu au oprit) ci au iertat prin al 30-lea Canon, dar nu şi pretutindeni. Ci în locurile cele barbariceşti numai, pentru năravul lor cel sălbatic, şi păgânătatea credinţei. Iar cum că locuiau împreună, precum zice Sinodul, unii ca aceştia cu muierile lor, şi după ce se făgăduiau, arătat este din Canonul 33 al Sinodului din Cartagína. Şi nu se împotriveşte Sinodul acesta, Apostolescului Canon al 5-lea, sau rânduirii lui Pavel, nici le surpă nici le strică acestea. Ci fiindcă vede Sinodul Biserica sporind, şi petrecerea creştinilor înflorind întru faptele cele bune, au canonisit să înflorească şi petrecerea Arhiereilor cu neînsurarea, şi cu întreaga înţelpciune.
[7] Însemnează că Lucá Patriarhul fiind întrebat, câte zile se cade a se depărta de femei cei ce vor a se împărtăşi? A hotărât Sinodiceşte, că trei zile să nu se apropie de femeile lor. Nu numai cei sfinţiţi, ci şi mirenii cei însuraţi. Căci, dacă Dumnezeu a poruncit Evreilor trei zile să nu se apropie de muierile lor, gătindu-se să primească legea cea veche (Ieşire 19: 15), cu cât mai vârtos se cuvine a le păzi acestea cei ce vor să primească întru sineşi, nu legea, ci pe însuşi Puitorul de lege Dumnezeu, prin Dumnezeiasca Euharístie? Şi dacă Avimeléh (sau Aviátar) Arhiereul, vrând a da Pâinile punerii înainte, lui Davíd şi vitejilor lui, i-a întrebat, de sunt curaţi de femei, şi ei au răspuns, că trei zile sunt de când sunt păziţi de împreunarea cu femeie (1 Împăraţi 21: 5). Cum nu se cuvine dar a fi trei zile curaţi de împreunarea femeiască (arătat că de femeile cele legiuite se zice, că într-alt chip nici este iertat a se apropia) cei ce vor să se cuminece cu stăpânescul Trup? Dar şi cei ce vor să se căsătorească prin nuntă, se cuvine a se mărturisi şi mirele şi mireasa, a posti şi a se progăti, şi înainte de a se începe Dumnezeiasca Liturghie să se cunune, iar după ce se vor cununa, să se înceapă Dumnezeiasca Liturghie, şi sfârşindu-se să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine, păzindu-se a nu se împreuna în noaptea aceea, precum un preasfânt obicei şi rânduială ca aceasta, şi se păzea, şi se păzeşte până acum de adevăraţii creştini cei ce vor să se mântuiască. Pentru aceasta după Valsamon, şi mai sus numitul Patriarh Lucá, supune canonisirii pe cei nou căsătoriţi care s-ar împreuna întru aceeaşi zi după Sfânta Împărtăşire. De aici încheiem din ceam mai mare pe cea mai mică, că de este destulă spre gătirea Dumnezeieştii Cuminecături depărtarea cea de trei zile de trupeasca amestecare, cu mult mai vârtos este destul spre aceasta postul cel de trei zile. Şi cu toate că de Dumnezeieştile Canoane postul înainte împărtăşirii, nu se rânduieşte; cei ce pot însă a posti mai înainte de aceasta şi o săptămână întreagă, bine fac. Vezi şi subînsemnarea celui 63 Apostolesc şi cel al 7-lea al Neocesareei.
[8] Hulesc Latinii, zicând, că au greşit Sinodul acesta legiuind Bisericii celei din Roma despre nunţile Preoţilor, şi că arătat se împotrivesc Sfântului Duh, celuia ce prin ei grăieşte. Pentru că Ecumenic fiind acesta, cu stăpânire legiuieşte în toată lumea, fără vreo osebire, că şi Papii se supun Sinoadelor, ca şi toţi Arhiereii, precum Pelághie al 2-lea aceasta zice. Însă nu au greşit Sinodul acesta pentru Nunta Preoţilor rânduind. Fiindcă şi Scripturii urmează, car voieşte Nunta să rămâie nedeslegată; şi celui întâi Ecumenic Sinod, care s-au ferit de aceasta de a se face adică cu sila despărţirea nunţii Preoţilor. De vreme ce însă acest obicei în Roma era necălcat, iar mai ales Canon, şi silea pe mulţi fără voie a-i despărţi (fără voie însă zic, că mulţi iubind vrednicia Preoţiei, şi nu puteau a o dobândi având femei, erau siliţi pentru slava epánghelmei a se despărţi de femeile lor şi nevrând); să curvească în urmă şi să se înverşuneze, şi ţiitoarea să aibă; pentru aceasta, zic, au oprit Sinodul această silnicie, că pe Arhierei nevoie era a-i opri de nuntă pentru pricinile ce am zis la al 12-lea Canon, şi mai ales pentru a nu dărui fiilor lor lucrurile Bisericii. Iar pentru Preoţi nu este atât nevoie, pentru că Preotul s-a rânduit a fi casnic unei mici Paróhii, sau unui sat. Iar în silă a se despărţi, ceea ce pricinuia Canonul cel din Roma a mărturisirii Preoţilor (că desăvârşit se vor despărţi de femei) este afară de lege, şi legiure împotriva Sfântului Duh. Iar dacă prihănesc Latinii pe acest Sinod, pentru ce lucrează ceea ce s-a legiuit de el? Că pe Preoţii neamului maroniştilor celui de prin prejurul muntelui Libanului, ce se află în Fenicia, ce este de o cugetare cu latinii îi iartă să-şi aibă muierile lor. Prihănească-se dar pe sineşi ticăiţii pentru că iartă pe arătaţii Preoţi ai maroniştilor ca şi în ziua când se împreunează cu muierile lor să Liturghisească, împotrivindu-se lui Pavel, şi Sfintelor Canoane. Prihănească-se încă, şi pentru că iartă în Lehía pe Dreptslăvitorii Preoţii cei a doua oară căsătoriţi, să-şi aibă Preoţia numai de vor primi să se facă Papişti.
[9] De aici unii îndeamnându-se, zic, că aceşti şapte Diaconi nu se cade a se zugrăvi ca slujitorii Tainelor cu tămâitoare, cu stihar, şi cu Orar, şi cu capetele descoperite. Eu însă, văzând despre o parte pe purtătorul de Dumnezeu Ignatie scriind în Epistolía cea către Traleséni, că Arhidiaconul Ştefan Liturghisea la Iacov fratele Domnului Liturghie curată şi neprihănită. Şi despre alta, văzând la capetele al 4-lea şi al 46-lea ale cărţii a 8-a a Apostoleştilor aşezământuri că se numără acei şapte Diaconi cu Episcopii şi cu Presbíterii, şi cu aceştia împreună se numără, din care unul era şi Ştefan. Socotesc aceştiaşi au fost şi Diaconi slujitori ai Tainelor, şi prin urmare, că nu este cu necuviinţă a se închipui slujitori Tainelor.
[10] Întru acest Canon, s-au aflat o însemnare zicând aşa. Însemnează Canonul acesta, şi miră-te cum astăzi nu se lucrează; că pe cuviosul Patriarhul acela kir Ioan, ce se zicea al Halchidonului, care era în vremea lui Alexie Comninó, în toate duminicile învăţa. Pentru aceea şi se află învăţăturile lui în carte preadeosebită. Se află însă şi Chiriacodromion al lui Ioan, sau al lui Gheorghie Xifilín Patriarhul Constantinopolului, şi ale altor Patriarhi şi Episcopi. Unit cu Canonul acesta zice, şi Sfântul Iustin în apología a doua pentru creştin. Că, Duminicile să adunau creştinii în Biserică din toate părţile, şi după ce se citea în vremea Liturghiei, Citirile Scripturii celei noi, şi ale celei vechi, făcea proestósul sfătuire prin cuvânt, şi chemare a urmării acestor bunătăţi. Iar cum că şi Presbíterii sunt proestóşi ai Bisericilor, se arată şi din cuvântul al 15-lea al sfântului Grigorie Teologul, unde pe Presbíteri îi numeşte păstori, iar pe Episcopi Arhipăstori. Şi Zonará încă împreună şezători în Altar cu Episcopii pe ei îi numeşte.
[11] Papalítra care şi Gárrara se numeşte este o rotundă tundere a părului din creştetul capului, şi nu este obicei Latinesc, ci a toatei Bisericii Răsăriteneşti şi apuseneşti, precum din Canonul acesta se adeverează, şi de la sfinţi. Că Ieroním, scriind către Augustin zice, rog pe cununa ta, asemenea şi Augustin, scriind către Episcopul Proculian, zice, să nu ai parte de cununa mea. Se face însă, nu spre cinstea Apostolului Petru, precum zic apusenii. Ci mai întâi şi chiar, spre semnul chipului Clericesc, după care aceştia se osebeau de cei ce nu erau Clerici, precum zice Canonul. Iar în urmă şi după alegoricescul chip, spre închipuirea cununii cei de spini a Domnului, precum tâlcuieşte sfântul Ghermanó în cea pentru tainica Teorie. Deci Clericii Bisericilor noastre, nu spre împodobire tunzând de sus şi de jos puţin pletele, în cruciş adică, şi în mijloc lăsându-le netunse, şi cu totul nestricate, iar Apusenii, fiindcă îl face acesta spre împodobire, deasupra şi dedesubt răzând pletele, şi mijlocul adeseori tunzându-l, şi nepotrivite făcându-le făcut cu cununa sfinţilor, pentru aceasta Máxim Margúnie în însemnarea 35 la Canoanele Sinodului din Antiohía, curvească cunună o a numit pe acela semn al Latinilor. Vezi pe Dosítei în Dodecávivlion la foaia 778 iar cum că se cuvine a face în creştetul capului aceste fel de cunună, şi clericii noştri învaţă-se din Canonul acesta. Că nu este drept hotare veşnice a strămuta, pe care le-au pus Părinţii noştri. Pentru aceasta şi Valsamón tâlcuind Canonul 44 al marelui Vasilie zice, că Clericii cei caterisiţi se prefac, şi cu chipul acesta se întocmesc Canoanele, şi cel 25 Apostolesc, şi cel 3 al marelui Vasilie, şi câte alte Canoane zic, ca unii ca aceştia să se arunce în locul mirenilor. Şi alţii, că, cei caterisiţi, dacă în urmă de voie vor urî păcatul, şi desăvârşit se vor părăsi de el, şi se vor pocăi, aceştia să-şi ia iarăşi forma clericatului, ce au pierdut-o. Iar dacă aceasta este aşa, arătat este dar că aceştia se suiau iarăşi, la locul celor Ierosiţi, şi îşi avea stare şi cinstea şederii numai, nu şi a lucrării treptei pierdute.
[12] Din Canonul acesta arătat se dovedeşte că toţi Presbíterii (cum şi Arhiereii) care se vor caterisi pentru arătatele lor vinovăţii, sau şi de către Duhovnicul cu sfătuire se vor opri pentru ascunsele lor păcate, cele vrednice de caterisire, sau şi însuşi mustraţi de ştiinţă se vor paretisí, aceştia nu pot, nici a Blagoslovi, nici a sfinţi, nici vreo altă sfinţită lucrare a face, nici întru ascuns, nici în arătare. Nici a Cumineca pe cineva, nici apă sfinţită a face, nici Botezuri, nici Masluri. Fiindcă întru toate sfinţitele lucrări acestea, se face împărtăşire de binecuvântare şi de sfinţenie, pe care ei nu o au, după cuprinderea Canonului acestuia. Dar nici gândurile a asculta, şi Duhovnici a se face pot unii ca aceştia. Pentru că după Simeon al Tesalonícului (răspunsul 11) Duhovnicescul Părinte trebuie şi a Blagoslovi, şi iertătoare rugăciune a rosti, şi a Liturghisi, şi pe cei ce se mărturisesc a-i cumineca, şi pentru cei ce se pocăiesc a mijloci. Şi în scurt a zice, Duhovnicul trebuie să aibă Preoţia lucrătoare, după Kítrus (vezi şi subînsemnarea celui 39 Apostolesc).
[13] Drept aceea şi Preoţii şi Arhiereii trebuie în vreme de ciumă, să întrebuinţeze chip spre a împărtăşi pe cei bolnavi, care să nu calce Canonul acesta, punând în strafídă sfântul Trup, ci în vreun vas sfinţit, şi de acolo să-l ia, sau ciócli, sau bolnavii, cu linguriţa. Apoi vasul cu linguriţa să se puie în oţet, şi oţetul să se verse acolo unde se spală Preoţii după Sfânta Liturghie, sau cu oricare chip ar putea, mai neprimejduitor şi Canonicesc.
[14] Şi nu numai osebit de struguri (sau de poamă) se cuvine a se da Dumnezeiasca Împărtăşire, ci de osebită şi de însuşi Părticelele celelalte puse în sfântul Potir. Pentru aceasta şi Simeon al Tesalonicului (cap 94) zice, că Preoţii se cuvine bine să ia aminte, a nu împărtăşi pe creştini din Părticelele (adică din cea scoasă pentru Născătoarea de Dumnezeu, din cetele cele 9, nici din Părticelele cele scoase pentru fiecare nume ce pomenesc) ci din însuşi Trupul Domnului. Iar de vor fi mulţi cei ce au să se împărtăşească (precum urmează mai ales în Joia cea mare, la sărbătoarea Naşterii Domnului, la al Sfinţilor Apostoli, şi al Născătoarei de Dumnezeu) atunci să nu puie Părticelele în sfântul Potir, pentru ca să nu greşească, să împărtăşească pe vreunul dintr-însele, ci să le lase pe sfântul Disc, şi după ce va împărtăşi pe norod, atunci punându-le, va săvârşi, precum aşa obişnuiesc a face şi la Lavrele cele mari ale sfântului Munte. Îngrijindu-se Presbíterii la nişte zile ca acestea, a scoate Agneţ mai mare după analogía norodului ce are a se împărtăşi.
[15] Însemnează că Liturghia Fratelui Domnului, după Canonul acesta, este primită. Care din vechime se săvârşea în Palestina, iar acum nu este lucrătoare, şi numai în oarecare locuri, şi uneori se săvârşeşte. Iar Valsamón că şi Sinod Ecumenic o primeşte, zice însă la întâia întrebare a lui Marcu al Alexandríei, că nu este primită. Poate pentru că la unele locuri se vede a fi minciunoşită. Că, De tine se bucură; ce zice să se cânte după, „Mai ales pentru Preasfânta Preacurata” nu este veche cântare, ci mai de curând. Vezi şi Catehisul. Dar şi Emanuíl Malaxós în capul 220 al Nomocanonului istoriseşte cum că Biserica a întrebuinţat Liturghia lui Iacov până în zilele marelui Vasilie.
[16] Însemnează că, după Cartea a doua Capul 57 al Apostoleştilor aşezământuri, celelalte cuvinte al Dumnezeieştilor Scripturi Citeţul le rostea norodulu pe loc înalt în mijloc stând, iar Evangheliile Diaconul, sau Presbíterul. Iar după Teologul Grigorie, precum zic unii, şi Evangheliile, se vede că le zicea el în cel întâi înfruntătorul cuvânt împotriva lui Iulian: „Şi ce, Nu trebuia aceste (adică Evangheliceştile porunci) a le şti cu scumpătate, cel ce s-a învrednicit de cinstea dregătoriei Altarului celui mare, a se face Citeţi oarecând al Dumnezeieştilor cuvinte? Iulian adică. Dar poate Dumnezeieşti cuvinte, ce acela citea, să fi fost şi alte Scripturi, dar nu şi Evangheliile. Care zice sfântul adică, că Iulian le citea, nu însă şi că citea Evangheliile, măcar deşi altcătuirea cuvântului aceasta dă a înţelege. Ori aceasta o zice Teologul aşa, şi pentru că în cuvintele ce se citesc în Biserică de către Citeţi, au şi ziceri multe al Evangheliei semănate într-însele.
[17] Scaun se zice, nu chiar paróhia, ci ceea ce este locuită cu Creştini, şi cu Clerici. Drept aceea cei ce Hirotonisesc în numele oarecăror cetăţi, sau Oraşe sau sate care de Creştini, şi Clerici, sunt pustiite, aceştia proestoşind un loc fără de locuitori Credincioşi, şi fără Clerici, sunt dintre cei neatârnat Hirotonisiţi, după Papisticeasca Idolopiíe a lor (adică facere de idoli), a Patriarhilor Răsăritului care este afară de Canoane, după cel al 6-lea al Sinodului 4. Pentru aceasta unii ca aceştia nu trebuie a se cinsti cu presedentie de Episcop.
[18] însemnează că din Canonul acesta, Monahii cei ce sunt în Chinóvii şi în Monastiri, se cuvine a-şi tunde măsurat părul capului, atât din Canonul acesta, cât şi din cuvântul cel pentru feciorie al marelui Atanasie, şi din cel 1 paşnic al lui Grigorie Teologul, şi din multe Istorii al Lavsaiconului. Fiindcă la Monahi vremea aceasta, este vreme de plângere, după Hrisostom (voroava 56 Matei) şi după Ioan al scării. Iar Dumnezeu prin Isaia zice, că semn de plângere, şi de tânguire, şi de bocit, este raderea capului [Isaia 22, 12]. Şi dacă, după Pavel, de Obşte tot bărbatul purtând plete se sluţeşte, cu mult mai vârtos Monahii, şi mai ales tineri, şi Diaconii? Că unii ca aceştia, cu cât smintesc pe ceilalţi cu feţele lor, cele tinere şi fără barbă, pe atât smintesc şi cu pletele lor cele lungi şi pieptănate. De acestea dar se cade a se păzi cei ce păzi cei ce se află prin cetăţi, şi mai ales în Constantinopol.
[19] Tunderea aici Canonul zice pe chipul cel mare şi Îngeresc, fiindcă, după Valsamón (la tâlcuirea Canonului al 2-lea al Sinodului din sfânta Sofia), chiar tunderea este îmbrăcarea cea în chipul cel mare şi Îngeresc. Trebuie însă a şti, că din început chipul Monahicesc a fost unul şi singur, cel mare adică, precum scrie sfântul Teódor Studitul în Testamentul său. Nu vei da cuiva chipul cel ce-i zic mic, apoi pe cel mare; pentru că chipul unul este, precum şi Botezul, în ce chip l-au întrebuinţat sfinţii Părinţi. Şi Dumnezeiscul Grigorie Palamá întru o Epistolíe către Pavel Ieromonahul zice, acesta este marele şi Monahicescul chip. Iar chip mic al Monahilor Părinţii nu ştiu, ci oarecare dintre cei mai noi, s-a arătat, că l-au întrebuinţat în două, fiind însă că fac aceleaşi întrebări şi răspunsuri, şi făgăduinţe atât la cel mic, cât şi la cel mare, iarăşi un chip îl socotesc. Şi Simeon al Tesalonícului (Cap 20) zice, că precum Botezul este unul şi singur, aşa şi chipul Monahilor. Că chipul cel mic este arravónă şi început al celui mare, şi s-au izvodit de oarecare urmaşi Părinţi pentru neputinţa (sau şi lenevirea) oamenilor. Şi Cartea Evhológhiul (Adică a Rugăciunilor), încă şi Valsamón, chipul cel mic îl numesc arravonă al celui mare. Iar Iov, cel ce se numeşte păcătos, în Cartea cea pentru Taine (la Sintagmátion a lui Hrísant al Ierusalimului) şi al 3-lea chip adaogă zicând, aşa. Monahicescul chip de la cel mai mic spre cel mai deplinit sporeşte, de la chipul cel mic purtător de rasă numit, la sfântul chip cel al tunderii. Şi de la acesta iarăşi la cel mare Îngeresc numit; asemeni dar şi Cartea Rugăciunilor în trei împarte rânduielile chipului, în rânduiala purtătorilor de rasă, a chipului celui mic, şi a chipului celui mare. Şi nu numeşte chip mic pe ce purtător de rasă ca Iov, ci pe cel ce se numeşte de către noi de Obşte purtător de Cruce, pe care Iov mai sus l-a numit chip al tunderii. Acestea aşa fiind zise, câţi vor apuca a se face purtători de rase, numai pot a lepăda rasa şi a se însura (ferească Dumnezeu). Căci cum vor îndrăzni aceasta, de vreme ce şi perii capului l-au tuns, care însemnează că au lepădat toată cugetarea lumească, şi au afierosit viaţa lor lui Dumnezeu. Cum, când şi rasă Monahicească Blagoslovită a îmbrăcat, şi Camilafcă, şi numele ş-au schimbat, şi două Rugăciuni de Preot li s-au citit, prin care mulţumeşte lui Dumnezeu, pentru că fu slobozit din viaţa cea deşartă şi lumească. Şi i-a chemat la cinstitul Cin al Monahilor, şi roagă pe Dumnezeu să-i primească întru mântuitorul său jug? Şi dacă cel ce făgăduieşte numai a se face Monah, fără a îmbrăca rasă, nu trebuie a călca, ci a-şi împlini făgăduinţa sa; după ceea ce scrie: „Rugăciunile mele voi da Domnului.” Cu cât mai vârtos cel ce rasa o a îmbrăcat? Pentru aceasta şi Valsamón (tâlcuirea Canonului 5 al Sinodului 1 şi 2) zice, cel ce a îmbrăcat rasa nu are voie de aici a se face mirean, ci va fi silit a-şi împlini întâiul său scop. Adică, să ia chipul cel desăvârşit, iar de nu va voi, se va pedepsi, precum legea porunceşte la titlul 1 al Cărţii a patra. Şi iarăşi câţi purtători de Cruce se află (adică îmbrăcaţi în mantie) se îndoiesc că nu ar fi datori a păzi scumpătatea chipului celui mare (megaloshimós adică a schimnicilor), nu se amăgească, ci aducă-şi aminte că aceleaşi făgăduinţe au dat, şi pentru aceea sunt datori a păzi aceeaşi asprime de viaţă; şi sârguiască-se dar, a lua chipul cel mare şi desăvârşit.
[20] Valsamón văzând că curvarul Monah însurându-se se canoniseşte, de Canonul acesta, ca şi un mirean, zice, că aceasta compogorâre se face pentru Monahii aceia, care de sineşi, şi de bună voie se despart de nelegiuita lor nuntă, şi care vor năzui la mărturisire, şi al pocăinţă, nu şi de cei ce în silă sunt trimişi la pocăinţă.
[21] Din cuvintele acestea ale Canonului încheiem, că uitarea aceasta prin oarecare îndelungată vreme în Monastire, şi prin ispitire se face, şi prin urmare. Că şi atunci Monahii, şi Monahiile, cu hainele cele lumeşti făceau cercare, şi nu cu îmbrăcăminte de rase. Că cu îmbrăcămintea cea neagră, zice, după ce veneau în Monastire se îmbrăcau; iar mai arătat se face aceasta din Canonul 135 al celui din Cartaghén. Vezi şi 1 a lui Nicolae. Şi însemnează după Pahímer la tălmăcirea ce face la sfântul Dionisie, că îmbrăcămintea neagră a Monahilor însemna, că ei petrec Monahiceşte, strânşi întru sineşi, precum şi colorul cel negru se strânge întru sine. Monahiceasca rânduială este a petrece Monahiceşte; că aceasta însemnează îmbrăcămintea cea neagră. Pentru aceasta şi marele Atanasie în cuvântul cel pentru feciorie zice, îmbrăcămintea ta este neagră, nu cu vopsea boită, ci însăşi firească. Însă nu numai cele negre sunt însuşite Monahilor. Ci şi cele láe, adică nici desăvârşit negre, nici albe; pentru aceasta şi Hrisostom zice în cel pentru Feciorie, nu în hainele cele láe, şi în culori este feciorie. Iar negrul color, însemnează încă şi plângerea, şi întristarea ce trebuie să aibă Monahul. Că cei ce se întristează şi plâng pentru moartea oarecăror rudenii ale lor, obişnuiesc a se cerni. Fiind însă că am pomenit pentru îmbrăcămintea Monahicească, bine este să tâlcuim aici şi ce însemnează fiecare. Deci cămaşa, însemnează pe haina veseliei, şi Dumnezeiasca dreptate, cu care se îmbracă Monahul în locul hainelor celor de piele, şi în locul goliciunii lui Adam, după Evhológion, şi după Simeón al Tesalonicului. Páliul (care era o haină şi o îmbrăcăminte ca în chipul rasei celei ce se poartă pe deasupra, sau amândouărasei, precum şi Simeon al Tesalonicului îmbrăcăminte pe deasupra o numeşte, şi Avvá Isaác zicând, învăşură-ţi palíolul tău), îmbrăcăminte voieşte să fi fost, şi nu ca Monahii de acum Palíolul luându-l, în locul acestuia întrebuinţează pe cel ce se numeşte Paramánd, în vreme ce numele paramandíului însemnează îmbrăcăminte, ca o a doua mandie
[22] Din acest Canon se înţelege, că toţi Clericii şi cei sfinţiţi, şi Monahii nu se cuvine a fi vânător, şi nici într-un fel. Că de vreme ce opreşte măcar a privi luptele fiarelor, cu mult mai vârtos îi opreşte despre a vâna însuşi. Şi cei sfinţiţi de nu vor înceta să se caterisească, iar Monahii să se aforisească, după Canonul acesta.
[23] Însemnează că Liturghia cea mai înainte sfinţită nu este a lui Grigorie Dialogului, căci acela nu ştia limba ellinească, după Epistolía 29 a cărţii a şasea a lui; şi căci în conscrierile lui aceasta nu se află; ci este din vremile moştenitorilor Apostolilor după răspunsul 56 al lui Simeón al Tesalonicului. Şi mai înainte de vremile Dialogului, precum se arată din Canonul 49 al Sinodului din Loadíchia şi mai ales din obiceiul ce era la Răsărit, precum zice Vasilie în cea către Chesária Patrichía, şi la Apus, precum zice Ieronim în cea către Pammáhie, să se împărtăşească Creştinii Miercurile şi Vinerile, cu Prosfinţita Pâine. Că arătat este că aceştia împărtăşindu-se zicea oarecare Rugăciuni şi mai înainte de împărtăşire, şi după ce se împărtăşeau, care în scurt a zice, era Liturghia celor mai înainte sfinţite de atunci, şi aceasta o zice Arghéntul. îNsă pomenim pe Dialogul la Apólisul (Otpustul) acestei Liturghii, sau pentru că acesta predându-o aceasta Romanilor în zilele marelui Post, după Mavríchie Ierodiaconul Bisericii celei mari care a scris Sinaxarele, şi după Máxim Margúnie tălmăcitorul lor, şi după Mihaíl Constantinopoliteanul, au dat sfat şi Răsăritenilor să o săvârşească în toate zilele marelui Post, precum vor unii; sau şi pentru că fiind mai înainte, s-a împodobit în urmă de către Dialogul, şi s-a adus în rânduiala care acum se vede. Însă s-a aflat de către Părinţi cea mai înainte sfinţită, pentru ca să se facă părtaş Cereştii vieţi şi a Darului celui din sfintele Taine şi în zilele cele de post. Că şi Vlástar în Capul al 5-lea al literei T zice: „Precum ostaşii cei ce se luptă, după ce încetează bătălia, seara se împărtăşesc din hrana cea pregătită, pentru a se întări cu ea, şi a doua zi iarăşi să bată pe vrăşmaşi, aşa şi noi Creştinii, luptându-ne împotriva patimilor şi a diavolului în zilele marelui Post, ne împărtăşim în de seară (cei vrednici adică şi pregătiţi) cu Trupul şi Sângele Domnului, cele mai înainte sfinţite de Sâmbătă, şi de Duminică, ca să ne întărim cu ele, şi mai cu vitejie iarăşi să batem pe gândiţii vrăşmaşi. (Aceasta însă nu de la sine o zice Vlástar, ci de la altă Sholie mai veche o a tălmăcit, care noi o am aflat) însăşi aceasta o pomenesc şi mai înainte sfinţitele Rugăciuni ale însuşi acesteia. Vezi însă că în de seară se cuvine a se săvârşi cea mai înainte sfinţită după Tipice, şi după Apusenescul Sinod cel în Cabilón. Drept aceea cei ce împreună dimineaţa o săvârşesc, greşesc, şi îndreptează-se. Căci cum pot a zice într-însa, „Să plinim rugăciunea noastră cea de seară Domnului” care nu este, nici de amiază zi? Şi nu numai Miercurea şi Vinerea, ci şi Lunea, şi Marţea, şi Joia neoprit după Canonul acesta de către cei ce voiesc se face mai înainte sfinţita Liturghie. Iar cei ce nu adapă pe sfânta Pâine cu Preacuratul Sânge, precum în Liturghii se rânduieşte, şi nici adăpată păzesc spre a se face cu ea cea mai înainte sfinţită, arătat este că sunt de o cugetarea cu Latinii. Că a relei cinstiri a Latinilor este şi aceasta, a împărtăşi pe mireni numai din Pâine, cu Taine Euharístiei, precum Apusenescul Sinod cel adunat în Constántia Ghermániei la anul 1414 fără de lege a legiuit. Iar pentru câte pricini se păstra Prosfinţita Pâine, vezi pe Evstrátie Arghéntul la foaia 284 şi subînsemnare Canon 14 al Sinodului Laodíchiei. Din vechime însă se păstra şi vin Posfinţit în Biserici, precum mărturiseşte şi Hrisostom în Epistolía 1 către Inochéntie, şi Ieronim Epistolía 4 către Rufín, şi Grigorie Teológul în cuvântul cel asupra îngropării către Gorgónia, şi localnicul Sinod cel în Tolít, şi alţii.
[24] Fiindcă acest Canon, ca o sabie cu două ascuţişuri pătrunde inimile Papíştilor, pentru aceasta preasumeţii prihănesc pe Sinodul acesta Ecumenic, că nu bine a rânduit aceasta, dar prihănirea lor se ridică asupra însuşi Apostolilor, căci acesta Canonului lor urmând, a rânduit aceasta.
[25] De se zic şi peştii junghieturi (că poate ar zice cine, că Dumnezeiescul glas a zis lui Petru: «Sculându-te Petre, junghie şi mănâncă»; ce să junghie? Cele câte cu patru picioare şi fiară, şi cele târâtoare. Iar târâtoare şi peştii se zic, după cea scrisă: «Să scoată Apele târâtoare de suflete vii» [Facerea 1: 20], trebuie a ne feri şi de ouăle peştilor, adică de icre în marele post. Iar de nu se zic acestea junghieturi, ci numai cele de uscat, şi zburătoare, nu greşim mâncând icre în Sâmbetele şi Duminicile marelui Post. Iar cei ce nu mănâncă, mai bine fac.
[26] Iar Monahii cei de prin pustii, pentru că nu se află Presbíteri de faţă, să ia voie de al Arhiereu, precum zice Simeón al Tesalonicului (Întrebarea 41) să păzească într-un Chívot curat prosfinţitele Taine, şi să se împărtăşească din ele cu multă evlavie, întru acest chip; pe un loc curat întinzând o sfinţită poală, şi peste ea punând un acoperământ (pocrovăţ), peste care punând linguriţa întru care să ia Părticica Preasfântului Trup, şi punându-o pe Acoperământ, după ce mai înainte va rosti Psalmi, şi Rugăciuni, sau Trisaghion, şi tămâind, şi închinându-se de trei ori, aşa să se împărtăşească de acolo, nu cu mâna, ci cu gura; apoi având într-un pahar pus vin şi apă, să-şi clătească gura. Întocmai este scris în viaţa Cuviosului Lucá ce s-a nevoit în muntele Stiríul. Că întrebând el pe Mitropolitul Corintului (cel de atunci), de se cuvine cel ce se află în pustii a se împărtăşi însuşi, în lipsă de Preot, a luat voie de la el a se împărtăşi, numai cu însuşi acestaşi chip.
[27] Aici cu dreptate trebuie a se nedumeri cineva. Pentru ce Sinodul acesta în Canonul 31 al său a ierta a se face Botez în case de Rugăciune cu voia Arhiereului; iar în Canonul acesta desăvârşit opreşte aceasta? Deci după Zonará, nici desăvârşit este iertat a se face Botez în casă de rugăciune, nici desăvârşit este oprit a nu se face. Ci se cuvine, zice, a fi Preoţii cunoscuţi şi nu străini, şi cu voia Arhiereului a lucra.
[28] Fermecători se zic cei ce se afierosesc pe sineşi dracilor, şi socotesc că prin palmă, sau prin lighean, sau prin jertfe, sau prin alte amăgitoare plăzmuiri, şi închipuiri, provăd cele ce vor să fie; pentru aceasta aşezământul 13 al Legii legiuieşte, ca un ucigaş să se muncească cel ce face jertfe oprite, adică vrăjeşte cu acestea. Încă şi cel ce va plăti sau va îndemna pe el să le facă, să se izgonească. Şi averile lor să se răpească după capul 23 al cărţii a 9-a din Códică.
[29] Sutaşi se ziceau cei mai procopsiţi (după socoteala lor) şi mai bătrâni dintre vrăjitori, şi mai cu ştiinţă decât ceilalţi.
[30] Pentru aceasta se cuvine a se caterisi şi Preoţii aceia ce citesc la bólnavi hârtia ce se numeşte a Ghéalei (precum în limba noastră Sámca). Şi cei ce iau lumânări de smoală, şi mergând prin locuri ascunse, le aprind, şi citesc carte solomonicească, sau mai bine a zice drăcească, sau alte oarecare chemări, şi numiri drăceşti, şi afurisesc cu acelea pe vrăjmaşii lor, cerând sau să moară ei, sau să piară dobitoacele lor, sau să li se facă o altă pagubă. Pentru aceasta toate cărţile acelea vrăjitoreşti şi de acest fel, trebuie a se strica de către judecătorul locului, precum rânduieşte cartea 18 a Legii titlul 1 rânduirea 35 (la Fótie titlu 9 cap 25) şi să se ardă, precum au ars în Efés cărţile cele vrăjitoreşti cei ce au crezut, care erau de preţ de cincizeci de mii de arginţi [Faptele 19: 19]. Sub certările acestui Canon se cuvine a se supune şi baborniţele acelea, ce vrăjesc cu bobi, sau toarnă cărbuni, sau descântă, sau sugrumă prunci, sau se răpesc în aer de draci, şi se poartă din loc în loc ca Símon vrăjitorul, şi ca alţii de asemenea. Asemenea şi păstorii cei ce leagă oarecare osişor la picioarele oilor, sau a ţapilor, ca să li se înmulţească turma; şi în scurt toţi vrăjitorii şi vrăjitoriţele, şi cei ce merg la dânşii, pocăindu-se, cu acest Canon să se canonisească, iar rămânând întru aceste drăcii, cu totul să se lepede din adunarea Creştinilor, ca pe o parte a lui sataná şi nu lui Hristos.
[31] Şi Valsamón şi alţii zic, că Calándos, Nónos, şi Idós fraţi fiind avuţi, în vreme de război, şi de foamete au hrănit pe Roma. Calánd 12 zile, iar Nónos 10 zile şi Idós 8 zile, câte trei împreună într-o întreagă lună. Pentru aceasta Romanii ca să rămână facerea de bine a acestora pururea pomenită, şi să veşnicească datoria mulţumirii cea către dânşii, au numit întâi pe cele 12 zile Calánde, de la Calánd; iar cele 10 după acestea, Nóne, de la Nónos; iar pe ce cele 8 din urmă, Idús, de la Idós, şi întru acele zile serbau, şi multe necinstite fapte făceau. Acestora urmând şi Creştinii aceia, ce fac în ziua dintâi a lui Ianuarie care se numesc Colindări, cântece cântând şi jucând pe la uşile caselor, umblând, şi făcând şi bârfituri, şi istorii de râs, şi versuri oarecare ca când în numele marelui Vasilie cântând, care se cuvine a se opri de către Arhierei, şi de către Părinţii Duhovniceşti, şi să se canosisească Credincioşii a nu face lucrurile acestea păgâneşti, şi elineşti, precum Canonul acesta zice.
[32] Însăşi acestea le fac Creştinii şi în ziua de astăzi, de multe ori şi cei sfinţiţi, şi Clericii, în săptămânile lăsatului de carne, şi de brânză, şi într-alte multe locuri, iar mai ales la ostroave, unde locuiesc latinii; zic adică, purtând măşti, şi barbúnte, şi haine muiereşti îmbrăcând bărbaţii, uneori şi muierile purtând haine bărbăteşti, şi jucând în privelişte. Pentru care zice Dumnezeu: «Nu vor fi haine de bărbat pe femeie; nici se va îmbrăca bărbatul cu podoabă muierească; că urâciune este Domnului Dumnezeului tău tot cel ce face acestea.» [A doua lege 22: 5] Şi cu adevărat urâte sunt lui Dumnezeu acestea, şi elineşti meşteşugiri, şi străine de Creştini; care se cuvin Arhiereii a se sili cu toată puterea lor, să le oprească, ca pe unele ce sunt prihană Creştinismului, cu certare de aforisire.
[33] Pentru aceasta mari haruri suntem datori să mărturisim noi Răsăritenii (precum şi Apusenii, cum aud aceste haruri, asemeni le mărturisesc) sfântului Simeón Metafrástului (adică tălmăcitorului); care cu multă osteneală a scris vieţile sfinţilor Mucenici, şi ale Cuvioşilor Părinţi, curăţindu-le de toată minciuna, şi singur mergând pe la multe locuri, şi pe altele din însuşi vederea, iar altele din încredinţare sigură adunându-le.
[34] Din Canonul acesta învaţă-se şi Creştinii cei de acum, care sfântă viaţă întrebuinţau Credincioşii cei vechi, întru aceste sfinte zile ale Învierii! Şi dimpotrivă care necuviincioasă viaţă vieţuiesc aceştia acum, şi îndrepteze-se, părăsindu-se de banchetuiri, de jocuri, de comédii, de cântece, şi alte necuviinţe ce fac întru acestea. La Moscova aud, că Creştinii în fiecare zi a săptămânii acesteia merg de la o Biserică la alta, şi fac Litánii, ca să nu găsească vreme de a face altă vreo necuviinţă; care aceasta se cuvine a se face şi de Creştinii noştri, ca să nu se abată la nerânduieli şi la necuviinţe. Este cunoscut la mulţi, şi celălalt preasfânt obicei, care se ţine în Moscova, a nu se culca cu muierile lor bărbaţii cei mai evlavioşi în toată Luminată săptămâna aceasta, şi după urmare nici nunţi a face întru aceasta. Cu adevărat preasfânt obicei, care se cuvine a-l urma Creştinii noştri. Căci, precum am zis, toată săptămâna aceasta, se socoteşte ca luminată ziua aceea cu Numele Domnului numită.
[35] Însemnează, că după Teodorit Bisericeasca Istorie Cartea 5 cap 17, deşi Credinciosul Împăratul Teodósie s-a dezlegat de către sfântul Ambrósie din legătura vărsării de sânge căreia i-a fost pricinuitor, cu toate acestea, aducând lui Dumnezeu Darurile la Sfântul Altar, şi aşteptând acolo ca să se împărtăşească, nu s-au lăsat de Ambrósie, zicându-i, că cele din lăuntru o Împărate, sunt umblate de singuri Presbiterii; ci i s-au poruncit să stea afară de Altar; şi de atunci Împăratul, şi în Constantinopol venind îşi aducea darurile lui Dumnezeu în lăuntru în Altar, şi îndată ieşea, neîmpărtăşindu-se în lăuntru, după obicei. Şi arătând prea Credinciosul Împărat cu pilda sa, că nu se cuvine a se împărtăşi în lăuntru Împăraţii cei ce au făcut vărsare de sânge. De aici îndeamnă-se Preoţii, şi Duhovnicii să taie obiceiul cele nelegiuit, care prin multe locuri urmează, de intra lumenii în Sfântul Altar, şi-i face să cadă sub pedeapsa împăratului Aház, care fiind lumean, s-a apucat să lucreze cele ale Iereilor; căci, după oarecare chip şi aceştia îşi însuşesc cele ale Preoţilor, intrând în locul cel rânduit pentru Ierei. Şi de este lucru nelegiuit numai a intra mirenii în Altar, oarecât mai nelegiuit este ceea ce fac oarecare Preoţi neînvăţaţi, de pun mireni, sau Citeţi în Joia cea mare şi potrivesc Sfintele la Sfânta Proscomídie în Altar (care lucru la noi cu darul lui Dumnezeu nici s-a auzit). Părăsească-se pentru dragostea lui Dumnezeu, ca să nu cadă sub caterisirea Preoţiei lor. Iar Simeón al Tesalonicului zice (cap 143) că Împăratul se împărtăşeşte în Altar, numai în vremea când se ungea Împărat, şi după Diaconi, şi nu la sfânta Masă; ci de laturi pe o măsuţă aşternându-se Antimis.
[36] Pentru aceasta şi Dumnezeiescul Hrisostom zice aşa: „Odată a învăţat femeia (adică pe Adam în Rai) şi pe toate le-a răsturnat, pentru aceasta zice, să nu înveţe. Şi iarăşi, că atâta trebuie a fi ea tăcută, zice, încât nu numai pentru cele ale vieţii, ci nici pentru cele Duhovniceşti să grăiască în Biserică. Aceasta este podoaba ei, aceasta cinstea, aceasta mai mult pe ea o poate împodobi decât hainele cele scumpe.” (Voroava 9 la cea 1 către Timotei, faţa 283 Tom 4)
[37] obiceiul de a face Creştinii ospăţuri în Biserică, s-au început din vremurile sfinţilor Apostoli, care în ziua Duminicii mai vârtos, când vrea să se împărtăşească, aduceau la Biserică pâine şi vin cei mai avuţi, ca după împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine, precum zice Zonará, şi Hrisostóm la voroava 27 a celei 1 către Corinteni pofteau pe cei mai săraci, şi toţi împreună şezând mâncau. Fiind însă că Corintenii au stricat rânduiala aceasta, şi fiecare din cei mai avuţi îşi mâncau singuri bucatele sale, şi nu dădea celor săraci, încât de aici urma, altul adică a flămânzi, iar altul a se îmbăta; pentru aceasta Dumnezeiescul Pavel, în capul 11 al celui 1 către Corinteni îi mustra, şi pentru că defaimă cu aceasta pe Biserica lui Dumnezeu, şi că ruşinează oarecum pe cei săraci, neavând să mănânce la acest fel de obşteşti ospăţuri; deci aceste cuvinte ale Apostolului propunându-le marele Vasilie, din acestea încheie că, obşteasca Cină nu se cuvine a o mânca în Biserică cineva, unit cu Canonul 28 al celui din Laodíchia, şi cu acest 74. Iar Domnitoarele ce le pomeneşte Canonul acesta aşa se numeau; fiindcă în cele mai de multe ori Duminicile se săvârşea întru ele Dumnezeiasca Liturghie. Fiind ele afierosite lui Dumnezeu Împăratului a toate, nu de la oameni dobândindu-şi ele numirea, ci de la însuşi Domnul tuturor, de la care şi Domnitoare sau Domneşti s-au învrednicit a se numi.
[38] Pentru că şi Dumnezeiescul Hrisostom (în voroava „Am văzut pe Domnul şezând pe scaun” faţa 120 Tomul 5) opreşte mult pe cântările cele din hóruri, şi neîncuviiţatele săltări, şi răcnetele cele neobişnuite, şi strigările cele fără rânduială. Tâlcuind psalmicescul acela (cuvânt), „slujiţi Domnului cu frică”, şi foarte tare mustrând pe aceia, care amestecă cu Duhovniceştile cântări, shimile din afară cele teatriceşti, şi strigările cele fără înţeles (care sunt şi acum tereremurile, şi nenanelile, şi alte fără înţeles) cuvinte, şi zice, că acestea sunt însuşite, nu celor ce slavoslovesc pe Dumnezeu, ci celor ce joacă şi amestecă drăceştile jocuri cu Îngereasca Slavoslovie; învaţă pentru aceasta prin multe, că se cuvine cu frică, şi cu inimă înfrântă să înălţăm Slavosloviile către Dumnezeu, ca să fie acestea primite, ca o tămâie cu bun miros. Cu totul vrednică de laudă şi de adevăr este şi cuvântul acela care îl zice preaînţeleptul Melétie Pigá în a 3-a scrisoare cea pentru Creştinism. Pentru aceasta dar numai glasurile cele omeneşti sunt primite în Biserică, care sunt împărtăşite firii şi simple, iar organiceştile sunete cele luminate ca pe cele cu totul oprite le izgonesc Dumnezeieştii Părinţi. Pe care cântări musiceşti şi organiceşti. S-au nevoit oarecare din aceşti de acum a le băga iarăşi în Biserică. Iar tereremurile şi nenanelele ce se cântă nu se arată a fi vechi, ci noi. Pentru că în scrierile lui Ioan Damaschin, şi în facerile altor vechi cântăreţi, nu se află aceste neînţelese cuvinte şi cratimi. Se arată a fi începute din timpul lui Ioan Cucuzél. Iar cratimile pe care Psalţii de astăzi le cântă la privegheri, cu toate că sunt îndoite, de multe ori şi întreite cu chímenul, se fac în adevăr fără dulceaţă şi îngreoitoare evlavioşilor ascultători; pentru aceasta rugăm pe canoniceştii Psalţi, ca să cânte síntoma (în scurt), pentru a fi acestea mai frumoase, şi să rămână vreme de a se face şi citire, şi Canoanele a se cânta mai rar, în care stă tot sufletescul rod al privegherii. Zic oarecare, că, neînţelesele aceste tereremuri s-au primit în Biserică, pentru plăcerea şi îndemnarea norodului celui prost.
[39] Se află mâncări la alţii, precum şi Zonará tâlcuieşte.
[40] Pe lângă acestea şi marele Vasilie categoriseşte (vezi după Pláton 40) vânzările şi cumpărăturile care se fac la Bisericile Mucenicilor şi ale sfinţilor, la sărbătorile lor, zicând: „Că Creştinii pentru alt nu se adună la Biserici, şi împrejurul Bisericilor, fără numai să se roage, şi să vină întru aducerea aminte a celor ce până la moarte au stătut şi s-au nevoit pe care nevoinţe le-au arătat sfinţii pentru buna cinstire, şi să se îndemne şi ei către aceeaşi râvnă, şi nu ca să facă serbare, şi pe Biserica lor, bâlci şi neguţătorie. Adăugând el şi aceasta, că foarte se mânie Dumnezeu asupra celor ce vând şi cumpără în Biserici, ori împrejurul Bisericilor, precum aceasta (o au arătat) Iisus Hristos. Care totdeaunaşi pretutindeni blând fiind şi smerit cu inima, şi numai asupra celor ce în Biserică vinde şi cumpără, au ridicat frânghia să-i lovească. Fiindcă neguţătorii aceştia prefac pe Casa Rugăciunii, în peşteră furilor şi tâlharilor. Şi vezi, că tâlhari şi furi numeşte Domnul pe vânzători, şi de obşte pe neguţători, pentru nedreptăţile, şi minciunile, pe care le întrebuinţează la neguţătoria lor.
[41] Pentru aceasta nu trebuie să închipuiască zugravii pe Născătoarea de Dumnezeu la sărbătoarea Naşterii lui Hristos, culcată pe pa, ca cum cuprinsă de dureri. Dar nici se cuvine să se scrie în Minee a doua zi după Naşterea lui Hristos, zicerea acestea. Lehusírea Născătoarei de Dumnezeu, ci numai, Soborul Născătoarei de Dumnezeu; căci după Grigorie Nissis, ce se conglăsuieşte cu Sinodul acesta, Naşterea lui Hristos, fără lehusíre a fost. Căci zicând numele lehusírei nu este mai presus de nestricăciune şi neispitită de Nuntă; iar a închipui oarecare femei spălând pe Hristos în lighean precum se vede la multe Icoane ale Naşterii lui Hristos, aceasta este cu totul necuviincios, şi aflare a oamenilor trupeşti. Şi care cu tot chipul trebuie a se lepăda. Fiindcă şi Dumnezeieştii Cântăreţi şi făcători de Cântări, numesc de multe ori pe Naşterea Născătoarei de Dumnezeu lehusíe, zică-se cu rea întrebuinţare şi numele acesta despre nelehusía Naşterii acestei lehusíi, fără de durere, şi în loc de simplă naştere înţelegându-se.
[42] De la Dumnezeu a luat Biserica lauda cea întreit Sfântă. Că Istoriceşte sfinţitul Teofan, cum că, cutremure făcându-se în Constantinopol, şi înfricoşându-se cetăţenii, au ieşit la câmp, făcând Litanie (împreună cu Împăratul Teodosie cel mic, şi Próclu Patriarhul desculţi, după Glicá) deci întru o zi s-a răpit un copil în aer, şi a auzit Dumnezeiesc Glas care zicea, să spună Episcopului, şi poporului, să Litanisească cu aceste cuvinte: Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi; zice însă Nichífor, că locul unde s-a înălţat copilul s-a numit înălţare Dumnezeiască, iar acum se numeşte Psomatiá. Deci de atunci a poruncit Împăratul pretutindenea a se cânta Imnul acesta în limba elinească. Pentru aceasta şi din vechi marele Sávva a iertat armenilor Creştinii să cânte slujba Bisericească a lor în limba armenească, iar cântarea cea întreit Sfântă, nu armeneşte; ci Elineşte. Şi până acum Latinii la Litania îngropării lor, elineşte cântă lauda cea întreit Sfântă, şi nu Latineşte, pentru cinstea limbii, întru care s-a glăsuit de la Dumnezeu. Şi se înalţă lauda aceasta Sfintei Treimi. Că, Sfinte Dumnezeule, însemnează pe Tatăl, care este Izvorul cel Dumnezeieşte Născător, al Dumnezeirii Fiului, şi al Sfântului Duh. Iar, Sfinte Tare, însemnează pe Fiul, care este şi Tare, şi Putere, şi Braţ al Părintelui, prin care toate s-au făcut. Iar fără de moarte, însemnează pe Sfântul Duh, care se zice Dătărul de viaţă. Iar miluieşte-ne pe noi, unit singuratic, zicându-se, însemnează, pe o Domnie şi o Dumnezeire a tustrele feţelor. Iar ieşitul din minte nălbitorul, adăogând, pe, cel ce te-ai răstignit pentru noi, nu numai împreună cu împreună cu Fiul răstigneşte pe Tatăl, şi pe Duhul cel Sfânt, precum zice Damaschin în Cartea 3 cap 57. Ci şi a patra faţă bagă în Sfânta Treime, şi osebit pune pe Dumnezeu Fiul, şi osebit pe Hristos cel ce s-a răstignit, după Valsamón.
[43] Acest Canon îl pomeneşte pe Gheorghe Chedrinul, drept aceea şi de aici se astupă gurile Papistaşilor, care clevetesc pe Canoanele acestui Sinod, zicând, că nici un Istornic, l-a pomenit pe acesta, căci şi Papa Adrian îl primeşte pe acest Canon, scriind către Tarasie. Însemnează încă, că după Canonul acesta, nu se cuvine zugravii a închipui, ori pe Crucea lui Hristos, ori pe alte sfinte Icoane vitele cele patru singure, care în legea veche mai înainte închipuiau pe cei patru Evanghelişti, ci mai vârtos cinstind mai întâi Adevărul, să zugrăvească pe Evanghelişti cu chip omenesc. Şi împreună de vor zugrăvi cu Evangheliştii şi pe cele patru vite socotesc că nu vor păcătui.
[44] Precum aceasta o zic Practicalele Sinodului din Cartaghén, sau de s-au găsit lepădaţi la drumuri, sau la uşile Bisericilor, precum se aceasta se întâmplă la pruncii cei născuţi din curvii, şi nu se ştie de sunt botezaţi.
[45] Pentru aceasta şi Cartea 60 din Vasilicale titlu 38 Cap 1. Porunceşte să se slobozească fiica de sub stăpânirea tatălui său, şi roaba din a stăpânului său, dacă ei caută să le facă curve. Iar de nu vor voi ele a se slobozi, să se izgonească, şi averile lor să se răpească. Asemenea încă şi cap al 2-lea pedepseşte şi pe păstorii de curve de vor fi din proşti, cu izgonire; iar de vor fi ostaşi, cu răpirea averilor. Iar Fotie titlu 13 cap 21 zice, că hrănitor de curve se zice şi bărbatul acela, ce ştie pe muierea sa că curveşte, şi tace, după carte 24 din Vasilicale titlu 2 cap 14.
[46] Încetarea Postului ce o zice Canonul a se face după miezul nopţii, Valsamón zice, că în vremea de atunci într-alt chip se obişnuia a se face de Creştinii cei vechi, care chip în vremile de acum cu totul este netrebnic. Alţii însă pe încetarea postului, o zic; că este mâncare de brânză şi de ouă, adică a Paştilor. Luându-o aceasta din Capul 19 al cărţii 5 a Apostoleştilor aşezământuri. Însă, ori aceasta de este, ori aceea, Creştinii se cade după miezul nopţii, mai întâi să asculte toată slujba de dimineaţă a Învierii, şi aşteptând până se va săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, apoi să înceteze postul, şi să mănânce Paşti cu veselie şi bucurie. Că zic Apostoleştile aşezământuri (la acelaşi loc) „Pentru aceasta şi voi Înviind Domnul, aduceţi Jertfa voastră, pentru care a poruncit vouă prin noi zicând, aceasta faceţi-o întru pomenirea mea, şi de aici lăsaţi postul veselindu-vă. Vezi că zic întâi să se facă Liturghia, şi apoi să mâncăm Paşti? Drept aceea să cuteze a strica postul, până a nu se săvârşi Dumnezeiasca Liturghie; nici Părinţii să lase pe copii ca să facă o necuviinţă ca aceasta.
[47] Că pentru aceasta şi zicem că Domnul a Înviat în ziua Duminică, fiindcă după Vlástar (la litera 8 cap 3) şi după Hrísant al Ierusalimului (în Gheográfie) ziua la cei bisericeşti se începe de la al 7-lea ceas la nopţii, şi se sfârşeşte la al 6-lea ceas al următoarei nopţi, şi orice lucru se face în aceste 24 de ceasuri ale acestei zile şi nopţi, se vede că se face întru o zi. Însemnează însă aici, că întru aceasta zi a Învierii, de două ori se făcea sărutare: una de Dimineaţă, în împărătescul palat, şi osebit în Biserici, cântându-se: „Ziua Învierii” la sfârşitul slujbei de dimineaţă. Şi alta, seara la slujba Vecerniei mari în Biserica cea mare a sfintei Sofíei, când se făcea sărutarea Împăratului cu toţi boierii lui, precum povesteşte Curopalátul zicând: „Şede Împăratul în Tron, domesticul cel mare ţinând sabia, şi toţi boierii, intrând fiecare până la cel mai de pe urmă, mai întâi sărută piciorul lui cel drept (pentru avtocratoría împărăţiei) apoi mâna cea dreaptă (pentru că este Unsul Domnului Împăratul şi apărătorul Bisericii, precum tâlcuieşte Simeón al Tesalonicului) şi cu dreapta sa aceasta (pentru că este Împărat şi Ostaş, bogat şi sărac, întru Hristos, deopotrivă). Pentru aceasta pe această a doua sărutare mulţi din neştiinţă o numesc a doua Înviere. Iar despre ouăle cele roşii ce se mănâncă în zilele Învierii, mulţi multe zic neîncredinţate. Iar Paísie al Gázei bărbat înţelept, dezlegând oarecare întrebări către Împăratul Rusíei îi zicea, că, când au zis Evreii (către Pilat): «Sângele lui asupra noastră şi asupra fiilor noştri», îndată s-au roşit toate lucrurile ce aveau ei prin casele lor, şi prin urmare şi ouăle încă. Drept aceea spre pomenirea minunii, roşim şi noi ouăle la ziua Învierii. Şi aceasta minune, o avem din vechi predanisiri.
[48] Dar când, şi de cine s-a ridicat din Biserica noastră Răsăriteană, acest Evanghelicesc, Apostolesc, şi Părintesc obicei al îngenuncherii? Cu scumpătate nu ştim să spunem. Că chibzuire însă socotim, că să se fi ridicat aceasta, după desbinare, poate de oarecare ai noştri, cu covârşire râvnitori, ci se împotriveau obişnuirilor Bisericii Apuseneşti, prin urmare încă şi acestui canonicesc obicei. Şi că această socotinţă a noastră este adevărată, vezi pe Melétie Pigá al nostru la sfârşitul cărţii a 3-a cea despre Creştini, unde vorbeşte despre plecările de genunchi (faţa 210 a tipăririi în Bucureşti). Pentru că şi Papalítra ce se numeşte la Apuseni, adică cununa cea de pe cap a Clericilor, obicei canonicesc fiind, s-a ridicat de către ai noştri. Asemenea şi altele, precum şi deasa împărtăşire, care la Apuseni se urmează.
[49] „Pentru aceasta şi Nichíta al Irácliei zice, că de se va duce bărbatul femeii într-alt loc, şi acolo va lua ţiitoare, şi muierea lui va aştepta 3 ani, şi nu va veni, apoi bărbatul ei se va despărţi de ţiitoare, dar nu şi de muierea sa. Muierea lui însă nu poate lua alt bărbat, ci să rămână aşa. Că a se mărita a doua oară, este slobodă numai, când va muri bărbatul ei, după Apostolul (faţa 300 a lui Ghiur Grecórum). Dar nu şi când este viu. Iar Neraoa lui Léon rânduieşte că de se va robi o faţă din cei căsătoriţi, nu poate cea slobodă a se căsători cu altul. Căci slobozindu-se din robie, are voie a-şi lua pe soţia sa, măcar de va fi căsătorit cu alta.
[50] „Într-un glas cu Canonul acesta rânduieşte şi Nearaoa 117 a lui Iusinián Titlul 7 Cartea 28 din Vasilicale (la Fótie Tiltlu 13 cap 3) zice: de se va afla ostaşul sau alt oarecare în armat la război ori în câţi ani, muierea lui este datoare a-l aştepta, măcar deşi nu ar lua scrisori de la el. Iar de va auzi că a murit, să nu se mărite, până nu se va încredinţa de la mai marii cetei în care a fost bărbatul ei, care înaintea Evangheliei în scris să adevereze, să cu adevărat bărbatul ei a murit, şi aşa încă un an să aştepte, şi apoi este slobodă; iar într-alt chip măritându-se, ca o preacurvă se ceartă şi ea, şi bărbatul ce o a luat, şi zece litre de aur să dea adevăratului bărbat, de s-ar întoarce de la război, care şi voie are de va vrea să-şi ia iarăşi muierea.
[51] Zice însă Vlastar că Părinţii aceştia au hotărât să aibă iertare pentru a doua însoţire muierile acelea, care sunt gata a se lepăda bărbatul al doilea, şi nu stăruiesc întru păcătuirea cea din neştiinţă a nunţii a doua; nu să se ierte şi cele ce se împotrivesc, şi nu vor a se despărţi de bărbaţii cei al doilea ai lor (cap 5. stih 3)
[52] În altele: Cei ce se zic curaţi şi preacuraţi.
[53] În altele: Preabuni.
[54] Mánis Persul, rob fiind în multă vreme, Schiticesc s-a numit după Teódor; eretic, Cacomit; Cartea 1 cap 26. Numit fiind şi Cuvríchie după Epifánie eresul 66. Manihéu s-a numit în urmă de către următorii săi, şi reaua slăvire a lui Vasilíd, şi Marchíon în al 3-lea veac au semănat, după Augustín în cea pentru eresuri cap 46, zicea către altele, că, sufletele în păsări, şi dobitoace şi în târâtoare, intră după moarte, după Teódor (acoloşi).
[55] Válent care pe al 2-lea veac a fost, zicea, că Hristos Trupul din Cer luându-l, ca printr-un Canal prin Fecioară a trecut, nimic luând dintr-însa. Tertulián cartea împotriva lui Válent, Cap 15. Valentiniánii tăgăduiau învierea trupurilor, pe Testamentul vechi îl lepădau, citind Proorocii, replăzmuiau oarecare basme la tâlcuirile lor. Încă şi altele bârfind răucredincioşii, după Anonimul (nenumitul) tâlcuitor al Canoanelor.
[56] Marchíon ucenic a fost oarecăruia Chérdon ucenicului lui Vasilíd şi Satornín următorii lui Símon vrăjitorul, după Tertulián cartea, Pentru Trupul lui Hristos. Acest Marchíon întrebând oarecând pe sfântul Policárp, de-l cunoaşte pe el cine este? A răspuns sfântul, că foarte bine îl cunoaşte, a fi întâi născut fiu al diavolului. (Irinéu Cartea 3, Cap 3) a zis acesta a fi trei începătorii, întâi nevăzutul Dumnezeu, a doua cel văzut şi Făcător al lumii, şi al treilea diavolul. Botezau nu numai odată, ci de trei ori, iertând şi pe femei să boteze. Acesta după Canonul 47 al marelui Vasilie, ocăra Nunta şi Vinul. Zicea pe făptură a fi necurată, şi pe Dumnezeu îl zicea făcătorul relelor, s-a arătat aceasta în al 2-lea veac.
[57] Pentru aceştia am zis în Prológul Sinodului al 3-lea.
[58] Pentru aceştia vezi în Prológul Sinodului al 4-lea.
[59] Sub această aforisire a Canonului acestuia cad, după Zonará, şi cei ce nicicum nu pun brici pe capul lor, nici îşi taie perii capului, ci înadins îi lasă ca să se facă lungi până la brâu, ca ai muierilor. Asemenea şi cei ce îşi vopsesc pletele ca să se facă roşii, sau ca aurul, sau îi leagă cu trestii ca să se facă creţi. Sau pun peruci, şi străin păr pe capul lor. Aceştei aforisiri se supun şi cei ce-şi rad bărbile, ca să se facă drepte, şi frumoasă în urmă, şi nu creţe, sau pentru ca să se arate totdeauna ca nişte tineri fără de bărbi. Şi cei ce cu cărămidă înfocată îşi ard perii bărbii câţi sunt mai lungi decât ceilalţi, sau mai strâmbi, sau cu ţinbistre îşi smulg perii feţei ca să se arate frumoşi. Sau îşi vopsesc bărbile, ca să nu se arate bătrâni. Aşişderea şi muierile cele sulimenesc, şi pun dresuri pe faţa lor ca să se arate frumoase, şi să tragă pe bărbaţi spre sataniceasca iubirea lor. O şi cum ticăloasele îndrăznesc a necinsti chipul ce le-a dat Dumnezeu, cu aceste mici împodobiri? Ah! Şi cum le va cunoaşte Dumnezeu de sunt făpturi, şi chipuri ale sale, când ele poartă altă faţă diavolească! Şi alt chip satanicesc.
[60] Conglăsuindu-se cu Canonul acesta hotărăşte şi în Capul al 2-lea Titlul al 58-lea Cartea 6 din Vasilicale şi Tema 3 Cap 12 Titlu 37 a acestei Cărţi 60 că ca un preacurvar să se judece care va lua de femeie pe cea logodită cu altul. Vezi şi în capul 11 cel despre învăţătura nunţilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu